Frontul de vest (al doilea război mondial)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare
Dezambiguizare
Acest articol se referă la frontul din vestul Europei în timpul celui de-al doilea război mondial. Pentru alte sensuri vedeţi frontul de vest (dezambiguizare).
Frontul de vest
Parte din celui de-al doilea război mondial

Soldaţi aliaţi în timpul debarcării din Normandia din iunie 1944
Dată 1 septembrie 1939 – 7 mai 1945
Locaţie Germania, Benelux, Danemarca, Franţa, Irlanda, Norvegia, Regatul Unit
Rezultat Victoria Aliaţilor
Combatanţi
Forţele Axei

Germania Nazistă
Italia Fascistă
Franţa – Regimul de la Vichy
alţii...
Aliaţii din al doilea război mondial

Regatul Unit
Statele Unite
A treia Republică Franceză
Canada
Polonia
Olanda
Norvegia
alţii...
Comandanţi

Johannes Blaskowitz
Fedor von Bock
Friedrich Dollmann
Nikolaus von Falkenhorst
Hermann Göring
Paul Hausser
Albert Kesselring
Günther von Kluge
Wilhelm von Leeb
Walter Model
Erwin Rommel
Gerd von Rundstedt
Erwin von Witzleben

Umberto di Savoia
Harry Crerar

Maurice Gamelin
Maxime Weygand

Kristian Laake
Otto Ruge

Miles Dempsey
Hugh Dowding
John Gort

Trafford Leigh-Mallory
Bernard Montgomery
Louis Mountbatten
Bertram Ramsay

Omar Bradley
Jacob Devers
Dwight Eisenhower

În timpul celui de-a doua conflagraţie mondială, frontul de vest a fost teatrul de război occidental dintre Germania Nazistă pe de-o parte şi Aliaţii occidentali – Regatul Unit, Statele Unite, A treia Republică Franceză, Canada, Polonia, Olanda, Norvegia şi alţii.

Cuprins

[modifică] 1939 – 1940

[modifică] Războiul ciudat

Războiul ciudat a fost faza de început a războiului marcată de câteva operaţiuni militare în Europa continentală în lunile care au urmat invaziei germane în Polonia şi au precedat bătălia pentru Franţa. Deşi superputerile europene au declarat război una celeilalte, nicio parte nu s-a implicat în lansarea unui atac de proporţii, pe teren fiind doar câteva lupte de infanterie relativ puţin importante. În timp ce cea mai mare parte a armatei germane lupta în Polonia, o forţă germană mult mai mică apăra Linia Siegfried, linia lor fortificată de-a lungul graniţei franceze. De cealaltă parte a frontierei, pe Linia Maginot, trupele franceze şi britanice erau plasate în faţa germanilor, dar numai câteva lupte de hărţială au avut loc între cele două tabere. Royal Air Force a atuncat fluturaşi de propagandă deasupra oraşelor germane, iar în Marea Britanie au debarcat soldaţi canadieni, în vreme ce de-a lungul frontului terestru se păstra o situaţie de calm relativ timp de şapte luni.

În goana lor de reînarmare, britanicii şi francezii au început să cumpere cantităţi mari de arme şi muniţie de la producătorii americani, pentru a-şi suplimenta stocurile asigurate de propriile industrii militare. Statele Unite se declaraseră stat nonbeligerant, dar au contribuit la înarmarea Aliaţilor occidentali prin vânzări la preţuiri preferenţiale. Eforturile germanilor de oprire a traficului transatlantic a dus la dezlănţuirea bătăliei Atlanticului.

În timp ce frontul de vest a rămas liniştit în aprilie 1940, luptele dintre Aliaţi şi germani au izbucnit în nordul Europei în timpul campaniei din Norvegia, când germanii au declanşat Operaţiunea Weserübung, (invazia Danemarcei şi Norvegiei). Aceaste conflicte au marcat sfârşitul Războiului ciudat.

[modifică] Batălia Ţărilor de Jos şi Fanţei

Pentru detalii, vezi: Bătălia Franţei.

În mai 1940, germanii au lansat invazia din Franţa. Aliaţii occidentali – în primul rând Franţa şi Regatul Unit – au fost rapid înfrânţi sub loviturile teribile ale blitzkriegului german. Dacă numeroşi militari ai grupului expediţionar britanic au fost repatriaţi de la Dunkirk, armata franceză a capitulat, după ce înregistraseră 90.000 de morţi şi 200.000 de răniţi. Luptele de-a lungul frontului de vest au încetat, iar germanii au început pregătirile pentru invadarea Regatului Unit – Operaţiunea Leul de mare.

[modifică] 1941 – 1943

După înfrângerea Luftwaffe în Bătălia Angliei, invazia insulelor britanice a fost anulată. În vreme ce cele mai multe armate germane erau adunate pentru declanşarea Operaţiunii Barbarossa (invadarea URSS-ului), în vest a început construirea Zidului Atlanticului – un şir de construcţii defensive de-a lungul coastelor franceze a Canalului Mânecii.

Plaja pietroasă şi faleza de la Dieppe, imediat după raidul din 8 august 1942.

