Revoluția engleză

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Revoluția engleză, eveniment major al epocii moderne dar și al istoriei Angliei, desfășurată în perioada 1640-1688. Debutul său a fost marcat de convocarea parlamentului de către regele Carol I Stuart, în 1640, fiind urmat de un război civil sângeros între susținătorii regelui (cavalerii) și tabăra parlamentară (capetele rotunde). În cele din urmă, tabăra parlamentară va ieși victorioasă, monarhia va fi înlăturată (1649) și se va instaura "republica", apoi protectoratul, avându-l în frunte pe Oliver Cromwell. La puțin timp după moartea sa, se va produce restaurația Stuarților (1660-1688). Tentativele regilor Stuarți de a reinstaura absolutismul monarhic, precum și frica de catolicism a unora dintre supuși, va determina burghezia, aliată cu noua nobilime, să înlăture definitiv de la tronul Angliei dinastia Stuart, și să-l aducă pe Wilhelm de Orania, ca regent al Angliei, în noiembrie 1688. Instalarea pe tron a acestuia, fără nici un fel de incident, a intrat în istorie sub numele de ,,Revoluția glorioasă”. Revoluția engleză a fost prima din marile revoluții ale epocii moderne, urmată cronologic de Revoluția americană respectiv Revoluția franceză. Revoluția engleză a impus în lume modelul monarhiei constituționale (nota bene: Anglia nu are o constituție, în înțelesul modern al cuvântului, ci un pachet de legi care practic fac cât o constituție, de aceea o numim monarhie parlamentară), bazată pe principiul separării puterilor în stat.

Premisele revoluției[modificare | modificare sursă]

Premise social-economice[modificare | modificare sursă]

În Anglia, populația era de aproape 4 milioane de locuitori la începutul secolului al XVII-lea iar capitalismul era vizibil atât la orașe cât și la sate, plus la aceasta, societatea începe a gândi altfel, deja nu mai sunau afirmații ca regele e sfânt, și încep a se gândi la drepturile și privilegiile pe care ar trebui să le posede, se referă, în mare parte, la nobilime și boieri.
În domeniul agrar apar primele forme de tip capitalist. Se dezvoltă manufacturile. În plan social apare noua nobilime și se dezvoltă burghezia.

Premise politice și ideologice[modificare | modificare sursă]

Există două tradiții ale opoziției parlamentare față de monarhie. Magna Charta Libertatum (1215) stabilea un echilibru între rege și reprezentanții Stărilor din regat.

Monarhii din dinastia Tudorilor, Henric al VIII-lea și Elisabeta I, introduseseră anglicanismul și cultivaseră protestantismul, obținând beneficii enorme din secularizarea averilor bisericești. După stingerea dinastiei Tudorilor (1603), tronul Angliei a fost ocupat de Iacob I (1603-1625), care inaugura dinastia Stuarților. Iacob I a cultivat anglicanismul și s-a arătat deosebit de intransigent față de catolici și puritani, unii dintre ei emigrând în America. Tot el, a căutat să fundamenteze monarhia absolută de drept divin, însă a întâmpinat opoziția Parlamentului.

Fiul său, Carol I (1625-1649), era atras de catolicism și a dus o politică filo-franceză, stârnind opoziția Parlamentului. Parlamentul englez se împotrivea dorinței regelui Carol I de a vota noi impozite pentru războaiele propuse.

O importantă particularitate a revoluției engleze a fost faptul că ideologia ei a îmbrăcat o formă religioasă. Mișcarea îndreptată împotriva Bisericii Anglicane este cunoscută sub denumirea de puritanism. Puritanii urmăreau "purificarea" bisericii de toate rămășițele catolicismului, îndeosebi suprimarea episcopatului și introducerea în forma cea mai exactă a calvinismului. De asemenea cereau cult religios și o viață simplă, fără strălucire, respectarea libertăților civile. Puritanii s-au împărțit treptat în două grupuri: presbiterienii și independenții. Primii, grupând elemente mai conservatoare, se pronunțau pentru păstrarea unității organizatorice a Bisericii Anglicane, după principii calvine; conducerea parohiilor și fostelor episcopate urma să fie atribuită unor consilii mixte, compuse din pastori și laici, numite presbiterium (de la grecescul presbyteros care înseamnă "mai bătrân"). Independenții se manifestau împotriva oricărei forme de organizări a bisericii, singurul element de organizare recunoscut era comunitatea locală, care nu depindea de nici un organ superior.

Numeroasele războaie au adus Anglia într-o nouă criză financiară. Regele Carol I Stuart se vede astfel nevoit să convoace parlamentul, în 1628, pentru a vota noi impozite. Parlamentarii refuză noile impozite și impun regelui să semneze Petiția dreptului (1628) care garanta inviolabilitatea persoanei, recunoștea rolul Parlamentului pentru impunerea de impozite și interzicea legea marțială în timp de pace. Regele semnează actul, dar în scurt timp dizolvă parlamentul.

