Manuel I Comnen

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Manuel I Comnen

Manuel I Comnen (n. 28 noiembrie 1143- d. 24 septembrie 1180) a fost un împărat Bizantin din secolul al XII-lea, a cărui domnie a avut un rol crucial în istoria Bizanțului și a zonei Mediterane. În dorința de a readuce imperiului său gloria și puterea de odinioară în zona Mediterană, Manuel a dus o politică străină foarte ambițioasă. A avut alianțe cu Biserica Catolică, a invadat Italia, a participat la invazia Egiptului alături de Regatul de la Ierusalim. Manuel a schimbat harta politică a Balcanilor și a zonei de est mediteraneene, plasând regatele Ungariei și a statelor înființate după prima Cruciadă (Țara Edessa, Principatul Antioch, Comitatul Tripoli și Regatul de la Ierusalim) sub hegemonia Bizantină. Spre finalul domniei sale, realizările sale au suferit o dură lovitură după înfrângerea drastică din bătălia de la Myriocephalum.

Viața la palatul imperial[modificare | modificare sursă]

Manuel I era un occidentalist declarat, la caracter și la deprinderi semăna mai degrabă cu un cavaler decât cu un basileu grec. Amator de ospețe vesele, de turniruri și de muzică, gurmand și cavaler galant, el părea, pentru cei care îl cunoșteau superficial, un petrecăreț fără rost. În jurul prințului, o întreagă pleiadă de femei tinere, vioaie, frumuoase și cochete, își desfășurau grațiile și ofereau curții o atracție fără seamăn. Desigur că străbunica lui Manuel, bătrâna Ana Dalassena, care odinioară se trudise atâta să dea palatului imperial aspectul decent și moralitatea severă a unei mânăstiri, ar fi fost profund scandalizată dacă ar fi putut vedea aceste schimbări. În 1146, Manuel se căsători cu o germană, contesa Bertha de Sulzbach, care urcându-se pe tronul orientului luă pronumele bizantin de Irina; cu toate virtuțile ei, cu toată strădania de a se pune de acord cu curtea în care trăia, tânăra femeie nu putu ține multă vreme lângă ea pe nestatornicul ei soț. Curând Manuel o neglijă pentru alte aventuri. Mai întâi îl distrară unele simple capricii. Apoi se îndrăgosti mai serios de foarte frumoasa lui nepoată Teodora și nu întârzie de a o declara pe față ca amantă.Acestei persoane mândre și trufașe îi acordă toate onorurile exterioare ale puterii: îi dădu o gardă ca unei suverane, îi dădu voie să poarte un costum aproape la fel cu acela al împărătesei; pentru ea, pentru fiul care i se născu și a cărui venire pe lume spori trecerea favoritei, risipa lui fu nesfârșită. Se pare că favoarea acestei Pompadour cu piciorul mic, cum a fost numită Teodora, dură destul de muult; în orice caz ea era în stare să și-o apere.Într-o zi, din gelozie, ea puse să fie asasinată o rivală care râvnea la inima lui Manuel și s-a păstrat o scrisoare foarte curioasă prin care unul din familiarii ei se trudea să-i potolească remușcările pe care după mulți ani ea le simțea pentru această crimă pasională. De altfele, această legătură nu-l împiedică de loc pe Manuel, când în 1159 își pierdu soția, să se gândească a se recăsători îndată. Din prima căsătorie nu avea decât o fată și era cu drept cuvânt preocupat să asigure dinastiei un moștenitor legitim. De data aceasta, căuta pe viitoarea împărăteasă printre prințesele din Siria francă. El se gândi mai întâi la contesa Melisanda de Tripoli și, după raportul ambasadorilor însărcinați să se ducă s-o vadă pe tânăra fată, logodna fu încheiată. Mari pregătiri fuseseră făcute de fratele Melisandei, spre a trimite pe sora sa la Constantinopol cu o pompă demnă de o suverană, când, în momentul plecării la drum, o boală misterioasă și ciudată o atinse pe tânăra fată. Frumusețea sa așa de lăudată pierea văzând cu ochii: trimișii imperiului se hotărâră deci să rupă înțelegerea și să caute în altă parte o soție pentru stăpânul lor. Or, în acea vreme trăia în Antiochia fiica prințesei Constanța, Maria: era minunea orientului latin. În anul 1161 împăratul se căsătorii cu aceasta. Încă din tinerețe, Manuel Comnenul se distingea printr-un neobișnuit spirit războinic, însă în luptă își dirija mai bine propria lance, decât o armată întreagă. Fiind un om nepretențios, el putea să doarmă pe pământul gol și să mănânce, în rând cu soldații, hrana cea mai simplă. Poseda o mare forță fizică. Odată, fiind invitat să participe la un turnir în Antiochia, împăratul a aruncat un cavaler din șa cu o atât de puternică lovitură de lance, încât acela, în zbor, l-a doborât de pe cal pe un altul, spre marea mirare a cruciaților. Altă dată, într-o luptă adevărată, Manuel l-a prins cu mâna de păr pe un arcaș turc, care trăsese o săgeată asupra lui, și l-a adus în tabără. Comnenul mânuia excelent nu numai sabia, ci și pana. A scris un tratat în apărarea astrologiei, cunoștea destul de bine chirurgia. La sfârșitul deceniului 7 al sec XII, pe când plănuia unirea Bisericii (acest proiect a eșuat, din cauza ostilității generale a grecilor față de schismaticii latini), Manuel a purtat discuții aprinse cu patriarhul Mihail III, în cadrul dezbaterilor publice. La curtea basileului se bucurau de stimă oameni învățați, precum mitropolitul Atenei, Mihail Choniates, fratele acestuia, istoricul Niketas, mitropolitul de Thessalonic (Saloniki) Eustathios și alții. În capitală, împăratul a construit multe edificii somptuoase.

Va reface Manuel granițele vechiului Imperiu Roman?[modificare | modificare sursă]

Manuel visa la renașterea marelui Imperiu Roman. Totodată, visurile nu-l împiedicau să fie un politician și un diplomat lucid. Basileul a reorganizat justuția și armata. Armamentul kataphrakților șui Manuel a devenit similar celui al cavalerilor apuseni, preferați de împărat, care-i compara pe aceștia cu niște cazane de oțel, în opoziție cu grecii oale de lut. Politica externă a lui Manuel se caracterizează printr-o extremă agresivitate. Basileul cavaler nu pierdea nici o ocazie să le demonstreze vecinilor forța Bizanțului, uneori fără a avea vreun pretext. Primul care a simțit pe pielea sa consecințele mâniei împăratului a fost Raymond, principele Antiochiei. În anul 1143, acesta a organizat un atac asupra bogatelor orașe ale Ciliciei, sperând că tânărul împărat, care nu apucase nici măcar să se încoroneze, se va da bătut și principele va scăpa nepedepsit pentru incursiune. Însă legiunile Imperiului, trimise în grabă, au curmat toate încercările antiochienilor de a-și consolida pozițiile în regiunea disputată. Raymond, supunându-se cererii basileului, s-a dus la Constantinopol și s-a pocăit, deasupra sicriului lui Ioan II, pentru aventura sa nereușită.