Datorită obstacolelor logistice uriaşe pe care trebuia să le facă faţă o eventuală debarcare peste Canalul Mânecii, Aliaţii au hotărât să execute un atac de probă pe coasta franceză. Pe 19 august 1942, Aliaţii au declanşat raidul de la Dieppe. Cea mai mare parte a trupelor Aliate erau canadiene, cu câteva contingente americane şi britanice. Raidul a fost un dezastru, aproape două treimi din efectivele iniţiale ale Aliaţilor fiind pierdute în luptă. În schimb au fost trase învăţături importante care au fost folosite în pregătirea invaziilor care au urmat.

Pentru aproape 2 ani, pe frontul de vest nu s-au dus lupte terestre, cu excepţia atacurilor de comando sau a celor ale guerilelor mişcărilor de rezistenţă sprijinite de SOE şi OSS. În schimb, în acest timp au luat amploare bombardamentele strategice executate de Armata a 8-a a aerului a SUA in timpul zilei şi de RAF în timpul nopţii.


[modifică] 1944 – 1945

[modifică] Normandia

Rutele invaziei din Ziua Z

Pe 6 iunie 1944 (cunoscută şi ca "Ziua-Z"), Aliaţii au început Operaţiunea Overlord—mult-aşteptata debarcare în Franţa. Operaţiunile de înşelare a germanilor i-a convins pe aceştia din urmă că debarcarea va avea loc la Pas-de-Calais, în vreme ce adevărata ţintă era Normandia. După două luni de lupte în regiunile cu tufişuri, americanii au reuşit ca prin operaţiunea Cobra să străpungă linia germană de apărare la capul ei vestic. În scurtă vreme, Aliaţii eliberau Franţa, reuşind prima victorie răsunătoare în timpul încercuirii a 250.000 de germani din punga de la Falaise. La fel ca şi pe frontul de răsărit, Hitler a refuzat deseori să permită efectuarea unor retrageri strategice până în ultima clipă, când era oricum prea târziu. Cam 100.000 de germani au reuşit să scape din cursa prin Spărtura de la Falaise, dar au trebuit să-şi abandoneze cea mai mare parte a echipamentului, iar restul de 150.000 au fost luaţi prizonieri.

În acest timp, în rândul Aliaţilor occidentali se duceau discuţii aprige pe tema lăţimii frontului de atac în Franţa. Britanicii, care rupseseră frontul german în dreptul capului de pod de la Caen în timpul operaţiunii Goodwood şi înaintau în forţă de-a lungul litoralului, erau în favoarea unui front îngust de atac. Dar, străpungerea americană din timpul Operaţiunii Cobra la capătul de vest al frontului s-a transformat rapid într-un atac pe front larg. Cum comandatul suprem al întregii operaţiuni era generalul american Eisenhower, stategia atacului pe un front larg a fost cea care a avut câştig de cauză.

[modifică] Eliberarea Parisului

Pe 15 august, pentru a uşura sarcina celor care luptau în Normandia, Aliaţii au lansat Operaţiunea Dragon – invazia din sudul Franţei dintre Toulon şi Cannes. După ce Aliaţii şi-au consolidat rapid capul de pod şi au eliberat sudul ţării în două săptămâni, înaintarea lor a fost îngreunată de germanii regrupaţi, care ocupau poziţii defensive în Munţii Vosgi.

În acel moment, germanii trebuiau să facă faţă la trei gupări puternice Aliate. În nord – Grupul de armate al 21-lea britanic comandată de feldmareşalul Sir Bernard Montgomery, în centru – Grupul de armate al 12-lea american comandată de generalul Omar Bradley şi sud – Grupul de aramte al 6-alea american comandat de generalul locotenent Jacob L. Devers. Toate aceste grupuri se aflau sub comanda Comandantului Aliat Suprem (american) Dwight D. Eisenhower cu sediul la SHAEF (Supreme Headquarters, Allied Expeditionary Forces – Cartierul General Suprem al Forţelor Expediţionare Aliate).

În condiţiile atacurilor puternice atât în nordul cât şi în sudul Franţei, armata germană a fost nevoită să se retragă. Rezistenţa Franceză a organizat o insurecţie generală şi a eliberat Parisul pe 25 august, când generalul german Dietrich von Choltitz a capitulat, ignorând ordinele primite de la Hitler, care cereau apărarea cu orice preţ a oraşului şi distrugerea lui totală.

Eliberarea nordului Franţei şi ţărilor Beneluxului a avut o semnificaţie specială pentru londonezi şi pentru locuitorii sudului Angliei, deoarece au fost capturate instalaţiile de lansare a Vergeltungswaffen (armele de represalii) – V-1 şi V-2.

Germanii luaseră măsuri pentru distrugerea tuturor facilităţilor portuare mai înainte ca Aliaţii să poată pune mâna pe ele. În timpul în care Aliaţii înaintau în Franţa, liniile lor de aprovizionare s-au lungit prea mult şi au devenit foarte fragile. Aşa-numitul Red Ball Express, (efortul de transport auto aliat), nu asigura capacitatea necesară de transport dintre front şi facilităţile portuare din Normandia, în condiţiile în care Aliaţii se pregăteau în septembrie pentru atacul împotriva frontierelor Germaniei.

