Maramureş
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Maramureşul este o regiune geografică şi etno-culturală alcătuită din Depresiunea Maramureşului, aflată pe cursul superior al văii Tisei, şi pantele munţilor care o înconjoară: Munţii Oaşului, Gutâi, Ţibleş şi Rodnei spre vest şi sud, Munţii Maramureşului şi Carpaţii Păduroşi la est şi nord.
Limitele regiunii se situează între paralela 47o33' N şi 40o02' N (latitudine Nordică) şi între meridianele 23o15' E şi 25o03' E (longitudine Estică). În lungime între Hust la Pasul Prislop sînt aproximativ 150 km iar lărgimea pe axa Nord-Sud de până la 80 km.
Sudul acestei regiuni aparţine în prezent României, constituind partea de nord-est a judeţului Maramureş, iar partea nordică, Maramureşul de Nord este în estul regiunii Transcarpatia din Ucraina (raioanele Rahău, Slatina, Teceu, Hust).
Cuprins |
[modifică] Geografia Maramureşului
Ţara Maramureşului este una dintre cele mai întinse depresiuni ale lanţului Carpatic, acoperind o suprafaţă de circa 10000 km², în nordul Carpaţii Orientali, între munţii Oaş, Gutâi, Ţibleş, Rodnei, Maramureşului şi Carpaţii Păduroşi. Este situată în partea de nord-est a munţilor Carpaţi şi este împărţită în două zone de o ramificţie muntoasă în bazinul superior al râului Tisa numită culmea Pop-Ivanu (Vârful Pop-Ivan 1937m): partea sudică aparţine României, iar cea nordică Ucrainei.
[modifică] Apele
În partea de sud principalele râuri care alimentează Tisa sînt Vişeu, Ronişoara, Iza, Cosău, Mara şi Valea Săpânţei. Dinspre nord, după unirea Tisei Albe cu Tisa Neagră, aceasta primeşte rîurile Cosăuţ (Kosivska), Săpurcea (Şopurka), Apşiţa, Taras (Teresva), Talabîrjaba (Talaborul, Tereblia), Valea Neagului (Rika) şi Bîrjaba (Borzava).
[modifică] Munţii
Masivii muntoşi care înconjoară zona depăşesc înălţimea de 2000 m - Pietrosul Rodnei 2303m, Hovîrla 2061 m în masivul Muntele Negru (Cernahora) - şi la această latitudine, de la 1500 m în sus îşi fac apariţia păşunile alpine. Munţii, care ocupă mai mult de jumătate din suprafaţa regiunii, sunt acoperiţi de păduri de stejar, fag şi molid. Lemnul care se găsea din abundenţă şi-a lăsat amprenta aproape peste tot, de la arhitectura tradiţională a caselor şi bisericilor, până la vestitele porţi şi unelte de gospodărie.
Principalele trecători care fac legatura cu zonle învecinate sînt înalte şi în trecut erau greu accesibile: spre Moldova pasul Prislop 1414 m, spre Năsăud pasul din Dealul Ştefăniţei 1254 m, spre Lăpuş şi Cavnic pasul Rotunda 930 m, spre Baia Mare pasul Pintea 987 m (mai demult pasul Gutâi făcea trecerea pe la 1109 m), spre Oaş pasul Fărgău 587 m iar spre nord pasul Frasini (Yasinia) 931 m. Intrarea de pe valea Tisei în dreptul oraşului Hust era bine apărată de cetatea Hustului, pe un deal care domină intrarea în defileu.
În anii 1948-1949 s-a construit calea ferată Salva-Vişeu pentru a lega Maramureşul de Ardeal, în condiţiile în care legatura pe Valea Tisei fusele pierdută prin intrarea Maramureşului de Nord în componenţa Uniunii Sovietice. Sectorul avea o lungime de 63 km cu 8 viaducte şi 5 tunele, cel mai mare de la Dealul Ştefăniţei având 2400 m lungime.
Relativa izolare a Maramureşului între aceşti munţi a favorizat apărarea lui şi conservarea formelor de organizare locale pentru sute de ani, dar şi păstrarea modului tradiţional de viaţă până aproape de zilele noastre.
