Marele incendiu din Smirna

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Coloanele de fum ridicându-se din Smirna pe 14 septembrie 1922.

Marele incendiu din Smirna, cunoscut și cu numele Catastrofa din Smirna[1][2] (în limbile greacă: Καταστροφή της Σμύρνης, "Catastrofa din Smirna", turcă: 1922 İzmir Yangını, Incendiul din Smirna din, armeană: Զմյուռնիայի մեծ հրդեհ) a fost un incendiu care a distrus cea mai mare parte a orașului port Izmir (cunoscut și sub numele său antic, Smyrna) în septembrie 1922. Martorii oculari au afirmat că incedniul a izbucnit pe 13 septembrie 1922[3] și a fost stins la 22 septembrie 1922. Incendiul a izbucnit patru zile după ce forțele turce au recucerit controlul asupra orașului (9 septembrie), eveniment care a pus capăt războiului greco-turc. Orașul Smirna fusese ocupat de greci cu trei ani mai devreme, la 15 mai 1919.

Estimările cu privire la pierderile de vieți omenești din rândurile populației de etnie elenă și armeană variază de la 10.000[4][5] la 100.000[6][7].

Între 50.000[8] și 400.000[9] de greci și armeni au reușit să se refugieze în zona litorală a orașului și au fost obligați să rămână acolo în condiții foarte grele timp de aproape două săptămâni. Evacuarea sistematică a grecilor de pe chei a început pe 24 septembrie, cu permisiunea și cooperarea autorităților turcești. Evacuarea a fost făcută cu ajutorul navelor turcești care au intrat în port sub protecția distrugătoarelor aliaților [10]. Au fost evacuați între 150.000 și 200.000 de greci[5].

Incendiul a distrus în întregime cartierele elen și armean al orașului. În schimb, cartierele musulman și evreiesc au scăpăt practic neatinse[11]. În ceea ce privește responsabilitatea cu privire la declanșarea incendiului există diferite versiuni, inclusiv una care afirmă că soldați turci în civil ar fi incendiat casele și intreprinderile creștinilor greci și armeni.

Contextul general[modificare | modificare sursă]

Compoziția etnică a Smirnei[modificare | modificare sursă]




Circle frame.svg

Compoziția etnică a populației orașului Smirna în 1922 după Katherine Fleming

     greci (49%)

     turci (24%)

     alții (armeni, evrei, levantini) (27%)

Proporția populației creștine și musulmane este o problemă aflată încă în dispută, dar este neîndoielnic faptul că, până în septembrie 1922, orașul era unul multicultural și multireligios[12]. Diferitele surse pretind că ori ori grecii ori turcii au constituit majoritatea în oraș. De exemplu, Fleming Katherine Elizabeth afirmă că grecii au reprezentat majoritatea populației în Smirna, depășindu-i numeric pe turci într-un raport de 2:1[13]. În afară de greci și turci, în oraș mai existau și alte etnii – armeni, evrei și alții.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Vital-Cuinet numărau 96.250 de turci și 57.000 de greci. Recensământul otoman din 1905 număra 100.356 musulmani, 73.636 greci, 11.127 armeni și 25.854 de alte etnii sau religii. Cifrele aduse la zi în 1914 se schimbaseră la 111.486 turci și 87.497 greci[14].

Consulul american George Horton afirma că, mai înainte de izbucnirea incendiului, în oraș trăiau 400.000 de oameni, din care 165.000 erau turci, 150.000 greci, 25.000 evrei, 25.000 armeni și 20.000 de cetățeni străini (10.000 de italieni, 3.000 de freancezi, 2.000 de britanici și cam 300 de americani)[15]

În schimb, Henry Morgenthau și Trudy Ring afirmă că mai înainte de război doar grecii numărau 130.000 de oameni și exclud din numărătoarea celor 250.000 de locuitori pe armenii creștini[16][17]. Elitele conducătoare din Imperiul Otoman numeau deseori orașul „Gavur Izmir – Smirna Ghiaură (Necredincioasă)” datorită prezenței masive a creștinilor în oraș[16][17].

Retragerea grecilor din Anatolia[modificare | modificare sursă]

Evenimente[modificare | modificare sursă]

Intrarea turcilor[modificare | modificare sursă]

Începuturile incendiului, așa cum a fost văzut de pe Bella Vista. 13 septembrie 1922

După ce ultimele trupe elene au evacuat Smirna în seara zilei de 8 septembrie, primele elemente ale armatei lui Kemal, un escadron de cavalerie, au intrat în oraș prin partea de nord a cheului portului în dimineața următoare și și-au stabilit cartierul general în principala clădire guvernamentală, „Konak” [18][19]. Comanda militară a orașului a fost asumată pentru început de generalul Mursel Pașa iar mai apoi de comandantul Armatei I turce, generalul Nureddin "Sakallı" Pașa. Până seara, ocuparea orașului a decurs în ordine. Deși locuitorii greci și armeni au privit intrarea soldaților turci cu teamă, au crezut că prezența flotei aliate va descuraja orice violență împotriva comunității creștine. În dimineața zilei de 9 septembrie, în portul Smirna staționau 21 de vase de război aliate britanice, americane, franceze și italiene[20][21]. În plus, marinari ai flotei aliate fuseseră debarcați pentru apărarea reprezentanțelor și instituțiilor diplomatice occidentale. Ei au primit ordine să păstreze o strictă neutralitate în cazul oricărui conflict între turci și creștini[22].

În ziua de 9 septembrie, ordinea și disciplina în rândurile militarilor turci au început să scadă, ei atacând sistematic populația armenească, jefuindu-le magazinele și casele, sau violând femeile[23][24]. Arhiepiscopul grec ortodox Chrysostomos a fost torturat și ucis de o masă de turci furioși în văzul soldaților francezi, care au fost împiedicați să intervină de comanda ofițerului lor[23][25]. Refugiații au cătat adăpost oriunde a fost posibil, inclusiv în cartierele locuite de americani sau europeni. Câțiva refugiați au reușit să se adăpostească la American Collegiate Institute, dar în general vesteuropenii și americanii au încecat să le acorde sprijin refugiaților pentru a nu-și periclita relațiile cu liderii Mișcării Naționale Turce.

Incendiul[modificare | modificare sursă]

Clădiri incendiate și refugiați care încearcă să scape pe chei

Primul incendiu a izbucnit târziu în seara zilei de 13 septembrie, la patru zile după intrarea armatei turce în oraș[26]. Incediul a început în cartierul armenesc al orașului și s-a răspândit rapid datorită vântului. În plus, autoritățile militare turce nu au întreprins nicio măsură pentru stingerea focului[27]. Istoricul Giles Milton scria:

„Una dintre primele persoane care a sesizat izbucnirea incendiului a fost domnișoara Minnie Mills, directoarea American Collegiate Institute for Girls. Ea tocmai își terminase prânzul când a remarcat că una dintre clădirile învecinate arde. S-a ridicat pentru ca să privească mai cu atenție și a fost șocată de ceea ce a văzut. „Am văzut cu ochii mei un ofițer turc intrând într-o casă cu cutii mici cu petrol sau benzină după care în câteva miniute casa a fost în flăcări”. Ea nu a fost singura persoană de la institut care a văzut izbucnirea incendiului. „Profesorii și fetele noastre au văzut turci în uniformele soldaților obișnuiți și în câteva cazuri în uniforme ofițerești folosind bețe lungi cu cârpe la capăt, care erau introduse în cutii cu lichid și erau aruncate în case, care luau foc de îndată”.[28]

