Fridtjof Nansen

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Medalia Premiului Nobel
Fridtjof Nansen

Fridtjof Nansen (n.10 octombrie, 1861 - d. 13 mai 1930) a fost un explorator norvegian, unul dintre cei mai prodigioși exploratori și oameni de știință ai timpului său, totodată un politician remarcabil, care, în 1922, a primit Premiul Nobel pentru Pace.

Date biografice[modificare | modificare sursă]

Nansen s-a născut la Store Frøen, lângă Christiania (acum Oslo), într-o familie cu o remarcabilă tradiție de funcționari publici. Calități deosebite de conducător și impulsul irezistibil de a cerceta necunoscutul se manifestaseră deja la străbunii săi. În linie maternă îl găsim pe contele Wedel Jarlsberg, comandant șef al armatei norvegiene pe vremea când Christian al V-lea era rege al Danemarcei și Norvegiei. În linie paternă îl descoperim pe Hans Nansen, primar al orașului Copenhaga și explorator al Mării Albe.

Se spune că din punct de vedere al firii, Fridtjof Nansen semăna în special mamei sale, o femeie capabilă și harnică, în stare să-și conducă într-un mod eficient gospodăria destul de mare dar să găsească și timpul necesar pentru a-și lărgi cunoștințele. Cât despre blândețea de caracter evidentă la Nansen mai ales la bătrânețe, o moștenea poate de la tatăl său, fire mai tăcută și mai retrasă, avocat de renume și un om de neclintită integritate.

Judecând după nivelul de trai și mai ales după cel al vremurilor sale, Nansen a avut încă de la naștere, în octombrie, o copilărie privilegiată. Familia lui nu a fost niciodată sub spectrul sărăciei care bântuia atât de multe famiilii la acea vreme.

În anii de școală a avut mari posibilități să studieze în nenumăratele domenii ce îl interesau. În casa spațioasă de la Store Frøen, a petrecut o copilărie fericită, împreună cu fratele său Alexander și cu câțiva frați și surori vitrege. Aflată acum în zonă urbană, Store Frøen era pe timpul acela un adevărat paradis rustic. Imediat în spatele casei se întindea ținutul Nordmarka, zona împădurită de la nord de Christiania. Aici, în singurătatea șirurilor nesfârșite de pini și molizi, s-a înfiripat dragostea pentru natură a micuțului Nansen. Deși familia sa era relativ înstărită, Nansen a fost învățat de mic cu valoarea muncii serioase și a disciplinei. O hrană modestă și un trai simplu este ceea ce obișnuiau locuitorii de la Store Frøen.

Capacitatea specială a tânărului Nansen în multe domenii de activitate a devenit repede evidentă. Copil fiind, erau remarcabile curiozitatea lui avidă și hotărârea de a cunoaște cât mai multe. Mai apoi, ca tânăr, a fost un foarte bun patinator și schior. A câștigat de douăsprezece ori consecutiv titlul de campion național la schi fond, iar la optsprezece ani a dobândit recordul mondial la patinaj viteză pe distanța de o milă. Aceste activități sportive i-au asigurat forma fizică, vitalitatea și puterea de rezistență ce-i vor fi de un atât de mare folos în încercările sale ulterioare.

Sfera de perocupări a lui Nansen era așa de largă, iar înzestrarea sa nativă atât de bogată, încât odată student la Universitatea din Christiania, i-a fost greu să aleagă domeniul predilect. Cu toate că ar fi preferat fizica ori matematica, el a considerat că studiile în domeniul zoologiei îi vor permite să petreacă mai mult timp în aer liber, așa că a ales această disciplină. Oceanografia, domeniu pe care-l va cerceta așa de profund mai târziu, era abia la începuturile sale.