[modifică] Natura
Pădurile Maramureşului au fost întodeauna bogate în animale sălbatice, unde trăiesc pe lângă speciile comune de căprioară, cerb, urs, lup, vulpe, mistreţ, jder, etc. şi mai multe specii protejate sau aflate în pericol, precum râsul (Lynx lynx), capra neagră (Rupicapra rupicapra), marmota (Marmota marmota), cocoşul sălbatic (Tetrao urogallus), vulturul auriu (Aquila chrysaetos), cocoşul de munte (Tetrao urogallus), şi cocoşul de mesteacăn (Lyrurus tetrix).
Bogăţia vânatului din pădurile de aici e dovedită de prima atestare a Maramureşului la 1299 ca domeniu de vânătoare regal, rezervarea unor zone în acest scop a făcut să se păstreze păstrat până azi denumiri ca Pădurea Crăiască din Ocna Şugatag. De acest aspect e legată şi legendara vânătoare a lui Dragoş Vodă, în urma căreia ar fi ajuns în Moldova.
Ultimul zimbru de pe teritoriul românesc a fost vânat în Maramureş în anul 1852. De asemenea capra neagră a dispărut din Maramureş cel mai probabil în anul 1924, datorită braconajului ce a urmat după primul război mondial, dar a fost readusă în anii 1962-1967 în masivul Rodnei, unde specia a proliferat neaşteptat de bine. Marmota a fost colonizată în 1973, şi ea cu rezultate bune.
Dintre speciile de plante rare putem aminti copacul de tisa (Taxus baccata), zadă (Larix decidua), zâmbru (Pinus cembra), floarea de colţ (Leontopodium alpinum) şi laleaua pestriţă (Fritillaria meleagris).
Pe râurile Maramureşului trăieşte încă lostriţa, o specie rară de somon.
Pe aceste considernte a fost creat Parcul Naţional Munţii Rodnei acum având 46.399 hectare, mai întâi ca rezervaţie naturală în 1930 şi care a devenit Rezervaţie a Biosferei în anul 1979. În 2004 a luat fiinţă şi Parcul Natural Munţii Maramureşului. Acesta are o suprafaţă de circa 150.000 de hectare, fiind cea mai mare arie protejată din România după Delta Dunării.
În munţii din zona Maramureşului se găsesc peşteri, chei, lacuri şi formaţiuni geologice dintre care unele sînt zone protejate, cele mai cunoscute fiind Cheie Tătarului şi Creasta Cocoşului din munţii Gutâi, dar şi izbucul de la Izvorul albastru al Izei din munţii Rodnei. Tăul lui Dumitru şi Tăul Morărenilor din Gutâi sînt de asemenea rezervaţii naturale.
Bogaţia zăcămintelor de metale neferoase, mai ales în grupele muntoase vulcanice, a favorizat o intensă activitate minieră care a scos la lumină şi frumuseţile subpămîntene ale florilor de mină, agregate minerale formate prin depunere şi cristalizare în cavităţile largi ale rocilor, numite geode.
[modifică] Istoria Maramureşului
[modifică] Antichitatea
Săpăturile arheologice au găsit urme ale locuirii omeneşti în Depresiunea Maramureşului încă din timpuri preistorice. Urme sigure din Paleoliticul Superior şi Neolitic avem spre vest în Ţara Oaşului şi la sud de munţii Gutâi, dar din neolitic s-au găsit la Sighet, Câmpulung la Tisa şi pe malul stâng al Izei între Rozavlea şi Strâmtura.
Cu aproximativ 2000 de ani înaintea erei noastre pătrund şi în acestă regiune triburile indo-europene, astfel că Epoca Bronzului e bine reprezentată prin depozite mai importante la Săpânţa, Sarasău, Sighet, Tisa, Călineşti, Şieu, Rozavlea, Ieud, Cuhea, Sălişte şi Moisei.
Din perioada dacică sînt cetăţile de la Sighet (dealul Solovan), Onceşti (dealul Cetăţii), Slatina şi Călineşti, dar şi de monede, vase şi obiecte de provenienţă grecească şi romană, fapt ce dovedeşte legaturile comerciale şi culturale cu civilizaţiile mediteraniene, dar mai ales cu provincia romană Dacia.
Deşi a rămas înafara ariei cucerite de Imperiul Roman, dacii din aceste regiuni ale Carpaţilor Nordici au primit influenţele civilizaţiei romane, iar în final s-au romanizat devenind parte a etnosului românesc.
Datorită poziţiei mai feritea Maramureşului, în perioada marilor migraţii dintre triburile de goţi, huni, gepizi, longobarzi şi slavi, numai aceştia din urmă au avut un impact asupra populaţiei locale.