Alții precum Claflin Davis de la Crucea Roșie americană și Joubert, directorul Credit Foncier Bank of Smyrna, au văzut la rândul lor turcii punând foc clădirilor. Când Joubert i-a întrebat pe soldați de ce fac așa ceva, „Ei au răspuns impasibil că au ordine să arunce în aer și să incendieze toate cazele din zonă”. [29] Brigada de pompieri a orașului s-a străduit să stingă focurile, dar pe 13 septembrie erau așa de multe focare de incendiu încât a fost copleșită. Doi dintre pompierii acestei brigăzi, Tchorbadjis și Emmanuel Katsaros, au depus mai apoi mărturie la tribunal, afirmând că au văzut cu ochii lor cum soldații turci au pus foc clădirilor. Când Katsaros a încercat să intervină, unul dintre acești soldați i-ar fi replicat „Voi aveți ordinele voastre… noi pe ale noastre. Aceasta este o proprietate armenească. Ordinele noaste sunt să o incendiem”[30]. Răspândirea incendiilor a provocat un val de refugiați, care au căutat să scape pe cheiul portului[27]. Cpitanul Arthur Japy Hepburn, șeful de stat major al escadrei americane, a descris panica celor de pe chei:

Vedere panoramică a Smirnei incendiate
„Întorcându-mă pe stradă am descoperit busculada creată de foc care era la început. Toți refugiații care fuseseră împrăștiați pe stradă sau se adăpostiseră în biserici sau alte instituții se îndreptau spre malul mării. Cei care își abandonau casele aflate în cale focului sporeau constant acest val… Era întuneric acum. Cheiul se umpluse deja cu zeci de mii de refugiați terifiați, care se deplasau fără țintă între sediul vamei și capătul cheiului, și fluxul de noi sosiți a continuat, până când malul mării a părut o masă solidă de oameni și bagaje…[27]

Căldura degajată de incendiu a fost așa de mare, încât Hepburn s-a arătat îngrijorat că refugiații ar fi putut fi uciși de temperatură[27]. Starea refugiaților din dimineața zilei de 14 septembrie a fost descrisă de locotenentul britanic A. S. Merrill, care a considerat că turcii au declanșat incendiul pentru a-i teroriza pe greci și a-i obliga să plece[31]:

„Strălucirea și mai apoi flăcările Smirnei arzânde au putut fi văzute întreaga dimineața. Noi am sosit cam cu o oră înaintea zorilor, iar scena a fost indescriptibilă. Întreg orașul era aprins și portul era luminat ca ziua. Mii de refugiați fără adăpost se agitau înainte și înapoi pe cheiul fremătând – panica creștea până la limita nebuniei. Țipetele sfâșietoare ale femeilor și copiilor erau dureros de auzit. Ei ar fi încercat frenetici să se arunce în apă și câțiva ar fi ajuns la vapoare. Ar fi fost dezastros să încerci să tragi la mal o barcă. Câteva bărci au încercat, dar au fost imediat oprite de goana nebună a unei gloate urlătoare… Mulțimile de-a lungul cheiului erau așa de numeroase și încercau cu atâta disperare să se apropie de vasele de război aflate la ancoră, că masa de oameni din centrul supraaglomerat nu ar fi putut să scape decât pe mare. Din fericire, bătea o briză marină, iar peretele cheiului nu s-a încins niciodată suficient de mult pentru a-i arde de vii pe acei nefericiți, dar căldura trebuie să fi fost cumplită, dacă putea să fie simțită în vaporul aflat la 200 de yarzi depărtare. Pentru a mări confuzia, pachetele aparținând acestor refugiați – care erau în principal covoare și haine – au luat foc, creând un lanț de focuri de-a lungul străzii.[32]
Vase supraaglomerate cu refugiați care încercau să scape de incendiu. Fotografia a fost făcută de pe barca de salvare a unui vas american.

Turcii au blocat accesul grecilor și armenilor spre chei pentru a-i obliga să rămână în zona incendiată, fără putință de scăpare[33]. Martorii oculari au descris panica refugiaților care se aruncau în apă pentru ca să scape de flăcări, strigătele de spaimă auzindu-se pe distanța de mai multe mile[23]. Pe 15 septembrie, focul s-a mai potolit, dar violențele sporadice ale turcilor împotriva refugiaților greci și armeni au pus presiune pe vasele occidentale și elene să evacueze refugiații cât mai repede cu putință[34]. Focul a fost stins complet pe 22 septembrie[31], iar pe 24 septembrie primul vas grec a intrat în port pentru preluarea refugiaților, după ce ofițerii occidentali au obținut permisiunea și cooperarea autorităților turce[32].

Urmări[modificare | modificare sursă]

Evacuarea refugiaților a fost dificilă în ciuda eforturilor marinarilor britanici și americani pentru menținerea ordinei, zeci de mii de refugiați împingându-se spre țărm [32]. Oficialii americani de la YMCA și YWCA au încercat să organizeze evacuarea, dar există rapoarte despre jefuirea sau uciderea lor de către soldații turci[35]. Soldați sau membri ai milițiilor turce îi jefuiau din când în când pe refugiații greci, lovindu-i pe unii sau arestându-i pe cei care încercau să li se opună[32]. Există și mărturii cu privire la soldații turci care s-au purtat corespunzător, ajuntând femeile în vârstă sau încercând să păstreze ordinea printre refugiați[32], dar aceste rapoarte sunt depășite numeric de cele care descriu cruzimea gratuită, jafurile și violența neîntrerupte[34].

Încercările americanilor și britanicilor pentru protejarea grecilor împotriva trucilor nu a avut un efect prea mare, incendiul provocând pierderi uriașe[34]. Unii greci înspăimântați s-au sinucis, sărind în apă cu bagaje în spate, copiii au fost călcați în picioare, iar mulți bătrâni au murit epuizați[34]. Locuitorii armeni ai orașului au suferit de asemenea cumplit și, după cum a mărturisit căpitanul Hepburn, „toți armenii valizi au fost vânați și uciși oriunde s-ar fi găsit, la vânătoare participând chiar și băieți de la 12 la 15 ani”[34].

Focul a distrus complet cartierele elen, armean și levantin, doar cartierele turc și evreiesc scăpând de dezastru[23]. Portul prosper al Smirnei, unul dintre cele mai active din regiune, a fost ars din temelii. Au fost evacuați aproximativ 150.000-200.000 de refugiați greci, în timp ce aproximativ 30.000 de bărbați valizi greci și armeni au fost deportați în înteriorul Anatoliei. Dintre aceștia, unii au murit în timpul deplasării de extenuare sau au fost executați[31]. S-a pus astfel capăt prezenței de 3.000 de ani a grecilor în pe țărmul anatolian al Mării Egee[31], odată cu aceasta dispărând și Megali Idea[36].