Chemarea Nordului[modificare | modificare sursă]

Pasiunea lui Nansen de-o viață pentru nordul îndepărtat s-a aprins în anii studenției, când la sugestia unui profesor, în 1882, s-a îmbarcat pe vasul Viking ce naviga pe Oceanul Arctic. Nansen urma să facă notații asupra vânturilor, curenților oceanici, mișcării ghețurilor și vieții animalelor. Și-a îndeplinit bine misiunea, după cum i-a dictat firea lui ce nu admitea compromisul. A făcut observații științifice de valoare, consemnate într-un număr mare de note bogat ilustrate de schițe excelente.

Tot din acești ani datează primele consemnări în Jurnalul său; este începutul unei activități ce va acorda posterității deschideri fascinante spre tainicele unghere ale minții sale.

Lăsând la o parte aspectele științifice, urmarea importantă a călătoriei pe vasul Viking rezidă în aceea că a direcționat mintea scrutătoare a lui Nansen în căutarea unor teorii noi. O bucată de lemn purtată de sloiurile de gheață a stârnit ideea ce avea să culmineze cu voiajul navei Fram. Nansen a fost intrigat de prezența lemnului plutitor și nedumerit în legătură cu direcția din care ar fi putut proveni. Teoria lui finală că nu putea veni decât dinspre Siberia a fost ulterior pe deplin justificată de descoperirile făcute la bordul vasului Fram. Până atunci însă, această primă călătorie cu Viking a adus pentru prima dată numele lui Nansen în atenția publicului. Căci el avusese ocazia să întrevadă imagini fascinante ale coastei de est a Groenlandei, un țărm învăluit la acea vreme de mister. Nimeni în afară de eschimoși nu pusese vreodată piciorul acolo. Nici un european nu pătrunsese în ținuturile acoperite de zăpadă. Ideea de a traversa calota de gheață din interiorul insulei Groenlanda s-a înrădăcinat atunci în mintea lui Nansen, cu toate că nu va întreprinde călătoria mai devreme de 1888.

Perioada academică[modificare | modificare sursă]

La întoarcerea din voiajului vasului Viking, lui Nansen i s-a oferit postul de custode al colecției de științe naturale a muzeului Bergen, o ofertă măgulitoare pentru un tânăr de numai douăzeci de ani, proaspăt ieșit de pe băncile universității.

Cei șase ani pe care Nansen avea să-i petreacă la muzeul Bergen au fost dedicați unui studiu intens, dar nu în aer liber așa cum sperase el, ci în laborator. Tranziția de la viața aspră a navigatorului artic la rutina de zi cu zi a muncii din laburator, la studiul dificil, sub microscop al vietăților mici, a fost grea. Tema aleasă de el era dintre cele mai pretențioase din domeniul zoologiei: sistemul nervos central. Cu lucrarea "Structura și combinația elementelor histologice ale sistemului nervos central" a obținut în 1887 titlul de doctor în filosofie. Ea cuprindea atât de multe interpretări noi, personale încât comisia a primit-o cu o doză de scepticism. Astăzi este considerată o lucrare clasică în materie.

Străbătând pe schiuri Groenlanda[modificare | modificare sursă]

Nansen la Elmwood

Tot timpul cercetărilor de la Bergen, Nansen nu a renunțat la proiectul său de a traversa calota glacială a Groenlandei și în 1887 a început pregătirile de călătorie. Planul său era îndrăzneț și original, temerar în opinia multora. În loc de a acosta pe coasta vestică, locuită a insulei, el intenționa să debarce în partea de est și de acolo să pornească spre vest. Se gândea că dacă echipa de exploratori ar fi pornit dinspre vest, ea ar trebui să facă drumul de întoarcere pe aceeași rută, întrucât nici un vas nu ar fi fost dispus să-i aștepte la țărmurile estice inospitaliere, ceea ce ar fi însemnat acoperirea unei distanțe duble față de traseul de la est la vest. În schimb călătoria de la est spre vest s-ar fi desfășurat tot înainte, fără întoarcere. Era o filosofie ce se potrivea perfect atitudinii îndrăznețe a lui Nansen. Să distrugi, sfiidând pericolele, punțile de întoarcere, iată o strategie la care va apela cu succes și în anii următori.

