Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la BRU)
Salt la: Navigare, căutare
Pentru alte biserici greco-catolice vedeți Biserici greco-catolice.

Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică este o biserică catolică, sui iuris, de rit bizantin. Biserica Română Unită cu Roma a jucat un rol esențial în dezvoltarea culturii și educației române moderne, iar tradițional este considerată una din cele două biserici naționale românești. Întâistătătorul ei din 1994 și până în prezent este arhiepiscopul major Lucian Mureșan (cardinal din 2012).

Istorie[modificare | modificare sursă]

Biserica unită din Comana de Jos, Braşov, una din cele mai vechi din Țara Făgărașului

Biserica Română Unită cu Roma s-a format în urma unirii marii majorități a clerului și a credincioșilor Mitropoliei Ortodoxe din Ardeal (Transilvania) cu Biserica Romei. O mică parte din credincioși nu a aderat la actul de unire, dar cea mai mare parte a lor însă a rămas fidelă episcopilor uniți. Din datele recensământului din anul 1930 reiese că 31,1% din populația din Transilvania era greco-catolică, iar 27,8% era ortodoxă. În Crișana-Maramureș 36,8% din populație s-a declarat ortodoxă și 25,2% greco-catolică, iar în Banat 56,1% din populație era ortodoxă și 3,6% greco-catolică.[1]

Realizată după modelul unirii Bisericii Rutene din Polonia și a Episcopiei de la Muncaci (în Transcarpatia), unirea bisericii ardelene (transilvane) s-a produs în preajma anului 1700, însă anul și data exactă sunt disputate, diversele opinii fiind prezentate în articolul Istoria Bisericii Române Unite. Organizarea oficială a Bisericii Române Unite ca parte a Bisericii Catolice s-a făcut în 6 iulie 1716, în vremea papei Clement al XI-lea, prin decretul „Indulgendum esse”.

Ca și toate celelalte biserici greco-catolice din zona de influență sovietică, la ordinul lui Stalin[2], Biserica Română Unită a fost scoasă în afara legii în timpul regimului comunist, începând cu anul 1948 (Decretul 358 din 1 decembrie 1948) și până în 1989, iar patrimoniul acesteia a fost luat, fie în folosința statului comunist, fie în folosința Bisericii Ortodoxe Române. În această perioadă, și mai ales în anii stalinismului, ierarhii (un cardinal și 12 episcopi), preoții, călugării și credincioșii greco-catolici au fost aspru persecutați, mulți dintre ei murind în chinuri de martiri în închisorile si coloniile de muncă forțată din gulagul comunist sau în domicilii forțate. Prin aceste măsuri, se urmărea micșorarea influenței Bisericii Catolice și facilitarea sovietizării României.

Din 1994 și până în prezent Biserica Română Unită este condusă de arhiepiscopul și mitropolitul Lucian Mureșan, devenit între timp arhiepiscop-major, iar în 2012 a fost ridicat la treapta de cardinal al Bisericii Catolice. În 16 decembrie 2005 Biserica Română Unită a fost ridicată de papa Benedict al XVI-lea la rangul de biserică arhiepiscopală majoră, cu autonomie și drepturi similare celor aferente patriarhiilor catolice orientale, conform can. 151-154 din CCEO.[3]

Organizare[modificare | modificare sursă]

Potrivit ediției din 2005 a Anuarului Pontifical, la sfârșitul lui 2003, Biserica reunea 737.900 de credincioși, 716 preoți eparhi și 347 de seminariști. Conform datelor recensământului din 2002, în România au fost înregistrați 191.556 de greco-catolici, dintre care 160.896 etnici români, 19.645 maghiari, 6.148 romi, 1.721 ucrainieni, 1.542 germani etc. Aceste rezultate sunt contestate de Biserica Română Unită, care acuză faptul că în formulare era tipărită deja confesiunea ortodoxă și a susținut că autoritățile au făcut presiuni asupra celor recenzați să nu se declare greco-catolici.[4] Independent de Biserica Română Unită, în România există de asemenea șase episcopii (dieceze) romano-catolice (de rit latin), care formează Biserica Romano-Catolică din România.

Conform datelor recensământului efectuat în anul 2002 de autoritățile române, județele cu cea mai numeroasă prezență greco-catolică erau: Cluj (30.012), Satu-Mare (29.200), Maramureș (28.182) etc.

De-a lungul timpului[modificare | modificare sursă]

Până în 1948[modificare | modificare sursă]

Provincia mitropolitană de Făgăraș și Alba Iulia în anul 1909 (albastru): 1. Arhiepiscopia de Făgăraș și Alba Iulia (cu sediul la Blaj), 2. Episcopia de Lugoj, 3. Episcopia de Oradea Mare și 4. Episcopia de Gherla.

Inițial Biserica Română Unită cu Roma a fost pusă sub jurisdicția arhiepiscopului romano-catolic de Esztergom, care îndeplinea funcția de Principe-Primat al Ungariei.[5] Astfel episcopul greco-catolic din Blaj se afla subordonat canonic celui romano-catolic din Strigoniu (Esztergom). În anul 1777 a fost înființată ce-a de-a doua episcopie unită românească, Episcopia de Oradea Mare, subordonată inițial tot Arhiepiscopiei de Esztergom.

Situația s-a schimbat la 26 noiembrie 1853, când prin bula „Ecclesiam Christi ex omni lingua” papa Pius al IX-lea a ridicat Episcopia Română Unită de Făgăraș și Alba Iulia la rangul de mitropolie, cu Episcopia de Oradea drept sufragană. Astfel Biserica Română Unită cu Roma a devenit provincie bisericească de sine stătătoare, subordonată direct Sfântului Scaun, ieșind deci de sub jurisdicția arhiepiscopului primat al Ungariei. Tot atunci au fost înființate două episcopii noi, cea de Lugoj și cea de Gherla, care au fost subordonate ierarhic (ca episcopii sufragane) Mitropoliei de Alba Iulia și Făgăraș, cu sediul la Blaj. Primul mitropolit al Blajului a fost Alexandru Șterca Șuluțiu.