[modifică] Market-Garden

Feldmareşalul britanic Montgomery a convins Înaltul Comandament Aliat să lanseze un atac foarte îndrăzneţ, Operaţiunea Market Garden (Piaţa de zarzavaturi), prin care Aliaţii încercau să atace în regiunea de pe malul vestic al râului Rin şi să formeze aici un cap de pod. Unităţi puternice de paraşutişti urmau să decoleze din Anglia şi să atace şi cucerească podurile de peste principalele râurile din Olanda ocupată de germani. Corpul al 30-lea de armată britanică trebuia să străpungă liniile inamice şi să facă legătura cu paraşutiştii. Dacă totul ar fi mers bine, Aliaţii ar fi cucerit intact portul din Antwerp şi ar fi pătruns în Germania fără a mai întâmpina obstacole majore în calea lor. Corpul al 30-lea britanic a reuşit să facă legătura cu şase dintre cele şapte poduri cucerite de paraşutişti, dar nu a reuşit să ajungă la cel mai îndepărtat dintre ele, cel de peste Rin de la Arnhem. Ca urmare, Divizia I-a britanică aeropurtată a fost distrusă de germani. Aceste evenimente au fost rezumate de generalul locotenent Frederick Browning cu sintagma "un pod prea îndepărtat". La sfârşitul ofensivei, podul de la Arnhem a rămas în mâinile germanilor, în schimb, englezii controlau o pungă largă de la graniţa belgiană până la zona dintre Nijmegen şi Arnhem.

[modifică] Linia Siegfried şi estul Franţei

Luptele de pe frontul de vest au părut că se stabilizeaxă, iar înaintarea aliată a intrat într-un impas în faţa liniei Siegfried (Zidul de vest) şi în sud pe linia Rinului. Începând cu primele zile ale lunii septembrie, americanii au început lupte grele în Pădurea Hurtgen pentru spargerea liniei defensive fortificate germane.

Portul Antwerp a fost eliberat pe 4 septembrie de Divizia blindată a 11-a britanică. Totuşi, portul nu a putut fi folosit până când nu au fost eliminate toate poziţiie puternic fortificate din zona estuarului Scheldt, după lupte grele duse de canadieni şi polonezi în timpul Operaţiunii Switchback (bătălia de la Scheldt). Pentru curăţarea zonei s-au dat lupte de durată pentru eliminarea ultimelor puncte de rezistenţă germană din peninsula care domina estuarul şi din insula Walcheren. După curăţarea peninsulei care domina estuarul, Aliaţii şi-au îmbunătăţit în mod hotărâtor aprovizionarea trupelor prin nou cuceritul port Antwerp, care era incomparabil mai apropiat de front decât instalaţiile imporvizate de pe plajele Normandiei.

În octombrie, americanii au decis că, în cazul oraşului Aachen, nu se pot limita doar la un asediu prelungit, deoarece forţele germane de aici ar fi ameninţat flancurile Armatei a 9-a americane. De aceea s-a hotărât luarea cu asalt al oraşului. Cum Aachen era primul oraş important german care trebuia să facă faţa atacului, Hitler a ordonat ca apărătorii să reziste cu orice preţ. În bătălia de la Aachen care a urmat, după o luptă sângeroasă, oraşul a fost cucerit, după ce din ambele tabere au căzut în luptă 5.000 de soldaţi şi încă 5.600 de germani au fost luaţi prizonieri.

La sud de Ardeni, forţele americane au luptat din septembrie până la mijlocul lunii decembrie ca să-i expulzeze pe germani din Lorena în spatele liniei Siegfried. Traversarea râului Moselle şi cucerirea fortăreţei Metz s-a dovedit foarte dificilă pentru americanii care au trebuit să faţă luptătorilor germani, problemelor cu aprovizionarea şi vremii nefavorabile. În timpul lunilor septembrie şi octombrie, Armata a 7-a americană şi Armata I franceză au dus o campanie foarte grea în Munţii Vosgi, datorită dârzeniei cu care au luptat germanii. Până în cele din urmă, frontul german a cedat în faţa presiunilor inamice, Aliaţii reuşind să elibereze oraşele Belfort, Mulhouse şi Strasbourg, mutând frontul pe râul Rin. Germanii au reuşit să păstrreze un cap de pod important în dreptul oraşului Colmar.

[modifică] Bătălia din Ardeni

Soldaţi americani în poziţii defensive în Ardeni în timpul bătăliei de la Bulge.

Germanii au pregătit un contraatac masiv în vest încă din momentul în care Aliaţii au debarcat în Normandia. Planul numit "Wacht am Rhein (Atentie la Rin)" era să atace prin Ardeni şi să continue spre nord. Atacul a început pe 16 decembrie cu ceea ce a fost cunoscut ca Bătălia Intrindului. Aramta I americană apăra poziţiile Aliate din Ardeni. După un succes iniţial, favorizat şi de condiţiile meteo care împiedica intervenţia aviaţiei aliate în luptă, când avangarda germană a ajuns aproape de malurile râului Meuse, germanii au fost respinşi până în cele din urmă pe poziţiile de plecare până în ianuarie 1945.

