Teatrul de luptă din Mediterana (al doilea război mondial)
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
.svg){kind=small}
_crowned.svg){kind=small}
În al doilea război mondial, frontul mediteranean a acoperit o zonă întinsă în care s-au desfăşurat luptele dintre Aliaţii occidentali şi Forţele Axei pentru controlul asupra Mediteranei şi a ţărilor riverane. Acţiunile navale au fost caracterizate de lupte sporadice ale Marinei Italiei Fasciste condusă de Benito Mussolini şi Aviaţiei militară şi submarinelor Germaniei Naziste condusă de Adolf Hitler pe de-o parte şi Marina Regală şi Forţele Aeriene Regale ale Regatului Unit. În sudul Europei, campaniile dezastruoase duse de Italia Fascistă în Balcani au dus la intervenţia Germaniei Naziste şi la ocuparea ţărilor din regiune. În Africa de nord, după o primă invazie italiană terminată cu un eşec, aliaţii lor germani au mobilizat Afrika Korps, care au luptat împotriva englezilor pentru controlul asupra Libiei şi Egiptului. Războaiele de partizani care s-au declanşat în Iugoslavia şi Grecia, cucerirea de către Aliaţi a Africii de nord şi victoria de pe frontul secundar deschis de către Aliaţi în Italia au încheiat luptele de pe acest teatru de război.
Luptele pentru eliberarea sudului Europei, Africii de nord şi a Mării Mediterane în timpul celui de-al doilea război mondial pot fi împărţite în şase camapanii:
- Campania Forţelor Axei din Balcani: războiul greco-italian, invadarea Iugoslaviei, Operaţiunea Mariţa şi bătălia din Creta;
- Bătălia Mediteranei;
- Luptele partizanilor din Balcani;
- Campania din Africa de nord
- Campania din Italia
- Debarcarea din sudul Franţei: Operaţiunea Dragon
Ţările care au fost implicate în luptele de pe acest teatru de război au fost: Australia, Canada, Croaţia, Franţa (Regimul de la Vichy şi Forţele Franceze Libere ), Germania Nazistă, India, Italia Fascistă, Noua Zeelandă, Polonia, Regatul Unit, Statele Unite şi Uniunea Africii de Sud.
Partizanii din Grecia şi Iugoslavia au luptat cu trupele Axei în condiţii similare cu cele ale armatelor regulate. Deşi o bună parte a luptelor s-au desfăşurat pe teritoriul Albaniei, Algeriei, Libiei, Marocului şi Tunisiei, contribuţiilor partizanilor sau trupelor regulate din aceste ţări sunt considerate sporadice şi relativ puţin însemnate.
Cuprins |
[modifică] Originile conflictului din zona meditaraneană
În timpul primului război mondial, Italia s-a alăturat forţelor Antantei împotriva Imperiului German, promiţându-i-se de către britanici drept răsplată stăpânirea asupra coastei de vest a Balcanilor. La încheierea războiului, Italia a pretins ocuparea teritoriilor promise, dar a primit doar un teritoriu minuscul din jurul oraşului Triest. Italienii au pierdut aproape cinci sute de mii de soldaţi în luptele primului război mondial şi nu au obţinut câştigurile pe care le aşteptase la intrarea lor în război. Un guvern slab, care nu a putut face faţă protestelor de stradă zilnice ale veteranilor şi o criză economică gravă au transformat Italia într-una dintre cele mai înapoiate ţări ale Europei Occidentale, atât din punct de vedere economic cât şi din punct de vedere militar.
În octombrie 1922, Benito Mussolini, în fruntea a aproximativ 10.000 de luptători ai "Cămăşilor Negre", a intrat ameninţător în Roma şi l-a obligat pe regele Victor Emanuel al III-lea al Italiei să-l numească în funcţia de prim-ministru.
Imediat, Mussolini a început să facă planuri pentru cucerirea unor colonii în Africa de nord şi Balcani. Premierul italian era însă foarte conştient de slăbiciunea economică şi militară a ţării şi a declanşat o perioadă de industrializare şi reînarmare care ar fi trebuit să se încheie în 1945.
Cucerirea puterii în Germania de către Hitler a făcut ca Italia să se grăbească să ocupe Etiopia în 1936 şi Albania în 1939. Fiind conştient că ţara sa nu era capabilă să concureze cu Germania într-un război de cucerire, Mussolini l-a pus la curent pe Hitler cu dorinţa sa de a păstra Italia neutră în conflictul european care se prefigura. Ocuparea Poloniei şi Franţei de către germani au schimbat opţiunile lui Mussolini, care a decis să declare război Aliaţilor pe 20 iunie 1940, declanşând o invazie eşuată în sudul Franţei. Acest eşec nu l-a îngrijorat pe liderul italian, el aşteptându-se ca, după căderea Franţei, Regatul Unit să fie învins în numai câteva săptămâni, iar uriaşul imperiu colonial al acestuia din urmă să fie o pradă uşoară.
Dat fiind faptul că insulele britanice nu au fost ocupate rapid, iar teatrul european de război s-a stabilizat, Mussolini şi-a îndreptat atenţia spre Africa de nord.
[modifică] Campania din Africa de nord
După declanşarea războiului, Italia a atacat posesiunile engleze şi franceze din Africa de est, eşuând lamentabil în tentativa de a le ocupa. În ciuda acestei înfrângeri, Mussolini a făcut planuri să cucerească Egiptul şi să-şi deschidă drum spre zonele bogate în petrol din Orientul Mijlociu. Pentru îndeplinirea acestor obiective, liderul italian a atacat pe 13 septembrie 1940 din Libia spre Egipt cu o forţă de aproximativ 200.000 de oameni. (Libia era în acel moment colonie italiană). După o înaintare de numai 65 km pe teritoriul Egiptului, forţele italiene s-au postat pe linii defensive la Sidi Barrani.
Forţele britanice, întărite cu militari din Australia şi India Britanică, aveau efective de doar 35.000 de oameni, dar se bucurau de o dotare superioară italienilor în tancuri, atât ca număr cât şi din punct de vedere tehnic. Pe 8 decembrie, blindatele britanice au atacat în punctele slabe ale liniei defensive de la Sidi Barrani şi au izolat şi distrus pe rând unităţile italiene. Înfrângerea italiană a fost una de proporţii, fiind pierduţi pe câmpul de luptă aproximativ 38.000 de luptători, printre care şi un general.
Italienii s-au retras în dezordine, preferând drumurile dinspre malul mării, evitând zonele deschide din deşert, unde tancurile britanice stăpâneau câmpurile de luptă. Generalul Archibald Percival Wavell a făcut o mişcare îndrăzneaţă prin sud şi a reuşit să taie retragerea italienilor în apropiere de Beda Fomm, luând cam 130.000 de prizonieri.
