Urmuz

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Pentru o publicație, vedeți Urmuz (revistă).
Urmuz
Urmuz - Foto01.jpg
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Curtea de Argeș, România Modificați la Wikidata
Decedat (40 de ani) Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
Înmormântat Cimitirul Bellu Modificați la Wikidata
Cetățenie Flag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
Ocupație magistrat[*]
scriitor
poet
judecător Modificați la Wikidata
Activitate
Limbi limba română  Modificați la Wikidata
Studii Universitatea din București  Modificați la Wikidata
Urmuz - de Marcel Iancu

Urmuz, pseudonimul literar al lui Demetru Demetrescu-Buzău, (n. 17 martie 1883, Curtea de Argeș - d. 23 noiembrie 1923, București) a fost un scriitor român de avangardă.

Nume[modificare | modificare sursă]

Numele de naștere al lui Urmuz a fost Dimitrie Dim. Ionescu-Buzeu (sau Buzău), schimbat în Dimitrie Dim. Dumitrescu-Buzeu când era încă copil și mai târziu stabilit ca Demetru Dem. Demetrescu-Buzău.[1][2] Numele de familie Demetrescu a fost în realitate un patronim folosind sufixul -escu: tatăl său era cunoscut sub numele de Dimitrie (Demetru, Dumitru) Ionescu-Buzău.[1][3]Particula atașată Buzău, inițial Buzeu, confirmă faptul că familia și-a urmărit rădăcinile din orașul omonim.[2][4] Potrivit lui George Ciprian, încă din gimnaziu scriitorul își invita colegii să-i spună Ciriviș (variantă a termenului "cerviș", însemnând "grăsime topită") sau Mitică (diminutiv de la Dumitru)[5]

Numele sub care scriitorul este universal cunoscut a fost selectat și impus public de către Arghezi, cu doar un an înainte ca Urmuz să se sinucidă.[6][7][8][9] Varianta Ormuz, uneori redată ca Urmuz, a fost folosită ca pseudonim și de către activistul și romancierul A. L. Zissu.[10]

Cuvântul [h]urmuz, explicat de lingviști ca o adăugare curioasă a lexicii românești,[11] înseamnă în general "bilă de sticlă", "piatră prețioasă". Cuvântul a intrat în limbă prin canalele orientale, iar aceste semnificații se referă la comerțul internațional cu mărgele centrat pe insula Hormuz din Iran.[11] Antropologul și eseistul Vasile Andru subliniază o semnificație secundară, scatologică: în țigănește, urmuz a suferit mutații însemnând "fecale".[4] O etimologie alternativă a fost avansată de scriitoarea și criticul Ioana Pârvulescu. Aceasta sugerează combinarea a doi termeni contradictorii: ursuz și amuz.[8]

Biografie[modificare | modificare sursă]

Copilărie[modificare | modificare sursă]

Mitică a fost fiul cel mare al unei familii din clasa de mijloc: tatăl său, descris de Ciprian drept "om scund și ciufut"[12] a lucrat ca medic. În timpul liber, Ionescu-Buzeu Sr. a fost un intelectual preocupat de știință și refractar oricăror înclinații artistice. Soția sa, mama scriitorului, a fost Eliza născută Pașcani, sora doctorului, chimistului și profesorului la Universitatea din Paris Cristien Pașcani.[1][13] Urmuz a avut numeroși frați și surori. Una dintre surorile lui Urmuz, Eliza (căsătorită Vorvoreanu) a fost ulterior o sursă principală de informare despre copilăria și adolescența autorului.[1][4][14]