[modifică] Bătălia pentru Alsacia

Germanii au lansat o altă ofensivă de mai mică amploare (Nordwind) în Alsacia în prima zi a anului 1945. Operatiunea avea ca obiectiv recucerirea Strasbourgului. Atacul a vizat poziţiile Grupului de armate al 6-lea american, care avea liniile mult întinse după criza din Ardeni. Americanii au reuşit cu multe sacrificii, după patru săptămâni de lupte, să-i respingă pe germani. Contraatacul american a asigurat alungarea germanilor pe poziţiile de plecare şi eliminarea capului de pod de la Colmar.

[modifică] Invadarea Germaniei

Mişcarea de învăluire executată de Armata I candiană, în timpul căreia aliaţii trebuiau să înainteze din regiunea Nijmegen (Olanda), şi de Armata a 9-a americană, care trebuia să traverseze râul Rur (Roer), era planificată să fie declanşată pe 8 februarie 1945, dar a fost amânată două săptămâni, după ce germanii au distrus barajele şi au inundat valea râului. În cele două săptămâni câtă vreme zona a fost inundată, Hitler nu le-a permis trupelor de sub conducerea feldmareşalului Gerd von Rundstedt să se retragă pe poziţii defensive mai puternice la est de Rin, obligându-l pe acesta din urmă să accepte o luptă fără sorţi de izbândă.

După îndreptarea vremii şi retragerea apelor, americanii au traversat Rurul (Roerul) pe 23 februarie, în condiţiile în care şi alte unităţi aliate se apropiau de malul vestic al Rhinului. Diviziile lui von Rundstedt, dinte care cele mai multe fuseseră obligate de Hitler să rămână pe poziţiile de la vest de valea râului Rin, au fost fragmentate de atacul aliat, cam 290.000 dintre germani fiind luaţi prizonieri.

Traversarea râului Rin a fost executată în patru puncte: primul a fost determinat de faptul că germanii au eşuat în încercarea de distrugere a podului Ludendorff de la Remagen, (şansă exploatată imediat de americani), alte două au fost operaţiuni de forţare a râului cu grijă plănuite iar un al patrulea punct a fost rodul unui atac rapid, care a valorificat condiţiile locale favorabile.

  • Generalul Omar Bradley şi forţele din subordinea sa au urmărit cu vigoare trupele germane în dezintegrare şi au cucerit podul Ludendorff de peste râul Rin de la Remagen. Americanii au exploatat rapid această şansă şi au traversat podul pe 7 martie şi au extins capul de pod, securizând podul pentru armatele aliate.
  • În nord, englezii au traversat Rinul la Rees şi Wesel în nopatea de 23 martie. Forţarea cursului de apă a inclus cea mai mare operaţiune aeropurtată din istorie. În punctul ales de englezi, albia râului era de două ori mai lat şi cu un debit mult mai mare decât în zona aleasă de americani, iar traversarea a fost cu mult mai multă atenţie pregătită decât cea a americanilor.
  • În zona de acţiunea a Armatei a 6-a americană, Rinul a fost forţat în zona dintre Mannheim şi Worms pe 26 martie. O traversare de mai mică amploare a avut loc la Speyer, unde a participat Armata I franceză.
  • Bradley i-a ordonat generalului Patton, care lupta în regiunea Palatinat în fruntea Armatei a 3-a americane, să "cucerească Rinul din mers". În noaptea de 22 martie, americanii au atacat pe neşteptate şi au traversat râul la Oppenheim.

Odată ce Aliaţii au traversat Rhinul, britanicii s-au îndreptat spre nord-est spre Hamburg, au traversat râul Elba şi s-au îndreptat spre Danemarca şi Marea Baltică. Armata a 9-a americană, care s-a aflat sub comandă britanică de la bătălia de la Bulge, s-a îndreptat spre sud, formând flancul nordic al încercuirii Ruhrului. Paraşutiştii britanici şi canadieni au intrat în oraşul baltic Wismar pe 2 mai, cu puţin înaintea sovieticilor. .