Această înfrângere a fost o adevărată catastrofă pentru moralul italienilor, iar Mussolini a cerut ajutorul lui Hitler pentru a putea respinge atacul aliat care ameninţa să ocupe Tunisia, de unde era de aşteptat un atac direct împotriva Italiei. Hitler a răspuns cererii aliatului său şi i-a trimis pe generalul Erwin Rommel, (poreclit mai apoi „Vulpea deşertului” pentru faptele sale de arme din Africa), şi Regimentul V Panzer, cel care, după primirea de întăriri, avea să devină cunoscut ca Afrika Korps. Atunci când generalul Rommel a sosit în Africa, el avea ordine clare să menţină liniile defensive pe care le găsea pe teren. În schimb, premierul britanic Winston Churchill, subestimând ameninţarea germană, a retras trupe din Africa pentru a ajuta la apărarea insulei Creta, care era luată cu asalt de paraşutiştii germani. Când Rommel a remarcat scăderea numărului de soldaţi britanici şi lungimea foarte mare a liniilor lor de aprovizionare, a preluat iniţiativa şi a atacat, împingându-i pe englezi pe poziţiile iniţiale de plecare de cu mai multe luni în urmă. (Vedeţi şi: Operaţiunea Sonnenblume). În ciuda eforturilor făcute, Afrika Korps nu au reuşit totuşi să cucerească Tobrukul, pe care l-au asediat.
Britanicii au făcut mai multe tentative de eliberare a Tobrukului, (Operaţiunea Brevity, Operaţiunea Battleaxe), care nu numai că au eşuat, dar i-au oferit lui Rommel prilejul să contraatace şi să recucerească toate teritoriile pe care le ocupaseră britanicii până atunci în ofensivele anterioare. După înfrângerile suferite de britanici, comandantul Archibald Wavell a fost înlocuit de generalul Claude Auchinleck, care a reorganizat din temelii Armata a XIII-a şi, după ce a primit o serie de întăriri, s-a lansat în Operaţiunea Cruciatul (18 noiembrie 1941), un contraatac împotriva germanilor din Afrika Korps, care se găseau la rândul lor în situaţia de a avea un front prea larg de acoperit şi nişte linii de aprovizionare mult prea întinse şi vulnerabile. Acest contraatac a fost un succes, iar Rommel a fost obligat la rândul lui să se retragă pe poziţiile de plecare, de pe care atacase cu opt luni mai înainte. Germanii au fost aprovizionaţi, iar Rommel a organizat un nou atac, prin care a reuşit să-i împingă pe britanici spre vest, dincolo de graniţa de est a Egiptului. Enervat de aceste lupte neîncetate, Churchill l-a înclocuit pe Auchinleck cu generalul Bernard Montgomery. Dându-şi seama că germanii sunt din nou într-o situaţie defavorabilă datorită depărtării de bazele de aprovizionare, Montgomery a organizat atacuri prin care a contracarat toate încercările de înaintare a germanilor, a stabilizat frontul şi s-a pregătit de contraofensivă. Rommel a remarcat că a ajuns într-o situaţie dificilă, de vreme ce tactica folosită până în acel moment, şi anume a atacului din flanc nu mai putea fi folosită, aripa sudică a frontului său ajunsese în Depresiunea Kattara, unde înaintarea tancurilor nu mai era posibilă.
În cele din urmă, la sfârşitul lunii octombrie 1942, în a două bătălie de la El Alamein, britanicii, cu un sprijin masiv din partea unităţilor de tancuri şi a escadrilelor de avioane, au reuşit să neutralizeze tancurile germane rămase fără combustibil şi i-au împins pe germani mult spre vest. După cucerirea portului Trípoli, britanicii au reuşit să-i priveze pe germani din Afrika Korps de cea mai importantă sursă de aprovizionare.
Între timp, americanii au declanşat Operaţiunea Torţa, mii de soldaţii fiind debarcaţi în nord-vestul Africii. Aici, americanii au trebuit să facă faţă rezistenţei îndârjite a soldaţilor francezi controlaţi de Regimul de la Vichy, care ocupau Algeria. După trei zile de lupte grele, comandantul francez François Darlan a capitulat, rămând însă la conducerea Algeriei, de această dată recunoscând autoritatea Forţelor Libere Franceze.
În timp ce americanii debarcau la nord-vest de Tunis, Rommel îşi pusese soldaţii pe poziţii defensive, în spatele liniei fortificate Mareth, unde încerca să facă faţă britanicilor care atacau din Libia. În ciuda faptului că trebuia să facă faţă unei lupte pe două fronturi, Rommel a încercat să atace poziţiile şi depozitele nord-americanilor. În bătălia de la Kasserine, germanii au eşuat în încercarea lor, când, în ciuda ordinelor date de Rommel, o divizie de tancuri nu îndeplinit misiunea încredinţată. În momentul în care Hitler a hotărât să acorde întreg controlul trupelor din Tunisia generalului Rommel, era deja prea târziu[1].
Rommel a părăsit Tunisul îndreptându-se spre Germania, unde, în timpul unei întâlniri cu Hitler, a încercat să-l convingă să aprobe retragerea tuturor trupelor din nordul Africii. Montgomery a încercat pe 20 martie 1943 să străpungă Linia Mareth, dar a fost respins. În cele din urmă, pe 26 martie, britanicii au reuşit să ocolească linia defensivă germană. După acest moment, trupele aliate au atacat neîncetat, încercând să-i încercuiască pe germani, care au capitulat până în cele din urmă pe 26 mai. Aproximativ 275.000 de soldaţi germani au fost făcuţi prizonieri. Înfrângerea a fost atât de grea, încât s-au auzit voci care au comparat victoria Aliaţilor occidentali cu victoria sovietică de la Stalingrad de pe frontul de răsărit.
[modifică] Campania italo-germană din Balcani
[modifică] Context istoric general
După încheierea primului război mondial, Albania şi-a cucerit independenţa, după dezmembrarea Imperiului Otoman. Independenţa Albaniei era departe de a fi asigurată însă, vecinii săi având pretenţii teritoriale faţă de noul stat. Pentru a face faţă imixtiunilor Iugoslaviei în afacerile interne ale Albaniei, regentul Zog I a încercat să obţină sprijinul italian. Până în cele din urmă, Italia lui Mussolini a început de asemenea să se amestece în politica internă albaneză, până într-atât încât în 1934 s-a încercat impunerea limbii italiene ca limbă de studiu în şcolile albaneze. În aprilie 1939, trupele italiene au invadat Albania, Zog s-a refugiat la Paris, iar mica sa armată de numai 13.000 de soldaţi a fost rapid înfrântă.
Mussolini, care visa să renască Imperiul Roman, a considerat că înfrângerea Franţei de către Germania în iunie 1940 este o şansă nesperată pentru împlinirea visului său. Când liderul fascist a aflat că Hitler a intervenit în România pentru punerea în fruntea statului a lui Ion Antonescu, fără ca măcar să-l anunţe, s-a enervat cumplit, deoarece considera România ca parte a sferei de influenţă italiene, alături de restul Balcanilor. În condiţiile în care Germania se afla în conflict cu Regatul Unit, iar acesta şi Grecia aveau o strânsă alianţă militară, Mussolini a hotărât să atace ţara balcanică, pentru a-şi asigura din vreme zone de interes.