[modifică] Evul Mediu
Veche regiune românească, "Ţara Maramureşului" este consemnată pentru prima dată cu acest nume în documente la 1199, în perioada expansiunii ungare în Transilvania. La acea vreme populaţia era românească în întreg Maramureşul precum şi în regiunile învecinate de la vest, Ung şi Bereg. Pentru acestea din urmă reginele Ungariei garantau românilor dreptul de a-şi alege singuri voievodul şi de a fi judecaţi după "dreptul valah" până după anul 1383 de când avem ultimul document în acest sens.
În primele secole ale mileniului II, Voievodatul Maramureşului a fost condus de voievozi locali şi organizat în cnezate de vale. Din secolul XIV presiunea regilor Ungariei de a instaura şi aici feudalismul după model occidental s-a intensificat prin înobilarea conducătorilor locali, aceştia încercând să înlocuiască titlurile autohtone cu echivalentul în ierarhia feudală. În timp ce unii au acceptat schimbarea integrându-se în nobilimea regatului, alţii au opus rezistenţă, iar în final au trecut munţii spre regatul Poloniei unde remarcându-se prin vitejie au primit titluri şi pământuri, sau spre răsărit, unde au întemeiat voievodatul Moldovei.
Întemeierea Moldovei a avut loc în două etape, în care s-au remarcat cele mai importante figuri din istoria Maramureşului. Mai întâi Dragoş Vodă din Bedeu, cel care după victoria asupra tătarilor în expediţia organizată de regele Ludovic I a fost trimis în 1351 să întemeieze un voievodat vasal Ungariei în scop de apărare. În 1359, Bogdan Vodă din Cuhea după ce s-a opus ani de zile introducerii sistemului feudal în Maramureş, va trece munţii împreună cu oştenii săi şi alungând pe Balc, urmaşul lui Dragoş Vodă, va întemeia voievodatul independent al Moldovei.
Acest eveniment marchează şi trecerea de la organizarea tradiţională, de voievodat şi cnezate, la cea feudală, odată cu înstăpânirea urmaşilor lui Dragoş Vodă care vor primi titluri nobiliare şi moşii atît în Maramureş cât şi în regiunile vecine care sînt cuprinse în judeţ Maramureş de acum. Ei vor cumula titlurile cneziale cu cele nobiliare, iar Balc va fi timp de 30 de ani voievod şi comite de Maramureş, făcând trecerea spre perioada comitatului Maramureş.
Fii lui Dragoş Vodă îşi vor dori autonomia religioasă pentru Maramureş, şi în acest scop, în vara anului 1381 Balc şi Drag vor străbate drumul până la Constantinopol. Obţin atunci titlul de Stavropighie pentru ctitoria lor, Mănăstirea din Peri, cu aproape aceleaşi drepturi ca o episcopie, şi al cărei exarhat se întindea şi dincolo de pământurile săpânite de ei, până în părţile Beregului, în Sătmar, Sălaj, Ciceu şi Bistriţa.
În 1397 se refugiază în Ungaria Teodor Koriatovici, cneazul Podoliei după ce a fost înfrânt de ducele Witold al Lituaniei, şi primeşte domeniul Muncaciului. El va aduce, mai întâi în Bereg, mii de familii de ruteni de peste munţi, care mai târziu vor fi primiţi şi în Maramureş ca lucrători pe domeniile nobiliare. Blânzi şi muncitori, ei vor fi favorizaţi şi de regalitate iar prin rutenizarea unor sate româneşti vor ajunge majoritari în anumite părţi ale Maramureşului.
Matei Corvin a avut relaţii strânse cu nobilimea Maramureşană, din care şi-a ales oşteni de nădejde în luptă dar şi pentru garda regală. A conferit multor maramureşeni titlul de liber-baron, care însemna că au supunere numai faţă de rege, şi se acorda în cazuri extrem de rare. De asemenea a luat sub protecţie mănăstirea românească din Peri şi a numit comiţi români pentru Maramureş, dintre care merită a fi amintit bănăţeanul Pavel Chinezul în 1467. Tot maramureşenii din garda sa îl scapă după lupta de la Baia şi îl duc, rănit, la Braşov.
După această luptă Stefan cel Mare va face o incursiune de pedeapsă în Maramureş trecănd prin foc şi sabie oraşele de oaspeţi regali, inclusiv puternica cetate a Hustului.