Armata I a Grupului de armate al 12-lea america s-a îndreptat spre nord, ca flacul de sud al încercuirii Ruhrului. Pe 4 aprilie, încercuirea Ruhrului era completă. Grupul de Armate B german comandat de feldmareşalul Walther Model a fost încercuit într-o mare pungă, 300.000 de soldaţi predându-se în mâinile americanilor. Prima şi a 9-a armate americane s-au îndreptat mai apoi spre est şi au atins cursul râului Elba la mijlocul lunii aprilie. În timpul acestei înaintări, oraşe precum Frankfurt am Main, Kassel, Magdeburg, Halle şi Leipzig au fost apărate cu dârzenie de garnizoane formate ad hoc din trupe regulate, unităţi Flak, Volkssturm şi auxiliari înarmaţi ai Partidului Nazist. Generalii Eisenhower şi Bradley au considerat că înaintarea către răsărit nu-şi mai are sensul, de timp ce înţelegerile politice dintre Cei trei mari stabiliseră că răsăritul Germaniei urma să fie ocupat de Armata Roşie. Cele două armate americane s-au oprit de-a lungul râurilor Elba şi Mulde, făcând joncţiunea cu forţele sovietice pe râul Elba la sfârşitul lunii aprilie. Armata a 3-a americană şi-a schimbat direcţia de atac spre Cehoslovacia şi spre sud-est în Bavaria şi nordul Austriei. Până la sfârşitul războiului, Grupul de armate al 12-lea american, format din patru armate (prima, a trei, a noua şi a cincisprezecea) număra peste 1,3 milioane de oameni.

[modifică] Victoria Aliaţilor în Europa

Grupul de armate al 6-lea american şi-a îndreptat atacul spre sud-vest, ocolind prin est Elveţia, şi a intrat în Bavaria, Austria şi nordul Italiei. Munţii Pădurea Neagră şi Baden au fost cucerite de Armata I franceză. În oraşe ca Heilbronn , Nürnberg şi München germanii au opus o rezistenţă mai serioasă, dar au fost înfrânţi în câteva zile. Subunităţi ale Diviziei a 3-a de infanterie americană au fost primele trupe aliate care au ajuns la Berchtesgaden şi reşedinţa lui Hitler de la Berghof. Grupul de Armate G s-a predat americanilor la Haar, în Bavaria, pe 5 mai 1945. Feldmareşalul Montgomery a primit capitularea tuturor trupelor germane din Olanda, Germania de nord-vest şi Danemarka la Lüneburg Heath, o regiune dintre oraşele Hamburg, Hanovra şi Bremen pe 4 mai 1945. Cum comandantul operaţional al unora dintre aceste forţe era amiralul Karl Dönitz, noul Reichspräsident al celui de-al treilea Reich semna practic sfârşitul celui de-al doilea război mondial în Europa.

Pe 7 ami, la Cartierul său General din Rheims, Eisenhower a primit capitularea necondiţionată a forţelor germane în faţa Aliaţilor din partea Şefului Marelui Stat Major German, generalul Alfred Jodl. Documentele de capitulare au fost semnate la ora 2:41. Generalul Franz Böhme a anunţat capitularea necondiţionată a germanilor din Norvegia. Toate operaţiunile militare au încetat la ora 23:01 OEC a zilei de 8 mai.

[modifică] Analiză critică

În vreme ce capitularea necondiţionată a Germaniei a reprezentat un succes aliat răsunător, drumul spre acest rezultat a fost influenţat de deciziile strategice ale ambelor părţi. Privită în retrospectivă, este clar că anumiţi factori şi alegeri au afectat în mod puternic ritmul şi cursul campaniei.

