Revoluția Americană

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Revoluția americană)
Salt la: Navigare, căutare
Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii în viziunea pictorului John Trumbull, pictură finalizată în 1819.

Revoluția americană cuprinde o serie de evenimente de natură politică, economică, militară, organizatorică și legislativă petrecute în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mai exact între 1763 și 1791, care au culminat cu apariția unui stat independent și suveran în America de Nord, Statele Unite ale Americii.

Revoluția americană a fost unul din evenimentele majore al epocii moderne, care s-a desfășurat sub forma unor serii de revolte și transformări ale modului de gândire al coloniștilor, apoi sub forma unui război, numit Războiul de independență al Statelor Unite ale Americii, care a avut loc între cele 13 colonii britanice din America de Nord și țara lor de origine, Marea Britanie, urmat de organizări economice, structurale, politice, statale și legislative unice și novatoare în istoria modernă.

Revoluția americană a avut trei consecințe importante: cucerirea independenței celor 13 colonii față de Marea Britanie, recunoscută oficial prin Tratatul de la Versailles (1783), formarea unui stat federal continuu deschis expansiunii și formarea unui sistem de guvernare al acestei țări bazat pe Constituția Statelor Unite din 1787, care punea bazele unei republici federale numită Statele Unite ale Americii, în care conducerea este bazată pe suveranitatea poporului și separarea tripartită a puterilor în stat (legislativă, executivă și judiciară).

Era revoluționară a început în 1763, când pericolul militar exercitat de Franța se terminase și Marea Britanie a introdus o serie de taxe care au fost considerate ilegale de către coloniști. După o serie de proteste, dintre care cele mai proeminente au fost cele din Boston, britanicii au trimis trupe militare de intervenție. Ca rezultat, coloniștii americani au mobilizat trupele lor de miliție până în punctul critic în care luptele au izbucnit (1775). Deși loialiștii reprezentau aproximativ 15 - 20 % din întreaga populație de 2,2 milioane a coloniilor, iar patrioții controlau circa 80 - 90 % din teritoriul celor 13 colonii, britanicii nu au putut controla mai mult decât câteva din orașele de pe coasta Atlanticului. Punctul cel mai de seamă al Revoluției americane a fost, fără îndoială, Declarația de Independență, care a condus la crearea de către cele 13 colonii a Statelor Unite ale Americii. Ulterior, americanii au creat o alianță cu Franța, în 1778, care a determinat o echilibrare a forțelor militare terestre și navale. Două armate majore britanice au fost capturate la Saratoga în 1777 și Yorktown din 1781, conducând la pacea încheiată în 1783 la Paris prin recunoașterea Statelor Unite ale Americii ca națiune independentă și suverană mărginită la nord de Canada britanică, la sud de Florida spaniolă și la vest de fluviul Mississippi.[1]

Epoca revoluției americane s-a încheiat în 1791, după consolidarea Statelor Unite, adoptarea Constituției acestora în 1787, aderarea tuturor celor treisprezece state la entitatea statală nou creată (1787 - 1790), crearea instituției prezidențiale, alegerea lui George Washington ca întâiul președinte al țării în 1789, începerea creșterea Uniunii prin aderarea Republicii Vermont ca cel de-al patrusprezecelea stat al său la 4 martie 1791 și amendarea / corectarea / îmbunătățirea Constituției cu primele zece amendamente cunoscute sub numele generic de [The] United States Bill of Rights (1789 - 1791).

Revoluția a cuprins o serie de mișcări deosebite pe plan ideatic, intelectual, politic, conceptual și legislativ, care se întâmplaseră în societatea americană timpurie, așa cum a fost ideea modernă de republicanism, care a fost larg îmbrățișată de populația coloniilor. În unele dintre viitoarele state, discuții politice aprinse despre democrație au consolidat ideile care au fost ulterior aplicate în legislație și practică pentru crearea a ceea ce a devenit Statele Unite. Masiva "mutare" spre republicanism și spre continua creștere a rolului democrației au creat o tranziție treptată spre un alt fel de ordonare ierarhică socială și au format bazele solide ale eticii și valorilor politicii americane de mai târziu.[2]

Revoluția americană a fost, cronologic, a doua mare revoluție a epocii moderne, după Revoluția engleză și urmată apoi de Revoluția franceză.