Greutățile cărora echipa trebuia să le facă față erau foarte mari. Aproape în permanență un cordon de ghețuri plutitoare, puse în mișcare de puternicul curent polar, bara țărmurile estice. În încleștarea cu ele dispăruseră oameni și vase. În puținele golfuri adăpostite pluteau iceberguri uriașe, iar ghețari amenințători se puteau desprinde în orice clipă. Imediat în spatele acestei bariere înfricoșătoare, un lanț de munți se întindea de-a lungul coastei. Un alt obstacol îl constituia problema financiară. Cu toată recomandarea universitătii, parlamentul nu părea dispus să asigure bani pentru un proiect hazardat și ale cărui beneficii științifice erau puse sub semnul îndoielii. În cele din urmă, o mie de dolari din partea unui negustor bogat din Copenhaga au fost suficienți pentru a pune totul în mișcare. Expediția a fost pregătităcu acea minuțiozitate ce va caracteriza toate activitățile lui Nansen. Fiecare etapă a fost meticulos planificată, succesul final depinzând în mare măsură de atenția acordată celui mai mic detaliu.

Expediția formată din șase oameni a pornit în iunie 1888. În ziua de 17 iulie membrii ei au părăsit vasul ce-i purtase în siguranță până atunci, cu speranța că după două-trei ore de tras la vâsle vor atinge, cu bărcile lor deschise, uscatul. Le-au trebuit de fapt douăsprezece zile. Au ajuns pe țărm abia în 29 iulie, la o distanță de 300 de mile la sud de punctul dorit de ei, căci vânturi și curenți potrivnici i-au tras departe spre sud. Când au fost prinși între sloiurile de gheață au trebuit să care ei bărcile până ce au dat din nou de apă. În cele din urmă, la aproape o lună de la părăsirea navei și-au început traseul peste calota glacială, după ce reușiseră să excaladeze cu succes stâncile abrupte ce o mărgineau. Urmând o rută mult la sud de cea inițial plănuită, la finele lui septembrie, după eforturi supraomenești la temperaturi de 50 de grade sub zero, au atins coasta de vest. Nansen, în vârstă de numai douăzeci și șapte de ani, își condusese echipa fără nici o greșeală prin locuri pe unde nu călcase până atunci nimeni. În timpul expediției s-au făcut notații atente asupra condițiilor meteorologice și a altor factori de importanță științifică. Cum nici o barcă nu urma să părăsească Groenlanda până în primăvară, Nansen a petrecut iarna acolo studiind viața eschimoșilor și strângând material pentru viitoarea sa carte "Viața eschimoșilor" (1891). În mai 1889, la întoarcerea acasă, întreaga Norvegie i-a primit ca pe niște eroi naționali.

Expediția lui "Fram"[modificare | modificare sursă]

Nava Fram

Nansen nu s-a odihnit legănat de lauri. Îl obsedau întrebările în legătură cu bucățile de lemn plutitoare ce le observase pe sloiurile Groenlandei. Când fragmente din vasul american "Jeanette" ce eșuase în 1879 la nord de Siberia au fost descoperite în preajma Groenlandei, s-au obținut dovezi suplimentare despre existența unui curent oceanic direcționat de la est la vest. După părerea lui Nansen era vorba de un curent artic ce acționa din Siberia spre Polul Nord și de acolo în jos spre Groenlanda. Intenționa să construiască un vas suficient de puternic pentru a rezista presiunii ghețurilor și să pornească cu el din Siberia spre nord, până ce atingea banchizele. De acolo, gândea Nansen, vasul avea să fie dus de curent spre vest către pol și apoi spre Groenlanda. Și-a expus teoria în fața Societății norvegiene de geografie și a Societății regale de geografie din Londra. Dar planul său s-a lovit de scepticismul savanților vremii care nu credeau că un asemenea vas poate fi construit; cât despre voiaj îl considerau sinonim cu o sinucidere.

