Amicii URSS

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Amicii URSS (numiţi uneori şi Prietenii URSS), a fost o asociaţie culturală din România în perioada interbelică, care unea intelectuali de stânga sau antifascişti şi care milita pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu Uniunea Sovietică stalinistă, (într-o perioadă în care Regatul României era angajat într-un conflict diplomatic cu sovietele în problema Basarabiei).[1] Organizaţia, creată în vara anului 1934 de Petre Constantinescu-Iaşi, un activist al Partidului Comunist Român scos în afara legii în 1924, se inspirase din activitatea societăţii franceze Amis de l'URSS şi a reţelei sale mondiale condusă de Henri Barbusse şi Clara Zetkin.[2]Oraganizaţia Amicii URSS, încurajată şi finanţată de Comintern, (sub prevederile doctrinei Frontului Popular),[3] era privită cu suspiciune de autorităţi şi nu au fost niciodată înregistrată oficial, fiind până în cele din urmă interzisă la ordinul premierului Gheorghe Tătărescu pe 25 noiembrie 1934.[4] Organizaţia şi-a încetat activitatea după acest moment, dar a constituit un precedent pentru Asociaţia Română pentru Legături cu Uniunea Sovietică (ARLUS).[5]

Gruparea includea mai mulţi foşti sau viitori activişti ai PCR-ului. În afară de Constantinescu-Iaşi şi cofondatorii Ion Niculi şi Iorgu Iordan, printre membrii asociaţiei se mai numărau: Scarlat Callimachi, N. D. Cocea, Alexandru Sahia, Stephan Roll, Mihai Beniuc, Petre Pandrea, Teodor Bugnariu şi Mihai Popilian. Alţi membri erau simpatizanţi comunişti sau oameni fără o orientare politică foarte clară, precum Mac Constantinescu, Demostene Botez, Haig Acterian, Ioan Hudiţă, Zaharia Stancu, Marcel Janco, Şerban Cioculescu, F. Brunea-Fox, Sergiu Dan, Radu Cernătescu, Octav Doicescu, Constantin Motaş şi Sandu Eliad.[6]

Cuprins

[modifică] Creare şi obiective

Deşi încă de la începutul deceniului al patrulea, PCR-ul era reprezentat la întâlnirile internaţionale a Amis de l'URSS,[7] iniţiativa creării secţiunii româneşti a fost întârziată până când apelurile făcute în ţară a reuşit să primească răspunsuri corespunzătoare în mai multe localităţi din ţară.[8] Prima şedinţa a fost convocată în Chişinău, la reşedinţa lui Constantinescu-Iaşi (1932).[9] Cercuri ale suporterilor locali au fost stabilite şi în alte oraşe precum Iaşi, Cluj şi Bucureşti.[10] În Capitală, în zona actualei Săli a Palatului, în locuinţa sculptorului Mac Constantinescu, se afla sediul unde erau primiţi noii aderenţi şi corespondenţa.[11]

După creare, Amicii URSS a dat publicităţii pe 28 iulie unei declaraţii cu privire la scopuri şi program, ca şi un apel Către toţi muncitorii, ţăranii, intelectualii de la oraşe şi sate.[12] Apelul îndemna la o mai bună cunoaştere a vieţii sovietice şi plănuia organizarea de expoziţii, conferinţe şi evenimente sportive, dar şi editarea unei reviste, care trebuia să poarte acelaşi nume cu al asociaţiei.[13] Un punct special al programului prevedea publicarea de traduceri din literatura rusă şi proiecţii a unor filme sovietice şi reprezentţii ale unor piese de teatru ale unor autori ruşi şi sovietici. [14]

În 1932-1933, comuniştii români urmăriseră crearea unor reţele de organizaţii legale, care să sprijine politica lor: Comitetul Naţional Antirăzboinic, Liga Muncii şi Comitetul Naţional Antifascist.[15]