Înainte de Revoluţia americană - Cele Treisprezece Colonii sunt colorate în roz.

Premisele revoluției[modificare | modificare sursă]

Coloniile nord-americane[modificare | modificare sursă]

Călătoria vasului Mayflower poate fi considerată un simbol început al colonizării engleze în America de Nord, căci debarcarea celor 102 pasageri, în regiunea devenită ulterior Noua Anglie, avea să fie urmată de nenumărate alte traversări ale Oceanului Atlantic.

Astfel, între 1607 si 1733, Anglia a înființat 13 colonii pe coasta răsăriteană a Americii de Nord. Prima colonie engleză a fost Virginia, întemeiată în 1607 de o companie înființată prin ordonanță regală. Alte 12 colonii au luat naștere în următoarele decenii.

Existau diferențe în modul de înființare a coloniilor. Unele erau colonii regale (precum Virginia), altele înființate din inițiativă particularilor (Maryland), altele aparțineau unor comunități religioase (de exemplu, Pennsylvania).

În 1770, în aceste colonii trăiau 2,2 milioane de oameni, majoritatea emigranți din Insulele Britanice. Modul de organizare al acestora era diferit, relațiile dintre colonii erau superficiale. Două trăsături îi uneau totuși pe locuitorii lor: religia protestantă și practica autoguvernării, adică dorința de a-și decide singuri soarta. America s-a născut, așadar, sub semnul luptei pentru libertatea individului.

Originea conflictului[modificare | modificare sursă]

Coloniile nord-americane nu au cunoscut feudalismul, adică societatea celor trei ordine: cler, nobilime și restul populației, colonizarea s-a făcut după transformările social-economice din societatea engleză, adică în veacurile XVII-XVIII.

Activitatea economică s-a dezvoltat rapid în cele 13 colonii, nordul fiind dominat de industria care folosea munca salariată și mica proprietate agricolă, în timp ce în coloniile sudiste se dezvoltaseră sistemul marilor plantații lucrate cu ajutorul sclavilor negri. În timp, economia coloniilor nord-americane a început să concureze metropola.

Coloniștii aduseseră în America, nu doar dorința de îmbogățire prin forțe proprii precum și toleranța religioasă, ci și tradiția constituțională engleză care își avea originea în ,,Magna Charta Libertatum". Astfel, deși recunosteau autoritatea regelui Angliei, coloniștii aveau propriile instituții de conducere. O adunare aleasă de cetățeni bogați vota legile. Puterea executivă aparținea unui guvernator numit de regele Angliei.

Coloniștii sperau sa aibă aceleași drepturi politice ca și englezii din metropolă. Ei nu au obținut însă dreptul de a avea reprezentanți în Parlamentul de la Londra. Acesta din urmă a impus coloniilor măsuri restrictive care urmăreau să îi mențină într-o poziție de subordonare în raport cu metropola. Astfel, Anglia a interzis colonizarea la vest de munții Alegani, iar schimburile de mărfuri erau controlate de metropolă. De aceea, coloniștii făceau contrabandă cu posesiunile franceze și spaniole din America. Contrabanda era greu de supravegheat, căci Londra se afla la două-patru luni distanță de navigat.

Londra dorea ca și coloniile să contribuie la plata cheltuielilor cauzate de războiul de șapte ani, în urma căruia a fost anexată Canada. Guvernul regal a impus mărirea impozitelor în colonii. În 1765, Parlamentul britanic a votat Legea Timbrului, prin care redactarea tuturor actelor trebuia făcută doar pe hârtie timbrată. Protestul coloniilor a fost prompt. Coloniștii au afirmat însă ca toate impozitele trebuiau votate de Adunările locale. Ei au amenințat cu boicotarea produselor engleze. Personalități ale vieții politice precum Patrick Henry, Benjamin Franklin sau Thomas Jefferson și asociațiile de voluntari, numite ,,Fiii libertății", au început să adreseze proteste regelui Angliei, George al III-lea. Atitudinea acestora nu era determinată de povara financiară, ci de nevoia respectării unui principiu politic, în sensul că, orice decizie trebuia luată pe baza consimțământului cetățenilor.