Viitorul Urmuz s-a născut la Curtea de Argeș, în nordul Munteniei și, la vârsta de cinci ani, a petrecut un an la Paris cu părinții săi.[1][15] Familia s-a stabilit în cele din urmă în capitala României, București, unde tatăl său a fost profesor de igienă la Colegiul Național Matei Basarab, mai târziu inspector de sănătate al orașului și a închiriat case în cartierul Mănăstirea Antim.[5] Tânărul Mitică a fost descris de sora sa ca fiind în mare parte nepretențios și introvertit, fascinat de descoperirea științifică și, din anii copilăriei, un cititor pasionat de cărțile science-fiction ale lui Jules Verne.[16] Mai târziu, el s-a familiarizat și a fost influențat de idealismul german și de concepțiile filosofice ale poetului Mihai Eminescu.[17][18] O influență mai evidentă asupra viitorului scriitor a avut-o Ion Luca Caragiale, principalul personaj al comediografiei românești din secolul al XX-lea.[19][20][21]

Familia lui Ionescu-Buzău a avut interese artistice, iar Urmuz a crescut cu o fascinație pentru muzica clasică și arta plastică, învățând să cânte la pian și pictând în ulei ca amator.[22] Mama sa, fiica devotată a unui preot ortodox, nu a putut să-i insufle fiului același respect față de Biserică.[13]

Intrarea lui Urmuz în istoria literară a avut loc în atmosfera gimnaziului din București. A devenit partenerul lui Ciprian, care a descris mai târziu întâlnirea lor ca fiind importantă: "Nu cred prea mult în destin. [...] Însă nu mă pot abține să nu mă minunez cum colegul meu de bancă din gimnaziu, un omuleț de o rară originalitate, a avut o influență masivă asupra vieții mele ulterioare".[5] El și-a reamintit conversațiile cu "Ciriviș", unde au dezbătut perfecțiunea sculpturilor antice grecești și a menționat că tânărul Urmuz, spre deosebire de el însuși, privea teatrul ca pe o "artă minoră".[23] În schimb, Urmuz prefera să participe la concertele de la Ateneul Român și, după cum scrie Ciprian, avea o înțelegere avansată a muzicii chiar la vârsta de treisprezece ani.[24] Se spune că tânărul a participat și la prelegerile lui Titu Maiorescu, un filosof și estet care au influențat atât pe Eminescu, cât și pe Caragiale.[18]

Tinerețea[modificare | modificare sursă]

Colegiul Național Gheorghe Lazăr din București

Câțiva ani mai târziu, în timp ce s-a înscris la Colegiul Național Gheorghe Lazăr, Urmuz și-a exprimat interesul pentru ironizarea severității profesorilor săi. Un episod timpuriu este atestat de Ciprian: amuzat de crearea unei asociații de studenți naționaliști "Vivat Dacia", Urmuz se dă drept membru al acesteia și sugerează celor dornici de integrare că tariful de admitere va consta în capete de rață.[25] Potrivit lui Ciprian, aceste evenimente și-au pierdut repede valoarea de șoc, determinându-l pe el și și pe Urmuz "s-o ia pe străzi" unde experimentul favorit era acela de a acosta trecători și de a-i convinge să-și prezinte documentele de identitate. Succesul a fost uriaș, creând în interiorul școlii un adevărat cult pro-Urmuz (fanii lui chiar șicanau "Vivat Dacia" să accepte orătănii ca mijloc de plată înainte ca societatea să se dizolve).[26] Un alt coleg, viitorul poet tradiționalist Vasile Voiculescu, l-a reamintit pe tânărul Urmuz ca fiind "un tânăr genial", umorul său fiind "cerebral, mai greu de detectat și apreciat".[27]

Grupul de bază al discipolilor lui Urmuz, organizat ca o societate secretă, l-a inclus pe Ciprian (poreclit "Macferlan" de Urmuz), Alexandru "Bălălău" Bujoreanu și Costică "Pentagon" Grigorescu, cunoscuți împreună ca "pahuci" (din iudaicul verb "a căsca").[1] Activitatea lor s-a concentrat pe farse îndrăznețe: Urmuz și ceilalți trei tineri au făcut o vizită la mănăstirea izolată Căldărușani din județul Ilfov, unde mitropolitul Ghenadie trăia în dizgrație. Cei patru tineri s-au dat drept jurnaliști și au cerut (și primit) tratament ca pentru oaspeți înalți, au testat răbdarea călugărilor iar mai târziu au fost prezentați mitropolitului bine-dispus.[28]