Și totuși norvegienii credeau în tânărul lor erou. Parlamentul a asigurat o mare parte din banii necesari expediției, subscripții din partea regelui și a unor persoane particulare au completat restul sumei. În următorii trei ani s-au făcut pregătirile necesare. Celebrul constructor de nave Colin Archer a construit vasul, la proiectarea lui participând și Nansen. Când a fost gata l-au botezat "Fram" (Înainte).

Fram şi Nansen la Bergen

Fram nu era un vas frumos. Vizitatorii cel privesc astăzi într-un muzeu special de lângă Oslo s-ar putea să-l considere îndesat și urât, dar el a corespuns perfect scopului pentru care a fost gândit. Carena construită din trei straturi de stejar și lemn nobil tropical era ranforsată cu traverse masive pe toate direcțiile. Forma sa rotunjită nu oferea ghețurilor nici un punct vulnerabil. Sub presiunea extraordinară a sloiurilor Fram era pur și simplu împins în sus. Prova și pupa erau îmbrăcate în fier. Încăperile pentru echipaj erau călduroase și comode, prevăzute cu o bibliotecă bogată, instrumente muzicale și jocuri felurite, menite toate să-i ajute pe cei aflați la bord să treacă mai ușor peste lunile lungi și plicticoase ce aveau să le petreacă pe vas.

Nansen a ales doisprezece oameni pentru a-l însoți în călătorie, între care Otto Sverdrup, împreună cu care traversase Groenlanda și căruia i-a încredințat comanda navei. În iunie 1893 expediția a părăsit Christiania (azi Oslo), având provizii pentru șase ani și combustibil pentru opt. Nansen credea că voiajul va dura doi până la trei ani. Lăsa acasă pe soția sa Eva, o talentată tânără cântăreață și pe fiica sa de șase luni, Liv.

După ce a părăsit coasta Norvegiei, Fram a luat-o spre est, de-a lungul țărmului Siberiei. Apoi direcția a fost schimbată spre nord și în ziua de 20 septembrie Fram a ajuns la banchiză. Cârma și elicea au fost trase din apă și vasul putea fi acum purtat, odată cu ghețurile spre vest. Fram s-a dovedit pe deplin adecvat misiunii sale. Trei ani, timp în care echipajul a fost complet izolat de lume, nava a constituit un liman sigur și confortabil.

Iar atunci când presiunea cumplită a crestelor de gheață amenința să zdrobească cu forța ei cumplită micuța ambarcațiune de 400 de tone, Fram a trecut cu bine testul și s-a ridicat deasupra sloiurilor solid și rezistent.

Pericolele nu erau numai de ordin fizic. Plictiseala și epuizarea psihică pricinuită de ea constituiau o mare amenințare. De aceea Nansen își ținea în permanență oamenii branșați pe felurite activități, conform unui program amănunțit, iar observațiile de ordin științific ocupau cea mai mare parte a timpului.

Înaintarea era dureros de înceată. După multe luni grele nava se mișcase foarte puțin. Omului fără de odihnă care era Nansen îi venea greu să accepte monotonia așteptării la bordul vasului. În plus era puțin probabil că Fram va fi dus atât de aproape de Polul Nord pe cât sperase Nansen. De aceea s-a hotărât să pornească spre pol împreună cu unul din cei mai puternici și robuști oameni ai săi, Hjalmar Johansen. Să-și regăsească vasul la întoarcerea de la pol era imposibil, așa că Nansen l-a încredințat pe Fram mâinilor ferme ale lui Otto Sverdrup, el urmând să se îndrepte fie spre Spitsbergen, fie spre Ținutul Franz Josef.