Dacă la început conflictul metropolă - colonii avea o dimensiune economică, treptat dimensiunea politică devine dominantă, exprimată de coloniștii care doreau să aibă instituții organizate de ei înșiși precum și proprii reprezentanți în Parlamentul de la Londra.

Declanșarea conflictului[modificare | modificare sursă]

Pe data de 9 iulie 1776, New York-ezii doboară statuia regelui Marii Britanii

Ruptura definitivă dintre coloniile americane și metropolă s-a produs în momentul în care Parlamentul londonez a introdus noi taxe și restricții comerciale, în ciuda opoziției coloniilor. Decizia fatală a fost luată în 1773, când coloniștilor li se cere să cumpere ceai numai de la Compania Indiilor Orientale și să plătească o mică taxă directă asupra vânzărilor de ceai în America. Așa s-a ajuns la Partida de ceai de la Boston din 16 decembrie 1773, când un grup de oameni deghizați în indieni au aruncat în apele oceanului încărcătura de ceai de pe trei vase englezești. În consecință, portul Boston a fost închis de englezi, iar populația obligată la întreținerea trupelor engleze.

De acestă dată, reacția coloniștilor a fost mai fermă. În anul 1774, un prim congres al reprezentanților celor 13 colonii a avut loc la Philadelphia, decizându-se boicotarea produselor englezești și respingerea autorității Parlamentului de la Londra.

Rezoluția adoptată are la bază ,,legile eterne ale naturii" și principiile ,,Constituției engleze" care garantau ,,viața, libertatea, proprietatea". Se arată că strămoșii lor care au părăsit Anglia pentru a întemeia coloniile, nu au renunțat niciodată la drepturile pe care le aveau odinioară în interiorul regatului Angliei. Prin descendenții lor de astăzi, ei cer propriile adunări provinciale, întrucât nu sunt reprezentanți în Parlamentul de la Londra. În concluzie, documentul adoptat în cadrul primului Congres de la Philadelphia sintetizează concepția politică a americanilor, într-o primă fază a conflictului cu metropola. Documentul constituia o posibilă bază de negociere cu Anglia, în limitele prevederilor constituționale.

Cu prilejul acestui Congres continental, s-a constituit și primul guvern central care va coordona efortul politic și militar în favoarea independenței. Imediat după congres, coloniștii au început să se înarmeze, iar în anul următor vor avea loc primele ciocniri militare.

Războiul pentru independență[modificare | modificare sursă]

Declarația de independență[modificare | modificare sursă]

Washington forțeazǎ râul Delaware (25 decembrie 1776)

Înfiriparea ideii independenței în mințile americanilor se produce prin publicarea broșurii a lui Thomas Paine intitulată ,,Bunul simț” în care atacă instituția Coroanei engleze, unica legătură a coloniilor cu metropola.

În primăvara anului 1775, criza politică devine tot mai evidentă. În fiecare din cele 13 colonii se formează organizații revoluționare și miliții înarmate, iar Samuel Adams și John Hancock devin lideri ai rebelilor. Se cristalizează perspectiva formării unei națiuni americane unite. În acest context se produc primele ciocniri armate între coloniști și armata engleză. Prima bătălie importantă dintre coloniști și metropolă a avut loc la Bunker Hill, în 1775, încheiată cu victoria englezilor.

Ideea a început să prindă contur cu ocazia celui de-al doilea Congres de la Philadelphia, din 4 iulie 1776, când se adoptă Declarația de Independență. Redactată de Thomas Jefferson are la bază principiile iluministe. Conține ideea că regele Angliei a încălcat pactul social (guvernarea), ce trebuie să asigure apărarea drepturilor cetățenilor: viața, libertatea și năzuința spre fericire. Deoarece regele a încălcat pactul social, este datoria poporului să înlăture guvernarea devenită tiranică.