  • Manevrele diversioniste ale Aliaţilor pentru ascunderea adevăratei zile Z a debarcării din Normandia au fost încununate de succes, majoritatea comandanţilor germani fiind convinşi că debarcarea urma să aibă loc la Calais. Germanii au subestimat disponibilitatea Aliaţilor pentru manevre îndrăzneţe amfibii şi aeriene pe rute mult mai lungi decât drumul peste Marea Mânecii. În vreme ce Aliaţii au planificat meticulos debarcarea, ei nu au reuşit să cucerească rapid teritorii întinse mai departe de plaje [1], ceea ce a dus la defensiva foarte eficientă din zona acoperită de tufişuri (bocage), folosită ca un obstacol natural extrem de folositor apărării. Aliaţilor le-au trebuit două luni pentru a curăţa această zonă, cu uriaşe costuri umane.[2] Istoricii au mai afirmat că armata SUA ar fi trebuit să debarce la capătul de est al plajelor Normandiei şi să formeze aripa nordică a forţelor Aliate din nord-vestul Europei. [3] [4] Argunentrul principal în sprijinul acestei teorii este acela că mobilitatea forţelor americane putea fi folosită mai bine în teren mai deschis şi pe o rută mai scurtă spre Berlin, pe care o oferea drumul nordic. În practică, ordinea de debarcare a fost determinată nu de argumentele de mai sus, ci de locaţiile în care erau cazate trupele în Anglia şi deci de cele mai scurte rute spre porturile de îmbarcare.
  • În vreme ce germanii aveau motive să se îndoiască uneori de competenţa militară a Aliaţilor,[5] este evident că germanii au subestimat în permanenţă în mod nejustificat priceperea comandanţilor Aliaţi. În cazul cel mai grav, acest prost obicei al subestimării inamicilor a dus la respingerea oricărei presupuneri confrom căreia Aliaţii ar fi reuşit să spargă cifrul militar german, vestitul cod Enigma. Capacitatea de descifrarea a comunicaţiilor germane a fost marea realizare strategică a Aliaţilor. Deşi pare mai puţin importantă, subestimarea pregătirii militare a trupelor aliate a dus la înfrângeri ocazionale dure a unor unităţi germane mult prea încrezătoare în forţele lor.[6] [7]
  • Mărimea şi calitatea efectivelor implicate în lupte a afectat profund cursul campaniei. Succesul germanilor care au format o linie defensivă viabilă ("Miracolul din vest") după dezastrul forţelor din Normandia care apărau Zidul Atlanticului s-a datorat în cea mai mare parte aşa-numitei Ersatzheer (armată de înlocuire), care a deplasat rapid un mare număr de soldaţi noi în zonele cele mai primejduite. Soldaţii neexperimentaţi erau dublaţi de cadre cu mare experienţă de luptă, care au transformat rapid rezervele în unităţi combatante suficient de competente pentru a-şi apăra poziţiile lor fortificate. Aliaţii au luat un mare număr de prizonieri în timpul înaintării lor din Normandia spre graniţele Reichului, dar au subestimat capacitatea germanilor de reconstituire a forţelor lor în ciuda condiţiilor foarte dezavantajoase.[8] Aliaţii au subestimat grav şi posibelele pierderi pe care aveau să le sufere infanteriştii în campania din Europa nord-vestică, deplasând în zonă un număr insuficiet de divizii. Criza de soldaţi britanici a devenit la un moment dat aşa de gravă, încât două divizii de infanterie au trebuit să fie desfiinţate, în vreme ce americanii au trebuit să mute personal din unităţile logistice şi cele de aviaţie pentru a aduce unităţile de puşcaşi la puterea nominală.[9] [10] Crizele de efective americane au fost agravate de tendinţa de a ataca fără a ţine seama de consecinţe,[11] un obicei care a fost evident în special în lunile de lupte din Pădurea Hurtgen.[12] [13] Crizele logistice aliate care au dominat operaţiunile militare din septembrie până în decembrie au avut un efect vătămător asupra limitării numărului de divizii din Anglia care au putut fi transportate pe continent pentru întărirea frontului, deoarece Aliaţii nu puteau să aprovizioneze decât un număr limitat de divizii la est de râul Sena. După ce au depăşit aceste crize logistice, americanii au transferat pe frontul european efective din Pacific, dându-şi seama că era nevoie de mai mulţi oameni pentru a câştiga războiul pe Vechiul Continent.
  • În ciuda faptului că germanii au realizat o mare surpriză strategică prin ofensiva din Ardeni, diviziile Panzer care au fost reconstituite cu mari eforturi puteau fi folosite cu mai multă eficienţă la apărarea Liniei Siegfried şi a regiunii Rhineland, ori poate în apărarea Berlinului împotriva Armatei Roşii.[14] Atacul german din Ardeni a dus la pierderea a mulţi oameni şi a unor materiale imposibil de înlocuit. Germanii au repetat încercarea de atac în ianuarie, dar, de această dată, aliaţii îşi luaseră toate măsurile de precauţie.
  • Aliaţii au făcut erori serioase şi şi-au folosit în mod cel puţin discutabil forţele în mai multe cazuri în timpul operaţiunilor din 1944-1945.