Dupa victoria otomană de la Mohács (1526) asupra regatului Ungar, Maramureşul a fost integrat în Voievodatul Transilvaniei (1538).
In 1599 întregul Maramureş ajunge în stăpînirea lui Mihai Viteazul, odată cu unirea ţărilor româneşti.
[modifică] Epoca Modernă
După 1688, Maramureşul a devenit parte a Imperiului Habsburgic, alături de Transilvania. În Maramureş nu a avut loc o trecere la uniaţie ca în Ardeal, greco-catolicismul s-a instaurat aici prin apartenenţa la Episcopia Ruteană a Muncaciului, care trece la greco-catolicism odata cu celelalte episcopii din Galiţia. Ortodoxia va mai rezista multă vreme, până spre sfârşitul secolului XIX, prin mănăstirile Bârsana, Ieud şi Moisei care se afiliază stăreţiilor moldovene, în special celei de la Putna.
Viaţa şi aşa destul de grea a ţăranilor sub stăpânirea nobililor unguri la care s-au adăugat obligaţiile fiscale şi militare introduse de stăpânirea aspră a habsburgilor a determinat apariţia cetelor de haiduci mai cu seamă în zonele muntoase din Făgăraş, Apuseni şi Maramureş. Cel mai de seamă conducător de haiduci al acestor locuri a fost Pintea Viteazul (1670-1703), fiu de nobil român din Ţara Lăpuşului care a acţionat ani buni în sprijinul populaţiei şi în dispreţul nobilimii şi al autorităţilor austriece. El se alătură lui Francisc Rakoczi al II-lea care conducea răscoala curuţilor împotriva imperiului habsburgic, şi cucereşte Cetatea Chioarului. În 1703 armata lui Pintea asediază cetatea Baia Mare, unde se afla vistieria imperială. În urma unei ambuscade, Pintea este împuşcat mortal în faţa porţii de sud a oraşului, în apropiere de Bastionul Măcelarilor.
La 1717 are loc ultima invazie a tătarilor, care desi vin ca aliaţi ai moldovenilor împotriva armatelor austriece care atacaseră Moldova, nu se pot ţine de la vechile obiceiuri şi în trecerea lor prin Maramureş aprind bisericile de lemn, iau prăzi, vite şi robi. Vor fi opriţi la Cavnic de armatele imperiale, iar la întoarcere maramureşenii le vor îi vor surprinde la Strâmtura pe Valea Izei şi în Pasul Prislop însus de Borşa. Puţinii tătari care au scăpat cu viaţă vor lăsa prăzile fugind spre Moldova.
[modifică] Secolul XX
Hotărîrea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 prevedea unirea cu România a întregului Maramureş, dar diplomatii români prezenţi la Conferinta de Pace de la Paris din 1919 se mărginesc a susţine în ceea ce priveste hotarul de miazanoapte frontiera trasată în 1916 pe Tisa, şi partea nordică a Maramureşului va fi atribuită Cehoslovaciei.
Sprijinul acordat de armatea română Cehoslovaciei pentru a bloca ofensiva Ungariei bolşevice din anul 1919 înspre Slovacia a redat României pentru o scurta perioada de timp întregul Maramureşul, după ce s-a retrasat graniţa la înţelegere cu comisia cehoslovacă. Datorită greşelilor diplomaţiei româneşti însă această înţelegere nu a mai fost ratificată şi în 1920 s-a revenit la graniţa de pe Tisa. Partea nordică a Maramureşului (6873 km2) a fost integrată Ruteniei Carpatice din Cehoslovacia, teritoriu care în 1939 a fost ocupat de Ungaria şi în 1944 de Uniunea Sovietică. Din 1991 aparţine Ucrainei. Partea sudică, românească a Maramureşului (3381 km2) devenit judeţul Maramureş (interbelic) a stat sub ocupaţie maghiară între 1940-1944, pentru ca apoi să revină României.
Deoarece partea românească, cam o treime din suprafaţa Maramureşului, rămânea o zonă prea mică şi izolată geografic, în 1968 i s-au adăugat câteva regiuni apropiate prin tradiţii şi legaturile dintre oameni, pe care dealtfel le stăpâniseră şi urmaşii lui Dragoş Vodă, anume Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului şi partea răsăriteană din Ţara Codrului constituind judeţul Maramureş actual.