În 1640, confruntat cu un conflict armat cu Scoția, regele convoacă din nou parlamentul pentru a vota noi impozite. Opoziția parlamentară este din nou puternică, dar parlamentul a fost din nou dizolvat (Parlamentul cel Scurt).

Desfășurarea revoluției[modificare | modificare sursă]

Faza parlamentară[modificare | modificare sursă]

Suspendarea Parlamentului cel Scurt a fost urmată de înfrângerea de la Newbourn și de pierderea orașelor Newcastle și Durham. Armata regală s-a retras în localitatea York. La 3 noiembrie 1640 parlamentul a fost din nou convocat (vezi și Parlamentul cel Lung). Parlamentarii vor impune revizuirea proceselor politice, desființarea unor impozite (ex: impozitul pe corăbii) și multe altele. Victoria parlamentului a devenit deplină după semnarea de către Carol I Stuart a legii privind interzicerea dizolvării parlamentului fără consimțământul acestuia. Radicalizarea revoluției parlamentare s-a realizat în momentul în care regele a primit Mustrarea cea Mare. În ianuarie 1642 a izbucnit revolta londonezilor care a obligat regele să părăsească Londra iar revoluția intră într-o nouă fază.

Războiul civil[modificare | modificare sursă]

Anglia s-a scindat în două tabere:

  • tabăra regalistă (a cavalerilor): reunea simpatizanții regelui, marea nobilime și clerul anglican;
  • tabăra parlamentară (capetele rotunde): cuprindea burghezia, noua nobilime, țărănimea.

Conflictul militar s-a declanșat în august 1642. Primele victorii au înclinat de partea armatei regale dar după ce în fruntea armatei parlamentare ajunge Oliver Cromwell, acesta creează armata noului model care, începând cu 1643, a obținut victorii după victorii: Marston-Moor (1644), Naseby (1645) și Preston (1648).

Învins în luptă, Carol a fugit în Scoția, dar a fost predat Parlamentului. Carol I a fost judecat pentru trădare (20 ianuarie 1649) și a fost condamnat la moarte pe eșafod. Prin condamnarea la moarte a regelui (decapitarea a avut loc la Whitehall la 30 ianuarie 1649), s-a înfăptuit primul regicid din istoria modernă a Europei, iar conceptul de sacralitate a puterii regale, care acționează prin grația divină, a fost pus sub semnul întrebării. Moartea regelui a determinat modificarea regimului politic.

Republica și Protectoratul lui Cromwell[modificare | modificare sursă]

Aceste evenimente au consemnat sfârșitul Marelui Război Civil, război ce a avut caracterul unei revoluții burgheze deoarece s-a reușit abolirea monarhiei absolutiste, aplicarea principiului separației puterilor în stat, aplicarea și respectarea drepturilor și libertăților cetățenești.

Astfel, în 1649 se proclamă Republica, numită "Commonwealthul Angliei", în care puterea legislativă aparținea, în continuare, Parlamentului, iar cea executivă unui Consiliu de stat, format din 40 de membri, dar în care Oliver Cromwell avea rolul hotărâtor.

În plan extern, Parlamentul cel Lung și Consiliul de Stat au elaborat o serie de măsuri care vizau cucerirea unor teritorii (Scoția și Irlanda). S-a organizat o campanie militară împotriva revoltei catolicilor irlandezi și una împotriva încercării scoțienilor de a-l impune pe fiul lui Carol ca rege. Parlamentul dorind să consolideze poziția burgheziei engleze, va adopta așezăminte care vizau comerțul și navigația. Astfel, în 1651, adoptă Actul de navigație, prin care se proclama monopolul de stat asupra tuturor importurilor, ceea ce punea capăt primatului olandez în comerțul maritim spre Anglia. În 1655, Cromwell obține Jamaica de la Spania.

În plan intern, deosebirile doctrinare dintre Parlament și armată cauzează tensiuni, apărând diferențe de interese între moderați și radicali. Oliver Cromwell își impune, treptat, autoritatea, culminând cu dizolvarea "Parlamentului cel Lung" (1653) și promulgarea a diferite instrumente de guvernare prin care se instituia în Anglia Protectoratul, o formă de dictatură militară. Puterea executivă a fost încredințată lordului protector Oliver Cromwell și unui Consiliu format din 21 de membri. Puterea legislativă a aparținut lordului protector și parlamentului unicameral. Dreptul la vot rămâne cenzitar; catolicii și regaliștii au fost excluși din viața politică. În 1657 s-a promulgat o Constituție prin care puterea lordului protector rămâne cea mai importantă.

În 1658 Oliver Cromwell moare urmându-i la conducere fiul său Richard Cromwell, ce s-a dovedit a fi incapabil să facă față opoziției, permițând astfel victoria regaliștilor.

Restaurația Stuarților[modificare | modificare sursă]

Restaurația stuarților a apărut ca o soluție acceptabilă atât pentru burghezie cât și pentru mare parte a nobilimii. Restaurația s-a produs datorită faptului că opoziția era îndreptată împotriva absolutismului monarhic, nu asupra monarhiei, ca instituție.