Când Hitler a aflat pe 28 octombrie de planurile lui Mussolini, a încercat să-l convigă pe dictatorul italian să renunţe la un plan pe care tacticienii germani îl considerau hazardat, dată fiind situaţia precară a armatei peninsulare. Iniţiativa lui Hitler a venit însă prea târziu, Mussolini anunţându-l pe liderul german că în momentul în care discutau, trupele italiene traversaseră deja graniţa greco-albaneză. [2]
[modifică] Invazia din Iugoslavia şi Grecia
După cum prevăzuse Hitler, campania pripită italiană din Grecia a intrat rapid în impas. Armata greacă a respins forţele italiene, forţându-le să se retragă în Albania. Până la mijlocul lunii decembrie, grecii cuceriseră cam un sfert din teritoriul albanez. După aceasta, situaţia s-a stabilizat pe front, nicio tabără nefiind suficient de puternică să declanşeze o ofensivă de proporţii. În martie 1941, Mussolini a organizat şi condus nemijlocit o ofensivă împotriva grecilor, atacul eşuând lamentabil. Prezenţa avioanelor RAF în Grecia i-a atras atenţia lui Hitler, care era în plin proces de pregătire a Operaţiunii Barbarossa. Hitler nu dorea să atace Uniunea Sovietică având în flanc ameninţarea britanică asupra câmpurilor petroliere din România. Hitler s-a simţit astfel obligat să atace Grecia şi a început să prospecteze posiblitatea de a obţine acordul Iugoslaviei pentru a anunge pe calea terestră în Albania.
Regentul Iugoslaviei, prinţul Pavel, şi-a dat seama că germanii se gândeau la posibilitatea de a traversa teritoriul iugoslav pentru a ajunge în Albania. Cum Ungaria, România şi Bulgaria erau deja aliaţii germanilor, Pavel a considerat că ţara sa este silită să semneze Pactul Tripartit. Ca urmare, pe 25 mai 1941, Pavel a cedat presiunilor Axei şi a aliat Iugoslavia cu Germania. Populaţia regatului s-a manifestat însă cu putere împotriva unei alianţe considerate nefireşti şi a reuşit anularea practic a efectelor semanării pactului după numai două zile. [3].
Furios, Hitler a ordonat suspendarea Operaţiunii Barbarossa până la înăbuşirea oricărei opoziţii antigermane în Balcani. Pe 6 aprilie, Iugoslavia a fost atacată din toate părţile şi, după 11 zile de luptă a capitulat, iar ţara a fost împărţită între Germania, Italia, Bulgaria şi Ungaria. [4]. Imediat, ustaşii croaţi au proclamat Statul Independent al Croaţiei, care ocupa cea mai mare parte a Croaţiei şi Bosniei şi Herţegovinei din zilele noastre.
Odată cu invadarea Iugoslaviei, forţele germane au atacat şi Grecia, traversând graniţa sa nordică. Cum cea mai mare parte a artileriei armatei elene era amplasată în Albania, puterea de foc a armatei germane a depăşit-o în nordul ţării pe cea a grecilor. Când tancurile germane încheiaseră campania din Iugoslavia şi traversau frontiera elenă pe 9 aprilie, forţele naziste care atacaseră din nord ajunseseră deja la Salonic. Armata britanică prezentă în Grecia s-a retras spre Termopile şi mai departe spre Corint. Deşi armatele elene erau încercuite şi într-o situaţie fără scăpare, comandanţii greci refuzau să capituleze în faţa italienilor. Hitler a fost obligat să intervină pentru a salva onoarea aliatului său. Pe 27 aprilie, trupele germane au intrat în Atena şi au arborat steagul nazist pe Acropole. Între 27 şi 28 aprilie, britanicii au evacuat aproximativ 43.000 de soldaţi englezi, neozeelandezi, greci şi iugoslavi în Creta. Totuşi, aproximativ 8.000 de soldaţi aliaţi au fost luaţi prizonieri.
Pe 20 mai, mii de paraşutişti germani sub conducerea lui Kurt Student au fost lansaţi deasupra Cretei. Paraşutiştii germani au suferit pierderi grele, iar încetineala cu care au cucerit insula a permis evacuarea soldaţilor aliaţi. (Vedeţi şi: Bătălia din Creta). Deşi după o săptămână de lupte grele Creta a fost cucerită, aceasta a fost o victorie pirică, care l-a făcut pe Student să declare mai târziu: "Creta a fost mormântul paraşutiştilor germani". După acest semieşec, Hitler a interzis folosirea paraşutiştilor în cadrul unor mari operaţii aeropurtate autonome.
În această campanie, Germania a pierdut cam 2.500 de soldaţi, iar italienii un număr necunoscut de luptători, care este estimat la o sută de mii. Pierderile aliate, fără a le socoti pe cele ale grecilor şi iugoslavilor, s-au cifrat la aproximativ 11.000 de soldaţi. Mulţi istorici consideră că invadarea Greciei a întârziat Operaţiunea Barbarossa cu aproximativ şase săptămâni, ceea ce a făcut ca germanii să ajungă prea târziu în faţa Moscovei şi a oferit Armatei Roşii posiblitatea să se reorganizeze şi să apere cu succes capitala sovietică.
[modifică] Luptele pentru controlul Mării Mediterane
[modifică] Preliminarii
Când a devenit evident că invazia germană în Franţa avea să fie încununată de succes, Italia a declarat la rândul ei război Franţei şi Regatului Unit pe 10 iunie 1940. În ziua imediat următoare, mica garnizoană din insula Malta a fost supusă unui puternic bomabardament, care avea să marcheze începutul luptelor dintre Axă şi Aliaţi pentru controlul Mării Mediterane.
După semnarea pe 22 iunie 1940 a Armistiţiului de la Compiègne dintre Franţa şi Germania, sudul Franţei şi majoritatea coloniilor sale au rămas sub controlul guvernului progerman de la Vichy. Imediat după semnarea armistiţiului, amiralul Andrew Cunningham, comandantul forţelor britanice din Mediterana, a început convorbiri cu mai-marii flotei franceze pentru neutralizarea flotei fostului aliat. Pentru că francezii au refuzat să-şi deplaseze flota în porturi care să nu mai fie sub controlul german, forţa navală H din Gibraltar a atacat pe 3 iulie vasele franceze aflate în porturile Mers-el-Kebir şi Orán, ceea ce a dus la ruperea relaţiilor diplomatice cu Regatul Unit de căre Regimul de la Vichy.
Deşi flota franceză a încetat să mai fie o ameninţare pentru britanici, flota italiană din Mediterana, mult mai numeroasă, a reprezentat un potenţial obstacol pentru buna desfăşurare a aprovizionării englezilor prin Canalul Suez. Britanicii deţineau superioritatea tehnologică în ceea ce priveşte vasele de război din Mediterana, acestea fiind dotate cu radare. De asemenea, în Marea Mediterana patrulau două portavioane britanice: HMS " Illustrious " şi "Formidable".