Colectivizarea din anii 1960 a avut o amploare redusă în Maramureş datorită condiţiilor specifice de relief şi climă.
Judeţul Maramureş s-a dezvoltat bine din punct de vedere economic datorită intensificării activităţii extractive şi de prelucrare a minereului, dar şi a exploatărilor forestiere extensive. Turismul a fost şi el un domeniu care s-a dezvoltat promiţător, beneficiind de potenţialul deosebit al zonei.
Activitatea minieră a suferit un colaps după 1989 ducand şi la prăbuşirea ramurilor prelucrătoare, iar industria forestieră s-a redus considerabil după un prim salt cu efecte grave asupra mediului.
În aceste condişii forţa de muncă s-a orientat spre ţările vest-europene, în special Italia şi Spania.
[modifică] Cultură şi tradiţii în Maramureş
Cultura Ţării Maramureşului e bine cunoscută prin originalitatea şi puternicul său specific local, cum spunea folcloristul T. Bănăţeanul „un caracter cu totul original, cu elemente specifice pe care nu le găsim în alte zone” [1]
Izvorul acestei culturi originale se află atât în firea deosebită a locuitorilor cât şi în relativa izolare geografică, în curbura nordică a Carpaţilor, înconjurat de munţi cu de păduri greu de pătruns, care au favorizat cultura lemnului aşa de dezvoltată de aici, şi a dat numele de Carpaţii Păduroşi pentru grupele de la nord şi est.
Apoi, aici a fost mai întodeauna un capăt de ţară, un ungher, dincolo de munţi locuind seminţii slave. Pe timpul iernii zăpezile mari şi mulţimea fiarelor sălbatice făceau trecătoarile greu accesibile.
Traiul în Maramureş e iarăşi destul de diferit de al zonelor din jur, pentru că nu se poate asigura numai din agricultură. În secolul XVIII producţia agricolă abia putea hrăni o treime din populaţie. Creşterea animalelor şi schimbarea lor pe grîne în zonele de câmpie, explotările forestiere, prelucrarea lemnului şi muncile sezoniere “pă ţară”, adică în alte regiuni care necesitau forţă de munca, erau o necesitate.
Vechimea elementelor etnografice de port, ceramică, decoraţiuni şi tehnică a lucrului cu lemnul, precum şi originalitatea lor remarcabilă, duc la concluzia că un trib de daci aflat în această regiune ar sta la baza acestei culturi atât de specifice. Elemente ale ei le găsim într-un spatiu destul de compact pe langă Carpaţii Păduroşi.
Biserici de lemn cu turnul ascuţit găsim şi în Munţii Apuseni, Sălaj, Hunedoara sau Oaş, dar şi câteva în partea muntoasă a Poloniei. Muzica cu ritm apăsat are unele corespondenţe în Bihor, Sătmar, Ţara Oaşului până dincolo în Suceava, dar şi la huţuli şi slovaci, desigur cu diferenţe specifice. Gatiile sau gacile le găsim în zonele de munte din Arad, Bihor, Sălaj, Sătmar dar şi în unele mici zone adiacente din Ungaria, Slovacia şi Ucraina, tot in jurul acestei regiuni, unde a fost focarul acestui tip de cultură.
Starea socială deosebită a maramureşenilor, conduşi de o nobilime românească locală, care în timp s-a integrat în ţărănimea satelor şi a dat naştere unei clase de oameni liberi, scutiţi de obligaţii şi taxe, i-a stimulat să conserve şi să promoveze cu mândrie valorile proprii în construcţie, îmbracăminte, artă şi limbă. Sub oblăduirea acestor nobili locali, aici s-au facut printre cele dintâi traduceri ale textelor religioase în limba română, în graiul maramureşan.
Dar ceea ce surpride în ziua de azi este faptul că datinile străvechi s-au păstrat curate şi neaşteptat de vii în aceste locuri. Cântecele, dansurile, portul ţărănesc, mâncărurile precum şi meşteşugul olăritului şi al lucrului cu lemnul la contrucţia caselor, bisericilor, porţilor, troiţelor sau obiectelor casnice ca fusele cu zurgălăi sau pecetarele a constituit un valoros subiect de studiu pentru etnografi din mai multe ţări, dar şi de admiraţie pentru vizitatorii zonei.