Luptele împotriva cumanilor[modificare | modificare sursă]

În anul 1147, cumanii au trecut Dunărea și au ocupat cetatea Demnitzikos. Manuel a expediat în susul râului flota bizantină, însă nomazii plecaseră. Grecii i-au ajuns din urmă nu departe de teritoriul cneazului Halici și i-au zdrobit. Călăreții stepelor au primit o lecție bună și de acum încolo, numai zvonul că se apropie armata lui Manuel îi silea pe cumani să-și întoarcă îndărăt căruțele și să dispară în stepele fără de margini din jurul Mării Azov, iar, după 1160, incursiunile lor au încetat cu totul.

Cruciada a doua[modificare | modificare sursă]

Cruciada a doua, care se punea tocmai atunci la cale, l-a împiedicat pe împăratul bizantin să lichideze amenințarea cumană care nu o data daduse fiori reci pe sira spinarii, conducatorilor din Constantinopol. În orientul apropiat se nășteau animozități, orgolii peste care mâmdria cavalerului acelor timpuri nu putea trece cu ușurință. Astfel formarea statelor latine în Orientul Apropiat, prezența unui număr mare de străini, a unor trupe străine au fost întâmpinate cu dușmănie de populația autohtonă. Cronicarul Guillaume din Tyr consemna, în veacul XII, vrăjmășia și dorința de răzbunare care pusese stăpânire pe turci și pe arabi, mai ales pe aceștia din urmă: Ei erau cei mai aprigi dușmani-spunea Guillaume-ai poporului nostru și cu atât mai grav era că ei trăiau în țara noastră și nuexistă ciumă mai periculoasă decât dușmanul care trăiește în sânul familiei. Ei nu numai că omorau pe ai noștri, când aceștia mergeau singuri pe străzi, sau îi prindeau și îi vindeau apoi în robie la păgâni, ci se și împotriveau să lucreze pe camp pentru a distruge pe ai noștri cu foamea. Preferau să rabde de foame în loc să facă vreun serviciu poporului nostru, considerându-l dușman. Nu numai în afara orașelor drumurile erau nesigure, dar și în casele din interiorul zidurilor orașelor, cu greu se putea găsi un loc liniștit și nepericulos, deoarece numărul populației era mic, iar găurile din ziduri permiteau dușmanilor să intre în oraș; noaptea ei năvăleau peste puținii locuitori, omorând pe mulți chiar în casele lor. În aceste condiții, în Asia Mică, s-a produs un reviriment musulman. O contracruciadă turcă, un djihad a fost organizat din inițiativa sultanului Persiei, Muhammad, cu concursul califului din Bagdad, de care teoretic țineau, încă, toate sultanatele și emiratele. Începutul războiului sfânt musulman poate fi plasat în anul 1110, când atabegul din Mosul pornește cu o armată puternică împotriva Edessei. În ajutorul cetății asediate a venit Balduin I, regele Ierusalimului. Atacul a avut loc în 1111, apoi a fost repetat în 1113 și 1115, dar de fiecare dată a fost respins, datorită disensiunilor din tabăra turcă. Emirul din Alep și atabegul din Damasc i-au preferat pe cruciați mult preaputernicului sultan, anul 1115 marcând prima alianță cruciato musulmană, cu ocazia luptei de la Tell Mannas (pe Eufrat). Rivalitățile politice își spuneau cuvântul, crezul religios fiind dat uitării și de o parte și de alta. Determinate de interesele economice și politice, de acum înainte, alianțele se vor face și desface, ele fiind dictate de împrejurări, nu de credință. Câte alianțe au fost, tot atâția pași s-au făcut spre o colaborare creștino musulmană, cruciada fiind pusă nu o dată sub semnul întrebării. La moartea lui Balduin I (1118), cauze de ordin economic au generat neînțelegeri între cruciați și fostul aliat, atabegul din Damasc, Tughtekin. La nemulțumire s-a adăugat și faptul că regatul Ierusalimului se întărise militar prin înființarea ordinelor militaro religioase. Ca urmare, suniții din Damasc și șiiții din Cairo au format un front comun de luptă, eveniment de o importanță covârșitoare, nemaiîntâlnit până atunci în lumea musulmană. În anul 1119, ofensiva turcă s-a îndreptat spre Antiohia, unde se bănuia mai slabă rezistența cruciaților. Djihadul musulman se dezlănțuia, armatele fiind însuflețite-după cum povestește cronicarul Kemal-Al-Din-de cuvântările înflăcărate ale cadiului din Alep, care în numele lui Allah, chema pe musulmani să-și facă datoria înscrisă în Coran. Balduin al II-lea (Balduin de Bourg), noul rege al Ierusalimului (1118-1131), a venit în grabă în ajutorul principelui Antiohiei, Roger. Prima bătălie s-a soldat cu victoria turcilor și dezastrul armatei cruciate. Venise rândul creștinilor să fie măcelăriți. Din câteva mii de cavaleri, doar 140 au scăpat cu viață, printre cei sfârtecați pe câmpul de luptă numărându-se și principele Antiohiei, Roger. Dar, cu toate acestea, Antiohia nu a putut fi recucerită grație capacității militare a lui Balduin al II-lea, armata a fost reorganizată, iar pozițiile pierdute recâștigate. Djihad-ul, însă, a continuat, sufletul lui fiind de data aceasta un comandant de oști al sultanului Persiei, Muhammad, pe nume Zengi. Numit guvernator al Irakului, el a acționat de la început în vederea unei politici de centralizare a sultanatului de Bagdad. În anul 1128, el reunea emiratele Mosul și Alep, lua titlul de atabeg și pornea la opera de recucerire musulmană. Pericolul devenea iminent pentru emirii și atabegii dornici să-și mențină independența, de aceea, unitatea lumii musulmane din nou amenința să se rupă, punând războiul sfânt în primejdie. Nevoia unui echilibru de forțe împingea o parte dintre conducătorii turci spre cruciați. Astfel în conjunctura politucă nou creată în Orient, între regatul Ierusalim și Damasc s-a creat un modus vivendi, căci amândouă statele aveau un dușman comun, pe Zengi. Cea mai de seamă colaborare dintre cele două state a fost cea dintre anii 1139-1140. Între Unur, succesorul lui Tughtekin, și Foulque al V-lea, urmașul lui Balduin al II-lea s-a încheiat o convenție, în scopul unei colaborări militare împotriva lui Zengi. Unur se angaja să suporte cheltuielile campaniei și să dea cruciaților o compensație bănească dacă aceștia apărau Damascul împotriva lui Zengi. Vestea se răspândise despre cruzimea marelui comandant de oști și ororile săvârșite de el în orașele cucerite, de aceea, damaschinii, îngrijorați, erau gata să dea orice în schimbul alianței cruciaților. Într-adevăr aveau ce. Intervenția franceză din anul 1139 a salvat Damascul, iar aceeași colaborare franco damaschină a smuls Banyasul din mâinile lui Zegi. Victoria părea să pecetluiască relațiile de bună vecinătate și comunitate de interese între cele două state, căci Banyas era punct de frontieră între cruciați și Damasc, fapt ce explică, între altele, de ce Zengi râvnea cetatea cu atâta ardoare. Dar dacă mișcările lui Zengi spre Damasc au fost paralizate, în schimb, dârzul comandant își lua revanșa năpustindu-se în 1141 asupra