În perioada interbelică a fost înființată Episcopia de Maramureș, cu sediul la Baia Mare, ca a patra episcopie sufragană a Arhiepiscopiei de la Blaj. Incă din acea perioadă, la București funcționa un vicariat greco-catolic, aflat sub jurisdicția Arhipiescopiei de Alba Iulia și Făgăraș.

Clandestinitatea[modificare | modificare sursă]

Întrevederea dintre Nicolae Ceaușescu (flancat de Manea Mănescu și Ștefan Voitec) și patriarhul Iustin Moisescu,
București, 18 iunie 1977

La 3 septembrie 1948 a fost publicat în Monitorul Oficial al României decretul prin care episcopul Ioan Suciu, considerat vârful rezistenței anticomuniste din BRU, a fost depus din funcție de Guvernul Petru Groza. La 18 septembrie 1948 au fost depuși din funcție ceilalți episcopi uniți, cu excepția lui Vasile Aftenie, episcopul-vicar pentru București, și a lui Iuliu Hossu, episcop de Cluj, considerați mai concesivi.

Autoritățile comuniste au organizat pentru data de 1 octombrie 1948 o adunare a clerului greco-catolic, răspândind știrea că întrunirea va fi prezidată la Cluj de episcopul Iuliu Hossu. Acesta însă a reușit să trimită în data de 30 septembrie o scrisoare circulară prin care anunța excomunicarea latae sententiae a celor care vor participa la adunarea de trecere la Biserica Ortodoxă Română.[6] În aceste condiții întrunirea nu s-a desfășurat la sediul Episcopiei de Cluj-Gherla, ci la mică distanță, în sala de sport a Liceului Barițiu. La adunare a participat un singur protopop unit, Traian Belașcu, protopop de Țichindeal, și 37 de preoți de mir, dintre care doi au refuzat să semneze proclamația de trecere la BOR.[7] Cei 36 au fost primiți în dupămasa zilei de 1 octombrie de episcopul ortodox Nicolae Colan, după care au plecat spre București, pentru primirea la Palatul Patriarhal, urmată de o slujbă la Biserica Sf. Spiridon Nou, prezidată de patriarhul Justinian Marina.[8]

În zilele de 27-29 octombrie 1948 au fost arestați toți cei sașe episcopi greco-catolici din România, inclusiv Vasile Aftenie și Iuliu Hossu, și duși mai întâi la vila patriarhală de Dragoslavele-Muscel,[9] unde au fost vizitați de mai multe ori de patriarhul Justinian, apoi la Mănăstirea Căldărușani și, în cele din urmă, despărțiți, în arestul Ministerului de Interne și la închisoarea Văcărești.[10]

În data de 8 noiembrie 1948 a fost publicat în Monitorul Oficial decretul prin care a fost demis și Iuliu Hossu, ultimul episcop greco-catolic aflat încă formal în funcție (deși arestat cu zece zile înainte). La 1 decembrie 1948 Înaltul Prezidiu al Marii Adunări Naționale a emis decretul 358/1948 care a stabilit încetarea cultului greco-catolic și exproprierea tuturor bunurilor acestuia.[11]

În timpul clandestinității au fost făcute mai multe demersuri de relegalizare a Bisericii Unite. Punctul de vedere oficial al autorităților comuniste și al Bisericii Ortodoxe Române era acela că Biserica Română Unită ar fi încetat să existe.[12] Această teză corespundea deopotrivă intereselor statului comunist, cât și Bisericii Ortodoxe Române, chemată să furnizeze un alibi pentru versiunea oficială a dispariției credincioșilor greco-catolici.[13]

La 12 august 1956 a avut loc la Cluj în plină stradă o liturghie duminicală greco-catolică celebrată de preotul Vasile Chindriș, cu o participare numeroasă (ca. 3.000 de persoane).[14] În urma acestei demonstrații, dublată de o vastă mișcare petiționară,[15] a urmat un nou val de arestări și condamnări ale liderilor rezistenței greco-catolice.

Nunţiul Luigi Poggi, însărcinatul special pentru ameliorarea relațiilor cu Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România și Bulgaria între 1973-1986

Cornel Burtică, ambasadorul Republicii Socialiste România în Italia (1966-1969), s-a întâlnit de mai multe ori cu Agostino Casaroli, ministrul de externe al Vaticanului. Cei doi au discutat pe larg despre reglementarea situației Bisericii Române Unite, ambasadorul Burtică exprimându-și acordul în acest sens. Într-o notă trimisă la București ambasadorul Burtică evidenția între avantajele reglementării chestiunii în cauză pe acela că aniversarea în 1968 a 50 de ani de la unirea Transilvaniei cu România, organizată de greco-catolicii din emigrație, să nu aibă un pronunțat caracter ostil regimului de la București.[16] În urma intervențiilor sale, un emisar al Sfântului Scaun a primit permisiunea de la Departamentul Cultelor de a-l vizita la 31 octombrie 1968 pe cardinalul Iuliu Hossu, aflat în domiciliu forțat la Mănăstirea Căldărușani.[17]

În data de 26 mai 1973, în cursul unei vizite oficiale în Italia, Nicolae Ceaușescu a fost primit în audiență particulară de către papa Paul al VI-lea, ocazie cu care Ceaușescu a afirmat cu privire la chestiunea Bisericii Române Unite: "o socotim irevocabil închisă pentru totdeauna. E o problemă religioasă dar și de stat. Pentru noi nu există. Luați act că nu vom renunța la a veghea la unitatea poporului român."[18]

În noiembrie-decembrie 1973 a avut loc prima vizită a nunțiului Luigi Poggi în România, desfășurată cu condiția ca acesta să nu întâlnească episcopi greco-catolici.[19] Chiar și solicitarea lui Poggi de a vizita mormântul lui Iuliu Hossu din cimitirul Bellu a fost refuzată, pe motiv că "Hossu nu este un mort oarecare".[20] Principala dificultate în calea ameliorării relațiilor dintre România și Sfântul Scaun a fost problema Bisericii Unite, autoritățile comuniste fiind dispuse la o apropiere doar cu condiția "totalei abandonări de către Vatican a problemei fostului cult greco-catolic".[21]