Războiul propriu-zis[modificare | modificare sursă]

Congresul a mobilizat o armată de voluntari condusă de generalul George Washington. Această luptă a trezit în Europa un val de simpatie pentru americani; mulți voluntari, precum nobilul francez La Fayette, polonezul Kosciuszko Tadeusz sau germanul Von Kalb s-au înrolat alături de americani. După victoria americană de la Saratoga (1777), Franța, care dorea să își ia revanșa față de englezi, după înfrângerea suferită în Războiul de 7 ani, s-a alăturat răsculaților. Spania si Olanda au făcut același lucru. În 1781, armata engleză a fost nevoită să capituleze la Yorktown. Prin Tratatul de la Versailles din anul 1783, Anglia a recunoscut independența fostelor sale colonii. Pentru prima dată în istorie, o colonie se elibera de sub dominația metropolei, prin luptă armată.

Constituirea Statelor Unite ale Americii[modificare | modificare sursă]

Principiile organizării Statelor Unite[modificare | modificare sursă]

Primul drapel al Statelor Unite (1777)

Anii de după încheierea războiului au fost dedicați organizării noului stat după principiile pentru care americanii luptaseră. Unificarea celor 13 colonii a fost dificilă. Lupta politică s-a dat între republicani, care doreau independența fiecăreia din fostele colonii, și federaliștii, conduși de Washington, adepții unității coloniilor. Disputa a fost tranșată în 1787 - în favoarea federaliștilor - prin adoptarea unei constituții de inspirație iluministă.

În 1787 a fost adoptată constituția noului stat, Statele Unite ale Americii. S-a creat un stat federal, o republică federală, care lăsa destule atribuții fiecărui stat component al Uniunii.

Puterea executivă a fost încredințată unui președinte ales pe 4 ani, care exercită funcția dublă de șef al statului și al guvernului - adică șef al executivului - și este, de asemenea, comandantul suprem al armatei, având un rol însemnat în politica externă. Statele Unite deținea astfel toate atributele unei republici prezidențiale.

Puterea legislativă a fost atribuită unui organism bicameral, Congresul, format din Senat și Camera Reprezentanților. Senatul este constituit din câte doi reprezentanți ai fiecăruia din statele federației (aleși pentru 6 ani), iar Camera Reprezentanților din deputați aleși în număr proporțional cu numărul locuitorilor fiecărui stat (aleși pentru 2 ani). Principalele atribuții ale Congresului sunt votarea legilor, colectarea taxelor, controlul unei monezi naționale, semnarea tratatelor internaționale și declararea războiului.

Puterea judecătorească aparține Curții Supreme de Justiție, tribunalelor federale și, apoi, tribunalelor locale (a statelor, comitatelor și localităților).

Potrivit Constituției, votul era cenzitar, iar sclavia era menținută. Autonomia locală era garantată, în sensul că guvernele statelor păstrau atribuții largi.

Se recunoaștea autoritatea federală în politica externă, apărare, legislația de interes general, monedă.

S-au adus amendamente la Constituție, ca de pildă înscrierea principiului drepturilor și libertăților cetățenești, care includea garanții împotriva privării abuzive de libertate, dreptul la asistență juridică, libertatea presei, alegerile libere, dreptul de adunare, de petiție, interziceau acordarea de titluri nobiliare, de onoruri ereditare și de privilegii exclusive. Deși amendată de mai multe ori de-a lungul timpului (există 27 amendamente ale Constituției), Constituția Uniunii adoptată în 1787 este în vigoare și astăzi.

La început, noul stat a întâmpinat mari greutăți. Tânăra națiune americană încerca sa se regrupeze sub un drapel unic și să își cinstească totodată eroii războiului. George Washington a devenit primul președinte al Uniunii. Cucerirea vestului "sălbatic" va absorbi energiile tuturora și va da putere noului stat. Singura problemă majoră nerezolvată (până în 1863) va rămâne sclavia negrilor.

Până în zilele noastre, sistemul democratic adoptat de Statele Unite a constituit un model pentru majoritatea țărilor lumii.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Bibliografie în limba română[modificare | modificare sursă]

  • Maurois, André, Istoria Statelor Unite, București, 1947.
  • Nevins, Allan, Comnager, Henry, Istoria Statelor Unite, București, 1946.
  • Thomas, Henry, Istoria Statelor Unite. O scurtă biografie a Americii, București, 1964.
  • Vianu, A., Nașterea S.U.A., București, 1969.
  • Idem, Istoria S.U.A., București, 1973.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Cogliano (2000)
  2. ^ Wood (1992); Greene & Pole (1994) ch 70