Edessei, mai izolată și mai puțin capabilă să reziste. Până să sosească ajutoare, contele Jocelin al II-lea a capitulat. Poate cetatea ar fi fost salvată dacă în tabăra creștină nu ar fi intervenit neînțelegeri. Ofensiva lui Zengi îl speriase pe principele Antiohiei, Raymond de Poitiers. El a apelat la ajutorul suzeranului său Ioan II Comnen. Acesta, în fruntea unei armate, intra în 1142 în cetate. Planul său era să reia Antiohia și să creeze un mare principat, cuprinzând întreaga Cilicie, pe care să-l dea fiului său Manuel. În aceste condiții era firesc să se ajungă la un conflict între împărat și Raymond de Poitiers. Contele Edessei, Jocelin al II-lea, a crezut de cuviință să intervină în favoarea lui Raymond. Așa se explică de ce Ioan Comnenul, deși ar fi putut, nu a dat ajutor Edessei când a fost atacată de Zengi. Faptul de a fi părăsit Antiohia și de a fi fost amenințat de o răscoală populară fuseseră pentru el o jignire prea mare. La ea s-a adăugat ofensa adusă de Foulque al V-lea, regele Ierusalimului. Înainte de a părăsi regiunea, Ioan Comnenul mai încercase o tentativă de recunoaștere a drepturilor sale asupra regatului latin. El trimisese o solie lui Folque prin care își anunța dorința de a face un pelerinaj la Sfântul Mormânt, firește nu singur. Dar regele Ierusalimului, după episodul din Antiohia, devenise prudent. Uzând de diplomație, el răspundea împăratului că va fi bucuros să-l primească, însoțit de o escortă mică. Precizarea o făcea scuzându-se că țara este pre săracă pentru a găzdui o armată întreagă. Împăratul a simțit refuzul și nu a acceptat invitația în forma propusă de Foulque. Nu era de demnitatea unui basileus bizantin să călătorească cu o suită mică de parcă ar fi fost un rege oarecare. Renunțarea atât de ușor la ceea ce, la urma urmei, era o îndatorire religioasă, dovedește limpede care erau adevăratele intenții ale împăratului. Ioan Comnenul s-a întors la Constantinopol, între el și regele Ierusalimului creându-se relații atât de încordate, încât doar moartea împăratului, survenită curând după înapoierea sa în capitală, a împiedicat o campanie. Starea de tensiune în lumea creștină din Orient nu s-a mărginit la atât. Certuri au izbucnit și între cruciați, între Foulque al V-lea și Raymond de Poitiers, între acesta și prietenul său, contele Jocelin al II-lea, între contele Edessei, contele de Tripoli și regele Ierusalimului. Astfel, Edessa era lăsată în mâinile turcilor o pierdere pe care cruciații, și mai ales Ierusalimul, o vor simți curând. Vestea căderii Edessei a provocat cea de-a doua cruciadă, pe care papa Eugen al III-lea, speriat de soarta regatului Ierusalim, a început să o predice cu tot zelul de care era capabil, trimițând emisari și scrisori la toate curțile principilor, cerând preoților să predice de la anvon despre datoria sacră a unui război în Orient. Ideologul cruciadei a doua a fost Bernard de Clairvaux, o figură culturală și politică marcantă a timpului său, fapt pentru care a fost canonizat după moarte (1173). Bunul său renume, prestigiul său îl făceau capabil să înrâureze, la nevoie, un auditoriu. Atașat puternic ideii de cruciadă, dornic să o vadă înfăptuită până la capăt, el a reformat pe călugării benedectini, de la Citeaux, un ordin datând din secolul VI, creând o congregație cu caracter militar care îi va purta numele (bernardini), încă înainte de căderea Edessei, în intenția de a veni în ajutorul templierilor și ioaniților. Pentru o mai sigură reușită a ordinului nou creat el scrisese un tratat, redactase și un regulament de funcționare foarte sever și începuse să propovăduiască despre necesitatea și avantajele înrolării în această nouă armată a lui Christos. Scopul era nu numasi defensiv, ci și ofensiv, cu ajutorul ei urmărindu-se cucerirea tuturor teritoriilor din mâinile așa zișilor necrdincioși. Era, în același timp, un mijloc de a combate ereziile devenite tot mai numeroase în Franța și în Germania, de a canaliza tendințele religioase ale maselor populare în scopul dorit de biserică. Proiectul unei noi cruciade, inițiate de papalitate, venea în întâmpinarea dorinței lui Bernard de Clairvaux și găsea un teren pregătit. Bernard de Clairvaux, din însărcinarea papei, a pornit în cursul anului 1146 să străbată Franța în lung și în lat și să vorbească oamenilor despre noua cruciadă, la fel ca altădată Petre Pustnicul.Numai că numele lui Bernard era cunoscut, iar cuvântul său atârna greu, încât, de data aceasta, regele însuși, în persoana lui Ludovic al VII-lea, și-a plecat urechea. El a hotărât, fără a cere părerea consilierilor săi, să întrerupă opera de centralizare a statului, căreia tocmai i se dăruise, și, într-un moment în care țara avea mai multă nevoie de el, a convocat adunarea de la Vezelay (Burgundia) în vara anului 1147, pentru a lansa apelul de cruciadă și a se alătura aventurii unui război în Orient. Bernard se baza pe cei 200 de călugări, aflați în subordine, de asemenea, pe cele peste 160 de mănăstiri aparținând ordinului, răspândite în Franța și Germania. Bogații călugări cistercieni, ordin fondat în jurul abației Citeaux, căruia îi aparținea însuși Bernard, l-au susținut, după cum era și firesc, iar cele 360 de mănăstiri cisterciene din Occident, existente la acea dată, au popularizat cruciada plănuită, dând amploare evenimentului. La Vezelay a avut loc cea mai mare adunare a nobililor cunoscută până atunci, de aceea, pentru a o desemna, s-a folosit prima dată termenul de parlament. Poporul asista în număr atât de mare, încât în catedrala pre plină nu a încăput decât o parte din cei prezenți, ceilalți au rămas pe pajiștea din față unde, în vederea evenimentului, se ridicaseră în prealabil un fel de tribune. Bernard a apărut la dreapta regelui. Îi urmau înalți prelați, întreaga curte, regina cu doamnele ei. Mulțimea a amuțit și gîtuită de emoție aștepta cuvintele abatelui de la Clairvaux. Bernard a citit mai întâi bula plină de făgăduinți a celui care a fost Papa Eugen al III-lea, privind cruciada, la care a adăugat, apoi, propria sa cuvântare înflăcărată. Cuvintele sale zugrăveau în imagini plastice suferințele creștinilor din Orient, mișcând sufletele până la lacrimi. Din mulțime se auzeau suspine, în inimi încolțeau dorinți. Se spune că în final entuziasmul a fost atât de mare, încât Bernard a trebuit să-și sfâșie hainele de pe el pentru a face cruci și a le înmâna doritorilor de a merge în expediție. Regele și regina, primii, au îngenunchiat în fața înaltului prelat și au cerut să intre în rândurile cruciaților. Exemplul lor a fost urmat de toți cei de față. Printre ei s-au numărat Alfons de Toulouse, Gullaume de Nevers, Henri de Champagne, Thierry conte de Flandra etc.