Consacrarea episcopală a lui Traian Crișan în data de 6 ianuarie 1982 la Roma a stârnit o reacție vehementă din partea conducerii Bisericii Ortodoxe Române, reacție orchestrată de autorități.[22] Consacrarea episcopală și predica ținută de papa Ioan Paul al II-lea cu ocazia respectivă au fost dezavuate în ședința Sfântului Sinod din 10-11 ianuarie 1982, iar patriarhul Iustin Moisescu a trimis o telegramă de protest către papa Ioan Paul al II-lea, telegramă publicată în ziarele centrale din 14 ianuarie 1982.[23] Papa Ioan Paul al II-lea se pronunțase încă de la începutul pontificatului său pentru scoaterea Bisericii Române Unite din ilegalitate.[24]

În septembrie 1988, printr-o scrisoare deschisă adresată papei Ioan Paul al II-lea, scrisoare difuzată de Radio Europa Liberă, disidenta Doina Cornea și alți cinci intelectuali clujeni au solicitat legalizarea Bisericii Române Unite cu Roma.[25]

După 1989[modificare | modificare sursă]

Prin decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 Consiliul Frontului Salvării Naționale a abrogat decretul 358 din 1 decembrie 1948. Situația juridică a lăcașelor de cult greco-catolice trecute în posesia Bisericii Ortodoxe Române urmează să fie reglementată printr-o lege specială.

În 7 mai 1990 autoritățile române au recunoscut funcția episcopală a episcopilor aleși în clandestinitate: Ioan Ploscaru[26], Vasile Hossu[27], George Guțiu[28], Lucian Mureșan[29] și Alexandru Todea[30]. Decretele de recunoaștere au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 63 din 9 mai 1990. Astfel a fost restabilită ierarhia Bisericii Române Unite cu Roma.

La 16 decembrie 2005 Sfântul Scaun a ridicat Biserica Română Unită de la statutul de biserică mitropolitană sui iuris, la acela de biserică arhiepiscopală majoră, statut care îi conferă mai multe drepturi și mai multe obligații, de care țin și regulile privitoare la alegerea episcopilor și a arhiepiscopului major. Arhiepiscopul mitropolit era ales de Sfântul Scaun dintr-un număr de trei candidați propuși de provincia mitropolitană. Arhiepiscopul major succesor al cardinalului Mureșan va fi ales de conferința episcopală a bisericii arhiepiscopale majore și confirmat de Sfântul Scaun. Consiliul episcopilor uniți s-a transformat astfel în sinod al episcopilor.

În prezent[modificare | modificare sursă]

Episcopiile Bisericii Române Unite cu Roma

Din 2005 Biserica Română Unită cu Roma este organizată - în conformitate cu Codul Canoanelor Bisericilor Orientale - ca biserică arhiepiscopală majoră, cu sediul la Blaj. Arhiepiscopia majoră este compusă din Arhiepiscopia de Făgăraș și Alba Iulia, Episcopia de Oradea, Episcopia de Cluj-Gherla, Episcopia de Lugoj și Episcopia Maramureșului (cu sediul în municipiul Baia Mare).

Arhiepiscopul Major al Bisericii Române Unite cu Roma îndeplinește în același timp și funcția de arhiepiscop-mitropolit de Alba Iulia și Făgăraș.

Biserica Română Unită cu Roma are patru eparhii în România (Oradea Mare, Cluj-Gherla, Lugoj și Maramureș) și una în Statele Unite ale Americii (Episcopia Greco-Catolică Română de Ohio), trecută mai recent în subordinea arhiepiscopiei majore cu sediul la Blaj.

La 29 mai 2014 a fost creată Eparhia „Sfântul Vasile cel Mare” de București, cu un teritoriu canonic corespunzător municipiului București și Țării Românești (Oltenia, Muntenia și Dobrogea).[31]

Demografie[modificare | modificare sursă]

Greco-catolicii din Principatul Transilvaniei (1850)
Greco-catolicii din România (1930)
Ortodocşii şi greco-catolicii din România interbelică (pe județe)

     Ponderea greco-catolicilor o depășește pe cea a ortodocșilor, existând totuși importante comunități ortodoxe


     Ponderea ortodocșilor o depășește pe cea a greco-catolicilor, existând totuși importante comunități greco-catolice


     Majoritate ortodoxă fără o prezență greco-catolică importantă (sub 1%)

Prezenţa greco-catolică conform recensământului din 1930, înainte de desființarea Bisericii Române Unite cu Roma
Prezenţa greco-catolică conform recensământului din 2002
Prezenţa greco-catolică conform recensământului din 2002[32]

Conform datelor recensământului din 1930 unitățile administrative cu cea mai însemnată pondere greco-catolică erau:

  • Județul Maramureș (interbelic): 64,4%
    • Plasa Iza: 80,9% (mozaici 13,9%, ortodocși 4,3%)
    • Plasa Sighet: 69,4% (mozaici 14,6%, romano-catolici 6,5%)
    • Plasa Vișeu: 69,4% (mozaici 22,2%, romano-catolici 7,3%)
  • Județul Someș: 63,5%
    • Plasa Gârbou: 86,7% (ortodocși 9,8%, mozaici 2,2%)
    • Plasa Ileanda: 78,6% (ortodocși 16,8%, mozaici 3,2%)
    • Plasa Gherla: 73,1% (reformați 20,5%, ortodocși 2,4%)
    • Plasa Beclean: 65% (reformați 19%, ortodocși 8,4%)
    • Plasa Dej: 64,8% (ortodocși 18%, reformați 12%)
  • Județul Năsăud: 60,2%
    • Plasa Năsăud: 86,5% (luterani 5,9%, mozaici 3,7%)
    • Plasa Șieu: 52,8% (luterani 24,9%, ortodocși 10,5%)
  • Județul Satu Mare (interbelic): 59,0%
    • Plasa Baia Mare: 84,9% (romano-catolici 7,1%, reformați 4,9%)
    • Plasa Șomcuta Mare: 80,3% (ortodocși 8,8%, mozaici 5,5%)
    • Plasa Oaș: 76,1% (reformați 12,1%, mozaici 7,8%)
  • Județul Sălaj (interbelic): 52,6%
    • Plasa Jibou: 75,5% (ortodocși 12,9%, reformați 6,3%)
    • Plasa Crasna: 72,7% (reformați 18,7%, ortodocși 3,2%)
    • Plasa Cehu Silvaniei: 68,1% (reformați 24,6%, mozaici 3,4%)
  • Județul Turda: 42,3%
    • Plasa Iara: 67,1% (ortodocși 23,2%, reformați 4,7%)
    • Plasa Luduș: 56,7% (reformați 22,8%, ortodocși 11,9%)
    • Plasa Mihai Viteazu: 53,5% (reformați 19,3%, ortodocși 14,4%)
    • Plasa Câmpia Turzii: 52,9% (reformați 27,5%, ortodocși 13,5%)
  • Județul Cluj (interbelic): 42,7%
    • Plasa Borșa: 80,6% (reformați 13,9%, ortodocși 1,9%)
    • Plasa Sărmaș: 76% (reformați 16,2%, ortodocși 2,8%)
  • Județul Târnava Mică: 40,7%
    • Plasa Blaj: 61,8% (reformați 16%, ortodocși 12,5%)
    • Plasa Iernut: 43,7% (reformați 22,4%, ortodocși 22,3%)
  • Județul Mureș: 32,4%
    • Plasa Râciu: 74,9% (reformați 14,6%, unitarieni 5,2%)
    • Plasa Teaca: 65,4% (luterani 15,2%, reformați 11,3%)
    • Plasa Toplița: 36,4% (romano-catolici 26,2%, ortodocși 25,3%)
    • Plasa Reghin: 33,1% (ortodocși 30,4%, reformați 23,0%)
  • Județul Alba: 31,6%
    • Plasa Teiuș: 58,4% (ortodocși 30,9%, reformați 7,0%)
    • Plasa Ocna Mureș: 56,4% (reformați 19,4%, ortodocși 15,8%)
    • Plasa Aiud: 51,3% (ortodocși 24,3%, reformați 16,3%)
  • Județul Hunedoara: 18,5%
    • Plasa Pui: 63,3% (ortodocși 32,4%, romano-catolici 1,3%)
    • Plasa Hațeg: 63,0% (ortodocși 31,5%, romano-catolici 2,6%)

Diferendul patrimonial cu Biserica Ortodoxă Română[modificare | modificare sursă]

Faza tergiversării prin „comisiile de dialog”[modificare | modificare sursă]

După Revoluția Română din 1989, unul din primele acte normative ale noii puteri a fost Decretul-Lege nr. 9/1989, de abrogare a Decretului 358/1948, prin care Biserica Română Unită cu Roma a fost scoasă în afara legii. Un decret-lege al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională din data de 24 aprilie 1990 prevedea că bunurile BRU aflate în proprietatea statului urmează să fie restituite vechiului proprietar. Procesul de restituire a fost obstrucționat în mod vehement de reprezentanții BOR, care inițial nu au dorit ca BRU să-și redobândească nici măcar bunurile aflate în posesia statului. Un exemplu în acest sens este clădirea Mănăstirii Bixad, care a fost transformată de autoritățile comuniste în preventoriu TBC și care deși a fost restituită prin hotărâre de guvern în anul 1992,[33] decizia de restituire nu a putut fi pusă în aplicare din cauza opoziției clerului ortodox local, aflat în poziția de terț față de acțiunea în cauză. În ceea ce privește situația bisericilor și a caselor parohiale aflate în posesia Bisericii Ortodoxe Române, conform aceluiași Decret-lege nr. 126/1990, aceasta urma să fie stabilită prin comisiile bilaterale de dialog, formate din reprezentanți ai ambelor culte. Aceste comisii nu au reușit să rezolve situațiile conflictuale decât în șase cazuri, ceea ce a determinat BRU să se adreseze instanțelor de judecată. Au existat și puține cazuri de restituire pe cale amiabilă a unor lăcașe de cult, cum este cel al Bisericii Bob din Cluj.

Turnul Bisericii "Sf. Dumitru" din Beiuș

Proiecte de lege privind reglementarea folosirii lăcașelor de cult ale BRU[modificare | modificare sursă]

Prima inițiativă în acest sens a aparținut senatorului Matei Boilă (PNȚCD).[34] Acest proiect a fost completat de senatorul jurist Corneliu Turianu și adoptat de Senatul României în ședința din 12 iunie 1997. Proiectul prevedea folosirea în comun de către comunitățile ortodoxe și greco-catolice a bisericilor greco-catolice în localitățile în care există o singură biserică, respectiv folosirea exclusivă a unei biserici de către comunitățile greco-catolice în localitățile în care există două sau mai multe lăcașe de cult. Legea Boilă-Turianu a stârnit o reacție vehementă a episcopatului Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, care a trimis pe 12 septembrie 1997 o scrisoare Parlamentului României, în care a arătat legiuitorului că prevederea adoptată de Senat ar fi nedemocratică, căci „încalcă dreptul democratic al colectivității de a decide, pe bază de vot, asupra soartei lăcașelor de cult”, precum și faptul că amestecul statului în relațiile dintre culte ar fi neproductiv. Deputatul Petre Țurlea (PUNR) a dat citire acestei scrisori în ședința Camerei Deputaților din 30 septembrie 1997, criticând în numele PUNR în termeni aspri legea adoptată de Senat.[35] În continuare legea Boilă-Turianu a fost tergiversată la Camera Deputaților timp de patru ani și în cele din urmă respinsă pe 25 septembrie 2001,[36] în noua legislatură dominată de PDSR, devenit PSD în iunie 2001 (vezi alegeri legislative în România, 2000).

Practica neunitară a instanțelor în primul deceniu de după 1989[modificare | modificare sursă]

În prima parte a anilor 1990, instanțele de judecată au considerat că doar comisiile bilaterale de dialog ar fi abilitate să rezolve chestiunea dreptului de proprietate asupra lăcașelor de cult disputate, fără ca justiția să se poată pronunța în caz de neînțelegere a părților. Acest punct de vedere a făcut ca parohiile ortodoxe să se transforme în același timp în părți și în arbitri ai diferendului, tranșarea conflictului depinzând de atitudinea lor, parohiilor greco-catolice fiindu-le inițial refuzat dreptul ca cererile lor de restituire să fie examinate de o instanță independentă. Această soluție contravenea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, care interzice ca o parte să fie totodată arbitru al propriei cauze și care garantează oricărei persoane liberul acces la justiție. Așa fiind, în a doua parte a anilor 1990 practica instanțelor de judecată a devenit neunitară, unele instanțe admițând cererile parohiilor greco-catolice, iar altele refuzându-le, cu trimitere la comisiile mixte de dialog, blocate de parohiile ortodoxe. Primul caz notoriu de admitere a unei acțiuni în revendicare a părții greco-catolice a fost decizia Curții de Apel Ploiești din anul 1998, prin care a fost restituită Catedrala Schimbarea la Față din Cluj.