Expediția spre Polul Nord[modificare | modificare sursă]

Nansen şi Hjalmar Johansen

În ziua de 14 martie 1895 Nansen și Johansen au părăsit nava și echipați cu caiace, sănii și câinii au pornit într-o tentativă disperată spre Polul Nord. Din nou înaintarea s-a dovedit groaznic de lentă iar condițiile mai grele decât anticipaseră ei. Au ajuns până la 86 de grade și 14 minute latitudine nordică, adică până la punctul cel mai apropiat de Polul Nord atins vreodată de o ființă omenească, după care au ales drumul de întoarcere către Ținutul Franz Josef. Traseul măsurând trei sute de mile a fost acoperit în cinci luni grele. În cele din urmă Nansan și Johansen au ajuns la insula pe care ulterior au numit-o după numele exploratorului englez Frederick Jackson, acolo petrecând, într-o colibă prăpădită pe care și-au construit-o din pietre, nouă luni de iarnă.

În luna mai a anului următor cei doi au părăsit tabăra, pornind pe drumul de întoarcere spre sud. La mijlocul lunii iunie o șansă formidabilă l-a scos în calea lor pe Frederick Jackson, conducătorul expediției științifice britanice ce explora Ținutul Franz Josef și împreună cu el cei doi norvegieni s-au îndreptat spre tabăra britanică. Două luni mai târziu, în 13 august nava lui Jackson îi aducea pe Nansen și Johansen în portul Vardo din nordul Norvegiei. Exact în aceeași zi Fram eliberat de banchiză în apropiere de Spitsbergen își pornea pentru prima dată în trei ani elicea îndreptându-se spre sud. La numai o săptămână de la sosirea lui Nansen și Johanson, Fram a aruncat ancora în portul Skjervoy din nordul îndepărtat. După cum prevăzuse Nansen, fusese purtat spre vest de curenții oceanici.

Nansen și echipa sa de doisprezece oameni au sosit triumfători la Chritiania în ziua de 9 septembrie unde îi aștepta întreaga populație în extaz. Norvegienii, o națiune vreme atât de îndelungată subordonată danezilor și suedezilor, se aflau într-un moment tensionat al relațiilor cu Suedia în legătură cu problema unificării. Războiul amenința la orizont și Norvegiei îi trebuiau conducători puternici. La numai treizeci și cinci de ani, Nansen avea de partea sa realizări mai importante decât mulți dintre distinșii săi conaționali mai vârstnici. Și se pare că în aclamarea generală a aspectelor cu adevărat eroice implicate de călătoria lui, se trece cu vederea implicația ei științifică. Expediția lui Nansen furnizase date inestimabile. Se dovedea acum fără nici un dubiu că în apropierea Polului Nord, pe partea euro-asiatică, nu există pământ ci numai un ocean acoperit de gheață. De asemenea, la o anumită distanță sub banchiză a fost descoperit un curent cald provenind din Oceanul Atlantic precum și multe alte date despre curenți, mișcări ale vântului și oscilații de temperatură de mare interes științific. Cât despre Nansen, călătoria cu Fram a marcat punctul de cotitură din cariera sa științifică. De acum încolo oceanografia va deveni problema centrală a studiilor sale. Timp de mulți ani, profesorul Nansen, apelativ sub care îl cunoștea o întreagă lume, a cercetat intens oceanul planetar. Alternând munca la Universitatea din Chritiania cu expedițiile oceanice, a cutreierat Marea Norvegiană și Oceanul Atlantic, culegând numeroase date despre viața plantelor și animalelor oceanice și demostrând, cu multă claritate decât o făcuse cineva vreodată, influența mării asupra climatului continental.

Cariera diplomatică și politică[modificare | modificare sursă]

Pentru Nansen, pasul dintre cariera de om de știință și cea de om de stat nu a fost mare. Calitățile sale de conducător fuseseră probate, iar respectul și stima cu care concetățenii îl înconjurau erau enorme. În 1905, neînțelegerile dintre Norvegia și Suedia în problema unificării s-au adâncit mult. Norvegia insista asupra unui guvern propriu și pentru ca politica ei externă să fie hotărâtă de regele țării și nu de ministrul de externe suedez, cum stabilise Suedia în 1885. În august 1905, pe fondul unor mari disensiuni, poporul norvegian a votat separarea completă de Suedia. În aceste vremuri tensionate, când războiul părea iminent, Nansen insufla curaj compatrioților săi, chemându-i "Înainte, mereu înainte, la eliberarea Norvegiei".