Pregătirea germanilor de cruciadă[modificare | modificare sursă]

Vestea despre o nouă cruciadă s-a răspândit cu repeziciune. Roger al II-lea, regele Siciliei, auzind de pregătirile ce se făceau în Franța, a trimis soli la Ludovic al VII-lea al Franței ca să-și exprime adeziunea sa și a nobililor normanzi din Sicilia la campania din Răsărit. În acest timp, Bernard trecea Rinul, se pare din inițiativă proprie, fără știrea papei, pentru a atrage la cruciadă și pe împăratul Germaniei, Conrad al III-lea.O expediție a creștinătății europene, condusă de însuși șeful ei, împăratul, ar fi fost cu adevărat o cruciadă, iar meritul, fără îndoială al lui Bernard. Împăratul nu părea, însă, deloc convins de importanța unei atari misiuni. La auzul venirii lui Bernard, el a căutat să se eschiveze, fugind dintr-un oraș în altul, de la Frankfurt la Speier pentru a evita o discuție directă. Dar perseverentul prelat l-a urmărit pas cu pas până a obținut audiența dorită. . Se vede din acest episod cum ideea de cruciadă nu era primită fără rezerve de către toți principii. După o primă experiență în Orient, neîncrederea se strecurase și pusese stăpânire pe mințile celor lucizi. Îndoiala era exprimată cu glas tare de un călugăr de la Wűrtzburg, care scria cu ocazia celei de-a doua cruciade: falși profeți, fii ai lui Belial, mărturie a Anticristului au amăgit pe creștini cu cuvinte deșarte și au atras mulțimea, prin false jurăminte, la eliberarea Ierusalimului de jugul musulman. Predica lor a avut o putere atât de mare, încât locuitorii din toate țările s-au legat printr-o promisiune solemnă, de bunăvoie, să se expună pe ei înșiși la moarte, și nu numai omul simplu și-a închipuit că se punea astfel în slujba lui Dumnezeu, dar și regii, ducii, margrafii și alți principi ai acestor lumi au procedat la fel(...), însuși papa Eugen, în persoană, din motive pe care nu le înțeleg absolut deloc, sub influența insistențelor lui Bernard, abatele mânăstirii Clairvaux, s-a adresat întregului imperiu, regilor Franței și Angliei și în cele din urmă tuturor regilor din lumea creștină, nobililor și supușilor lor(...). Autorul acestor rânduri nu-și făcea iluzie asupra motivelor adevărate care determinaseră masele să plece în Orient, cu precizie el le intuia și enunța. Ele erau: dorințade aventură, speranța de a scăpa de sărăcie și a se îmbogăți chiar pe seama altor creștini, nevoia de a scăpa de datorii supărătoare, de a se elibera de servitute sau, în cazul criminalilor, de a se pune la adăpost de pedepse. Este cunoscut că principalul consilier al lui Ludovic al VII-lea, abatele Suger de Saint-Denis, încercase să-l oprească pe rege în țară, dar acesta preferase să plece și să-l lase pe Suger locțiitor, însărcinare de care, de altfel, inimosul consilier s-a achitat cu pricepere și devotament, meritându-și pe deplin titlul câștigat de pere de la patrie. Pentru Ludovic al VII-lea glasul rațiunii amuțise, la fel și în cazul împăratului Conrad. La început, acesta gândise, ca și călugărul din Wűrtzburg, dar după ce a ascultat predica rostită de Bernard de Clairvaux în dieta de la Speier, și-a schimbat hotărârea atât de pe neașteptate, încât mărturisea, oarecum stânjenit, într-o scrisoare papei, că ne-am lăsat antrenați pe urmele sale ( ale lui Bernard), din toată inima noastră și l-am urmat fără întârziere. De altfel, abilul Bernard nici nu-i lăsase timp de gândire. Când în catedrala din Speier împăratul, imprudent, a recunoscut că se considera împuternicit de Dumnezeu să guverneze lumea creștină, Bernard s-a repezit la el, i-a agățat crucea pe umăr și, până să se dezmeticească împăratul, i-a pus stindardul în mână, semn că îl delega să conducă cruciada. Astfel, cuviosul Conrad se făcea cruciat fără a-și lua răgazul de a se sfătui cu papa, care, probabil nu l-ar fi încurajat să plece, deoarece el voia să-l știe pe împărat aproape pentru a-l putea folosi împotriva răzvrătitului Arnaldo da Brescia și a normanzilor din Sicilia, mereu în conflict cu șeful spiritual al creștinătății. Cruciada a II-a se pornea; era cruciada pentru mântuirea sufletelor cum a fost numită, pentru că papa Eugeniu, ca un stimulent în plus, promitea primele îndulgențe, adică iertarea păcatelor, tuturor celor care de bunăvoie plecau în cruciadă; și câți nu vor fi avut ceva pe conștiință? Însuși regele Ludovic își făcea amarnice reproșuri pentru o faptă pe cât de groaznică, pe atât de necugetată. În timp ce se afla în război cu contele de Champagne, refractar politicii de centralizare a regelui Franței, drept represalii, a incendiat biserica din Vitry în care se refugiase un număr mare de locuitori. Săvârșise astfel o dublă crimă: arsese un lăcaș religios, comițând o încălcare a îndatoririlor de creștin, de cavaler și de rege pentru care depusese cândva jurământ și, mai grav, se făcea vinovat de uciderea, unor coreligionari, suflete nevinovate, neimplicate în conflict. Pleca, așadar în cruciadă și el să se mântuiască, mai precis să nu-și piardă popularitatea, grav amenințată în regat. Dar nici n-au plecat bine cruciații că în loc să se purifice conștiințele, ele au fost și mai rău întinate de evenimentele cu care cruciada a II-a, la fel ca și prima, a debutat, și anume pogromurile împotriva evreilor. Până să ajungă Bernard de Clairvaux în Germania, francezii au atacat comunitățile evreiești din localitățile Ham (pe râul Somme), Sully (pe Eure), Carentan (în comitatul Manche) și Ramerupt (pe râul Aube). Scenele de groază din timpul primei cruciade s-au repetat, persecuțiile amenințând să se extindă și asupra evreilor din Germania. Mărturia acestor fapte reprobabile sunt elegiile impresionante, scrise în aceste împrejurări tragice de către preoții evreilor, dintre care cea mai răscolitoare este cea a lui Rabbi Joël-Bar Isaac despre martiriul comunității din Kőln. Mai curios este că aceste pogromuri și-au găsit și un ideolog să le justifice, acesta fiind nu mai puțin cunoscutul abate de Cluny, Petre Venerabilul. El scria regelui Frantei, incercand s+-l atragă într-o acțiune complet necugetată și cu urmări dintre cele mai supărătoare pentru Franța. La ce bun să urmărim dușmanii credinței creștine în regiuni îndepărtate, la marginile lumii, dacă evreii săvârșitori de sacrificii sunt mai răi decât sarasinii[...].