În alte situații, Urmuz intra la seminarii sau cursuri extrem de tradiționaliste, le câștiga încrederea profesorilor, spunându-le că trăiește în spirit naționalist, după care recita, în fața amfiteatrului plin, fabule fără sens, creații proprii, precum celebra sa fabulă "Cronicari".[29]

În afara școlii, tânărul urmuz era încă introvertit, și, conform lui Sandqvist, "extrem de timid, în special cu fetele."[30] Prietenul său Ciprin își amintește câteva „replici de agățat“: se purta familiar cu orice tânără căreia îi prindea privirea, asigurând-o că s-au mai întâlnit, și, când curiozitatea fetei era stârnită, îi povestea cum obișnuiau împreună să omoare muște ca activitate sportivă.[31]

Scriitor[modificare | modificare sursă]

Începe să scrie, aparent fără conștiința că produce literatură, numai pentru a-și distra frații și surorile, parodiind cu niște false automatisme academismul prozei curente. Textele lui îi atrag atenția lui Tudor Arghezi, care îi găsește pseudonimul și îi publică, în 1922, în două numere consecutive din Cugetul românesc, Pâlnia și Stamate, "antiproză" intitulată ironic "roman în patru părți", în care face o serie calambururi de esență sofistică prin duplicitatea de sens a cuvintelor: oamenii coboară nu pe scări, ci din maimuță; o masă fără picioare bazată pe calcule și probabilități; pereții sunt, conform obiceiului oriental, sulemeniți în fiecare dimineață, alteori măsurați cu compasul, pentru a nu scădea la întâmplare.

Absurditatea cea mai izbutită este Ismail și Turnavitu, premergătoare teatrului lui Eugen Ionescu: "...Ismail este compus din ochi, favoriți și rochie... Se plimbă însoțit de un viezure de care se află strâns legat cu odgon de vapor și pe care în timpul nopții îl mănâncă crud și viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile și a stors pe el puțină lămâie..."

Alte scurte scrieri sunt: cunoscuta "fabulă" Cronicarii, Algazy & Grummer, Plecarea în străinătate, Cotadi și Dragomir.

În anul următor, 1923, se sinucide la 23 noiembrie, în București, fără să lase vreo explicație asupra funestului său gest. Voia să moară în chip original, "fără nici o cauză," consacrându-l ca farsor șicreator de situații absurde.

Scrierile lui - puține la număr - cunosc o glorie postumă, care nu a încetat să se consolideze. Ele au avut o neașteptată înrâurire asupra literaturii românești de avangardă și au contribuit la lărgirea conștiinței estetice. Sașa Pană îi tipărește în 1930 o ediție a scrierilor, iar Geo Bogza scoate o revistă Urmuz. Eugen Ionescu va explora mai târziu filonul literaturii absurdului, considerându-l pe Urmuz unul din precursorii "tragediei limbajului". Mai aproape poate de spiritul dadaist - deși nu pare să fi avut cunoștință de existența curentului Dada - prin gustul primejdios pentru hazardul creator de personaje mecanomorfe, insidios monstruoase, decât de suprarealismul adversar principial al lucidității, Urmuz a întreprins o critică în esență grotescă, unică în felul ei, a literaturii, căreia nu-i lăsa nici o speranță de supraviețuire. De aceea, în ciuda aparenței hilare, de bufonerie a scrierilor sale, i se opune, într-o tensiune abia mascată, un fond tragic, dizolvant.