În momentul în care Suedia înaintează Norvegiei cereri total inacceptabile de către aceasta din urmă, Nansen este trimis în grabă întâi la Copenhaga iar apoi la Londra, unde a petrecut aproape o lună încercând să-i convingă pe englezi de justețea cauzelor norvegienilor. Treptat tensiunile au fost atenuate și, la mijlocul lunii octombrie s-a semnat tratatul prin care Norvegia se elibera de dominația suedeză.

Fridtjof Nansen

Pe plan național prestigiul lui Nansen atinsese asemenea proporții, încât i s-a propus postul de prim ministru; se spune că în secret i s-ar fi oferit chiar poziția cea mai înaltă în stat : președinte sau rege în funcție de forma de guvernământ ce avea să fie stabilită. A refuzat însă ambele oferte, dorind să rămână ceea ce a fost tot timpul - "om de știință și explorator". A jucat totuși un rol important în aducerea pe tronul vacant al Norvegiei a prințului danez Carl ce devine astfel regele Haakon al VII-lea, iar apoi între 1906 - 1908 a îndeplinit funcția de ambasador al țării sale la Londra.

Anul 1907 a fost trist pentru Nansen. Pe lângă moartea prematură a soției sale Eva, își vede spulberate toate speranțele organizării expediției la Polul Sud, pe care o plănuise în cel mai mic detaliu. Călătoria spre acel continent însemna pentru el încununarea unei muncii de o viață, dar tânărul său compatriot, exploratorul Roald Amundsen îl rugase să-i împrumute pe Fram pentru un lung voiaj la nord de Siberia, ce ar fi putut furniza informații inestimabile în domeniul oceanografiei. Nansen a chibzuit mult problema și în cele din urmă altruismul său caracteristic a biruit: cu inima grea i l-a împrumutat pe Fram lui Amundsen.

Primul război mondial a pus capăt brusc și pentru mulți ani exploatării și cercetării oceanelor. Norvegia, care adoptase statutul de neutralitate, s-a văzut confruntată cu serioase dificultăți când, în 1917, Statele Unite, intrând în război, au hotărât aplicarea de restricții la exportul lor de alimente către această țară. O delegație condusă de Fridtjof Nansen a plecat spre Washington unde, mai mult de un an de zile, a luptat cu disperare să asigure hrana țării sale, fără ca aceasta să renunțe la statutul de neutralitate.

Realitatea crudă a războiului a stârnit în sufletul lui Nansen un sentiment de acută oroare. De aceea după terminarea războiului, când proiectul de constituire a Ligii Națiunilor a început să prindă contur, Nansen a acționat fără preget, mulți ani ca delegat al Norvegiei la negocieri, pentru succesul lui. Deși pe parcurs națiunile mici au fost realmente lăsate deoparte, termenii tratatului fiind dictați de statele mari, Nansen a văzut în Ligă o nouă speranță pentru omenire și a reușit să convingă nu numai guvernul norvegian, dar și pe cele ale celorlante state scandinave să solicite calitatea de membru; și Norvegia a aderat printre primele state.

Cu aceasta Nansen considera activitatea sa în domeniu încheiată: se putea retrage din sfera relațiilor internaționale cu sufletul împăcat. Dar Liga Națiunilor. Jumătate de milion de oameni sufereau, uitați în ladăre din Europa și Asia; erau prizonieri de război ce luptaseră pentru Germania și aliații săi. Prinsă în vâltoarea revoluției, Rusia nu se mai gândea la soarta lor. Mulți dintre ei nu mai aveau patrie, nu mai știau nimic despre familiile lor și prea puțin despre ceea ce se întâmpla în lume. Mureau cu miile de frig și foame.