Și aceștia nu trăiesc departe de noi, ci printre noi... Regele creștin oare a uitat ce spunea într-o zi un rege al evreilor?Doamne nu pot avea mai multă ură față de cei ce te urăsc și se ridică împotriva ta; iar ei urăsc cu o ură haină...Dar ei nu spun aceasta pentru a ascuți sabia regelui meu și a creștinilor în dorința de a vedea uciși pe sus-numiții oameni pe care îi socot demni de dispreț... Mult mai drept este să le luăm tot ceea ce ei au obținut prin fraudă de la noi. Ceea ce spune este știut de toți...De aceea trebuie să le luăm tot, sau dacă nu să micșorăm cât mai mult posibil avuția lor, iar luptătorul creștin care nu precupețește nici banii, nici pământul creștinilor pentru a se lupta cu sarasinii, să nu cruțe nici bunurile evreilor acaparate într-un fel atât de rușinos. Să fie lăsați în viață, dar să li se ia banii.. Cum se face că un om de cultură ca Petre Venerabilul, cunoscut pentru tactul și înțelepciunea sa, încerca să-l facă pe regele Franței părtașul unei politici pe care nici papa nu o îngăduise? Răspunsul se desprinde singur din înseși rândurile lui Petru Venerabilul. El voia astfel să-l împiedice pe Ludovic al VII-lea să părăsească țara, să-l facă să amâne cruciada și să-l oblige să continuie politica de centralizare a statului. De aceea, el îi propunea un scop echivalent cu cruciada, dar fără vărsare de sânge.Tot ce îl interesa pe Petru Venerabilul erau banii evreilor, bani de care Ludovic al VII-lea avea atâta nevoie în politica sa. Bogățiile acumulate de evrei stârneau, fără îndoială, dușmănie și un sentiment de frustrare. Prin intensa lor activitate comercială, ei făcuseră ca o parte însemnată a veniturilor societății să se scurgă în mâinile lor, de aici o disproporție în repartiția acumulărilor.Cuvintele lui Petre Venerabilul lasă, totodată, să se vadă mentalitatea timpului privind înavuțirea. Ea era permisă dacă era rodul unui efort, al activității utile. Nu comerțul, în general era condamnat. Dar într-o vreme când meșteșugarul era și negustor, vehicularea unor bunuri provenind din munca altora și camăta erau socotite o abatere de la morala timpului, care încerca să impună prin toate mijloacele prețuirea muncii. De această morală se folosea Petru Venerabilul și de preceptele religioase când încerca, prin cuvinte meșteșugite, să-l atragă pe rege la jefuirea evreilor. Dar Ludovic al VII-lea nu s-a lăsat amăgit. El își simțea conștiința încărcată cu un păcat și nu voia să mai adauge unul. Dar mai presus de toate, era în joc prestigiul său politic. El jurase să se facă cruciat, dacă nu pleca se dezonora, poporul ar fi murmurat, iar dacă voia să plece nu putea să lase Franța pradă dezordinelor, căci cum era să ia banii evreilor fără o ciocnire cu ei, fără violență?De aceea tot efortul său s-a îndrptat spre stăvilirea pogromurilor. În această acțiune a fost ajutat de autoritățile laice și ecleziastice care au intervenit energic pentru a curma ardoarea maselor de a da valoare acțiunii lor prin jaf și asasinat. În multe locuri, evreii din orașe s-au refugiat în cetățile și castelele din jur care, la porunca seniorilor lor, le-au deschis porțile. Comunitatea din Köln s-a salvat adăpostindu-se, cu asentimentul episcopului, în castelul Walkenburg. În Germania, Bernard de Clairvaux, în persoană, surprins de evenimente, a depus eforturi să domolească furia populară, amenințând cu pedeapsa divină pe ucigași. Cu toate acestea, la Worms, Mainz, Bacharach, Würtzburg, Strassburg numărul victimelor a fost mare. Apoi, cu încetul, pe măsură ce valul cruciat trecea, pogromurile s-au stins, iar viața și-a reluat cursul. Împăratul Conrad al III-lea, împreună cu nepotul său Frederic de Hohenstaufen (viitorul împărat) și mulți alți nobili, în fruntea unei armate puternice de circa 60 000 de luptători, pornise la drum, în vara anului 1147. Călătoria pe uscat până la Constantinopol, ca întotdeauna, a fost lungă și grea. Ploi torențiale i-au surprins în mijlocul lunii august, cai și oameni îmbolnăvindu-se. Ba o dată, pe când cruciații își așezaseră tabăra lângă un râu ca să înnopteze și să se refacă de oboseala drumului, apele au ieșit din albie cu atâta furie, încât corturile, adăpostind oameni și cai, au fost inundate, iar mulți dintre cruciați surprinși în somn au fost înecați. Ca și odinioară, înaintând prin Tracia, cruciații au pustiit și au jefuit pământurile grecești, s-a ajuns până la ciocniri fățișe cu detașamentele împăratului bizantin. Ajunși în capitala Imperiului bizantin, obosiți, flămânzi, mulți bolnavi, împăratul Manuel Comnenul i-a primit cu multă neîncredere. Manuel i-a propus lui Conrad, care ajunsese înainte lui Ludovic, să traverseze Hellespontul, ocolind Constantinopolul, însă îndărătnicul german a ales drumul peste Bosfor.Nu se știe din a cui vină, călăuzele care-i însoțeau, de îndată ce au pus piciorul în pământ turcesc, le-au indicat un drum greșit. Bănuiala a căzut asupra împăratului bizantin. Nici proviziile promise nu au sosit. Trupele germane au rătăcit înfometate dintr-un loc în altul, căci orașele și-au închis porțile în fața lor, refuzându-le hrana cerută. Când cei mai avuți arătau punga cu bani, atunci de pe zidul cetății era slobozită o sfoară, punga era legată, trasă sus, dar, nu odată, acești negustori improvizați uitau să mai coboare coșul cu alimente. În tot acest timp, turcii le întindeau tot felul de capcane, preferând tactica hărțuielii unei lupte deschise. În apropiere de Dorileea, atacuri scurte, repezi s-au succedat zi și noapte neîncetat, fără ca mai înainte cruciații să prindă de veste din ce direcție venea inamicul. Avantajele infanteriei, ale cavaleriei ușoare, față de cavaleria grea începeau să se vadă. Nobilii apuseni însă târziu și-au dat seama de aceasta. Acoperiți de fier se credeau mai la adăpost. În plus, lor le lipsea instrucția corespunzătoare tacticii adversarului, armamentul și mai ales mobilitatea. De aceea, în această luptă de hărțuire două treimi din cruciații lui Conrad au pierit. Resturile acestei armate le va întâlni Ludovic al VII-lea în primăvara anului 1148 când va ajunge și el în Asia Mică