După alte câteva sentințe judecătorești favorabile BRU, în luna februarie 2002 patriarhul Teoctist a adresat o scrisoare ministrului justiției Rodica Stănoiu, prin care cerea ca ministrul să intervină pe lângă instanțele de judecată ca acțiunile greco-catolicilor să fie respinse, făcând referire expresă la judecătoriile din Dej și Gherla, precum și la tribunalele din Baia Mare și Arad și la curțile de apel Cluj și Alba Iulia. Ministerul Justiției a trimis scrisoarea respectivă prin fax către curțile de apel din Transilvania, ceea ce a generat un val de proteste față de imixtiunea în activitatea instanțelor de judecată.

Recursul în anulare promovat de Procurorul General al României[modificare | modificare sursă]

Biserica Sf. Petru şi Pavel din Sibiu (Biserica dintre Brazi)

La data de 7 aprilie 1993 Protopopiatul Sibiu al BRU a chemat în judecată parohiile BOR Cibin I și II, pentru a fi obligate să predea reclamantei imobilele aferente Bisericii Petru și Pavel din Sibiu. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că imobilele sunt proprietatea sa iar pârâtele refuză să i le predea. Instanțele de fond (Judecătoria Sibiu), apel (Tribunalul Dolj - după strămutarea cauzei la Craiova) și recurs (Curtea de Apel Craiova) au dat câștig de cauză reclamantei. Considerând că aceste hotărâri ar fi fost pronunțate cu depășirea atribuțiilor instanțelor judecătorești, la data de 22 august 1996, Vasile Manea Drăgulin, procuror general al României, a promovat recurs în anulare.

În motivarea recursului în anulare a arătat că dreptul de proprietate constituit prin lege în baza unui anumit regim constituțional nu poate fi desființat de o lege ulterioară, deoarece ar însemna aplicarea retroactivă a legii. Procurorul General a susținut că într-adevăr prin decretul-lege nr. 9/1989 a fost abrogat decretul 358/1948, de desființare a BRU, dar situația bunurilor care au aparținut cultului greco-catolic a fost reglementată de decretul-lege 126 din 24 aprilie 1990, care, prin art. 2 și 3, a prevăzut posibilitatea restituirii acestor bunuri, ca și modalitatea restituirii lor. În temeiul acestor din urmă dispoziții legale, cât și în baza HG 466 din 19 august 1992[37], Procurorul General al României a conchis că soluționarea restituirii bunurilor care au aparținut BRU ar fi fost concepută prin voința legiuitorului ca o problemă ce excede atribuțiilor instanțelor judecătorești și, cum în speță instanțele nu ar fi ținut cont de aceste dispoziții (de restituire a bunurilor BRU strict pe cale administrativă), instanțele de judecată și-ar fi depășit atribuțiile săvârșind un act de imixtiune în prerogativele puterii legiuitoare și o încălcare a separației puterilor în stat.

Prin decizia nr. 581/1999[38] Curtea Supremă de Justiție a respins recursul în anulare formulat de Procurorul General al României contra deciziei civile 833/1996 a Curții de Apel Craiova, ca nefondat. Instanța supremă a arătat că prin HG 466/1992, invocată de Procurorul General, s-au constituit într-adevăr în unele județe comisiile la care se referă art. 2 din decretul-lege 126/1990, dar la fel de adevărat este că pentru municipiul Sibiu o asemenea comisie nu s-a constituit. Neconstituirea unei atari comisii nu poate însă împiedica liberul acces la justiție al reclamantei, deoarece ar fi contrar principiului consacrat prin art. 21 al Constituției, potrivit căruia orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea intereselor sale, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.

Față de aceste considerente Curtea Supremă a stabilit că hotărârile atacate cu recurs în anulare nu au fost date cu depășirea atribuțiilor instanțelor judecătorești, cum a susținut Procurorul General. Soluționarea acțiunii în revendicare presupune soluționarea unui proces privind raporturile juridice civile care intră în competența instanțelor judecătorești, iar împrejurarea că instanțele au discutat neînscrierea unui drept în cartea funciară și au hotărât asupra consecințelor de ordin juridic ce decurg din această neînscriere, nu reprezintă o imixtiune în atribuțiile altei puteri și nici nu constituie o încălcare a principiului separației puterilor în stat, așa cum greșit s-a susținut în recursul în anulare.

Reglementări interne parțiale[modificare | modificare sursă]

Articolul 1 din OUG 94/2000 (modificată prin legea 501/2002) prevede că situația lăcașurilor de cult va fi reglementată printr-o lege specială. De asemenea, art. 8 alin. 2 din legea 10/2001 prevede că regimul juridic al imobilelor aparținând unor culte religioase va fi reglementat de norme speciale. Actele normative speciale nu au fost adoptate până în prezent. Răzvan Theodorescu, ministrul culturii din partea PSD, a explicat în data de 10 martie 2003 că această excepție are în vedere evitarea conflictelor interconfesionale cu Biserica Română Unită cu Roma.[39]

În anul 2004 Guvernul României condus de Adrian Năstase a adoptat Ordonanța de Urgență nr. 64/2004, care a învestit în mod expres instanțele judecătorești cu competența privind judecarea litigiilor ce au ca obiect bunurile care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma. În anul 2005, prin Legea nr. 182/2005, Parlamentul României a adoptat OUG 64/2004, stabilind procedura concretă a convocării comisiei mixte de dialog și acordând tribunalelor competența judecării litigiilor în primă instanță pentru cazul în care părțile nu se înțeleg.[40] Această lege a fost promulgată de președintele României și publicată în Monitorul Oficial nr. 505 din 14 iulie 2005.