Scriitorul elen Dimitris Pentzopoulos a scris „Nu este o exagerare să numim anul 1922 drept cal mai catasrofal din istoria modernă elenă.”[31]

Istoriografie[modificare | modificare sursă]

În ceea ce privește incendiul din Smirna au fost publicate o serie de studii. Cel mai cuprinzător este cel al profesorlui de literatură Marjorie Housepian Dobkin, Smyrna 1922. Autoarea ajuge la concluzia că armata turcă a incendiat în mod sistematic orașul și a ucis în mod deliberat populația greacă și armeană. Lucrarea sa este bazată pe numeroase mărturii oculare ale supraviețuitorilor, a soldaților trupelor aliate dislocați la Smirna în timpul evacuării, a diplomaților stăini, a activiștilor asociațiilor umanitare și a martorilor oculari turci. Un studiu recent al istoricului Niall Ferguson ajunge la concluzii asemănătoare. Istoricul Richard Clogg afirmă cu convingere că incendiul a fost provocat de turci, după ocuparea orașului[23]. În cartea sa Paradise Lost: Smyrna 1922, Giles Milton abordează problema incendiului din Smirna cu ajutorul materialelor originale (interviuri, scrisori nepublicate și jurnale personale) ale unor familii de creștini levantini din Smirna, care erau în principal de origine britanică. Toate documentele strânse de autor în timpul acestei cercetări au fost depozitate la Exeter University Library[37]. Concluzia autorului a fost aceea că soldații și ofițerii turci au fost cei care au declanșat incendiul, cel mai probabil confomându-se unui ordin direct.

Principalii critici ai lui Horton și Housepian sunt Heath Lowry și Justin McCarthy, care susțin că Horton are o poziție părtinitoare, iar Housepian folosește surse de informații selectate preferențial[38]. Lowry și McCarthy sunt mebri ai fundației „Institute of Turkish Studies” și sunt la rândul lor puternic criticați de diferiți cercetători pentru negarea Genocidului Armean[39][40][41][42] și sunt descriși ca fiind susținători ai variantei turcești[43].

Jurnalistul turc Falih Rifki Atay, care trăia în acea perioadă în Smirna, și profesorul turc Biray Kolluoğlu Kırlı se numără printre cei care au acceptat faptul că armata turcă este responsabilă pentru distrugerea Smirnei în 1922.

Pe de altă parte, există mărturii care contrazic faptele prezentate mai sus. Printre acestea se află telgrama trimisă de Mustafa Kemal, articole din ziarele vremii și un escurt articol al istoricului turc Reșat Kasaba de la University of Washington, care descrie pe scurt evenimentele, fără să facă acuzații clare[44].

Mărturiile rabinilor evrei din Smiran, scrisorile lui Johannes Kolmodin (un orientalist suedez din Smirna prezent în oraș în acele timpuri) și raportul lui Paul Grescovich susțin cu toate că grecii și armenii sunt responsabili pentru declanșarea incendiului. R.A. Weight afirmă: „clienții săi au demonstrat că indendiul, la origini, a fost un mic foc accidental, deși a distrus în cele din urmă o mare parte a orașului” [45].

Sursele care susțin responsabilitatea turcilor[modificare | modificare sursă]

Mărturia lui George Horton[modificare | modificare sursă]

Refugiați greci jelind victimele incendiului

George Horton a fost consulul general american în Smirna. El a fost obligat să părăsească Smiran pe 13 septembrie și a ajuns la Atena a doua zi[46]. El și-a publicat mărturia cu privire la evenimentele din Smiran în 1926. El a inclus în acest document și mărturiile unor martori oculari și a citat o serie de oameni de cercetători contemporani. Heath Lowry, care este acuzat că are o atitudine proturcă, și Biray Kolluoğlu Kırlı pretind că mărturia sa este părtinitoare, selectivă în ceea ce privește alegerea dovezilor și lipsită de credibilitate[47][48].

Horton afirmă că ultimul soldat grec a fost evacuat din Smirna în seara zilei de 8 septembrie [49], acești știind că turcii aveau să ajungă în oraș a doua zi[50].

Originea focului[modificare | modificare sursă]

Victime elene ale incendiului

Horton notează că soldații turci au evacuat cartierul armenesc pe 13 septembrie, după care au incendiat simultan mai multe case din spatele American Inter-Collegiate Institute. Turcii au așteptat ca vântul să bată în direcția potrivită (evitând incendierea caselor musulmanilor) mai înainte ca să declanșeze incendiul. Această mărturie este susținută de martorul ocular Minnie Mills, decanul Inter-Collegiate Institute:[51] „I could plainly see the Turks carrying the tins of petroleum into the houses, from which, in each instance, fire burst forth immediately afterward. There was not an Armenian in sight, the only persons visible being Turkish soldiers of the regular army in smart uniforms.”[51]

Această mărturie a fost susținută și de raportul martorului ocular doamnei Birge, soția unui misionar american, care a văzut ce s-a întâmplat din turcul colegiului[51].

Citarea cercetătorilor contemporani[modificare | modificare sursă]

Horton a citat în cadrul lucrării sale cercetători contemporani, printre aceștia fiind istoricul Wllliam Stearns Davis: „Turcii s-au îndreptat direct spre Smirna, pe care au ocupat-o (9 septembrie 1922) și mai apoi au ars-o”[52]. De asemenea, pe Sir Valentine Chirol, lector la University of Chicago: „După ce turcii au zdrobit armatele grecești ai au transformat într-un morman de cenușă orașul esențialmente elen (Smiran) ca dovadă a victoriei lor”[52][53].

Rezumat al distrugerilor din Smiran[modificare | modificare sursă]

Mai jos este prezentat un rezumat al celor mai importante evenimente în cazul distrugerii Smiranei, așa cum este descrisă în lucrarea lui Horton[54]:

  • Turcii au blocat accesul în cartierul armenesc în timpul masacrului. Turcii înarmați i-au masacrat pe armeni și le-au jefuit proprietățile.
  • După ce au intraprins mascare sistematice, soldații turci în uniforme elegante au incendiat clădirile armenilor folosind cutii cu petrol și cârpe arzânde înmuiate în lichide inflamavile.
  • Pentru creșterea efectului devastator, doldații au plasat mici bombe sub pietrele de pavaj din jurul caselor creștinilor din oraș pentru a nărui pereții. Una dintre aceste bombe a fost plasată lângă Consulatul amercina și o alta la Școala americană de fete.
  • Focul a fost declanșat pe 13 septembrie. Ultimul soldat elene a părăsit Smiran pe 8 septembrie. Armata turcă deținea controlul deplin al orașului începând cu 9 septembrie. Toți creștinii rămași în oraș, care au scăpat din masacrul inițial au făcut-o ascunzându-se în propriile case. Incendierea caselor i-a obligat pe creștini să fugă în stradă. La acest din umră fapt, Horton a fost martor ocular.
  • Focul a fost pus la început la marginea cartierului armenesc, când bătea un vânt puternic spre partea creștină a orașului și departe de cartierul musulman. Cetățenii cartierului musulman, care au întâmpinat cu entuziasm sosirea armatei turce, nu au fost atinși de catastrofă.
  • Soldații turci au „ghidat” focul prin cartierele grec și european ale Smirnei turnând lichide inflamabile pe străzi. Astfel de lichide au fost turnate în fața Consulatului american, după cum depun mărturie C. Clafun David, președintele Comitetului de ajutorare în caz de dezastru al Crucii Roșii, și alți martori prezenți în fața consulatului american. Domnul Davies a luat o probă de lichid inflamabil și l-a mirosit, constatând că părea a fi un amestec de petrol și benzină. Soldații implicați în incendiere au turnat asemenea lichide dinspre chei spre zonele indendiate ale orașului, asigurând astfel întinderea rapidă și controlată a focului.
  • Doctorul Alexander Maclachlan, președintele Colegiului American, împreună cu un sergent al infanteriei marine americane, au fost jefuiți și bătuți cu bastoanele de soldații turci. De asemenea, s-a deschis focul asupra unui pluton al infanteriei marine americane.