[modifică] Confruntările anglo-italiene din Mediterana
Bătălia navală şi aeriană din Marea Mediterană a fost tot timpul dependentă de rezultatele de pe fronturile din Africa de nord şi din Orientul Mijlociu. Mai înainte de a asigura un sprijin direct pentru garnizoana de maximă importanţă din Malta, amiralul Cunningham a decis să lanseze un atac preventiv împotriva flotei italiene ancorată în portul Tarento.
Portavionul "Illustrious" s-a apropiat până la o distanţă de siguranţă de Tarento pe 12 noiembrie şi a atacat flota italiană prin lansarea a două valuri de avioane biplane de tip Swordfish. Cuirasatele Littorio, Cavour şi Caio Duilio au fost torpilate, avariindu-le şi scoţându-le din luptă pentru multă vreme. În timpul atacului, britanicii au pierdut două avioane, dar au reuşit dintr-o singură lovitură să echilibreze balanţa de forţe din Mediterana. Restul flotei italiene a fost trimisă în porturi mai sigure din nord. În mod ironic, strategia britanică folosită în atacul de la Tarento l-a inspirat pe amiralul Isoroku Yamamoto în organizarea atacului de la Pearl Harbor.
Când forţele germane au cerut ajutorul italienilor în timpul luptelor din nordul Africii şi din Grecia, flota italiană "Regia Marina" a acţionat cu extremă prudenţă după atacul de la Tarento. A fost plănuit un atac împotriva flotei comerciale britanice staţionată în porturile greceşti, cu participarea cuirasatului "Vittorio Veneto", a opt crucişătoare şi nouă distrugătoare. Pe 27 martie 1941, forţa navală italiană a ridicat ancora din Sicilia. Contraspionajul britanic a interceptat şi descifrat comunicaţiile italiene. Din portul Alexandria au plecat în întâmpinarea italienilor trei cirasate, portavionul "Formidable", mai multe crucişătoare şi nouă distrugătoare. Din Creta s-au alărat acestei flote mai multe vase de sprijin.
Pe 28 martie, avioanele torpiloare britanice au atacat flota italiană la Capul Matapan în largul coastelor Peloponezului. O parte a flotei a scăpat cu fuga, în vreme ce cealaltă parte a rămas să protejeze cucisătorul greu "Pola", care era puternic avariat. Aceste ultime vase au fost urmărite şi atacate de britanici, care au reuşit să scufunde trei crucişătoare grele şi două distrugătoare şi să avarieze un cuirasat. Britanicii au pierdut doar un avion. Italienii nu au mai fost capabili să organizeze o altă ofensivă navală tot restul războiului.
Impotanta victorie aliată de la Capul Matapan a fost însă contrabalansată de sosirea avioanelor Luftwaffe pe aeroporturile greceşti. După ce britanicii au eşuat în încercarea de a apăra această ţară balcanică, aproximativ 43.000 de soldaţi aliaţi au fost evacuaţi în Creta. Pe 20 mai 1941, germanii au lansat în spaţiul aerian al Cretei cea mai importantă operaţiune a paraşutiştilor. După o săptămână de lupte grele, paraşutiştii germani au reuşit să cucerească însula. Totuşi, în timpul luptelor pentru cucerirea insulei, majoritatea soldaţilor aliaţi a fost evacuată cu ajutorul Royal Navy.
Avioanele Luftwaffe cu bazele în Sardinia şi Sicilia au început să atace în mod constant şi cu rezultate devastatoare convoaiele navale britanice. În timpul unui astfel de atac, portavionul "Illustrious" a fost grav avariat. Cum aeroporturile din Malta erau folosite ca bază de acţiune a RAF în Mediterana, forţele Axei au conceput o strategie de izolare a insulei. Astfel, două convoaie de ajutorare a Maltei (operaţiunile Viguros şi Harpon) au fost distruse aproape în totalitate.
Amiralitatea britanică, foarte îngrijorată de situaţia din Maltei, a organizat Operaţiunea Piedestal. Obiectivul acestei operaţiuni era de a trimite ajutoare Maltei prin intermediul unui convoi format din 14 nave comerciale. Pe 10 august 1942, convoiul a părăsit Gibraltarul escortat fiind de trei portavioane, două cuirasate, patru crucişătoare şi 14 distrugătoare. Convoiul a fost atacat imediat de submarinele şi avioanele germane. Pe 11 august a fost scufundat portavionul britanic HMS Eagle. Până pe 13 august, germanii reuşiseră să mai scufunde încă nouă vase comerciale, trei crucişătoare, un distrugător, dar în porturile malteze au reuşit să ajungă un petrolier şi alte cinci vase comerciale, iar garnizoana insulei a continuat să reziste. La încheierea războiului, cetăţenii Maltei au fost decoraţi pentru eroismul lor cu Crucea George, care de atunci apare pe drapelul naţional maltez.
Într-un moment în care luptele dintre RAF şi Royal Navy pe de-o parte şi Luftwaffe şi Regia Marina pe de altă parte, păreau că au intrat într-un puct mort, victoria britanică din bătălia de la El Alamein le-a asigurat acestora din urmă controlul asupra bazelor aeriene din nordul Africii. Beneficiind de aceste noi poziţii avansate, britanicii au contracarat superioritatea în zonă a Luftwaffe, lucru care s-a putut observa în momentul în care trupele germane au fost împinse în Tunisia în martie 1943. Aviaţia germană a fost împiedicată să transporte suficiente provizii, ceea ce a dus la înfrângerea definitivă a Afrika Korps. Puţinele vase italiene rămase nu au putut împiedica debarcarea aliată din Sicilia din iulie 1943.
[modifică] Campania din Insulele Dodecaneze
După capitularea Italiei din 1943, atât Aliaţii cât şi germanii s-au luptat pentru cucerirea controlului asupra Insulelor Dodecaneze. Insula Rodos a fost cucerită de germani, dar britanicii au preluat controlul asupra majorităţii insulelor din regiune până la mijlocul lunii septembrie 1943. Germanii se bucurau de o netă superioritate aeriană în regiune şi, prin acţiuni combinate ale paraşuţiştilor, aviaţiei şi comandourilor marinei au reuşit să cucerească până în noiembrie insulele Kos şi Leros. Restul garnizoanelor britanice au fost evacuate spre baze din Orientul Mijlociu.
[modifică] Luptele de partizani din Balcani
[modifică] Armata Populară de Eliberare a Iugoslaviei
După invazia germană din Iugoslavia, nu au apărut lupte ale partizanilor antinazişti decât la două luni după declanşarea Operaţiunii Barbarossa. Secretarul General al Ligii Comuniştilor Iugoslavi, Josip Broz, (mai cunoscut ca Josip Broz Tito), a primit de la Moscova un mesaj: "Organizaţi detaşamente de partizani fără întârziere. Partizanii să iniţieze un război în spatele liniilor inamice"[5]. Sprijinul popular de care s-au bucurat comuniştii a fost indiscutabil. Populaţia civilă era înspăimântată de atrocităţile făptuite de germani. De asemenea, ustaşii croaţi au organizat acţiuni, (care azi ar putea fi caracterizate ca genocid sau purificare etnică), împotriva cetăţenilor iugoslavi de religie ortodoxă sau musulmană. Mai rău, preoţii catolici au participat cu entuziasm la "cruciada" de convertire în masă a ortodocşilor şi de distrugere a lăcaşurilor lor de cult.