Plecarea francezilor în cruciadă[modificare | modificare sursă]

Francezii i-au urmat pe germani in aaceastă activitate. Cruciada franceză s-a organizat în urma adunării de la Etampes (1147). Cum era firesc, conducător a fost desemnat regele Ludovic, deși de calitățile sale militare mulți se îndoiau, iar evenimentele nu au dezmințit această neîncredere. O armată de 80 000 de oameni a pustiit insulele Ionice, Corint, Teba și în vederea continuării campaniei, a încheiatalianță cu sultanul Egiptului. Speriat, Manuel Comnenul încheia, la rândul lui, un tratat cu sultanul din Iconium. Aceasta explică de ce împăratul bizantin nu mai putea să-l ajute pe Conrad al III-lea, iar apariția francezilor l-a pus într-o și mai grea încurcătură. Mai întâi, a refuzat să-i primească pe cruciați în Constantinopol, lăsându-i expuși atacurilor cumanilor, pecenegilor și turcilor deveniți auxiliari ai Bizanțului. Cunoscuta diplomație bizantină bazată pe principiul divide et impera o împiedica să rămână în tabăra creștină. Interesele imperiului erau mai presus decât religia. Din această pricină cruciații francezi au avut mult de suferit. Din nou pierderi în oameni au micșorat efectivul armatei. În sfârșit, Manuel Comnenul a aacceptat să trateze cu regele Franței cu condiția să depună jurământ de vasalitate față de împărat, la fel ca și primii cruciați. Dar aceia nu erau regi, deci cererea lui Manuel părea imposibil de satisfăcut. În tabăra franceză, spiritele erau agitate. Episcopul de Langres a strigat sub zidurile Constantinopolului:Acest principe deține bunurile bisericii și alte bunuri pe care tatăl său (Ioan Comnenul) le-a dobândit pe nedrpt și iată, el își aruncă ochii asupra altor lucruri pe care tatăl său le jinduia; el a smuls deja un omagiu de la principele Antiohiei și, punând altar peste altar, a așezat în oraș pe patriarhul (grec) pentru a umili pe patriarhul Petru (roman). Hotărâți dacă trebuie să te încrezi în acest om, în mâinile căruia nici crucea lui Cristos nu este în siguranță. Cronicarul relata mai departe că episcopul i-a îndemnat pe cruciați la cucerirea Constantinopolului. El a arătat că zidurile în unele locuri erau în ruină, orașul nu era nici pe departe întărit cum se pretindea; dacă i se tăia aprovizionarea cu apă, capitularea era sigură-spunea episcopul- căci, după părerea lui, poporul grec era prea leneș ca să opună vreo rezistență. Pentru a-i întărâta pe francezi, episcopul mai adăuga că locuitorii Constantinopolului nu sunt creștini decât cu numele, de aceea ei nu susțin cruciada, tot efortul și suferințele îndurate de francezi în toate aceste luni de călătorie vor rămâne fără nici un rezultat, dacă nu-i urmează îndemnul. În realitate, episcopul de Langres se bizuia pe flota siciliană a lui Roger, pe care o știa pe aproape și pe o colaborare cu aceasta. Avea nevoie doar de asentimentul cruciaților. Dacă cucerirea Constantinopolului a fost amânată pentru o altă cruciadă, aceasta s-a datorat regelui Franței care nu a voit să renunțe la planul de recucerire a Edessei și la gloria ce i-ar fi revenit în cazul unei victorii. Armata franceză era istovită, împuținată numeric, oricine putea să-și dea seama că ea nu ar fi putut susține două războaie grele, unul cu bizantinii, altul cu turcii. De aceea, Ludovic al VII-lea a acceptatt să depună jurământ de vasalitate față de Manuel Comnenul. Împăratul, bucuros să-i vadă pe cruciați plecați i-a transportat în Asia Mică. Nedorind să suporte concentrarea în capitală a cavalerilor occidentali, grecii au lansat un zvon despre pretinsele victorii, pe care le ar fi obținut germanii în Asia Mică, și Ludovic împreună cu baronii săi, de teamă să nu întârzie la împărțeala prăzii, s-au grăbit să plece spre Răsărit. În realitate, germanii suferiseră câteva înfrângeri, iar, după ei, vor fi zdrobiți și francezii. Proviziile date de greci au fost insuficiente, iar altele nu au mai sosit. Curând cruciații au început să sufere de foame, cu atât mai mult cu cât pe unde trecuse Conrad cu oastea sa totul fusese pustiit. Satele erau depopulate, nu se găsea nici de ale gurii, nici animale de transport, iar în orașe nu erau primiți. Într-un târziu, francezii s-au întâlnit cu resturile armatei germane, dar Conrad nu mai voia să continuie campania. El a hotărât să-și lase luptătorii sub comanda lui Ludovic al VII-lea și cu o escortă mică să se întoarcă la Constantinopol unde să se îmbarce pe mare și să-și continue drumul până la Ierusalim. Aici avea să viziteze locurile sfinte ca simplu penitent, nu ca împărat cruciat. Francezii, după un marș obositor, întrerupt de mai multe ori de atacurile turcilor au ajuns, în cele din urmă, la râul Meandru. Pe malul opus se aflaumusulmanii așezați în linie de bătaie. Prin apropiere nici un loc de trecere. Cruciații, în frunte cu regele Franței, s-au aruncat în apă, au trecut înot râul și, cu un curaj neînchipuit, dat de situația disperată în care se aflau, ei au susținut lupta, reușind să împrăștie inamicul. Victorie însă efemeră.Turcii, potrivit tacticii lor, se retrăseseră pentru ca, ascunși să-i poată urmări pas cu pas pe cruciați. Câteva zile aceștia s-au odihnit netulburați în valea răcoroasă a Meandrului, după care întreaga armată s-a angajat în trecerea munților spre Pamphilia. Acesta a fost momentul ales de turci ca să atace . Luați prin surprindere, avangarda a fost despărțită de ariergardă. De pe culme, turcii s-au aruncat asupra acesteia din urmă, oameni și animale rostogolindu-se prin râpi. În deruta generală, Ludovic al VII-lea s-a desprins de ai săi. Mai mulți turci îl urmăresc și o luptă inegală se angajează. Ludovic pareaza loviturile, se retrage și sprinten sare într-un copac, zărit la mică distanță. De sus se apără ca într-un foișor. Pe un turc îl atinge cu sabia, alți doi sunt respinși cu picioarele, un al patrlea este oprit cu scutul. Scenă demnă de eroii lui Roland. Sătui să tot încerce să se cațere după îndărătnicul dușman, turcii, nebănuind că au o pradă prețioasă la îndemână, pe însuși regele Franței, se depărtează lăsându-l pe Ludovic să-și petreacă noaptea în copac. La adăpostul întunericului, regele se furișează spre câmpie, întâlnește un cal rămas fără stăpân, se aruncă în șa și, din nou călare, rătăcește pe poteci până spre dimineață, când își regăsește oamenii care, speriați, se întrebau unde poate fi. Dacă lucrurile s-au petrecut așa sau nu, dacă este o simplă înfloritură a cronicarului sau justificarea dată de rege absenței sale, este greu de spus. Oricum, acesta a fost singurul act de bravură, consemnat, al regelui Franței. Dea aici, cruciații, ocolind dușmanii, se vor duce la Antiohia, unde cruciada se va dizolva din vina lui Ludovic al VII-lea și a reginei Eleonora. În acea vreme, în Antiohia guverna principele Raymond de Poitiers, o rudă a Eleonorei de Aquitania, senior încă tânăr, care adoptase la curtea sa obiceiurile și rafinamentul galanteriei cavalerești. El a făcut cruciaților o primire în cetate dintre cele mai strălucitoare, întrecându-se în manifestări de respect și stimă față de un monarh care venea de așa de departe să-și viziteze rudele, fii sau urmașii foștilor vasali. Serbările date în cinstea perechii regale s-au ținut lanț timp de mai multe luni, de ele bucurându-se în special regina. Faptul a trezit bănuiala și gelozia soțului. Se șoptea că Eleonora acorda favoruri unui turc pe nume Saladin, iar principele Raymond, vrăjit de grația și inteligența ei, cu toate că îi era unchi, se purta față de ea cu înflăcărarea unui îndrăgostit, lucru ce nu părea deloc să o stingherească pe regină. Într-o noapte, după o ceartă între soți, regele furios, fără să mai țină seamă de regulile ospitalității, riscând să dea curs clevertirilor, a scos-o cu forța pe Eleonora din palatul lui Raymond, fără ca acesta să îndrăznească să se opună hotărârii regale; și-a adunat în grabă cruciații al căror număr scădea mereu, și a plecat cu toții spre Ierusalim. În oraș au intrat ca simpli pelerini. Penitența regelui și a reginei la Sfântul Mormânt, după întreaga aventură petrecută, lăsa o impresie de-a dreptul penibilă. Cei doi soți nu se împăcaseră încă. Între timp, sosise și împăratul Conrad la Ierusalim. Cei doi monarhi pentru a nu face cale întoarsă fără a fi încercat o ultimă acțiune cruciată, au hotărât să asedieze Damascul, o acțiune pripită, soldată cu un eșec total. După doi ani de absență, regele Ludovic al VII-lea și împăratul Conrad al III-lea reveneau în țară, gloria lor fiind atât cât putea să le o confere o expediție eșuată. Drumul ales la întoarcere a fost pe mare. Oastea nu mai era numeroasă, puteau să se îmbarce pe corăbii apoi nici nu trebuia să plece toți odată. Conrad s-a îmbarcat la Acra la începutul lui septembrie 1148, Ludovic al VII-lea abia în vara anului viitor. În timp ce Conrad al III-lea ajungea în sudul Germaniei și se îndrepta spre Bamberg unde avea să și moară în 1152, Ludovic al VII-lea și Eleonora, după un popas la Roma, își reluau menajul la curtea din Aquitania. Fusese nevoie de intervenția papei pentru ca cei doi soți să se împace. Dar întâmplările din timpul cruciadei îi îndepărtaseră pentru totdeauna. Divorțul fusese amânat, nu înlăturat.