În anul 2005, pentru a asigura practica unitară la nivelul tuturor instanțelor, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în mod expres admisibilitatea cererilor de retrocedare introduse de BRU împotriva BOR, casând sentințele contrare adoptate de instanțele inferioare și trimițând spre rejudecare cauzele vizate, cu respectarea îndrumărilor date de Curte.[41]

Pe parcursul anilor 2006-2014 instanțele de judecată au admis în general acțiunile în revendicare formulate de parohiile greco-catolice. Soluțiile de admitere au fost consecvent casate de ÎCCJ, cu trimitere la faptul că legea specială care să reglementeze restituirea lăcașelor de cult, nu a fost adoptată până în prezent. Exemplificative în acest sens sunt spețele legate de Catedrala Veche din Baia Mare,[42] respectiv Biserica Iuliu Hossu din Cluj.[43]

Demersuri pentru rezolvarea problemelor de comun acord[modificare | modificare sursă]

Biserica Unită din Maieri-Alba Iulia

În data de 5 decembrie 2010 conducerea BRU a răspuns pozitiv invitației de reluare a dialogului cu BOR, invitație adresată de patriarhul Daniel prin scrisoarea nr. 4.719 din 12 iulie 2010. Sinodul BOR, întrunit în ședința din 16-17 februarie 2011, a desemnat ierarhii care să facă parte din comisia pregătitoare pentru stabilirea principiilor, tematicii și metodologiei de lucru în comisia mixtă de dialog între Biserica Ortodoxă Română și Biserica Română Unită cu Roma.[44]

În cadrul întrunirii celor două sinoade ale ierarhilor ortodocși din Transilvania, desfășurată în 4 iulie la Mănăstirea Râmeț, a fost decisă reeditarea volumului din 2006 intitulat Relațiile actuale dintre ortodocși și greco-catolici, "ca o primă piatră în construirea acestui dialog."[45] Drept răspuns, întâistătătorul BRU, arhiepiscopul Lucian Mureșan, a adresat în data de 7 iulie 2011 o scrisoare deschisă patriarhului Daniel, în care și-a exprimat nedumerirea față de faptul că ierarhii ortodocși "au reluat aceeași retorică împotriva Bisericii Greco-Catolice care a creat numai dușmănie și conflicte între români în ultimii 20 de ani."[46] În document este arătat faptul că în pofida dorinței exprimate de BOR în sensul demarării unui dialog constructiv, în practică lucrurile au rămas neschimbate.

Biserica Ortodoxă Română a programat pentru data de 21 august 2011 "resfințirea" Catedralei Adormirea Maicii Domnului din Baia Mare, fapt considerat drept un afront de către Episcopia Greco-Catolică de Maramureș, care a dat publicității un comunicat de presă în care și-a exprimat surprinderea și dezaprobarea.[47] În pofida solicitării de încetare a resfințirilor de biserici revendicate, rugăminte exprimată de episcopii greco-catolici prin scrisoarea din 7 iulie 2011,[46] în data de 28 august 2011 un episcop din Biserica Ortodoxă Română a procedat la resfințirea bisericii din Ceanu Mare, în apropiere de Turda.[48]

În data de 16 decembrie 2011 a avut loc la Mănăstirea Sâmbăta o ședință comună a celor două sinoade mitropolitane ortodoxe din Transilvania, în vederea identificării soluțiilor pentru îndeplinirea deciziei Sfântului Sinod de reluare a dialogului cu BRU și de rezolvare a problemelor patrimoniale.[49][50] Zece zile mai târziu mitropolitul Laurențiu Streza a numit un nou preot paroh la Biserica dintre Brazi din Sibiu, cu toate că biserica este revendicată.[51]

În data de 13 februarie 2012 patriarhul Daniel, însoțit de mitropoliții ortodocși din Ardeal, Laurențiu Streza și Andrei Andreicuț, s-a întâlnit cu un grup de șase ambasadori acreditați în România, între care Mark Gitenstein, ambasadorul SUA, pe tema restituirii bisericilor greco-catolice. Patriarhul Daniel a arătat că inițiativa reluării dialogului cu Biserica Română Unită cu Roma a fost luată de Biserica Ortodoxă Română încă din iulie 2010.[52]

În data de 3 iunie 2014 Comisia Europeană împotriva Rasismului și Intoleranței, organism din cadrul Consiliului Europei, a dat publicității un raport în care recomandă autorităților române „să-și asume un rol conducător în rezolvarea disputelor referitoare la proprietăți dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Greco-Catolică.”[53]

Lipsa de progres în chestiunea restituirii bisericilor greco-catolice a fost menționată drept „o problemă semnificativă” în raportul Departamentului de Stat al Statelor Unite privind libertatea religioasă, dat publicității în 28 iulie 2014.[54]

Personalități[modificare | modificare sursă]

Cruce de mormânt din Maieri-Alba Iulia

A Ion Agârbiceanu, Ioan Axente Sever
B Simion Balint, Nicolae Balotă, George Bariț, Simion Bărnuțiu, Ioan Bianu, Veta Biriș, Ioan Bob, Iosif Boda, Ioan Boeriu, Ovidiu Bojor, Alexandru Borza, Ion Brad, Pius Brânzeu, Nicolae Breban, Tiberiu Brediceanu, Ion Budai-Deleanu, Augustin Bunea
C Dumitru Caracostea, Ilarie Chendi, Ioan Chindriș, Vasile Chindriș, Ștefan Cicio-Pop, Timotei Cipariu, Vasile Coloși, Corneliu Coposu, Doina Cornea, George Coșbuc, Gherontie Cotorea
D Pavel Dan, Nicolae Densușianu, Iosif Constantin Drăgan, Petre Dulfu
E Vasile Erdeli
F Dionisie Florianu, Ion Flueraș, Amos Frâncu, Virgil Fulicea
G Ioan Georgescu, Alexandru Grama
H Iuliu Hațieganu, Enea Hodoș, Iosif Hodoș, Emil Hossu, Iuliu Hossu, Vasile Hossu, Lucia Hossu Longin
L Viorica Lascu, August Treboniu Laurian, Nicolae Linca, Vasile Lucaciu
M Monica Macovei, Augustin Maior, Liviu Maior, Petru Maior, Ioan Maiorescu, Iuliu Maniu, Ștefan Micle, Ioan Miclea, Inocențiu Micu-Klein, Samuil Micu, Ioan Micu Moldovan, Theodor Mihali, Grigore Moisil, Octavian Moisin, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ștefan Moldovan, Vasile Moldovan, Lucia Mureșan, Lucian Mureșan, Andrei Mureșanu, Camil Mureșanu, Iacob Mureșanu
N Emil Negruțiu
O Virgil Onițiu
P Aurel Popp, Victor Papilian, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Para, Dan Pavel, Mihai Pop, Sever Pop, Gheorghe Pop de Băsești, Florian Porcius, Aron Pumnul
R Demetriu Radu, Alexandru Rațiu, Ioan Rațiu, Ion Rațiu, Nicolae Rațiu, Vasile Rațiu, Liviu Rebreanu, Alexandru Roman, Gheorghe Roman, Radu Anton Roman
S Octavian Smigelschi, Victor Smigelschi, Alexandru Sterca-Șuluțiu, Ioan Sterca-Șuluțiu, Coriolan Sabău, Ioan Suciu, Vasile Suciu
Ș Gheorghe Șincai, Raoul Șorban, Virgil Șotropa
T Ioan Taloș, Cornel Tatai-Baltă, Coriolan Tătaru, Alexandru Todea, Sigismund Toduță
Ț Gabriel Țepelea
U David Urs
V Alexandru Vaida-Voievod, Aloisiu Vlad, Iosif Vulcan, Samuil Vulcan
Z Mircea Zaciu, Virginia Zeani