În toamna anului 1941, partizanii comunişti au reuşit pentru scurtă vreme să elibereze vestul Serbiei şi să stabilească aici o republică efemeră. Până în luna noiembrie a aceluiaşi an, comuniştii au fost alungaţi de aici în zonele greu accesibile din Bosnia.
În Iugoslavia, alături de partizanii comunişti ai lui Tito luptau şi cetnicii conduşi de Draja Mihailovici. Cetnicii se autointitulau Armată Regală Iugoslavă a Patriei şi erau în esenţă o mişcare regalistă, antigermană şi anticomunistă. Ca o curiozitate, doi dintre fii lui Mihailovici luptau de partea comuniştilor împotriva propriului tată. În 1943, autorităţile britanice, care îi sprijiniseră până în acel moment pe cetnici, au decis să-l ajute pe Tito, după ce se aflase că, în anumite ocazii, regaliştii au luptat de partea germanilor împotriva comuniştilor şi că, mai rău, participaseră la masacre împotriva populaţiei bosniace. În 1944, guvernul regal iugoslav din exil i-a ordonat lui Mihailovici să se pună cu oamenii săi sub comanda lui Tito, ordin care nu a fost respectat de cetnici. La încheierea războiului în 1945, cetnicii s-au retras în Italia şi Austria. Cea mai mare parte a lor au fost până în cele din urmă repatriaţi cu forţa în Iugoslavia, unde mulţi dintre ei au fost judecaţi şi executaţi. Mihailovici a fost arestat în Bosnia şi executat în 1946.
SS a organizat şapte ofensive împotriva partizanilor. De fiecare dată, în ciuda eforturilor germanilor, partizanii iugoslavi au reuşit să scape din capcanele întinse de germani şi să se regrupeze mai apoi. În timpul ultimului atac organizat de Otto Skorzeny împotriva cartierului general al lui Tito, liderul iugoslav a reuşit să scape cu greu din încercuirea germană. În timpul Conferinţei de la Teheran, Aliaţii au decis ca partizanii lui Tito, cunoscuţi ca Armata Populară de Eliberare a Iugoslaviei, să fie singura mişcare de rezistenţă antigermană sprijinită de Aliaţi. RAF a început să paraşuteze provizii, arme şi muniţie numai partizanilor lui Tito.
În septembrie 1944, Armata Roşie se afla în apropierea graniţelor iugoslave, iar Tito a călătorit la Moscova pentru a asigura coordonarea acţiunilor iugoslavo-sovietice împotriva ocupantului. Pe 20 octombrie 1944, partizanii comunişti şi aliaţii lor sovietici au eliberat Belgradul după o operaţiune comună. Până la sfârşitul anului, partea răsăriteană a Iugoslaviei fusese complet eliberată. În aprilie 1945 a fost eliberat Sarajevo, iar în luna următoare au fost eliberate Croaţia şi Slovenia. După eliberarea Iugoslaviei, partizanii au traversat frontiera în Italia şi cu cucerit Triestul pe 1 mai 1945, cu doar o zi mai înainte de sosirea forţelor anglo-americane.
Occidentalii au pretins ca în Iugoslavia să se organizeze alegeri libere. Rezultatul era previzibil: datorită uriaşei popularităţi cucerite în timpul războiului, comuniştii lui Tito au învins fără probleme în alegeri.
[modifică] Rezistenţa elenă
După încheierea ocupării Greciei, germanii au plasat la Atena un guvern marionetă, în timp ce guvernul grec în exil îşi stabilise sediul la Alexandria. În scurtă vreme, economia greacă a început să se resimtă de pe urma ocupaţie: a izbucnit o inflaţie galopantă şi au început să se manifeste tot mai multe lipsuri pe piaţă, ceea ce a subminat definitiv încrederea grecilor de rând în noul guvern. În acest timp, în zonele greu accesibile, au început să se organizeze trupele de partizani antigermani.
Pe 30 mai, doi tineri studenţi au coborât de pe Acropole steagul arborat acolo de soldaţii Wehrmachtului cu doar o săptămână mai devreme. În noaptea de 28 spre 29 septembrie 1941, bulgarii au atacat populaţia civilă din Drama, ca represalii la atacurile grecilor împotriva clădirilor administrative bulgare. Represiunea violentă care a urmat acestui atac a făcut peste 3.000 de victime printre grecii din Drama şi din zona înconjurătoare.
Cele mai importante grupuri de partizani greci au fost EAM (Frontul Naţional de Eliberare) şi EDES (Liga Naţională Republicană Greacă). EAM era controlat de Partidul Comunist Elen (KKE) şi de facţiunea sa militară ELAS (Armata Populară de Eliberare Naţională), şi se bucura de un mai larg sprijin popular decât mişcarea de dreapta EDES, în ciuda faptului că în rândul celei de-a doua se aflau mai mulţi militari de carieră, printre care şi generalul Nikolaos Plastiras. În scurtă vreme şi EDES şi-a format o aripă militară EOEA (Grupurile Naţionale ale Partizanilor Greci), care s-a proclamat în favoarea monarhiei. Alte grupuri de partizani au fost EKKA (de orientare liberală), OPLA (de extremă stânga) şi SNOF (partizanii macedoneni).
Diferenţele politice au făcut ca mişcările de partizani să nu coopereze, mai mult, odată ce a devenit clar că germanii aveau să piardă războiul, între diferitele grupări au apărut lupte fratricide, în special între ELAS şi EOEA. Din 1944, luptele ocazionale s-au transformat într-un adevărat război civil. (Vedeţi şi: războiul civil grec). La sfârşitul anului 1944, aproape întreaga ţară era sub controlul ELAS, dar cu toate acestea, în urma presiunii internaţionale, în Grecia a fost reinstaurată monarhia.
[modifică] Campania aliată din Italia
[modifică] Debarcarea din Sicilia
După victoria din nordul Africii, Aliaţii ei au început să studieze posibilitatea unei invazii în sudul Italiei. Stalin făcea presiuni pentru ca Aliaţii occidentali să deschidă un al doilea front în vestul Europei, în timp ce americanii şi britanicii păreau mai preocupaţi de punerea sub control a situaţiei din Mediterana. Americanii, care mobilizaseră o armată uriaşă, au propus o debarcare în sudul Franţei, iniţiativă care a fost respinsă de Amiralitatea Britanică, care era în favoarea unei serii de operaţiuni pornite din insulele mediteraneeane, care, în concepţia englezilor ar fi slăbit treptat inamicul şi ar fi permis într-un final debarcarea pe continentul european. Churchill ar fi preferat o debarcare în Balcani, care ar fi avut ca obiectiv limitarea viitoareai sfere de influenţă sovietică şi ar fi asigurat controlul britanic asupra traficului pe Marea Mediterană şi prin Canalul Suez. Până în cele din urmă s-a căzut de acord asupra unei debarcări în Italia, ceea ce ar fi făcut ca Wehrmachtul, care suferea de o acută lipsă de personal, să deplaseze trupe suplimentare în peninsulă. Prin deschiderea unui al doilea front secundar în Europa, Aliaţii occidentali şi-ar fi respectat, (cel puţin parţial), promisiunile făcute sovieticilor şi ar fi uşurat presiunea germană asupra frontului de răsărit. În plus, cucerirea Romei ar fi avut o reprezentat începutul simbolic al prăbuşirii Axei Roma-Berlin-Tokio.