Martorii oculari americani[modificare | modificare sursă]

Unul dintre martorii oculari citați în lucrarea lui Marjorie Housepian Dobkin a fost inginerul american Mark Prentiss, un specialist în comerțul exterior și corespondent independent pentru New York Times. El a fost martor la mai multe evenimente din timpul incendireii Smirnei. Mărturia lui, care stabilea că vina aparține soldaților turci, a fost citată pentru prima oară în New York Times. Prentiss sosise în Smirna pe 8 septembrie 1922, cu o zi mai înainte de intrarea turcilor în oraș. El era reprezentantul special al Near East Relief (o organizație de caritate americană al cărui obiectiv era protejarea armenilor în perioada războiului). El a debarcat în Smirna de la bordul distrugătorului american USS Lawrence comandat de căpitanul Wolleson. Superiorul comandantului Wolleson era contramiralul Mark Lambert Bristol, Înaltul comisar al SUA în Imperiul Otoman în perioada 1919–1927, în acel moment aflat la Constantinopol. Primele sale declarații publicate au fost acestea[55]:

„Mulți dintre noi au văzut cu ochii lor – și sunt gata să-și susțină declarația – soldați turci conduși adesea de ofițeri aruncând petrol în stradă și în case. Viceconsulul Barnes a văzut un ofițer turc care incendiat fără grabă clădirea vamei și biroul pașapoarte în timp ce alți 50 de soldați turci erau în apropiere. Maiorul Davis a văzut soldați turci aruncând ulei în numeroase case. Turkish soldiers throwing oil in many houses. Patrula navală a raportat că a văzut un cerc complet de incendii provocate de turci în jurul școlii americane.”

Criticii lui Prentiss au subliniat că acesta din umră și-a schimbat povestea, dând două declarații diferite cu privire la același eveniment. Declarațiile lui Prentiss au fost publicate pentru prima oară în New York Times pe 18 septembrie 1922 (parțial tăgăduite în același ziar pe 14 noiembrie) în articolul „Eyewitness Story of Smyrna’s Horror; 200,000 Victims of Turks and Flames”[56]. După reîntoarcerea sa în SUA, Prentiss a fost supus unor presiuni din partea contraamiralului Mark Lambert Bristol să-și schimbe mărturia, pretinzând că armenii au declanșat incendiul. După spusele lui Housepian, Bristol era cunoscut pentru atitudinea sa antielenă, el descriindu-i în corespondența sa pe greci drept „cea mai rea rasă din Orientul Apropiat”[55].

Contraamiralul Mark Lambert Bristol, Înaltul comisar SUA la Constantinopol, a raportat că, în timpul preluării controlului asupra Smirnei de către turci și în timpul incendiului, numărul celor morți în urma crimelor, incendiului și execuțiilor nu a depășit 2.000 de persoane[57].

Recunoașterea târzie[modificare | modificare sursă]

Profesorul Rudolf J. Rummel[modificare | modificare sursă]

Cercetătorul în domeniul genocidului Rudolph J. Rummel îi consideră responsabili pe turci de „incendierea sistematică” a cartierelor armenesc și grecesc ale orașului. Rummel afirmă că, după reocuparea orașului de către turci, soldații turci și gloatele musulmane au împușcat și măcelărit armeni, greci și alți creștini. El estimează numărul victimelor acestor masacre, ținând seama și de estimările lui Dobkin, la aproximativ 100.000 de creștini[6].

Istoricii Lowe și Dockrill[modificare | modificare sursă]

C.J. Lowe și M.L. Dockrill afirmă că responsabilitatea aparține „kemaliștilor” și cred că acțiunea acestora din urmă a fost urmare a resentimentelor create de ocuparea Smirnei de către eleni în timpul războiului greco-turc din 1919-1922 [58].

Miopia atât a lui Lloyd George cât și a președintelui Wilson pare incredibilă, explicabilă doar prin magia lui Venizelos și, poate, prin aversiunea emoțională, poate religioasă, față de turci. Pentru greci, revendicările au fost în cel mai bun caza discutabile, poate o majoritate fragilă, cel mai probabil a minoritate importantă în vilayetul Smyrna, care se afla în Anatolia copleșitor turcă. Rezultatul a fost o încercare de modificare a echilibrului instabil al popoulației prin genocid și reacția naționaliștilor de eradicare a grecilor, un sentiment care a produs un război amar în Asia Mică în următorii doi ani, până când kemaliștii au ocupat Smirna în 1922 și au tranșat disputa prin incendierea cartierului elen.

Giles Milton[modificare | modificare sursă]

Cercetătorul Giles Milton în Paradise Lost: Smyrna 1922 face o trecere în revistă a evenimentelor din Smirna (Ismirul contemporan) așa cum au fost văzute de comunitatea creștinilor occidentali aflați în oraș în acele timpuri. Cartea lui Milton se bazează pe mărturiile oculare ale cetățenilor occidentali, multe dintre ele cuprinse în jurnalele personale și scrisorile elitei levantine, nepublicate până în acel moment[59]. Autorul consideră că punctele lor de vedere se numără printre puținele care sunt impațiale în judecarea acestui episod atât de controversat.

Paradise Lost prezintă o cronică a violențelor care au urmat după debarcarea grecilor așa cum au fost văzute de martorii oculari de origine occidentală locuitori ai orașului. Autorul face o reevaluare a primului guvernator elen al Smirnei, Aristidis Stergiadis, a cărei atitudine imparțială fața de locuitorii orașului, creștini sau musulmani fără deosebire, i-a adus o mare antipatie din partea populației grecești locale.

În capitolul al treilea al cărții autorul prezintă evenimentele zilnice care au avut loc după armata turcă a intrat în Smirna. Narațiunea este bazată pe mărturiile scrise ale levantinilor și americanilor care au fost martori oculari la violențe. Autorul încearcă să stabilească responsabilitatea părților implicate în distrugerea aproape totală a orașului. Milton consideră că sunt suficiente dovezi ca să se afirme că armata turcă este cea care a declanșat incendiul. Turcii ar fi adus mii de butoaie de ulei pe care l-a turnat pe străzile din Smirna, cu excepția cartierului musulman. Cartea investighează și rolul cinic pe care l-au jucat comandanții celor 21 de vase de război occidentale ancorate în golful Smirnei, care au avut ordine să-și salveze doar conaționalii și să abandoneze sorții sutele de mii de refugiați greci și armeni aflați pe chei.

Cartea s-a bucurat de o bună primire pentru abordarea imparțială și echilibrată a evenimentelor[60]. Cartea a fost publicată în turcă[61] și greacă[62]. Ediția în limba greacă a primit recenzii favorabile în presa de limbă greacă. În SUA, cartea s-a bucurat de publicitate atunci când New York Times a relatat că John McCain, candidat la alegerile prezidențiale, a citit cartea în timpul liber al campaniei sale electorale din 2008[63]. Cartea a fost plasată de conservatorul britanic David Cameron pe o listă a lecturilor obligatorii pentru orice politician care aspiră la calitatea de membru al Parlamentului[64].

