Pintea Viteazul

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Grigore Pintea, zis Pintea Viteazul (n. 25 februarie 1670, Măgoaja, comitatul Cluj — d. 14 august 1703), a fost un vestit haiduc originar din Măgoaja, Țara Lăpușului.

„De-un viteaz așa fălos,
Și la inimă milos,
De-un viteaz așa de mare,
La sărmani dă ajutoare”

Născut în 1670 ca fiu de mici nobili români din Măgoaja în fostul comitat al Clujului, conform legendei intră în conflict cu nobilii regionali și decide să lupte împotriva nedreptăților sociale. Fuge în codrii Maramureșului și „haiducește”. Cu anii, terorizează nobilii locali, care vor să-l prindă, dar, potrivit legendelor, reușeste să scape de fiecare dată.

Potrivit datelor existente, Grigore Pintea, fiul lui Cupșa Pintea și al Mălinei (n. Costan), s-a născut în satul lăpușean Măgoaja (astăzi în județul Cluj, pe granița sudică a actualului județ Maramureș), într-o famile de nobili din care a făcut parte și Ioan Cupșa, care în 1681, ctitorind mânăstirea Nicula din județul Cluj, dăruiește călugărilor celebra icoană a Maicii Domnului care plânge. Pe domeniile aceleiași familii Cupșa s-a întemeiat actuala comună Cupșeni din județul Maramureș. Voievozii Cupșa au făcut parte din familiile de nobili maramureșeni care au descălecat în Moldova odată cu Dragoș Vodă, ceea ce plasează originile familiei lui Pintea Viteazul înainte de secolul al XIV-lea. Originea nobilă veche explică evoluția lui Grigore Pintea în armata principelui Rákóczi

În timpul împăratului Leopold I, obligațiile fiscale și militare introduse de stăpânirea austriacă în Transilvania au determinat o amplă mișcare de rezistență, cunoscută sub numele de răscoala curuților. Pe acest fundal, principele Francisc Rákóczi al II-lea a declanșat o „luptă de eliberare națională”, bazându-se atât pe sprijinul țărănimii iobage, cât și pe ajutorul promis de regele Franței (Ludovic al XIV-lea) și țarul Rusiei (Petru cel Mare). Grigore Pintea a făcut parte, cu rang de căpitan, din armata lui Francisc Rákóczi al II-lea. Din documentele epocii reiese că Pintea a fost un om instruit, cunoscător al mai multor limbi străine și al tehnicilor militare, deprinse în garnizoanele imperiale. Diplomat și bun negociator (vezi protocolul încheiat în ianuarie 1700 cu comandantul militar al cetății Sătmar, contele F. Löwenburg), Pintea a fost considerat de istorici „unul dintre cei mai însemnați români din secolul al XVII-lea” (Nicolae Densușianu, 1883).

Cămașa de zale atribuită haiducului Pintea Viteazul (Grigore Pintea din Măgoaja (1670-1703), vestit haiduc și căpitan de oaste, iubitor de libertate și dreptate pentru cei mulți și obidiți)

În primăvara anului 1703, mai multe orașe din nordul Transilvaniei (Zalău, Sătmar, Bistrița, Dej, Sighet) cad în mâna răzvrătiților. Armata lui Pintea trebuia să cucerească cetatea Baia Mare. În luna august, orașul era sub asediu. În urma unei ambuscade, Pintea este împușcat mortal (14 august) în fața porții de sud a orașului, în apropiere de Bastionul Măcelarilor.

Se mai spune despre el că ar fi luptat și împotriva tătarilor.

În biserica din Budești se află o cămașă de zale și un coif pe care le-ar fi purtat Pintea sau pe care le-ar fi luat în luptă de la tătari, iar la muzeul din Baia Mare sunt expuse armele și harnașamentul pe care le folosea.

Toponimele din aceste regiuni sunt mărturii ale traseelor și popasurilor ale cetei de haiduci a lui Pintea: Izvorul Pintii, Casa lui Pintea, Fântâna lui Pintea, Șatra Pintii, Vârfu Pintii și Peștera lui Pintea. Există numeroase legende care vorbesc despre „berbințele (bărbânțele) cu galbeni” ale lui Pintea, ascunse în peșteri din diverse regiuni.

  • „Pintea a fost un viteaz mare. El a avut un cal năzdrăvan. Apoi, oamenii împăratului o vrut să-l prindă. El o stat călare pe cal, sus, pe Piatra Gutâiului. Calul o stat într-un picior de dînapoi, că ș-amu se vede în piatră urma piciorului unde o stat calu. Apoi, odată o zburat calu de pă Gutâi, cu Pintea călare, colo, pă Vârfu-Pchietrii de cătă Șugătag; de-aiciuca, ca gându o zburat pă Piatra Săpânții. C-apoi viteaz ca acela n-o fost altu-nime.” (Dumitru Lupu Feier, 72 ani, Giulești, 1924; cf. T. Papahagi, 1925).

Prezumptivul mormânt[modificare | modificare sursă]

Pe serpentinele de coborâre din pasul Gutin spre Baia Mare, puțin mai jos de hanul Pintea Viteazul se află mormântul (poate cenotaful) acestuia. Pe placa de marmură este înscris textul: “Legenda spune că Pintea Viteazul a cărui viață a fost curmată de uneltirile nobililor din Baia Mare la 7 august 1703 a fost înmormântat în acest loc de către oștenii săi”.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Gaftone, Vasile, Pintea Viteazul-oștean, în Memoria Ethnologica, nr. 6-7, Baia Mare, 2003
  • Papahagi, Tache, 'Graiul și folklorul Maramureșului', Editura Academiei, București, 1925, ediție online.

Legături externe[modificare | modificare sursă]