Pe 19 iunile 1943, Armata a VIII-a britanică sub conducerea lui Bernard Montgomery a debarcat în apropiere de Siracuza, în vreme ce Armata a VII-a americană sub conducerea lui George Patton a debarcat în apropiere de Gela. În ciuda faptului că Mussolini a insistat ca numai diviziile italiene să apere Sicilia, în zona au fost mobilizate două divizii de tancuri germane sub concucerea generalului german Albert Kesselring. Dată fiind degringolada armatei italiene, Kesselring s-a văzut nevoit să se retragă spre nord-vestul Muntelui Etna, cu obiectivul menţinerii deschise a drumului spre Messina. Montgomery a avansat rapid spre pantele Etnei, unde ofensiva sa a fost oprită. Patton a înaintat mult mai uşor, pe 22 iulie reuşind să cucerească oraşul Palermo. După câteva zile de lupte împotriva liniilor defensive de la San Stefano, cele două armate aliate au iniţiat un atac spre Messina. Mai multe încercări de debarcări amfibii în flacurile poziţiilor apărătorilor Mesinei au eşuat, dar în cele din urmă americanii au reuşit să străpungă apărarea oraşului pe 17 august. În acel moment însă, principalele forţe italo-germane părăsiseră deja Sicilia.
[modifică] Debarcarea din Peninsula Italiană
Debarcarea din Sicilia a generat mişcări neaşteptate pe scena politică italiană. Pe 25 iulie 1943, Gran Consiglio del Fascismo (Marele Consiliu al Fascismului) l-a numit pe Pietro Bodoglio în funcţia de prim-ministru, în locul lui Mussolini. Mai multe figuri de frunte ale mişcării fasciste au luat parte la debarcarea fostului dictator italian, (printre aceştia aflându-se Galeazzo Ciano, Giuseppe Bottai şi regele Victor Emanuel al III-lea al Italiei), care a fost arestat şi trimis în mai multe închisori, pentru a împiedica orice încercare de eliberare. Hitler nu avea absolut deloc încredere în Badoglio, care, în ciuda unor angajamente oficiale de continuare a luptei alături de germani, a iniţiat negocieri secrete cu Aliaţii pentru un armistiţiu. Pe 8 septembrie, Aliaţii au anunţat semnarea unui armistiţiu cu Italia, iar germanii au preluat în forţă toate poziţiile cheie ale guvernului şi au început căutarea lui Mussolini. Pe 12 septembrie, paraşutiştii sub comanda lui Otto Skorzeny l-au eliberat pe Mussolini din prizonierat. Mussolini a fost proclamat prim-ministru al unei efemere Republici Sociale Italiene, a cărei frontiere sudice erau de fapt Linia Gustav. Cum Mussolini pierduse practic orice urmă de putere şi depindea în totalitate de germani, deciziile importante erau luate direct la Berlin. Mussolini, conştient de slăbiciunea regimului său, a căzut treptat într-o stare depresivă. Mai mulţi lideri fascişti, care îl trădaseră pe Mussolini, au scăpat de răzbunarea lui, dar se pare că ginerele dictatorului italian, Ciano, a fost prins şi, după toate probabilităţile, executat de soldaţii germani.
Invazia din Italia continentală a fost planificată să se desfăşoare în trei faze codificate Baytown, Avalanche şi Slapstick. Operaţiunea Baytown a fost declanşată pe 3 septembrie, când Armata a VIII-a comandată de Montgomery a traversat Strâmtoarea Messina şi a ocupat Calabria. Capitulările în serie a unităţilor italiene au lăsat întreaga povară a apărării pe seama germanilor, care au trecut la distrugerea sistematică a podurilor şi căilor de transport, pentru a întârzia înaintarea britanicilor. Pe 9 septembrie a fost declanşată Operaţiunea Slapstick – debarcarea de la Tarento – care avea ca scop forţarea germanilor (italienii din zonă capitulaseră deja) să se îndepărteze de Salerno, unde urma să fie declanşată Operaţiune Avalanche – principala debarcare Aliată din zonă. Tarento a fost cucerit rapid, după care a urmat debarcare reuşită de la Salerno.
Încă de la începuturi, planificatorii aliaţi s-au temut că Operaţiunea Avalanche poate să se încheie cu un eşec. Din acest motiv ţinta principală a operaţiunilor era o debarcare reuşită la Salerno, iar nu oraşul mai nordic şi mai puţin apărat, Neapole. Datorită faptului că zona de debarcare de la Salerno era un golf înconjurat de dealuri înalte, unde apărătorii puteau amenaja excelente poziţii defensive, s-a luat hotărârea ca debarcarea să fie executată prin surprindere, fără niciun sprijin de artilerie.
Debarcarea de la Salerno, comandată de generalul american Mark Wayne Clark, a început în aceeaşi zi cu debarcarea de la Tarento, de mai la sud. După cucerirea plajelor, americanii au trebuit să facă faţă atacului german, care ar fi avut sorţi de reuşită, dacă nu ar fi intervenit artileria navală aliată, care a ţinut sub control căile de acces ale tancurilor germane spre plaje. Trupele americane au încercat să-şi croiască drum spre sud, ca să facă joncţiunea cu britanicii lui Montgomery, dar au eşuat datorită rezistenţei germane foarte puternice. Între 12 şi 14 septembrie, contraatacurile germane nu numai că a stopat orice încercare de înaintare a americanilor, dar i-a şi împins înapoi spre plaje. Până în cele din urmă însă, capetele de pod aliate au fost apărate cu succes şi, cu sprijinul britanicilor din sud, s-a făcut joncţiunea dintre trupele debarcate.
Pe 16 septembrie, Aliaţii au reuşit să cucerească importantul aeroport de la Foggia, iar pe 1 octombrie a fost cucerit oraşul Neapole.
În acest punct al luptelor, după mai multe succese şi eşecuri, Aliaţii au reuşit să ocupe întregul sud al Italiei şi se pregăteau să atace aşa-numita Linie Volturno, prima dintr-o serie de construcţii defensive organizate de germani, care aveau ca unic scop întârzierea înaintării aliate, până când se definitiva mult mai importanta linie defensivă Gustav. În acest moment s-a dovedit că Winston Churchill greşise când afirmase că Italia este "pântecul moale" al celui de-al treilea Reich. S-a dovedit că operaţiunea din Italia era una foarte costisitoare pentru Aliaţi, atât din punct de vedere al pierderilor umane cât şi a celor materiale.