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Recensământul general al populației României din 29 Decemvrie 1930, vol. II: Neam, limbă maternă, religie, Imprimeria Națională, București 1938, pag. XXVII.
  2. ^ Implicarea lui Stalin în distrugerea Bisericilor Greco-Catolice
  3. ^ Despre bisericile arhiepiscopale majore, Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, can. 151-154.
  4. ^ Raportul Departamentului de Stat al SUA privind libertatea religioasă în lume, 15 septembrie 2006
  5. ^ Augustin Bunea, Istorie scurtă a Bisericii Române Unite cu Roma, Blaj 1900, pag. 43.
  6. ^ Textul circularei episcopului Iuliu din 30 septembrie 1948
  7. ^ Alex. Mircea, Pamfil Cârnațiu, Mircea Todericiu, Adunarea de la Cluj, în: BRU - 250 de ani de existență, Madrid 1952.
  8. ^ Prof. Marcel Știrban, 1948. Momente pregătitoare. Episcopi sub urmărie, Provincia, august-septembrie 2001.
  9. ^ Știrban, Op. cit.
  10. ^ Alex. Mircea, Pamfil Cârnațiu, Mircea Todericiu, Arestarea și întemnițarea episcopilor uniți, în: BRU - 250 de ani de existență, Madrid 1952.
  11. ^ Alex. Mircea, Pamfil Cârnațiu, Mircea Todericiu, Desființarea oficială a Bisericii Unite, în: BRU - 250 de ani de existență, Madrid 1952.
  12. ^ Pe larg: Ovidiu Bozgan, Cronica unui eșec previzibil. România și Sfântul Scaun în timpul pontificatului lui Paul al VI-lea (1963-1978), București 2004, pag. 101-113.
  13. ^ Idem, 283.
  14. ^ Cristian Vasile, Între Vatican și Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, București 2004, pag. 251 și urm.
  15. ^ Ovidiu Bozgan, Mișcarea petiționară greco-catolică din 1956, București 2000.
  16. ^ AMAER, Vatican 217/1968, Telegramă Cornel Burtică, f. 21-23, citat după Ovidiu Bozgan, Cronica unui eșec previzibil. România și Sfântul Scaun în epoca pontificatului lui Paul al VI-lea, București 2004, pag. 265.
  17. ^ Bozgan, Op. cit., pag. 267.
  18. ^ O. Bozgan, Cronica, pag. 283.
  19. ^ Idem, 284.
  20. ^ Idem, 286.
  21. ^ Idem.
  22. ^ Bozgan, Cronica, pag. 111.
  23. ^ România Liberă din 14 ianuarie 1982.
  24. ^ O. Bozgan, Cronica, pag. 433 și urm.: Scrisoarea papei Ioan Paul al II-lea adresată lui Nicolae Ceaușescu, 29 iunie 1979.
  25. ^ C. Vasile, Op. cit., pag. 310.
  26. ^ Decretul 216 din 7 mai 1990
  27. ^ Decretul 215 din 7 mai 1990
  28. ^ Decretul 213 din 7 mai 1990
  29. ^ Decretul 214 din 7 mai 1990
  30. ^ Decretul 217 din 7 mai 1990
  31. ^ O nouă eparhie greco-catolică, Catholica.ro, 29 mai 2014. Accesat la 4 iunie 2014
  32. ^ Conform http://recensamant.referinte.transindex.ro/
  33. ^ HG nr. 466/1992
  34. ^ Urmarirea Procesului Legislativ
  35. ^ Dezbateri parlamentare
  36. ^ http://80.97.216.132/senat.proiect.asp?cod=1297&pos=9
  37. ^ Hotararea 466 1992 privind aprobarea propunerilor Comisiei Centrale pentru inventarierea bunurilor proprietatea statului foste proprietati ale Bisericii Romane Unite cu Roma G...
  38. ^ Publicată în SUBB - Series Iurisprudentia, nr. 1/2001, pag. 145 și urm.
  39. ^ Răspunsul MCC cu privire la situația bunurilor aparținând cultelor
  40. ^ Legea 182/2005
  41. ^ Vezi în acest sens: ÎCCJ: Imobile/lăcașuri de cult proprietatea cultului religios greco-catolic și ÎCCJ: Restituirea imobilelor cultelor religioase.
  42. ^ Decizia nr. 2646/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție
  43. ^ Înalta Curte decide dacă legile lui Gheorghiu-Dej sunt în vigoare sau nu, România Liberă, 27 aprilie 2014.
  44. ^ Comunicatul Patriarhiei după ședința Sf. Sinod din 16-17 februarie 2011, basilica.ro, 18 februarie 2011 (accesat 13 iulie 2011).
  45. ^ Sinoadele mitropolitane reunite la Mănăstirea Râmeț, basilica.ro, 5 iulie 2011 (accesat 13 iulie 2011).
  46. ^ a b Scrisoarea Sinodului Episcopilor BRU către conducerea BOR, bru.ro, 13 iulie 2011.
  47. ^ Surprindere față de inițiativa resfințirii Catedralei din Baia Mare, bru.ro, 17 august 2011.
  48. ^ Resfințirea bisericii din Ceanu Mare, basilica.ro, 29 august 2011.
  49. ^ Ierarhii ardeleni s-au întâlnit la Sâmbăta, basilica.ro, 17 decembrie 2011.
  50. ^ Ședința comună din 16 decembrie, Mitropolia Ardealului, 16 decembrie 2011.
  51. ^ Nou preot paroh la Sibiu, Mitropolia Ardealului, 27 decembrie 2011.
  52. ^ Un grup de amabasadori la Patriarhie, basilica.ro, 13 februarie 2012.
  53. ^ Raportul ECRI privind România, 2014