  • În timpul ieşirii din Normandia din august, americanii mutat două divizii de blindate în Brittany, deşi aceste tancuri erau mult mai necesare urmăririi germanilor în retragere. Pentru capturarea portului Brest, americanii au luptat o întreagă lună, dar s-a dovedit o operaţiune lipsită de un folos imediat, de vreme ce germanii au distrus toate facilităţile portuare mai înainte de a ceda oraşul.[15]
  • De teamă ca nu cumva cele două aripi ale forţelor lor care efectuau o manevră de învăluire să se ciocnească şi să se stânjenească reciproc, Aliaţii nu au reuşit să închidă definitiv Punga de la Falaise în august, ceea ce a permis germanilor să scape din încercuire pe un drum spre est.[16] Deşi în timpul acestei operaţiuni din zona Falaise au fost luaţi mulţi prizonieri germani, comandanţii experimentaţi nazişti au reuşit să părăsească încercuirea cu un număr de militari din subordine şi au fost capabili să reconstituie un front viabil de-a lungul Liniei Siegfried.
  • Deşi forţele britanice au organizat un atac stălucit în nordul Franţei care a dus la eliberarea Antwerp la începutul lunii septembrie, ei nu au reuşit să cureţe de forţele germane malurile Estuarului Scheldt.[17] [18] Germanii şi-au dat rapid seama de importanţa estuarului şi au plasat aici trupe care au rezistat îndelung.[19] [20] Eşecul aliaţilor în tentativa de curăţare rapidă a malurilor estuarului de trupele inamice a dus la imposibilitatea folosirii portului Antwerp până pe 28 noiembrie, ceea ce a contribuit la lungirea crizei logistice aliate şi la încetinirea ofensivei antigermane pentru mai multe luni. Operaţiunea Market-Garden a fost un eşec dublu, adică resursele folosite pentru ea ar fi fost mult mai bine folosite la curăţarea Estuarului Scheldt în loc de cucerirea unei pungi care nu a făcut altceva decât să extindă mult prea mult liniile aliate care erau şi aşa suprasolicitate.[21]
  • În ciuda unei lipse acute de infanterişti, operaţiile aliate din faţa Liniei Siegfried, în special în aria de competenţă a Armatei I americane, au fost caracterizate prin atacuri frontale sângeroase.[22] Încăpăţânarea şi proasta înţelegere a situaţie tactice i-a oprit pe americani să abandoneze operaţiunile sortite eşecului din capul locului, [23] [24] aşa cum a fost cazul a cinci divizii de infanterie împotmolite în luptele din Pădurea Huertgen, care au abandonat atacul doar în decembrie, când germanii au declanşat atacul din Ardeni. Concentrarea de luptători aliaţi din regiunea Pădurea Huertgen-Aachen s-a făcut în dauna forţelor dispuse în zona Ardenilor, care au trebuit să facă faţă ofensivei a 28 de divizii germane.
  • Când, în noiembrie, Aliaţii au obţinut un mare succes în zona de atac a Grupului al 6-lea de armate, generalul Eisenhower a refuzat să sprijine atacul în regiune, chiar mai mult, a interzis comandanţilor lui din sudul frontului să încerce să forţeze Rinul în dreptul Strasbourgului, în ciuda faptului că defensiva germană era distrusă.[25] Această lipsă de curaj operaţional [26] era rezultatul deciziei greşite a lui Eisenhower de purtare a unor ofensive pe un front larg cu obiective limitate, deşi Aliaţilor le lipseau efectivele necesare şi ar fi fost mai eficient să se concentreze pe ofensive pe fronturi mici, care să ducă la străpungeri ale frontului inamic.[27] [28] [29] [30]
  • După traversarea Rinului, forţele aliate au fost destinate unor obiective alese greşit [31] [32], au fost lipsite de o conducere fermă din partea eşaloanelor politice de vârf,[33] [34] şi, într-o anumită măsură, au fost împidicate să obţină succese mai rapide datorită unei supraaprecieri a capacităţilor germanilor.[35] [36] Când trupele americane au atins malurile Elbei la mijlocul lunii aprilie, generalul Eisenhower a hotărât în mod unilateral că Berlinul nu mai reprezintă o prioritate militară pentru americani[37] şi a ordonat trupelor din subordinea lui să se oprească de-a lungul râurilor Elba şi Mulde. De aceea, avangarda americană a fost practic imobilizată în vreme ce pe celălalt mal războiul a mai continuat cu furie încă trei săptămâni. Simultan, generalul Bradley a considerat că germanii prinşi în capcana din Punga Rurului sunt o ameninţare mult prea mare pentru Aliaţi şi a ales să elimine concentrarea inamică, transferâd trupe pentru eliminarea acestei concentrări în loc să-şi întărească frontul de-a lungul râului Elba.[38] Ca urmare a deciziei lui Eisenhower, Grupul de armate al 21-lea britanic şi-a schimbat direcţia de atac spre portul Hamburg din nord-est, în loc să forţeze spre est pe direcţia Berlinului. Aliaţii s-au dovedit neobişnuit de creduli faţă de propaganda germană care pretindea că în zona muntoasă a Bavariei şi Austriei ar fi existat o "redută naţională".[39] Temându-se de un atac de proporţii din partea naziştilor din aşa-zisa redută, generalul Eisenhower a ordonat la numai puţin de trei armate să cureţe sudul Germaniei, în vreme ce cele mai importante grupări neziste se aflau în răsărit, nu în sud. Din fericire pentru Aliaţi, armatele germane nu erau capabile în aprilie 1945 să exploateze aceste judecăţi greşite.