Liga Națiunilor și-a sumat greaua sarcină de a-i repatria pe acești oameni sau de a le asigura o nouă patrie. Era evident faptul că operațiunea trebuia condusă de o personalitate de mare calibru, capabilă de decizii rapide și ferme și care să inspire întregii comunități internaționale respect și încredere. A fost ales Fridtjof Nansen. După ce inițial a refuzat, în ideea de a-și continua cercetările științifice, în aprilie 1920 Nansen părăsește Oslo cu destinația Uniunea Sovietică. Era pentru el o acțiune menită să demonstreze tuturor că Liga Națiunilor încetase de a mai fi un proiect idealist, că ea putea contribui în mod concret la îmbunătățirea soartei omenirii. În plus, gândul că-i va ajuta pe cei aflați în suferință făcea să vibreze inima lui generoasă.

Deși Uniunea Sovietică nu recunoștea Liga Națiunilor, anvergura personalității lui Nansen i-a determinat pe sovietici să accepte negocierele, dar numai cu el personal. Au fost găsite fonduri pentru hrana, echiparea și transportul prizonierilor din lagăre și uriașa sarcină se realiza încet, încet. În septembrie 1922 Nansen a putut informa Liga Națiunilor că misiunea a fost îndeplinită. Peste 400.000 de prizonieri de război au fost repatriați și încă cu cheltuieli uluitor de mici.

În vârstă acum de șaizeci de ani, Nansen dorea mai presus de orice să se întoarcă acasă, în Norvegia, să-și continue preocupările științifice, să petreacă mai mult timp în mijlocul familiei. Dar, înainte ca ultimul prizonier de război să fi ajuns în țara sa, un număr mare de oameni se aflau într-o altă situație dificilă: recoltele slabe din zonele agricole ale Rusiei împingeau în ghearele foametei 20 de milioane de oameni. Au urmat epidemiile. Comitetul Internațional al Crucii Roșii a apelat la Nansen pentru a conduce proiectul de ajutorare a celor din zonele lovite de foamete și acesta a lăsat din nou deoparte interesele sale personale și a sărit în sprijinul celorlalți. Sovieticii au autorizat deschiderea la Moscova a unei reprezentanțe a Comitetului internațional pentru ajutorarea populației ruse, dar Liga Națiunilor, evitând să ajute o țară comunistă, a rămas surdă la toate cererile de fonduri adresate de Nansen. În cele din urmă, prin campanii publice repetate, Nansen a reușit să strângă ceva bani, evident nu suficienți, pe care i-a trimis în Ucraina și în regiunile din jurul Volgăi. Dar mii de oameni au murit de foame și această parțială înfrângere l-a afectat profund pe omul ce nu cunoscuse eșecul niciodată în drumul său.

În paralel cu acțiunea de contracarare a foametei, Nansen a inițiat și un alt proiect important privind soarta celor 2 milioane de ruși goniți din patria lor de revoluție sau de contrarevoluție și pe care nici o țară nu voia să-i primească. Liga Națiunilor l-a numit pe Nansen "Înalt Împuternicit" al său în această problemă încredințându-i negocierile cu guvernele implicate. Una dintre primele măsuri adoptate a urmărit asigurarea unor acte de identitate pentru refugiați, care nu le garantau o nouă, dar cel puțin posibilitatea obținerii unui pașaport. Multe guverne au recunoscut "pașapoartele Nansen" și mii de oameni au reușit să călătoreacă și să se stabilească în diferite țări, în urma insistențelor Nansen numeroase guverne acceptând cote limitate de emigranți ruși.