  54. ^ Ce spun SUA despre libertatea religioasă în România, Gândul, 29 iulie 2014.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • George Bariț, Biserica românească în luptă cu reformațiunea, în: Transilvania VIII (1875), IX (1876), Brașov, 1875-76;
  • Simion Bărnuțiu, Săborul cel mare al Episcopiei Făgărașului, în vol. Suveranitate națională și integrare europeană, Cluj, 1998;
  • Mathias Bernath, Habsburg und die Anfänge der rumänischen Nationsbildung, Leiden, 1972;
  • Mathias Bernath, Habsburgii și începuturile formării națiunii române, trad. Marionela Wolf, Cluj, 1994;
  • Augustin Bunea, Cestiuni din dreptulŭ și istoria Bisericei Românesci Unite, Blaj, 1893;
  • Remus Câmpeanu, Biserica Română Unită între istorie și istoriografie, Presa Universitară Clujeană, 2002;
  • Alexandru Cistelecan, Greco-catolicismul la români
  • Ioan Chindriș, Unirea cu Roma și Școala Ardeleană , în Școala Ardeleană, II, volum coordonat de Ioan Chindriș, Oradea, 2007, p. 9-60.
  • Maria Crăciun, Ovidiu Ghitta (ed.), Church and Society in Central and Eastern Europe, Cluj 1998;
  • Studii de istorie a Bisericii Greco-Catolice românești, Oradea, 2002;
  • Daniel Dumitran, Evoluția instituțională a Bisericii Greco-Catolice din Transilvania în timpul episcopului Ioan Bob (1782-1830) (Teză de doctorat), Alba Iulia, 2004 (în rezumat: [1]);
  • Ovidiu Ghitta, Nașterea unei biserici. Biserica greco-catolică din Sătmar în primul ei secol de existență (1667-1761), Cluj, 2001;
  • Ovidiu Ghitta, Unirea Bisericii românești din Transilvania cu Biserica romană (1677-1701): o perspectivă analitică (Titlul original, în limba franceză: L'union de l'Église roumaine de Transylvanie avec l'Église romaine: une perspective analytique), în: Societate și civilizație. Profesorului universitar dr. Marcel Știrban la împlinirea a șapte decenii de viață, editor Călin Florea, Târgu-Mureș, 2002;
  • Nicolae Gudea, Biserica Română Unită. 300 de ani (1697-1997), Cluj-Napoca, 1996;
  • Stéphanie Mahieu, (Non-)retours à l’Église gréco-catholique roumaine, entre adhésion et transmission religieuse, în: Social Compass, 53(4), pp. 513–531.
  • Stéphanie Mahieu, Une Église dissidente? L’Église gréco-catholique roumaine pendant la période communiste (1948-1989), in: Revue d’Études Comparatives Est / Ouest, n° 4, 2004, pp. 93–126.
  • Stéphanie Mahieu, Legal Recognition and Recovery of Property: Contested Restitution of the Romanian Greek Catholic Church Patrimony, în: Max Planck Institute for Social Anthropology Working Papers n° 69, Halle (Saale).
  • Vasile Marcu, Drama Bisericii Române Unite cu Roma. Documente și mărturii, Editura Crater, 1997;
  • Ioan Mărculeț, Cătălina Mărculeț, Aspecte geodemografice privind cultul greco-catolic din România în perioada 1930-2002, Terra, XXXV (LV), 2006 p. 85-89.
  • Ioan Mărculeț, Cătălina Mărculeț, Vasile Mărculeț, Populația greco-catolică între anii 1900-2002, „Viața Creștină”, nr. 8 (306) și nr. 10 (308), Cluj-Napoca, 2004, p. 14-15 și 24-25, 4 fig.
  • Vasile Mărculeț, Ioan Mărculeț, Cătălina Trăistaru-Mărculeț, Biserica Română Unită cu Roma – prezentare istorico-demografică, ISBN 973–0–00658–X, Mediaș, 1998.
  • Greta Monica Miron, Unirea religioasă și românii din Transilvania. Evoluția instituțională, religioasă și culturală (1697-1783) (Teză de doctorat), Cluj, 2001;
  • Greta Monica Miron, Biserica greco-catolică din Transilvania: cler și enoriași (1697-1782), Presa Universitară Clujeană, 2004;
  • Greta Monica Miron, Unirea religioasă și conștiința de sine a românilor, în: Altera, 1996, nr. IV, pp. 171–184.
  • Maria Someșan, Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma, București, 1999;
  • Mihály Spielmann-Sebestyén, Unirea cu Roma în istoriografia maghiară (Titlul original, în limba franceză: „L'Union avec Rome dans l'historiographie hongroise”), în: Altera, 1996, nr. 4, pp. 185–198;
  • Lavinia Stan și Lucian Turcescu, Religie și politică în România postcomunistă, Curtea Veche, București, 2010.
  • Ernst Christoph Suttner, Înțelegerea noțiunii de unire bisericească de către promotorii și opozanții unirii românilor din Transilvania cu Biserica Romei, în: "Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică: istorie și spiritualitate", Blaj, 2003, p. 231-246;
  • Marcel Știrban, Din istoria Bisericii Române Unite (1945-1989), Satu Mare, 2000.
  • Cristian Vasile, Între Vatican și Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, Ed. Curtea Veche, București 2004.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]