În perioada 1660 - 1688, cât a durat restaurația, pe tronul Angliei s-au succedat Carol al II-lea Stuart (1660 - 1685) și Iacob al II-lea Stuart (1685 - 1688 ).

Carol al II-lea a promis prin ,,Declarația de la Breda” (mai 1660) o amnistie generală și garantarea libertății de conștiință. Regimul instaurat de Carol al II-lea evolua spre un echilibru politic în cadrul societății engleze. A acceptat prin Actul de mărturisire a credinței (Test Act, 1673) excluderea catolicilor din toate funcțiile statului. Cel mai important document promulgat de rege a fost Habeas Corpus Act din 1679, care garanta libertatea individuală și stabilește normele de arestare și judecarea deținuților. Prin această lege, Parlamentul încerca să contracareze tendințele de reinstaurare a absolutismului regal. Trecerea la catolicism a urmașului la tron, Iacob al II-lea, și nașterea fiului acestuia, a determinat o puternică reacție populară.

Iacob al II-lea a promulgat Declarația de indulgență (1687) care acorda catolicilor, libertate religioasă și politică. În consecință, Parlamentul a votat Actul de excludere care garanta succesiunea la coroană doar a necatolicilor. Regele Iacob al II-lea a încheiat o alianță cu regele Ludovic al XIV-lea, alianță ce îi permitea să întrețină o armată redutabilă. Văzând în această alianță o amenințare, Parlamentul face apel la Wilhelm de Orania, stathouder-ul Olandei, soțul fiicei lui Iacob al II-lea, Maria.

Revoluția Glorioasă[modificare | modificare sursă]

Deoarece regele Iacob al II-lea Stuart a încercat să restaureze absolutismul monarhic, opoziția a hotărât abdicarea regelui. Instalarea în noiembrie 1688 ca regent al Angliei, fără nici un fel de incident, a lui Wilhelm de Orania a intrat în istorie sub numele de ,,Revoluția glorioasă”.

În 1689 este elaborată "Declarația drepturilor" (engleză Bill of Rights) care stabilea prerogativele regelui. Suveranul nu putea impune impozite, nu putea să organizeze vreo armată fără avizul Parlamentului; Parlamentul trebuia convocat la intervale regulate; regele nu putea să suspende punerea în execuție a legilor și nici să obstrucționeze în vreun fel respectarea lor; procedurile judiciare se desfășoară prin intermediul juraților; Cetățenii au dreptul de a-și alege reprezentanții săi.

Triennal Act (1694) fixa durata unei legislaturi la 3 ani, instituind obligativitatea alegerilor periodice și luând regelui posibilitatea de a convoca sau nu parlamentul după bunul său plac. Se punea bazele primei monarhii parlamentare din lume.

Actul de toleranță (1689) acorda o relativă libertate a cultelor.

Actul de instalare (1701), prin care tronul putea fi oferit, în caz de lipsă de urmași direcți, și pe linie colaterală a dinastiei, cu condiția de apartenență la confesiunea protestantă. Practic, legea elimina dinastia Stuart, de confesiune catolică, de la succesiunea la Coroană, deschizând astfel calea instaurării dinastiei protestante germane de Hanovra.

Actul de unire (1707), constituia Regatul Unit al Marii Britanii, din unirea efectivă a Angliei cu Scoția. Ulterior, în 1801, prin uniunea cu Regatul Irlandei, se va numi Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei.

"Revoluția glorioasă" consacră monarhia parlamentară în care ,,regele domnește, dar nu guvernează". Regele este șeful bisericii, al armatei, al justiției, al diplomației. Puterea executivă aparține Cabinetului, condus de primul-ministru, care este răspunzător în fața Parlamentului. Puterea legislativă este încredințată unui parlament bicameral alcătuit din Camera Lorzilor (membri ereditari sau numiți de rege), și Camera Comunelor (membri aleși prin vot cenzitar). Se edifică un sistem al partidelor politice: Tory, care susțineau puterea regală, erau în principal reprezentanți ai marii nobilimi; și Whig, protestanți și antiabsolutiști, erau reprezentanți ai burgheziei și claselor mijlocii, fiind adepți al liberalismului.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Barg, M.A., Cromwell și epoca sa, București, 1955.
  • Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. 3, Iași, Institutul European, 1999.
  • Carlton, Charles, Charles the First, London, 1985.
  • Ciachir, Nicolae, Istoria universală modernă, vol. I, București, Ed. Oscar Print, 1998.
  • Maurois, André, Istoria Angliei, București, 1970.
  • Milton, John, Scrieri alese, București, 1959.
  • Mureșan, Camil, Revoluția burgheză din Anglia, București, 1964.
  • Praser, Antonia, Cromwell, vol. I-II, București, 1982.
  • Travelyan, G.M., Istoria ilustrată a Angliei, București, 1975.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

www.ppls.com