[modifică] Represiunea

Deşi era informată de legăturile existente între PCR şi Amicii URSS, ca şi de munca de răspândire a materialelor de propagandă comunistă făcută de Constantinescu-Iaşi, Siguranţa (poliţia secretă din acele vremuri) nu a intervenit imediat. [16] Istoricul Adrian Cioroianu consideră că această atitudine era datorată unei tendinţe de a tolera manifestările discrete, chiar dacă parţial clandestine, în sprijinul cauzei sovietice, în special în Basarabia, unde Constantinescu-Iaşi era activ în mod special. [17] În acelaşi timp, înfiinţarea asociaţiei părea în acea vreme un compromis acceptat de guvernul regal român, posibil în mod special datorită eforturilor ministrului afacerilor externe Nicolae Titulescu, (în 1934 s-a căzut de acord asupra stabilirii de relaţii diplomatice între cele două ţări).[18]

În scurtă vreme, totuşi, evidentele legături dintre organizaţia Amicii URSS şi mişcarea comunistă ilegală au provocat un răspuns al autorităţilor române.[19] În septembrie, cabinetul liberal al lui Gheorghe Tătărescu, prin intermediul ministrului de interne Ion Inculeţ, a refuzat să permită publicarea revistei Amicii URSS[20] (indiferent de locul în care s-ar fi dorit tipărirea: la Bucureşti, sau în tipografia mai izolată din Piteşti).[21]

Constantinescu-Iaşi şi Alexandru Sahia au hotărât să viziteze Moscova cu ocazia celei de-a XVII-a aniversări a Marii Revoluţii din Octombrie, testând cu această ocazie fermitatea autorităţilor române, care interziceau în mod oficial traversarea forntierei cu URSS.[22] Acţiunea, organizată cu atenţie, prevedea crearea a două grupuri distincte, conduse de Constantinescu-Iaşi, respectiv de Sahia. În vreme ce primul grup ar fi încercat să traverseze Nistrul, Sahia urma să călătorească spre Moscova prin Polonia. [23]

Presiunile asupra grupului au crescut, când Tribunalul judeţului Ilfov a refuzat să înregistreze în mod oficial asociaţia, [24] iar unii dintre universitarii membri ai organizaţiei au fost criticaţi în mod semioficial pentru apartenenţa la Amicii URSS, aşa cum a fost cazul lui Mihai Beniuc sau Teodor Bugnariu.[25] The Siguranţa a declanşat percheziţii de rutină la sediile organizaţiei şi l-au arestat până la urmă pe Constantinescu-Iaşi pe 25 noiembrie.[26] Regele Carol al II-lea a reacţionat împotriva activităţilor semi-clandestine comuniste, emiţând un decret prin care erau interzise 31 de asociaţii politice bănuite de răzvrătire, printre ele numărându-se şi Amicii URSS, Comitetul Naţional Antirăzboinic, Comitetul Naţional Antifascist şi Liga Muncii.[27]

[modifică] Moştenire

În ciuda interesului extrem de redus al publicului din România faţă de activitatea şi interzicerea Amicilor URSS, în Franţa, Amis de l'URSS a organizat demonstraţii de protest, cu participarea notabilă a lui Fernand Grenier, André Malraux,[28] şi a lui Victor Basch[29]. Intelectualii cehoslovaci au remis guvernului român un protest oficial, semnat printre alţii şi de Karel Čapek).[30] La începutul anului 1935, a fost înfiinţat la Paris "Comitetul pentru apărarea antifasciştilor români" sub conducerea lui Henri Mineur, organizaţie care se ocupa de monitorizarea comuniştilor aflaţi în închisorile româneşti.[31] În afară de sus-numitele intervenţii, România a devenit o ţintă a activităţilor Ajutorului Roşu.[32]