[modifică] Linia de iarnă
În faţa înaintării Aliaţilor, Kesselring a devenit foarte conştient că îi revenea sarcina grea de apărare a nordului Ialiei, care, odată cucerit, ar fi permis anglo-americanilor ca, folosindu-se de numeroasele aeroporturi din regiune, să crească ritmul bombardamentelor împotriv Germaniei. De aceea, Kesselring s-a pregătit să reziste pe termen lung în centrul Italiei, folosind poziţiile naturale ale Munţilor Apenini. Au fost construite rapid două linii temporare de apărare (Volturno şi Barbarian), care aveau ca unic scop câştigarea de timp pentru fortificarea Liniei Gustav. În zonă au fost construite două linii defensive, (sprijinindu-se pe mânăstirea fortificată de la Monte Cassino), care apărau flancul vestic al Italiei: liniile Bernhardt şi Adolf Hitler. În vreme ce americanii aveau greutăţi în depăşirea liniilor Volturno şi Barbarian din vest, britanicii au avansat mult mai uşor din est, ajungând pe linia Gustav în perioada unor puternice ninsori, care au pus capăt oricăror operaţiuni militare de amploare în anul 1943. În iarna care a urmat, acţiunile militare s-au limitat la scurte lupte de patrule.
Americanii au încercat să continue atacurile în condiţiile unei ierni grele, dar după şase săptămâni de lupte, Armata a V-a americană a reuşit cu greu să depăşească Linia Bernhardt, înaintând doar 10 km, cu preţul pierderii în luptă a 16.000 de soldaţi. Pe 15 ianuarie 1944, Aliaţii au reuşit să-i alunge pe germanii de pe Muntele Trocchio, dar aceasta nu era decât o reuşită palidă pe lângă marile aşteptări ale comandanţilor anglo-americani.
Comandanţii aliaţi au ajuns la concluzia că cea mai rapidă cale de cucerire a Romei era cea care traversa valea râului Liri, din vestul frontului italian. Au fost făcute planuri pentru executarea a unei operaţiuni amfibii în spatele Liniei Gustav şi a două atacuri terestre pe flancuri, una peste valea râului Liri. Până în cele din urmă, nici debarcarea (Vedeţi şi: bătălia de la Anzio), nici atacul de pe valea râului Liri, (Vedeţi şi: Bătălia de la Monte Cassino) nu au avut rezultatele scontate, amândouă fiind respinse de germani, cu grele pierderi pentru atacatori.
Abia pe 18 mai, polonezii au reuşit să cucerească vârful Monte Cassino. A urmat atacul aliat asupra liniei Adolf Hitler, pe care au reuşit să o cucerească într-o săptămână de lupte. Odată cu retragerea spre nord a germanilor, forţele aliate izolate la Anzio au atacat pentru spargerea încercuirii, având ca obiectiv şi tăierea retragerii germanilor din sud. Generalul Mark Wayne Clark a preferat să-i lase pe germani să se retragă, el alegând în schimb să atace direct spre Roma, oraş pe care voia să-l cucerească mai înainte de sosirea britanicilor.
Pe 4 iunie 1944, americanii au cucerit Roma. Până în cele din urmă, această victorie a rămas una secundară, pe de-o parte datorită uriaşelor pierderi umane, mult peste estimările planificatorilor militari, cât şi datorită declanşării cu doar două zile mai târziu a debarcării din Normandia. După 6 iunie, frontul italian a rămas definitiv doar un front secundar.
[modifică] Cucerirea Italiei de nord
Odată cu deschiderea celui de-al doilea front în vestul Europei, numeroase trupe din Italia au fost transferate în Franţa. Comandantul operaţiunilor aliate din Italia, generalul Harold Alexander, a trebuit să facă faţă la numeroase întârzieri ale planurilor sale, de vreme ce cele mai experimentate unităţi de sub comanda sa au trebuit să se deplaseze pe mult mai importantul front din Franţa.
La mijlocul anului 1944, urmând sfaturile aliaţilor, partizanii italieni au curăţat regiunea Ossola din Munţii Alpi şi au proclamat aici o republică recunoscută imediat de Elveţia. Germanii, care aveau încă suficiente trupe, (şi ca urmare a acţiunii generalului Clark, care preferase să cucerească Roma în loc să taie retragerea germanilor), au reuşit nu numai să facă faţă atacurilor aliate în sud, dar şi să desfiinţeze republica partizanilor din nord, mai inainte de sfârşitul anului.
Trupele germane, care scăpaseră datorită acţiunii generalului Clark, au fost rapid relocate în nord, unde au pregătit două noi linii defensive: una în dreptul Lacului Trasímeno, iar cea de-a doua de-a lungul râului Arno. Aceste linii defensive avea ca scop principal întârzierea înaintării aliaţilor, ceea ce permitea lui Kesselring să construiască linia fortificată Gotică de-a lungul râului Foglia în răsărit, spre Pisa la nord şi spre Florenţa în vest, având la mijloc Munţii Apenini.
O ofensivă îndrăzneaţă pe flancul estic al liniei Gotice a reujşit să spargă defensiva germană şi a cucerit San Marino pe 14 septembrie. Cea mai mare parte a lunii octombrie a fost folosită pentru eliminarea focarelor germane de rezistenţă din Ravenna, iar în decembrie trupele aliate au fost din nou nevoite să înceteze operaţiunile de amploare datorită efectivelor reduse şi condiţiilor meteorologice dificile din timpul iernii. Kesselring a început pregătirea pentru fortificarea unei noi linii defensive în estul Italiei, dat fiind faptul că generalul Clark nu reuşise să străpungă Linia Gorică în zona sa de responsabilitate din vest.
Generalul Alexander a reînceput acţiunile ofensive în nordul Italiei doar în 1945, când a cucerit Bolonia. Generalul Clark a reuşit în sfârşit să avanseze spre Parma. În condiţiile în care frontul italian se prăbuşea, noul comandant al trupelor germane din peninsulă, generalul von Vietinghoff, a cerut permisiunea lui Hitler să se retragă în spatele râului Pad, dar a fost refuzat. Se pare că von Vietinghoff a încercat să-şi retragă militarii chiar şi fără aprobarea oficială de la Berlin, numai că între timp acţiunile aliaţilor i-au tăiat orice posibilitate de regrupare şi i-au distrus unităţile derutate. Armatele aliate au debuşat în câmpia râului Po, cucerind Padova, Veneţia, Trevisto, Verona. Trieste fusese cucerit de partizanii iugoslavi doar cu o zi mai înainte de sosirea anglo-americanilor. După sinuciderea lui Hitler, forţele germane din Italia au capitulat pe 2 mai 1945.
Pe 25 aprilie, mişcarea italiană de partizani a iniţiat o insurecţie generală, în timpul căreia au preluat controlul Milanului. Pe 27 aprilie, partizanii i-au prins pe Mussolini, pe amanta lui, Clara Petacci şi pe alţi câţiva lideri fascişti italieni. Pe 28 aprilie, prizonierii fascişti au fost executaţi, iar trupurile lor au fost expuse atârnate de picioare în faţa unei benzinării din Milano.
