Donatism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Donatismul este o mișcare schismatică apărută în 311 în biserica nord-africană, în special în provincia Numidia[1], în jurul disputei despre validitatea tainelor și caracterul moral al săvârșitorului. Mai precis, Donatus, episcop de Casae Nigrae, susținea că eficacitatea sacramentelor depinde de caracterul moral al preotului. Cu alte cuvinte, dacă un preot care era implicat într-un păcat destul de serios avea să boteze o persoană, acel botez avea să fie considerat nul[2]. Donatismul a durat exact 100 de ani, până la conciliul din Cartagina, din 411, după care importanța ei s-a stins[3].

În anul 311 d.C., Caecilian (compromis în timpul persecuțiilor) este hirotonit episcop de Cartagina. De aceea, un grup de oponenți a declarat drept invalidă alegerea acestuia, pe considerentul că sunt taine administrate de un episcop cu trecut pătat de păcate. Numai tainele practicate de preoți cu un caracter moral și cu un trecut ireproșabil sunt acceptabile și efective.

Schisma s-a produs în momentul în care partea oponentă a fost condusă de Donatus Magnus[4], urmașul lui Marjorinus, contra-episcopul lui Caecilian. Ambele părți au apelat la arbitrajul împarătului Constantin cel Mare. Acesta, nu numai că reunește două sinoade la Roma și Arles, în 313 d.C., care declară validă alegerea lui Caecilian, dar intervine direct în defavoarea donatiștilor. Donatus a fost înlăturat, după ce donatiștii au fost declarați eretici, iar bisericile lor au fost închise de Constantin cel Mare.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Donatismul, o mișcare eretică timpurie
  2. ^ Donatismul
  3. ^ The Donatist schism in Africa
  4. ^ What was Donatism?