Graiul maramureşean este unul dintre cele cinci subdialecte de bază ale dialectului dacoromân. Acesta se vorbeşte în Maramureşul istoric, în satele de pe văile Mara, Cosău şi Iza, şi cu mici variaţii pe Valea Vişeului şi a Apşei.
[modifică] Locuitorii Maramureşului
[modifică] Dacii. Romanizarea
În Ţara Maramureşului au trăit în antichitate triburile dacilor care au lăsat aici urme de locuire, obiecte şi chiar câteva cetăţi. Centre importante de olărit, prelucrarea metalelor, a bronzului şi mai târziu a fierului se găseau aici sau în zonele adiacente. Zăcămintele de sare cum este cel de la Slatina au fost exploatate încă din această perioadă.
După cucerirea romană, Provincia Dacia care se întindea până în apropierea Maramureşului a avut o importantă influenţă culturală şi economică în regiune, care în final a dus la romanizarea a triburilor dacice de aici.
Ţara Maramureşului nu a fost niciodată dens populată, satele fiind mai rare şi răsfirate pe văi. In perioadele cand populaţia a crescut, resursele limitate precum şi evenimente naturale sau istorice au determinat treceri repetate spre zonele spre zonele învecinate mai prielnice: Moldova, Ardeal, Sătmar sau Polonia ajungând până în Moravia.
[modifică] Feudalismul. Regalitatea ungară. Rutenii
Până în perioada medievală locuitorii Ţării Maramureşului au fost români, urmaşii dacilor romanizaţi. Organizarea satelor în obşti a supravieţuit până tîrziu, cu folosirea în devălmăşie a pădurior, apelor şi păşunilor pînă în secolul XIX, dar cu atribuirea terenurior de şes din lunca rîurilor anumitor familii, la început în regim temporar. În timp aceste suprafeţe fertile, destul de puţine în aceată regiune, ajung în proprietatea definitivă a familiilor care le deţineau, marcând începutul difereţierii sociale şi apariţia fomelor de feudalism românesc.
Pentru secolele XI - XIV populaţia Maramureşului este estimată la 8.000 - 10.000 de oameni, densitatea fiind de 1 locutior /km2. Satele aveau 10-25 de case, ceea ce înseamna 50-100 de locuitori. În jurul anului 1530 populaţia Maramureşului ar fi ajuns la 33.570 de suflete (cu o medie teoretica de 336 locuitori pe aşezare), marcând o creştere demografică importantă, de 13% in ultimul veac. Apoi va stagna pînă în secolul XVIII cand va începe din nou să crească, ajungând în secolul XX la 350.000 de locuitori, cam 3000 - 4000 pentru un sat.
Începând din secolul XIII în cnezatele de câmpie cu sol fertil din Valea Tisei se fac colonizări cu maghiari şi saşi, care vor dezvolta aşezări cu caracter urban şi cetăţi de apărare ca cele de la Visc(1299) şi Hust(1329). Aceste aşezări vor rămâne însă destul de izolate şi vor avea o prea mică influentă asupra locuitorilor români din zonă.
Sub presiunea regalităţii ungare, din secolul XIV Maramureşul îşi pierde treptat independenţa, o parte din cnezi acceptând rangurile nobiliare care la început dublau titlurile cneziale ca mai apoi să le înlocuiască definitiv. Alti fruntaşi maramureşeni aleg să treacă în Moldova urmănd pe Voievodul Bogdan, în Polonia unde primind pămînturi şi privilegii vor fi organizaţi dupa "lex vallachorum" până în secolul XVI şi în Moravia unde vor avea autonomie până la în timpul Războiului de 30 de ani, în secolul XVII.
Din acest moment începe şi un proces de fărâmiţare a nobilimii maramureşene care ajunge să se integreze în sânul ţărănimii, menţinând doar privilegile legate de scutirea de dări. Aceasta s-a datorat tradiţiei româneşti de împărţire a moştenirii, dar si faptului că geografia şi economia zonei nu favoriza marea proprietate. Astfel, in secolul XVIII austriecii vor nota că în Maramureş se găsesc 15.000 de nobili români, cei mai mulţi din imperiu raportat la populaţia regiunii, care nu depaşea 45.000 de suflete la acea vreme.