Jeremy Seal descria cartea Paradise Lost în Daily Telegraph ca fiind: „O poveste convingătoare… Realizarea remarcabilă a lui Milton este oferirea cu claritate caracteristică și culoare această narațiune complexă epică. Milton aduce imparțiabilitatea demnă de laudă în cartea sa de cercetare amănunțită.” [65].

Istoricul William Dalrymple a lăudat cartea în The Sunday Times pentru abordarea imparțială și pentru utilizarea unor surse originale de informare – materiale scrise ale familiilor levantine din Smirna. „Viața acestor dinastii, înregistrate în jurnalele și scrisorile lor, formează sursa pentru recrearea ultimelor zile ale Smirnei de către Giles Milton... Milton memorabilă fioroasă despre unul dinre cele mai importate evenimente din acest proces. Este bine ritmată, nepărtinitoare și focalizată cu inteligență: prin prisma anglo-levantinilor, el reconstruiește atât gloria antebilică edwardiană a Smirnei cât și sfârșitul ei tragic. El clarifică de asemenea, odată pentru totdeauna, cine a incendiat Smirna, aducând dovezi de netăgăduit conform cărora armata turcă a adus mii de butoaei de la Petroleum Company of Smyrna și le-a turnat pe toate străzile și casele cu excepția cartierului turcesc[66].”

Philip Mansel descria cartea în ziarul Spectator drept „o punere sub acuzație a naționalismului…” El mai adaugă: „Milton s-a dus acolo unde biografii lui Atatürk și istoricii Turciei, care au dorit sprijinul oficial turc, s-au temut să se pășească. El a reprodus mărturii ale martorilor oculari individuali armeni, greci și străini, ca și declarațiile marinarilor și cosulilor britanici. Aceasta este o rectificare foarte necesară a istoriei oficiale[67].

Autori turci care admit responsabilitatea turcă[modificare | modificare sursă]

Falih Rifki Atay[modificare | modificare sursă]

Comandantul Armatei I turce, generalul „Sakallı” Nureddin Pașa

Falih Rıfkı Atay, un jurnalist apreciat la nivel național a acceptat responsabilitatea armatei turce în incendiul d in Smirna în aceste cuvinte:

„Gavur [necredinciosul] İzmir a ars și s-a sfârșit cu flăcările în întuneric și cu fumul său în timpul zilei. Au fost cu adevărat responsabili pentru foc piromanii armeni așa cum ni s-a spus în acele zile?... Dat fiind că am decis să scriu adevărul pe cât îl știu, vreu să citez un pasaj din notele pe care le-am luat în acele zile. „Jefuitorii au ajutat la răspândirea focului… De ce am incendiat Izmirul? Ne era frică că dacă vilele, hotelurile și tavernele de pe litoral ar rămâne pe loc nu vom putea niciodată să scăpăm de minorități? Când armenii au fost deportați în Primul Război Mondial, noi am incendiat toate cartierele și suburbiile locuibile din orașele și orășelele anatoliene cu aceeași frică. Aceasta nu derivă doar dintr-o furie a distrugerii. Este de asemenea în ea un sentiment al inferiorității. Era ca și cum orice ar fi semănat cu Europa era destinat să rămână creștin și străin și să ne fie interzis nouă”.[68]

Falih Rifki Atay afirmă că Nureddin Pașa a fost responsabil pentru declanșara incendiului: „În acel moment, s-a spus că piromanii armeni ar fi fost responsabili. Dar a fost așa? Există numeroase voci care îi atribuie o parte de voină lui Nureddin Pașa, comandantul Armatei I, un om pe care Kemal îl dispăcea de mult…”[69].

Profesorul Biray Kolluoğlu Kırlı, un profesor turc de sociologie la Universitatea Boğaziçi a publicat o lucrare în 2005 în care el afirmă că armata turcă a incendiat Smirna pentru a-l transforma dintr-un oraș cosmopolit într-unul turces[70].

Surse care afirmă că responsabilitatea aparține grecilor și armenilor[modificare | modificare sursă]

Telegrama lui Mustafa Kemal[modificare | modificare sursă]

Comandantul suprem al armatei turce, mareșalul Mustafa Kemal Pașa

Pe 17 septembrie, când masacrele au încetat și incendiul a fost stins, Mustafa Kemal, comandantul suprem al armatelor turce, a trimis o telegramă ministrului afacerilor externe, Yusuf Kemal, în care expunea versiunea oficială a evenimentelor[71][72]:

DE LA COMANDANTUL SUPREM GAZI MUSTAFA KEMAL PAȘA CĂTRE MINISTRUL AFACERILOR EXTERNE YUSUF KEMAL BEY
Tel. 17.9.38 (1922) (Primită 4.10.38)
Să fie transmisă cu grijă. Important și urgent.
Găsiți mai jor instrucțiunile pe care le-am trimis lui Hamid Bey prin amiralul Dumesmil, care a plecat azi spre İstanbul.
Comandantul suprem Mustafa KEMAL
Copie pentru Hamid Bey,
1.Este necesar să comentez incendiul de la İzmir pentru abordările viitoare.
Armata noastră a luat toate măsurile necesară să protejeze İzmir de accidente mai înainte să intre în oraș. Totuși, grecii și armenii, cu planurile lor pregătite de mai înainte, au decis să distrugă İzmirul. În discursurile ținute de Chrysóstomos în biserici, care au fost auzite de musulmani, incendierea orașului a fost definită ca o datorie religioasă. Distrugerea a fost dusă la îndeplinire de această organizație. Sunt multe documente și mărturii oculare care confirmă aceasta. Soldații noștri au lucrat cu tot ce au avut pentru a stinge indendiul. Cei care atribuie asta soldaților noști, pot veni personal la İzmir să vadă care este situația. Totuși, investigație oficială iese din discuție pentru o asemenea chestiune. Coprespondenții de presă de diferite naționalități prezenți în İzmir fac deja această treabă. Populația creștină este tratată cu grijă, iar refugiații sunt returnați la locațiile lor[73].

Raportul Grescovich[modificare | modificare sursă]

Paul Grescovich, comandantul brigăzii de pompieri a Companiei de Asigurări din Smirna, pe care Prentiss îl consideră „un martor de o desăvârșită încredere”, a scris un raport în care îi învinuiește pe greci și armeni, afirmând că „proprii săi pompieri, ca și gărzile turce, au împușcat numeroși tineri armeni deghizați ca femei sau ca milițieni turci, care incendiau în timpul nopții de marți [12 septembrie] și a dimineții de miercuri [13 septembrie][48]

Mărturii ale rabinilor evrei[modificare | modificare sursă]

Directorul școlii Alianței Israelite Universale a scris pe 18 septembrie 1922 o scrisoare în care afirmă „Este suficient pentru tine să știi că dacă orașul nu a fost complet distrus de foc, este datorită armatei turce, care a putut să vină la timp”[74]. Un alt rabin scria pe 29 septembrie „Pentru a înrăutăți lucrurile, Smirna nu a scăpat de catastrofă: mai mult de jumătate din oraș a fost ars de armeni, un alt motiv pentru agravarea nenorocirii evreilor și altor refugiați.”[75]