Cea mai mare realizare a lui Nansen în problema refugiaților este însă reintegrarea câtorva sute de mii de greci care, în urma înfrângerii a armatei grecești de către turci în conflictul greco-turc, și-au părăsit locuințele din vestul Turciei. Grecia, o țară săracă, nu-i putea primi, dar Nansen a elaborat un plan complex de schimbare de populație între cele două țări: jumate de milion de turci s-au întors din Grecia în Turcia cu garantarea totală a pierderilor materiale suferite, iar un împrumut al Ligii Națiunilor către guvernul grec a asigurat din punct de vedere financiar repatrierea grecilor sosiți din Turcia. Desfășurarea completă a acestui plan ambițios a cuprins opt ani, dar a funcționat perfect.

În semn de recunoaștere a activității depuse în sprijunul familiilor lovite de foamete și al familiilor de refugiați, în anul 1922 i-a fost conferi lui Fridtjof Nansen Premiul Nobel pentru pace. Era al doilea norvegian care obținea înalta distincție și în concordanță cu idealurile ce i-au ghidat întreaga activitate a donat suma în scopuri umanitare.

După 1925 Nansen s-a dedicat ajutorării refugiaților armeni, susținând fără preget demersurile acestei națiuni de a avea o țară a ei. Dar încă o dată Liga Națiunilor nu i-a sprijinit eforturile din punct de vedere financiar, ceea ce l-a determinat pe Nansen să-și dea demisia din postul de Înalt Împutenicit al Ligii. Demisia sa nu a fost acceptată și cu tot eșecul parțial, numele lui Nansen este și în zilele noastre venerat de armeni.

În perioada 1925-1929 Nansen și-a continuat munca în cadrul Ligii Națiunilor, jucând un rol important în adoptarea convenției împotriva muncii forțate în colonii dar mai ales în pregătirea conferinței pentru dezarmare, care urma să aibă loc în 1932. Hotărârea de convocare a ei s-a luat la cea de-a unsprezecea adunare a Ligii Națiunilor, în 1930. Dar fotoliul lui Fridtjof Nansen rea gol. Viața lui se sfârșise în ziua de 13 mai 1930, la Polhogda, lângă Oslo, în patria lui dragă. Și-a îndeplinit bine misiunea, după cum i-a dictat firea lui ce nu admitea compromisul. A făcut observații științifice de valoare, consemnate într-un număr mare de note bogat ilustrate de schițe excelente.

Tot din acești ani datează primele consemnări în Jurnalul său; este începutul unei activități ce va acorda posterității deschideri fascinante spre tainicele unghere ale minții sale.

Lăsând la o parte aspectele științifice, urmarea importantă a călătoriei pe vasul Viking rezidă în aceea că a direcționat mintea scrutătoare a lui Nansen în căutarea unor teorii noi. O bucată de lemn purtată de sloiurile de gheață a stârnit ideea ce avea să culmineze cu voiajul navei Fram. Nansen a fost intrigat de prezența lemnului plutitor și nedumerit în legătură cu direcția din care ar fi putut proveni. Teoria lui finală că nu putea veni decât dinspre Siberia a fost ulterior pe deplin justificată de descoperirile făcute la bordul vasului Fram. Până atunci însă, această primă călătorie cu Viking a adus pentru prima dată numele lui Nansen în atenția publicului. Căci el avusese ocazia să întrevadă imagini chinuitoare ale coastei de est a Groenlandei, un țărm învăluit la acea vreme de mister. Nimeni în afară de eschimoși nu pusese vreodată piciorul acolo. Nici un european nu pătrunsese în ținuturile acoperite de zăpadă. Ideea de a traversa calota de gheață din interiorul insulei Groenlanda s-a înrădăcinat atunci în mintea lui Nansen, toate că nu va întreprinde călătoria mai devreme de 1888.

Galerie[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Viața eschimoșilor (1891)
  • Spre Pol (În întuneric și gheață veșnică) (1897)

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikicitat
La Wikicitat găsiți citate legate de Fridtjof Nansen.
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Fridtjof Nansen


Predecesor:
Hjalmar Branting
Christian Lange
Premiul Nobel pentru pace
1922

Succesor:
Sir Austen Chamberlain
Charles G. Dawes