Din aceast motiv sistemul feudal nu s-a putut impune în foma clasică, astfel că în secolul XIV iobagi existau numai în vestul Maramureşului, ţinănd de nobilii străini din oraşele de oaspeţi regali. Deşi iobagi mai sînt pomeniţi în secolul XV, obligaţii clare ale acestora sînt consemnate numai din secolul XVII. Numărul lor nu a fost mare niciodată, reprezentănd mai puţin de o cincime din totalul populaţiei, cei mai mulţi veniţi din alte zone, dupa cum se poate vedea şi în exemplul localităţii Cuhea.
În secolul XV încep să intre rutenii care fugeau de persecuţile din Galiţia, mai întîi în regiunea Muncaciului aduşi de cneazul Teodor Koriatovici iar mai târziu şi în Maramureş ca lucrători pe domeniile nobiliare.
În secolul XVI, din 100 sate maramureşene, 84 erau româneşti, 7 cu oaspeţi regali germani sau maghiari, 5 de ruteni şi pentru 4 sate nu există date.
[modifică] Imperiul Habsburgic. Diversitatea etnică
După instaurarea stăpânirii Imperiului Habsburgic a urmat o periadă grea datorită taxelor apăsătoare şi a rechiziţiilor făcute de armată în timpul deselor războaie.
În acest timp numărul rutenilor crescând, se slavizează şi o parte din populaţia românească, astfel încât unele regiuni din dreapta Tisei ajung majoritar rutene.
Populaţia a crescut mult în acestă vreme şi suprafeţele de teren şi aşa nu foarte fertile s-au împărţit în loturi tot mai mici. Dupa 1848 iobagia a fost desfiinţată definitiv, numărul acestora ducând la o divizare înca şi mai mare a pămînturilor. Evreii, prin diferite stratageme au început să intre şi ei în posesia unor loturi de teren, micşorînd suprafeţele aflate în proprietatea ţăranilor. Acest proces a dus la sarăcirea populaţiei locale şi la despăduriri masive pentru extinderea suprafeţelor cultivate.
O importantă populaţie evreiască, venind din Galiţia, s-a stabilit în Maramureş, mai ales în oraşe, dar şi în sate unde dominau mai ales comeţul. Numărul lor a crescut de exemplu pentru satul Cuhea de la 15 persoane în 1771 la 320 la 1900.
Pentru a impulsiona activitatea minieră autorităţile imperiale au încurajat venirea lucrătorilor cu experienţă din zone cu tradiţie în minerit. Atunci au ajuns polonezi, slovaci şi germani în localităţile cu activitate extractivă, mai întâi în cele cu saline, de unde numele de "şugăi" care li s-a atribuit.
La recensământul facut de austrieci în 1910, din populaţia totală de 357.535 de locuitori, după limba maternă în Maramureş se găseau: ruteni 159.489, români 84.510, germani 59.552, maghiari 52.964. O mare parte din vorbitorii de limba germană şi maghiară erau de fapt evrei.
[modifică] Maramureşenii azi
În prezent aproximativ 34.000 de ruteni locuiesc în Maramureşul românesc şi 45.000 de români în Maramureşul de Nord, legaturile cu conaţionalii fiind acum posibile pentru toţi prin podul rutier Sighet - Slatina(Solotvino) şi podurile feroviare de la Valea Vişeului şi Cîmpulung la Tisa.
Odata cu decăderea industriei miniere dupa 1989 şi a industriilor de prelucrare a minereului şi a constructiilor de maşini care depindeau de aceasta, urmată de reducerea drastică a exploatărilor forestiere maramureşenii au plecat la muncă în ţară, dar şi in ţările vest-europene, în special Italia şi Spania.
Turismul ar fi putut asigura o alternativă de lunga durată pentru o parte din forţa de muncă locală, beneficiind de potenţialul turistic al zonei, de frumuseţile naturale şi de tradiţiile şi istoria zonei. Cu excepţia micilor pensiuni particulare aşteptările în acest sens nu s-au concretizat, datorită lipsei resurselor financiare pe plan local, dar mai ales a politicii inconsecvente dusă de autorităţi pentru acest domeniu.
[modifică] Articole înrudite
- Voievodatul Maramureşului
- Stema Maramureşului
- Listă de localităţi din judeţul Maramureş
- Listă de comune din judeţul Maramureş
[modifică] Note
- ^ Bănăţeanu, Tancred, Portul popular din regiunea Maramures: zonele Oas, Maramures, Lapus, Ed. de Casa Creaţiei Populare, Baia Mare, 1965
|
||||||||||