Scrisorile lui Johannes Kolmodin[modificare | modificare sursă]

Johannes Kolmodin, un orientalist suedez, se afla în Smirna în acele momente. El a scris că armata greacă a fost responsabilă pentru incendiu, ca și pentru incendierea a 250 de sate turcești[76]

Martori oculari și relatări jurnalistice contemporane[modificare | modificare sursă]

Un jurnalist francez care s-a ocupat de relatarea evenimentelor din cursul Războiului de Independență a sosit în Smirna la scurtă vreme după ce incendiul a fost stins și a relatat[77]:

Prima înfrângere a naționaliștilor a fost acest foc enorm. De-a lungul a 48 de ore, el a distrus singura speranță pentru refacerea economică imediată. Pentru acest motiv, când am auzit oameni acuzându-i pe învingătorii înșiși pentru că l-ar fi provocat pentru ca să scape de grecii și armenii care mai trăiau încă în oraș, nu am putut decât să ridic din umeri la absurditatea unor asemenea spuse. Cineva trebuie să îi cunoască foarte puțin pe liderii turci pentru ca le atribuie cu atâta generozitate un gust pentru sinuciderea nenecesară.

Misionarul Alexander MacLachlan, președintele International College of Smyrna, care a fost martor la incendiu avea să afirme în The Times (numărul din 25 sepembrie 1922) că soldații turci văzuți în timp ce incendiau erau de fapt armeni deghizați[78]:

Soldații turci au protejat International College în timpul distrugerilor ocupației; un cavalerist turc l-a salvat pe MacLachlan de trupele neregulate care aproape că l-au ucis în bătaie pe misionar în timp ce încercau să jefuiască clădirile agricole ale colegiului. Un incendiu de trei zile (13 – 15 septembrie), pe care turcii au făcut toate eforturile să îl țină sub control, a distrus aproape o milă pătrată din regiunile elenă și armeană și a lăsat fără locuințe două sute de mii de oameni. În aceste pierderi a fost American Board's Collegiate Institute for Girls. Investigarea de către MacLachlan a originii incendiului a dus la convingerea că teroriștii armeni, îmbrăcați în uniforme turcești, au incendiat orașul. Se pare că teroriștii încercau să provoace intervenția occidentală.

Trebuie remarcat că acesta este același Alexander Maclachlan din lucrarea lui George Horton, ortografiat însă „Maclachlan”, care a fost jefuit și lovit de soldații turci cu bâtele[54].

O altă sursă care afirmă că armenii sunt responsabili pentru incendiu a fost „San Antonio Express”[79].

Un alt martor, istoric de artă și locuitor al Smirnei, a sugerat că atât armenii, cât și turcii au fost responsabili pentru incendiu: „Turcii și armenii sunt vinovați în mod egal pentru această tragedie. Toate sursele arată că grecii nu au declanșat incendiul de vreme ce ei au părăsit orașul. Focul a fost declanșat de armenii fanatici. Turcii nu au încercat să oprească incendiul”[80].

Recunoașterea târzie[modificare | modificare sursă]

Versiunea lui Donald Webster[modificare | modificare sursă]

În viziunea cercetătorului american Donald Webster, care a predat în perioada 1931 -1934 la International College din Izmir between:

„Întreaga lume a auzit despre incendiul care a distrus cea mai mare parte a frumusului Izmir. În timp ce orice fanatic îi acuză pe inamic de piromanie, majoritatea opiniilor imparțiale dau vina pe armenii loviți de groază, care și-au pariat banii pe calul nepotrivit – un cetățean separatist în loc de individualitate culturală în cadrul noii Turcii laïque.”[81]

Studiul Lordului Kinross[modificare | modificare sursă]

Patrick Balfour, baron de Kinross, a dedicat un întreg capitol din biografia lui Atatürk episodului incendiului Smirnei. El afirmă:

„Violența nimicitoarea a condus, mai mult sau puțin accidental, la izbucnirea unui foc catastrofic. Originile lui nu au fost niciodată explicate în mod satisfăcător. Kemal a afirmat pentru amiralul Dumesnil că a fost planificat în mod deliberat de organizațiile incendiatoare armene și că mai înainte de sosirea turcilor fuseseră rostite discursuri în bisericei, care proclamau arderea orașului drept o datorie sacră. Combustibil pentru acest scop a fost găsit în casele armencelor și au fost arestați mai mulți incendiatori. Alții îi acuză pe turci pentru declanșarea deliberată a focului la ordinul, sau cel puțin cu complicitatea lui Nur-ed-Din Pașa, care avea o reputație de fanatic și crud. Cel mai probabil, a început când turcii, încercuindu-i pe armeni pentru a le confisca armele, au asediat o bandă a acestora într-o clădire în care se refugiaseră. Decizând să îi ardă de vii, au aprins casa cu petrol, plansând santinele de jur împrejur cu ordinul să îi aresteze sau împuște pe cei care evadau. Între timp, armenii au pornit alte focuri pentru a distrage atenția turcilor de la obiectivul lor principal. Cartierul se afla la periferia orașului. Dar vântul puternic, pe care nu îl luaseră în considerație, au împins focul spre oraș. Până seara devreme, mai multe cartiere erau incendiate și mii de case, construite fără trăinicie din șipci și ipsos, au fost transformate în cenușă. Flăcările au fost împrăștiate de jefuitori și, fără îndoială, de soldații turci, care s-au răzbunat. Brigada de pompieri a fost incapabilă să facă față unui asemenea incendiu iar, la cartierul general al lui Ismet, turcii au pretins că furtunurile au fost tăiate în mod deliberat. Ismet însuși a ales să declare că grecii au planificat arderea orașului[82]

.

Lucrarea lui Resat Kasaba[modificare | modificare sursă]

Într-o lucrare de mici dimensiuni, istoricul turc Resat Kasaba amintește că o serie de surse afirmă că incendiul este o continuare a distrugerilor provocate de armata elenă în timpul retragerii sale grăbite din Anatolia după bătălia de la Dumlupınar[83], o aplicare în practică a tacticii „pământului pârjolit”.

Printre aceste surse s-a aflat raportul lui H. Lamb, consului britanic în Smirna, care afirma „am motive să cred că grecii în cooperare cu armenii au incendiat Smirna”[84]. O afirmație asemănătoare a fost făcută și de corespondentul din Smirna al ziarului Petit Parisien într-o relatare datată 20 septembrie 1922.

Nu doar grecii și armenii au încercat să se refugieze din cauza incendiului și a prezenței armatei turce, dar și cetățeni britanici. În timp ce unii dintre aceștia din urmă au fugit la Constantinopol, oraș pe care îl credeau încă sub control britanic, alții au plecat direct în patrie. Nu s-a raportat nicio pierdere de vieți omenești din rândul cetățenilor britanici în timpul incendiului. O serie de britanici refugiați au fost martori oculari la evenimentele din Smirna. Ziarul The Times din 6 octombrie 1922 scria :[85][86]:

„Treizeci și șase de refugiați din Smiran au sosit azi la Plymouth, fiind trimiși acasă din Malta… Mr. L. R. Whittall, avocat, care a trăit în Smirna câțiva ani, a spus că nu a fost nicio dovadă cu cine a pus foc orașului, dar există un consens al opiniilor conform cărora au fost incendiatorii greci și armeni.”