Deşi PCR-ul nu a reorganizat Amicii URSS în ilegalitate, dar a încercat să-i prelungească influenţa prin organizarea unei succesiuni de organizaţii, care preluau obiectivele Amicilor. Astfel de organizaţii au avut spijinul unor intelectuali precum George Enescu sau, aşa cum se spune, al lingvistului Alexandru Rosetti).[33] În primele etape ale celui de-al doilea război mondial, când Garda de Fier a preluat controlul asupra guvernului României, lideii comunişit Teohari Georgescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu au colaborat pentru reactivarea societăţii. Încercările lor au luat sfârşit în momentul în care Ion Antonescu a eliminat organizaţia fascistă Garda de Fier şi a atacat şi toate activităţile comuniştilor. (Vedeti şi: Rebeliunea legionară şi pogromul din Bucureşti).[34]

Vizita la Moscova a lui Sahia a fost sursa de inspiraţie pentru reportajul URSS azi,[35] în care autorul lăuda politicile staliniste.[36] Autorul avea să moară în 1937 de tuberculoză.

La scurtă vreme după interzicerea organizaţiei în 1934, mai mulţi foşti membri au ajuns să respingă comunismul. Printre aceştia s-au numărat Haig Acterian, care a adoptat ideile fasciste şi s-a alăturat Gărzii de Fier[37] şi Mac Constantinescu, care era deja activ în grupul Criterion[38] şi care a devenit mai târziu un artist oficial al regimului corporatist al Frontului Renaşterii Naţionale.[39]

[modifică] Note

  1. ^ Cioroianu, p.110-114; Mihailov
  2. ^ Cioroianu, p.112, 113; Diac; Mihailov
  3. ^ Cioroianu, p.113
  4. ^ Cioroianu, p.117-118
  5. ^ Cioroianu, p.118; Mihailov
  6. ^ Cioroianu, p.114-118 (Bozgan, p.323; Mihailov)
  7. ^ Mihailov
  8. ^ Mihailov
  9. ^ Bozgan, p.322; Cioroianu, p.112; Diac
  10. ^ Mihailov
  11. ^ Cioroianu, p.114-115
  12. ^ Mihailov
  13. ^ Cioroianu, p.114, 115-116; Mihailov
  14. ^ Mihailov
  15. ^ Mihailov
  16. ^ Cioroianu, p.113-114, 117
  17. ^ Cioroianu, p.112
  18. ^ Cioroianu, p.114; Diac
  19. ^ Mihailov
  20. ^ Cioroianu, p.116; Mihailov
  21. ^ Cioroianu, p.116
  22. ^ Diac
  23. ^ Cioroianu, p.117; Diac
  24. ^ Cioroianu, p.117
  25. ^ Cioroianu, p.117
  26. ^ Cioroianu, p.117
  27. ^ Mihailov
  28. ^ Cioroianu, p.118
  29. ^ Matichescu, p.24
  30. ^ Matichescu, p.25
  31. ^ Matichescu, p.23
  32. ^ Matichescu, p.25
  33. ^ Cioroianu, p.118
  34. ^ Betea
  35. ^ Cioroianu, p.117; Diac
  36. ^ Diac
  37. ^ Ornea, p.184, 186, 219
  38. ^ Ornea, p.153
  39. ^ Cioroianu, p.115

[modifică] Bibliografie

  • ro [1] Lavinia Betea, "Ambiţia de a intra în istorie" în Magazin Istoric
    • ro Lucian Boia, Miturile comunismului românesc, Editura Nemira, Bucureşti, 1998: Ovidiu Bozgan, "Traiectorii universitare: de la stânga interbelică la comunism" pag.309-335
  • ro Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2005; [2]
  • ro [3] Cristina Diac, "Români despre URSS" în Jurnalul Naţional, 19 ianuarie 2005
  • ro Olimpiu Matichescu, "1934-1936. Alături de comuniştii şi antifasciştii români", în Magazin Istoric, martie 1971
  • ro [4] Paula Mihailov, "Prietenii din România ai Rusiei Sovietice"], în Jurnalul Naţional
  • ro Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995
Adus de la "http://ro.wikipedia.org/wiki/Amicii_URSS"
Unelte personale
În alte limbi