Cruciada s-a sfârșit, în anul 1149. Eșecurile cruciaților au consolidat poziția lui Manuel I Comnenul și el a izbutit să obțină de la turci cedarea către Bizanț a câtorva cetăți. În anul 1147, în urma unei mari răscoale populare, s-a separat de Imperiul Bizantin insula Corfu. Timp de doi ani, flota unită bizantino-venețiană a încercat fără succes să pună stăpânire pe insulă. Certurile dintre aliați duceau la ciocniri armate între greci și italieni. Numai sosirea, după zdrobirea cumanilor, a împăratului însuși, care a reușit să atenueze contradicțiile, a permis înăbușirea răzvrătirii și supunerea insulei tronului constantinopolitan, în august 1149.

Luptele din Europa ale lui Manuel I Comnenul[modificare | modificare sursă]

Începând cu deceniul 6 al secolului al XII-lea, basileul a acordat mai multă atenție Europei. Mai întâi, el i-a adus la supunere pe sârbi, care se dezobișnuiseră de controlul din partea Constantinopolului, apoi împăratul, în ale cărui vine curgea sânge unguresc, a pornit un război împotriva regelui Ungariei Geysa II. Amestecul lui Manuel în treburile acestui stat n-a încetat timp de un deceniu și jumătate. La 8 iulie 1167, generalul imperial Andronic Contostephanos a repurtat o victorie decisivă asupra ugrilor lângă Semlin. Ca rezultat, teritoriile disputate-Croația și Dalmația, cu multe orașe-au căzut, pentru câteva decenii, sub stăpânirea romeilor. În anul 1154, Comnenul a început operațiunile militate în Italia. Însă strategul Constantin Angelos, care conducea campania din peninsula Apenină, a căzut prizonier, iar regele german Frederic Barbarossa, în pofida acordurilor încheiate anterior, nu intenționa să ridice sabia împotriva normanzilor. Rămas fără aliat, Manuela început să acționeze pe riscul și răspunderea proprie. În anii 1156-1157, generalii bizantini Mihail Paleologul și Ioan Ducas, recurgând, în egală măsură, la arme și la mituire, le au răpit normanzilor multe orașe, inclusiv Bari și Trani. Însă Alexios Bryennios, numit după moartea Paleologului, a pierdut câteva bătălii, iar, în curând, el împreună cu Ioan Ducas au căzut prizonieri la normanzi. Domesticul Alexios Axuchos, trimis în Italia, n-a reușit să-și afirme superioritatea; un eșec a suferit, în 1157, și încercarea grecilor de a pune stăpânire pe Brindisi. Campania din Italia a secătuit visteria, enormele pierderi omenești au provocat o creștere a nemulțumirii față de împărat. Manuel și-a schimbat brusc orientarea, s-a împăcat cu normanzii și a încheiat chiar o alianță cu ei, împotriva lui Frederic Barbarossa. Comnenul a obținut succese considerabile, prin acțiuni diplomatice.

Luptele din partea de Răsărit a Imperiului[modificare | modificare sursă]

Părăsind Italia, împăratul s-a avântat spre Răsărit. În anii 1158-1159, el a întreprins o expediție în Armenia Ciliciană, și cârmuitorul acesteia s-a declarat vasal al Imperiului. Renaud, principele Antiochiei, a venit în tabăra basileului cu o frânghie la gât, în semn de supunere, protecția lui Manuel a cerut-o regele Ierusalimului Balduin III, iar succesorol acestuia din urmă, Amalric, a declarat Bizanțul suzeran al regatului său. În anul 1161, împăratul a întărit acordurile cu cruciații prin căsătoria sa cu Maria, fiica defunctului Raymond de Antiochia. În anul 1168, Andronic Contostephanos și regele Amalric au asediat Damietta. Greutățile războiului, aprovizionarea execrabilă asigurată de ierusalimiți și lipsa dorinței de a lupta din partea acestora i-au silit pe romei să ridice asediul. Îndată ce au auzit ordinul, soldații, istoviți, au aruncat armele, au incendiat mașinile de asediu și, așezându-se la vâsle, au condus corăbiile acasă, peste marea furtunoasă, fără nici o ordine și rânduială. Manuel l-a instalat pe tronul Raskăi pe jupanul Ștefan Nemania, iar acesta le a cedat romeilor unele teritorii litigioase. Peste 5 ani, el s-a răsculat, dar, fiind învins, a depus pentru a doua oară jurământul de fidelitate împăratului și i-a rămas credincios până la sfârșitul vieții acestuia din urmă.