De aceea, deşi Aliaţii au reuşit să câştige o mare victorie, este clar că ei au executat o campanie plină de erori şi că aceasta a permis inamicilor lor să prelungească în mod nepermis rezistenţa.[40] [41]

[modifică] Bibliografie

  • Jeffrey J. Clarke, şi Robert Ross Smith,: "Riviera to the Rhine" , Government Printing Office, 1993.
  • Max Hastings: "Armageddon The Battle for Germany, 1944-1945". New York: Alfred A. Knopf. 2005, 2004, ISBN 0-375-41433-9.
  • Russell F. Weigley,. "Eisenhower's Lieutenants". Bloomington: Indiana University Press. 1981, ISBN 0-253-13333-5.
  • L. F. Ellis: "Victory in the West" (vol. II). London: HMSO. 1968
  • Kurowski, Franz, "Endkampf um das Reich 1944-1945". Erlangen: Karl Müller Verlag. ISBN 3-86070-855-4.
  • World Almanac of World War II, editor: Peter Young; St. Martin's Press

[modifică] Note

  1. ^ Russell F. Weigley: "Eisenhower's Lieutenants", pag. 52-53. Indiana University Press, 1981.
  2. ^ Russell F. Weigley: "Eisenhower's Lieutenants", pag. 370. Indiana University Press, 1981.
  3. ^ Russell F. Weigley: "Eisenhower's Lieutenants", pag. 350, 355 şi 687-688. Indiana University Press, 1981.
  4. ^ Max Hastings, "Armageddon", pag. 422. Alfred A. Knopf, 2004.
  5. ^ Max Hastings, "Armageddon", pag. 58-59, 67, 69, 78-79 şi 80-81. Alfred A. Knopf, 2004.
  6. ^ Max Hastings, "Armageddon", pag. 68. Alfred A. Knopf, 2004.
  7. ^ Russell F. Weigley, "Eisenhower's Lieutenants", pag. 337-343. Indiana University Press, 1981.
  8. ^ Max Hastings, "Armageddon", pag. 15-16, 22, 32, 57 şi 61. Alfred A. Knopf, 2004.
  9. ^ Max Hastings, "Armageddon", pag. 33, 152 şi 185-186. Alfred A. Knopf, 2004.
  10. ^ Russell F. Weigley, "Eisenhower's Lieutenants", pag. 350-351, 354-355, 373, 659 şi 663. Indiana University Press, 1981.
  11. ^ Russell F. Weigley, "Eisenhower's Lieutenants", pag. 368-369 şi 728-729. Indiana University Press, 1981.
  12. ^ Russell F. Weigley, "Eisenhower's Lieutenants", pag. 368-369, 370, 415-416 şi 420. Indiana University Press, 1981.
  13. ^ Max Hastings, "Armageddon", pag. 179, 189 şi 193. Alfred A. Knopf, 2004.
  14. ^ Max Hastings, "Armageddon", pag. 236. Alfred A. Knopf, 2004.
  15. ^ Russell F. Weigley, "Eisenhower's Lieutenants", pag. 285. Indiana University Press, 1981.
  16. ^ Russell F. Weigley, "Eisenhower's Lieutenants", pag. 201-209. Indiana University Press, 1981.
  17. ^ Russell F. Weigley, "Eisenhower's Lieutenants", pag. 293 şi 350-354. Indiana University Press, 1981.
  18. ^ Max Hastings, "Armageddon", pag. 19. Alfred A. Knopf, 2004.
  19. ^ Russell F. Weigley, "Eisenhower's Lieutenants", pag. 293 şi 351. Indiana University Press, 1981.
  20. ^ Max Hastings, "Armageddon", pag. 19-20. Alfred A. Knopf, 2004.
  21. ^ Max Hastings, "Armageddon", pag. 61 and 134. Alfred A. Knopf, 2004.
  22. ^ Russell F. Weigley, "Eisenhower's Lieutenants", pag. 368-369 şi 728-729. Indiana University Press, 1981.
  23. ^ Russell F. Weigley, "Eisenhower's Lieutenants", pag. 285. Indiana University Press, 1981.
  24. ^ Max Hastings, "Armageddon", pag. 68. Alfred A. Knopf, 2004.
  25. ^ Clarke, Jeffrey J. şi Smith, Robert Ross: "Riviera to the Rhine", pag. 437-445. Government Printing Office, 1993.
  26. ^ Max Hastings, "Armageddon", pag. 29-30, 65, 93 şi 193. Alfred A. Knopf, 2004.
  27. ^ Max Hastings, "Armageddon", pag. 148-149. Alfred A. Knopf, 2004.
  28. ^ Russell F. Weigley, "Eisenhower's Lieutenants", pag. 375 şi 659. Indiana University Press, 1981.
  29. ^ Max Hastings, "Armageddon", pag. 71-72, 235, 366 şi 423. Alfred A. Knopf, 2004.
  30. ^ Russell F. Weigley, "Eisenhower's Lieutenants", pag. 286, 668-669 şi 729. Indiana University Press, 1981.
  31. ^ Max Hastings, "Armageddon", pag. 24 and 418. Alfred A. Knopf, 2004.
  32. ^ Russell F. Weigley, "Eisenhower's Lieutenants", pag. 673-674, 677-678, 680, 688, 699 şi 716. Indiana University Press, 1981.
  33. ^ Max Hastings, "Armageddon", pag. 420-421 şi 424. Alfred A. Knopf, 2004.
  34. ^ Russell F. Weigley, "Eisenhower's Lieutenants", pag. 687. Indiana University Press, 1981.
  35. ^ Max Hastings, "Armageddon", pag. 340 and 425. Alfred A. Knopf, 2004.
  36. ^ Russell F. Weigley, "Eisenhower's Lieutenants", pag. 698-699 and 716. Indiana University Press, 1981.
  37. ^ Russell F. Weigley, "Eisenhower's Lieutenants", pag. 684-685. Indiana University Press, 1981.
  38. ^ Russell F. Weigley, "Eisenhower's Lieutenants", pag. 674. Indiana University Press, 1981.
  39. ^ Russell F. Weigley, "Eisenhower's Lieutenants", pag. 716. Indiana University Press, 1981.
  40. ^ Max Hastings, "Armageddon", pag. 63, 65 şi 72. Alfred A. Knopf, 2004.
  41. ^ Russell F. Weigley, "Eisenhower's Lieutenants", pag. 729-730. Indiana University Press, 1981.
Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Frontul_de_vest_(al_doilea_r%C4%83zboi_mondial)
Unelte personale