[modifică] Sudul Franţei
În timpul planificării Operaţiunii Overlord, a fost gândită şi aşa numita Operaţiune Dragon ca o completare a debrcării principale din Normandia. Winston Churchill s-a opus acestei ultime operaţiuni, insistând pe vechea sa obsesie, debarcarea în Balcani, care, pretindea el, ar fi accelerat privarea Germaniei de controlul asupra importantelor câmpuri petroliere din România. Adevăratul scop al lui Churchill era limitarea sferei de influenţă sovietică din regiunea Mediteranei.
Operaţiunea Dragon a fost întârziată datorită conflictelor dintre şefii militari americani şi britanici până la finalizarea cu succes a Operaţiunii Cobra din nordul Franţei. În acest moment devenea clar că cel mai important obiectiv al războiului devenise eliberearea totală a Franţei. Forţele germane din sudul Franţei reprezentau o ameninţare reală pentru orice acţiune viitoare a Aliaţilor. Debarcarea a fost programată pentru 15 august 1944, iar comandantul operaţiunii a fost numit generalul Jacob Devers.
Debarcarea a avut loc la Toulon şi Marsilia şi a fost un succes. E adevărt că, între timp, germanii începuseră să se retragă. În ciuda faptului că trupele aliate au întâmpinat o rezistenţă redusă, ei nu au reuşit să pornească imediat în urmărirea germanilor, datorită cantităţilor foarte mici de combustibil debarcate, care nu permitea acţiuni de amploare a uităţilor mecanizate. Pe la mijlocul lunii septembrie, unităţile aliate debarcate în sudul Franţei au făcut joncţiunea în apropierea oraşului Dijon cu cele debarcate în Normandia.
[modifică] Consecinţe
Italia
Popularitatea Regelui Victor Emanuel al III-lea s-a prăbuşit după ce Italia a pierdut toate coloniile africane, (inclusiv Libia şi Somalia Italiană), iar economia a intrat în criză la sfârşitul războiului. El a mai rămas în fruntea statului până în mai 1946, când a abdicat în favoarea fiului său, Umberto al II-lea. Aceasta din urmă a domnit însă numai 33 de zile, referendumul convocat pe 12 iunie 1946 transformând Italia în republică. Printr-o înţelegere semnată la Paris în februarie 1947, Italia a renunţat la orice drept de posesiune asupra coloniilor oriunde pe glob. De asemenea, Italia a renunţat la posesiunea tuturor insulelor din Marea Adriatică din zona de vest în favoarea Iugoslaviei. Iugoslavia a primit şi Peninsula Istria şi portul Fiume. Regiunea de la nord de Istria şi oraşul Trieste au fost plasate sub administraţie internaţională ca "Teritoriul liber al Triestului" până în 1952, când Italiei i-a fost retrocedat teritoriul care corespunde actualei Provincii Trieste, iar Iugoslaviei i-a fost cedat restul. Insulele Dodecaneze, care fuseseră sub controlul Italiei din 1918, au trecut în administraţia Angliei, iar, în 1947, au fost cedate definitiv Greciei, în ciuda protestelor vehemente ale Turciei.
Albania
Albania şi-a recâştigat independenţa, iar liderul comunist Enver Hoxha a cucerit puterea în ţară. În timpul războiului rece, Albania avea să părăsească Pactului de la Varşovia, fără a se însă apropia de blocul militar rival, NATO.
Grecia
Deşi ELAS (comuniştii) aveau controlul asupra a mai mult de 60% din ţară în 1944, ca urmare a presiunilor lui Stalin şi a celorlalte grupări de partizani eleni, comuniştii au acceptat să formeze un guvern de coaliţie, în care puterea a fost preluată treptat de partidele necomuniste. Nemulţumită de pierdere primului loc pe scena politică a ţării, mişcarea ELAS şi-a chemat simpatizanţii sub arme, (aproximativ 100.000 de luptători), şi a declanşat războiul civil, de această dată împotriva armatei regulate elene (cu efective de aproximativ 90.000 de soldaţi). Sprijinul din partea sovieticilor s-a lăsat îndelung aşteptat, explicaţia fiind înţelegerea dintre Churchill şi Stalin din 1945 de la Yalta, care lăsa Grecia în sfera de influenţă britanică. [6] Lipsită de ajutorul sovietic, ELAS a fost înfrântă, iar, în 1949, Grecia a intrat in NATO.
Iugoslavia
Tot la Yalta, Churchill şi Stalin au încercat să stabilească şi viitorul Iugoslaviei, ţară unde cele două puteri ar fi trebuit să-şi împartă influenţa în mod egal. Numai că atunci când Josip Broz Tito a învins în alegerile din noiembrie 1945, el a promulgat o nouă constituţie comunistă şi apreluat puterea, debarasându-se de tutela sovietică. Relaţiile dintre Tito şi Stalin s-au deteriorat rapid, iar, în 1948, comuniştii iugoslavi au fost excluşi din Cominform. În 1956, Tito a fost iniţiatorul creării Mişcării Ţărilor Nealiniate.
Africa de nord
Libia a obţinut independenţa în 1952, iar Tunisia şi Marocul au devenit îndependente în 1956. Algeria a fost considerată de Franţa una dintre cele mai importante colonii şi de aceea a fost nevoie de declanşarea războiului de independenţă a Algeriei pentru ca Parisul să accepte pierderea posesiunii sale. Deşi Egiptul era independent din punct de vedere oficial încă din 1922, Regatul Unit a continuat să se amestece în afacerile sale interne, situaţie care nu a încetat decât în momentul în care Gamal Abdel Nasser a preluat puterea în 1954.
[modifică] Note
- ^ David Irving (2002). The Trail of The Fox, pag. 378, Parforce UK Ltd..
- ^ La Campaña de Grecia
- ^ Charles Winchester (1998). Ostfront: Hitler's War On Russia 1941-1945, pag. 14, Oxford: Osprey Publishing Limited. 1 85532 711 2.
- ^ Invadarea Iugoslaviei Portal militar, cu o scurtă descriere critică a campaniei germane din Iugoslavia din 1941
- ^ John Toland (2003). The Last 100 Days, pag. 119, Modern Library. ISBN 0-8129-6859-X.
- ^ John Toland (2003). The Last 100 Days, pag. 123, Modern Library. ISBN 0-8129-6859-X.
| Al doilea război mondial |
|||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|
| Europa Apuseană – Europa Răsăriteană – China – Africa (N – E–V)– Mediterana – Orientul Mijlociu – Asia şi Pacific – Atlantic | |||||||
|
Aspecte |
|||||||
|
|
1940 1941 |
1943 1944 1945 |
|
||||
| Aliaţii | Axa | ||||||
|
în război din 1937 începând din 1939 |
începând cu 1941 începând cu 1942 începând cu 1943 |
în război din 1937 începând cu 1940 începând cu 1942 |
|||||
| Rezistenţa | |||||||
| Liste | |||||||
|
1 antisovietică. |
|||||||
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