Myriokephalon (septembrie 1176)[modificare | modificare sursă]

La începutul anului 1176, împăratul a întreprins o expediție în posesiunile seldjiukizilor. După ce a reconstruit cetățile Dorylaion și Sublaion, el a ordonat oștirii să înainteze spre Iconion. La 17 septembrie, uriașa armată a lui Manuel a trecut pe lângă ruinele castelului Myriokephalon, îndreptându-se spre est pe drumuri montane. Coloana, care includea un comvoi mare, ce transporta provizii și tehnica de asediu, se întinsese pe o distanță de mai mulți Kilometri. Ariergarda se afla la o depărtare de 4 ore de mers pe jos de avangardă. La mijloc, apărând convoiul, se găseau mercenarii, în frunte cu cumnatul împăratului Balduin, și cele mai bune unități de cavalerie grea grecească. detașamentele din frunte erau conduse de Ioan și AndronicAngelos, precum și de unul dintre cei mai norocoși generali ai basileului, viteazul Andronic Lapardas. Spatele era acoperit de Marele Duce Contostepfanos. La amiază, oștirea a ajuns la psul Myriokepfalon. Împăratul, mizând pe frica turcilor față de o armată atât de puternică, nu s-a îngrijit cum se cuvine de operațiunile de recunoaștere. Și iată că, absolut pe neașteptate, de pe culmile stâncilor din jur, din ambuscade, forțele principale ale lui Kîlîdj Arslan au lovit coloana romee pe toată lungimea ei. Luați prin surprindere, grecii au intrat cu bărbăție în luptă. Turcii au tăiat armata lui Manuel în trei părți. Contostephanos a izbutit să întoarcă înapoi ariergarda, care a ocupat poziții în câmpia din fața intrării în defileu, a reușit să se smulgă din încercuire și avangarda oștirii sub comanda lui Lapardas. Însă grosul armatei, unitățile de elită, mercenarii, garda, statul major și un număr imens de servanți neînarmați ai convoiului și ai mașinilor au fost supuși masacrului în trecătoarea îngustă, în care nici măcar aranjarea trupelor în ordine de luptă nu a fost posibilă. În zadar își arunca Balduin în atacuri disperate cuirasierii occidentali-aproape toți mercenarii au căzut, împreună cu comandantul lor, sub ploaia de săgeți. În zadar însuși Manuel îi chema cu voce puternică în jurul drapelului său pe Kataphrakți-în învălmășeală se pierduseră toate firele de conducere a oștirii care pierea. Și iată, cădea de săgeata persană boul, iar alături de el își dădea sufletul și cel ce-l mîna. Cal și călăreț se prăbușeau împreună la pământ...Sângele era amestecat cu sânge, sângele oamenilor cu sângele dobitoacelor (cf. Choniates). Lovitura principală au primit-o asupra lor detașamentele gărzii basileului. Oștenii au ridicat nori de praf; de ambele părți lupta s-a transformat într-o busculadă. Neputincios să influențeze cumva mersul bătăliei prin comenzi, împăratul lupta ca un kaballarios de rând. Sub ochii lui era nimicită armata, mureau rudele lui și cei mai buni prieteni. Spre seară, împăratul rămăsese singur, fără drapel și gardă de corp. În seutul basileului se înfipseră vreo 30 de săgeți, el strângea în mâna sa amorțită o frântură de lance și era stâlcit de săbii și de ghioage până într-atât, încât nu era în stare să-și îndrepte singur coiful care i se lăsase pe o parte. Un turc oarecare l-a recunoscut la față pe Manuel, a prins de dârlogi calul acestuia și a pornit să-l ducă în captivitate. Împăratul și-a revenit și l-a izbit pe dușman cu prăjina peste cap atât de tare, încât acesta s-a prăbușit fără suflare. Un kataphrakt, care l-a întâlnit întâmplător, și-a condus suveranul până la tabăra întărită a lui Lapardas. Fiind însetat, istovitul Manuel a luat în căușul palmelor apă dintr-un pârâiaș, însă, chiar după primele înghițituri, a vomitat-apa curgea amestecată cu sânge. Împăratul n-a rezistat și a izbucnit în plâns, blestemând ziua în care i-a fost dat să bea sângele creștinilor. Drept răspuns, un oștean oarecare l-a opleșit cu reproșuri cum că acesta bea de mult timp sângele romeilor, ruinându-i cu războaiele, iar acum i-a venit răsplata. Manuel n-a răspuns nimic. Vitejia nemaipomenită a lui Manuel fusese înfrântă, el a poruncit să i se aducă un cal odihnit și a hotărât să scape cu fuga. Auzind acestea, ostașii au început să-l ocărească în gura mare pe împărat, din vina căruia ei au fost prinși în capcană. Comnenul și a venit în fire și a rămas. Bizantinii și au vândut scump viețile: seldjiukizii, cu totul istoviți, nu mai erau în stare să continue lupta. Dimineața, kilidj Arslan a consimțit să încheie pace, cerând doar să fie dărâmate fortificațiile de la Dorylaion și Sublaion. Ziua, Manuel a condus retragerea prin locul bătăliei din ziua anterioară: Priveliștea care s-a înfățișat ochilor era de plâns sau, mai bine zis, nenorocirea era atât de mare, încât era cu neputință s-o deplângi: șanțuri umplute până sus cu cadavre, în râpi-movile întregi de uciși, în tufișuri-munți de morți; toate cadavrele fuseseră scalpate, iar multora dintre ele le fuseseră tăiate mădularele de procreare. Se zice că lucrul acesta fusese făcut ca să nu poată fi deosebiți creștinii de turci, pentru ca toate trupurile să pară grecești, căci și din partea turcilor căzuseră mulți. Nimeni nu trecea fără lacrimi și gemete, plângeau toți, chemându-i pe nume pe prietenii și rudele lor ucise (cf. Choniates) Dezastrul de la Myriokephalon, care a răpit floarea armatei, a subminat dominația bizantinilor în Asia Mică, astfel cuceririlor primilor 2 Comneni s-au dus de râpă. De acum încolo, la frontierele răsăritene ale Imperiului se punea doar problema apărării.

Și în Europa se strică lucrurile pentru Manuel[modificare | modificare sursă]

La 29 mai 1176, în bătălia de la Legnano, armata unită a papei, a regelui Siciliei și a orașelor italiene a zdrobit forțele lui Frederic Barbarossa. În anul următor, la Veneția s-a întrunit un congres, la care soliile părților beligerante au reușit să ajungă la înțelegere. Disensiunile care, timp de atâția ani, făcuseră jocul împăratului bizantin nu mai existau. Politica Bizanțului în Italia s-a pomenit în impas, congresul de la Veneția i-a dat lui Manuel I o lovitură comparabilă cu înfrângerea de la Myriokephalon.

Sfârșitul vieții[modificare | modificare sursă]

După înfrângerea de la Myriokephalon și congresul de la Viena din 1177, Manuel I, împărat al Ungurilor, Croaților, Sârbilor, Bulgarilor, Georgienilor, Chazarilor, Goților (atâtea titluri onorifice își însușise el, în cinstea victoriilor armelor romee), s-a văzut înfrânt. Timp de atâția ani, Imperiul lui își concentrase puterile, își irosise resursele în războaie grele și totul a fost în zadar! Acum nu mai era vorba de renașterea Imperiului mondial, ci de salvarea Bizanțului secătuit de puteri. Spre sfârșitul vieții, împăratul și-a pierdut interesul pentru politică, în schimb, s-a pasionat de astrologie până într-atât, încât odată, în așteptarea ciocnirii a două stele, pe care o calculase, a poruncit, din precauție să fie scoase din cercevele geamurile, ca să nu se spargă, în urma zguduirii. El a murit la Constantinopol, la 24 septembrie 1180.