Victime și refugiați[modificare | modificare sursă]

Refugiați în portul Smirna

Numărul victimelor incendiului și a masacrelor din această perioadă nu este cunoscut cu precizie. Estimările dau cifre de până la 100.000[4][6] de greci și armeni uciși. Istoricul american Norman Naimark apreciază că au fost 10.000-15.000 de morți[31], în vreme ce istoricul Richard Clogg dă o cifră de 30.000 de victime[23]. Alte estimări sunt cele ale lui John Freely (50.000) sau Rudolf Rummel (100.000)[6].

În ciuda faptului că în portul Smirna au fost mai multe vase sub pavilioanele puterilor aliate, acestea și-au proclamat neutralitatea și nu i-au luat la bord pe grecii și armenii care au fost forțați să fugă din fața incendiului și a soldaților turci[87]. fanfarele militare au cântat la volum maxim pentru ca să acopere țipetele celor de pe chei, care erau împiedicați să ajungă la bordul navelor aliate[55]. Un cargobot japonez a descărcat marfa și a preluat refugiați, pe care i-a dus în portul Pireu[88][89].

Un număr mare de refugiați au fost salvați cu ajutorul unei flotile oraganizate de activistul umanitar Asa Jennings[90]. Există cercetători care dau alte versiuni ale evenimentelor. Ei afirmă că turcii au interzis la început navelor străine să intre în port să preia supraviețuitorii, dar mai apoi, sub presiunea britanicilor, francezilor și americanilor, au acceptat îmbarcarea creștinilor cu excepția bărbaților de 17 – 45 de ani, pe care dorea să îi deporteze în regiunile interioare ale Anatoliei. O asemenea soartă era privită ca „o scurtă sentință pe viață la sclavie în mâinile unor stăpâni brutali, încheiată de o moarte misterioasă” [91].

Numărul refugiaților variază funcție de sursă. Unele ziare din acea vreme au pretins că au fost aproximativ 400.000 de refugiați greci și armeni originari din Smirna și regiunea înconjurătoare care au primit ajutorul Crucii Roșii imediat după distrugerea orașului[9]. Stewart Matthew afirmă că au fost 250.000 de refugiați, dintre care niciunul turc[11]. Istoricul american Norman Naimark apreciază numărul refugiaților greci și armeni evacuați la 150.000 – 200.000 și consideră că alți 30.000 de greci și armeni au fost deportați în regiunile centrale ale Anatolie, unde majoritatea a murit[31]. Edward Hale Bierstadt și Helen Davidson Creighton consideră că numărul refugiaților greci și armeni nu a depășit 50.000 de oameni[8], această cifră fiind acceptată și de unii cercetători din zilele noastre[92].

Aristotele Onassis cel care avea să devină unul dintre cei mai bogați oameni ai lumii, a fost născut în Smirna și a supraviețuit marelui incendiu. Biografiile sale tratează experiența sa din timpul incendiului din Smirna și a fost turnat și un film, Onassis, The Richest Man in the World[93].

În timpul catastrofei din Smirna, familia Onassis a pierdut numeroase proprietăți, care au fost luate fără nicio despăgubire de turci, sau au fost oferite de Onassis ca mită oficialităților pentru asigurarea securității sale și a familiei. Familia Onassis a înfroșat rândurile refugiaților eleni, după ce s-a fugit în Grecia. Aristotele a rămas însă în Turcia pentru o vreme pentru a-și salva tatăl, care fusese închis într-un lagăr de concentrare turc. Dacă a reușit să își salveze tatăl, Onassia a pierdut însă trei unchi, o mătușă și pe soțul acestei și o verișoară, uciși de soldații turci care au dat foc unei biserici din Thyatira, unde își găsiseră adăpost 500 de refugiați creștini[93].

Urmări[modificare | modificare sursă]