Opera literară[modificare | modificare sursă]

  • Algazy & Grummer
  • Cotadi și Dragomir
  • Cronicari
  • După furtună
  • Emil Gayk
  • Fuchsiada
  • Ismaïl și Turnavitu
  • Pâlnia și Stamate
  • Plecarea în străinătate
  • Puțină metafizică și astronomie

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d e f ro Radu Cernătescu, "Noi argumente pentru redeschiderea "cazului Urmuz' ", in România Literară, Nr. 27/2010
  2. ^ a b Sandqvist, p.221
  3. ^ Deligiorgis edition, p.5
  4. ^ a b c Vasile Andru, "Urmuz – A Great Innovator in Spite of Himself (Urmuz and Anti-Literature as Hyper-Life)", in Plural Magazine, Nr. 19/2003
  5. ^ a b c Ciprian, p.40
  6. ^ Cernat, Avangarda, p.340; Deligiorgis edition, p.5; Sandqvist, p.221
  7. ^ Vasile Iancu, "Avangardiștii de ieri și de azi", in Convorbiri Literare, May 2005
  8. ^ a b Geo Șerban, "Cursă de urmărire, cu suspans, prin intersecțiile avangărzii la români", in Lettre Internationale Romanian edition, Nr. 58, Summer 2006 (republished by România Culturală)
  9. ^ Gabriela Ursachi, "Martie", in România Literară, Nr. 12/2003
  10. ^ "Situația creatorilor de artă și literatură, în anii Holocaustului", in Realitatea Evreiască, Nr. 237 (1037), September 2005, p.9; Liviu Rotman (ed.), Demnitate în vremuri de restriște, Editura Hasefer, Federation of Jewish Communities of Romania & Elie Wiesel National Institute for Studying the Holocaust in Romania, Bucharest, 2008, p.175. ISBN: 978-973-630-189-6
  11. ^ a b C. Lacea, "Curiozități semantice", in Transilvania, Nr. 10-12/1914, p.469 (digitized by the Babeș-Bolyai University Transsylvanica Online Library)
  12. ^ Ciprian, p.40. According to Sandqvist (p.224), the man was "extremely authoritarian".
  13. ^ a b Sandqvist, p.224
  14. ^ Blaga, p.324, 326; Cernat, Avangarda, p.91–92, 339–340, 352
  15. ^ Călinescu, p.888; Deligiorgis edition, p.5
  16. ^ Cernat, Avangarda, p.340; Sandqvist, p.224–225
  17. ^ Cernat, Avangarda, p.340
  18. ^ a b Paul Cernat, "Urmuz: un conservator eretic?", in Observator Cultural, Nr. 193, November 2003
  19. ^ Cernat, Avangarda, p.340; Sandqvist, p.209
  20. ^ ro "Anchetă. I. L. Caragiale – azi", in Convorbiri Literare, February 2002
  21. ^ Ioana Pârvulescu, Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale, Humanitas, Bucharest, 2011, p.87. ISBN: 978-973-50-2954-8
  22. ^ Cernat, Avangarda, p.340, 341; Ciprian, p.40–42
  23. ^ Ciprian, p.40–42
  24. ^ Ciprian, p.42
  25. ^ Ciprian, p.47–49
  26. ^ Ciprian, p.49
  27. ^ Cernat, Avangarda, p.344
  28. ^ Ciprian, p.50–57
  29. ^ Ciprian, p.61–62
  30. ^ Sandqvist, p.225
  31. ^ Ciprian, p.63–64

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Nicolae Balotă, Urmuz, Cluj, Editura Dacia, 1970; ediția a II-a, revăzută și adăugită, Timișoara, Editura Hestia, 1997
  • Adrian Lăcătuș, Urmuz, Brașov, Editura Aula, 2002
  • Cecilia Burtică, Urmuz avant dada (Urmuz sau originile dadaisto-suprarealiste), Craiova, Editura Didactica Nova, 2003

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Urmuz, Urmuz, Sașa Pană, Matei Călinescu, Editura Colecția Editurii Unu, București, 1930

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Urmuz
Wikisursă
La Wikisursă există texte originale legate de Urmuz

Articole biografice