Smirna a suferit distrugeri uriașe în timpul incendiului. Zona centrală a orașului a fost practic rasă de pe suprafața pământului și a trebuit reconstruită din temelii. În zilele noastre, aproximativ 40 ha din zona care a fost distrusă de incendiu este ocupată un parc vast (Kültürpark), locul de oragnizare a expozițiilor în aer liber sau a Târgului Internațional din Izmir.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Stewart, Matthew. "Catastrophe at Smyrna." History Today, Volume: 54 Issue 7.
  2. ^ Tsounis, Catherine (8 septembrie 2010). „Remembering Smyrna: The Asia Minor Catastrophe. http://www.qgazette.com/news/2010-09-08/Features/Remembering_Smyrna_The_Asia_Minor_Catastrophe.html. Accesat la 13 mai 2011. 
  3. ^ Horton, George. The Blight of Asia, Indianapolis, The Bobbs-Merrill Company, 1926; reeditat la London, Sterndale Classics and Taderon Press, 2003, p. 96.
  4. ^ a b Biondich, Mark, The Balkans: Revolution, War, and Political Violence Since 1878, Oxford University Press, 2011, p. 92 [1]
  5. ^ a b Naimark, Norman M. Fires of Hatred: Ethnic Cleansing in Twentieth-Century Europe, Cambridge, Harvard University Press, 2002, p. 52.
  6. ^ a b c d Irving Louis Horowitz, Rudolph J. Rummel (1994). „Turkey's Genocidal Purges”. Death by Government. Transaction Publishers. ISBN 978-1-56000-927-6 , p. 233.
  7. ^ Naimark. Fires of Hatred, pp. 47-52.
  8. ^ a b Edward Hale Bierstadt, Helen Davidson Creighton, The great betrayal: a survey of the near East problem, (1924), R. M. McBride & company, p.218
  9. ^ a b U.S. Red Cross Feeding 400,000 Refugees, Japan Times and Mail, 10 noiembrie 1922.
  10. ^ Naimark, Fires of Hatred, p. 50.
  11. ^ a b Stewart, Matthew (10 ianuarie 2003). „It Was All a Pleasant Business: The Historical Context of 'On the Quai at Smyrna'”. The Hemingway Review 23 (1): 58–71. doi:10.1353/hem.2004.0014. 
  12. ^ Slim, Hugo (2010). Killing civilians : method, madness, and morality in war. New York: Columbia University Press. pp. 129. ISBN 9780231700375. http://books.google.gr/books?id=Ai_1ZNxWY5YC&pg=PA129&dq=smyrna+multicultural+1922&hl=el&sa=X&ei=tzG5T_WbBIWcOpeUxY8K&ved=0CFcQ6AEwBw#v=onepage&q=smyrna%20multicultural%201922&f=false 
  13. ^ Fleming Katherine Elizabeth. Greece: A Jewish History, Princeton, Princeton University Press, 2008, p. 81, ISBN 978-0-691-10272-6.
  14. ^ Salâhi R. Sonyel, Minorities and the Destruction of the Ottoman Empire, Ankara, TTK, 1993, p. 351; Gaston Gaillard, The Turks and Europe, London, 1921, p. 199.
  15. ^ Horton, The Blight of Asia
  16. ^ a b Ring Trudy, Salkin Robert M., La Boda Sharon. International Dictionary of Historic Places: Southern Europe. Taylor & Francis, 1995. ISBN 978-1-884964-02-2, p. 351
  17. ^ a b Morgenthau Henry, Ambassador Morgenthau's Story Garden City, NY: Doubleday, Page & Company, 1918, p. 32.
  18. ^ Clogg, Richard (1992). A Concise History of Greece. Cambridge: Cambridge University Press. pp. 97, 257 
  19. ^ Dobkin, Marjorie Housepian, Smyrna 1922: The Destruction of a City, New York, Harcourt Brace Jovanovich, 1971; 2nd ed, Kent, Ohio, Kent State University Press, 1988, pp. 117-121.
  20. ^ Dobkin. Smyrna 1922, p. 101.
  21. ^ Milton 2008, pp. 4-5.
  22. ^ Dobkin, Smyrna 1922, passim.
  23. ^ a b c d e f Clogg, p. 98.
  24. ^ Dobki,. Smyrna 1922, pp. 120-167.
  25. ^ Dobkin, Smyrna 1922, pp. 133-134.
  26. ^ Naimark, Fires of Hatred, p. 249.
  27. ^ a b c d Naimark, p. 49
  28. ^ Milton 2008, p. 306.
  29. ^ Milton 2008, pp. 306–307.
  30. ^ Dobkin, Smyrna 1922, pp. 156-157.
  31. ^ a b c d e f g Naimark, p. 52
  32. ^ a b c d e Naimark, p. 50
  33. ^ Dobkin, Smyrna 1922, p. 231.
  34. ^ a b c d e Naimark, p. 51
  35. ^ SMYRNA'S RAVAGERS FIRED ON AMERICANS”. 18 septembrie 1922. http://query.nytimes.com/mem/archive-free/pdf?res=9B03E0DC1139EF3ABC4052DFBF668389639EDE. Accesat la 28 iulie 2010. 
  36. ^ Clogg, p. 99.
  37. ^ Milton 2008, p. xx..
  38. ^ Lowry, Heath. Turkish History: On Whose Sources Will it Be Based? A Case Study on the Burning of Izmir, The Journal of Ottoman Studies, IX, 1988, Justin McCarthy, Death and Exile. The Ethnic Cleansing of Ottoman Muslims, Princeton, Darwin Press, 1995, pp. 291–292, 316–317, 327.
  39. ^ Auron, Yair, The Banality of Denial: Israel and the Armenian Genocide, New Brunswick, N.J., Transaction Publishers, 2003, p. 248.
  40. ^ Charny, Israel W., Encyclopedia of Genocide, Vol. 2, Santa Barbara, CA, ABC-CLIO, 1999, p. 163.
  41. ^ Dadrian, Vahakn N., Ottoman Archives and the Armenian Genocide în The Armenian Genocide: History, Politics, Ethics, Richard G. Hovannisian (ed.) New York, Palgrave MacMillan, 1992, p. 284.
  42. ^ Hovannisian, Richard G., Denial of the Armenian Genocide in Comparison with Holocaust Denial în Remembrance and Denial: The Case of the Armenian Genocide, Richard G. Hovannisian (ed.), Detroit, Wayne State University Press, 1999, p. 210.
  43. ^ Michael Mann, The Dark Side of Democracy: explaining ethnic cleansing, pp. 112-4, Cambridge, 2005, „... figures are derive[d] from McCarthy (1995: I 91, 162-4, 339), who is often viewed as a scholar on the Turkish side of the debate.”
  44. ^ İzmir 1922: A port city unravels, Reșat Kasaba.
  45. ^ The Post magazine and insurance monitor, Volume 85, Issue 2, 1924, Buckley Press, p.2153
  46. ^ James L. Marketos (2006). „George Horton: An American Witness in Smyrna. http://ahiworld.org/pdfs/George_Horton_remarks.pdf. Accesat la 11 martie 2009. 
  47. ^ Kırlı, Biray Kolluoḡlu. Forgetting the Smyrna Fire , History Workshop Journal, Volume 60, Issue 1, 2005, pp. 25-44.
  48. ^ a b Lowry, "Turkish History."
  49. ^ Horton, The Blight of Asia, p. 82.
  50. ^ Horton, The Blight of Asia, p. 78.
  51. ^ a b c Horton, The Blight of Asia, p. 93.
  52. ^ a b Horton, The Blight of Asia, p. 73.
  53. ^ Chirol, Sir Valentine The Occident and the Orient p. 58.
  54. ^ a b Horton, The Blight of Asia, pp. 74–75.
  55. ^ a b c Dobkin. Smyrna 1922, p. 71.
  56. ^ http://query.nytimes.com/gst/abstract.html?res=F60911FD3A5D1A7A93CAA81782D85F468285F9&scp=1&sq=Eyewitness%20Story%20of%20Smyrna%E2%80%99s%20Horror&st=Search# RELIEF MAN TELLS TRAGEDY; Mark O. Prentiss Cables Account of Sacking and Firing of City
  57. ^ Freely, John, Children of Achilles: the Greeks in Asia Minor since the days of Troy, London, New York, I.B. Tauris, 2009, p. 213.
  58. ^ C. J. Lowe, M. L Dockrill, The Mirage of Power, British Foreign Policy 1914–1922, Routledge, p.347, ISBN 978-0-415-26597-3
  59. ^ Adil, Alev (9 iunie 2008). „Paradise Lost: Smyrna 1922. http://www.independent.co.uk/arts-entertainment/books/reviews/paradise-lost-smyrna-1922-by-giles-milton-842644.html. 
  60. ^ Philip Mansel review in The Spectator, 7 May 2008: A much needed corrective to official history.. http://www.spectator.co.uk/books/658406/through-levantine-eyes.thtml. Accesat la 26 iulie 2010. 
  61. ^ Giles Milton, Kayip Cennet, Smyrna 1922, Șenocak Yayınları, 2009, ISBN 978-605-60-2848-9
  62. ^ XAMENOΣ ΠAPAΔEIΣOΣ: ΣMYPNH 1922, Minoas Editions, ISBN 978-960-699-821-8
  63. ^ Kirkpatrick, David D. (26 octombrie 2008). „John McCain, Flexible Aggression. http://www.nytimes.com/2008/10/26/weekinreview/26kirkpatrick.html?_r=1&scp=1&sq=mccain+smyrna&st=nyt. 
  64. ^ In full: The reading list issued to Tory MPs”. 3 august 2008. http://www.telegraph.co.uk/news/2493248/In-full-The-reading-list-issued-to-Tory-MPs.html. Accesat la 26 iulie 2010. 
  65. ^ The Bloody Sacking of Smyrna”. 4 mai 2008. http://www.telegraph.co.uk/culture/books/non_fictionreviews/3673140/The-bloody-sacking-of-Smyrna.html. 
  66. ^ Snuffed Out In A Single Week”. 15 iulie 2008. http://entertainment.timesonline.co.uk/tol/arts_and_entertainment/books/book_reviews/article4114380.ece. 
  67. ^ Through Levantine Eyes. http://www.spectator.co.uk/books/658406/through-levantine-eyes.thtml. 
  68. ^ Falih Rifki Atay, Çankaya: Atatürk’un Dogumundan Olumune Kadar, Istanbul, 1969, pp. 324–325
  69. ^ Citat în Nicole și Hugh Pope, Turkey Unveiled: A History of Modern Turkey, Woodstock, N.Y., Overlook Press, 2004, p. 58. ISBN 978-1-58567-581-4.
  70. ^ Kirli, Biray Kolluoglu. Forgetting the Smyrna Fire, History Workshop Journal, No. 60, 2005, Oxford University Press, pp. 25–44.
  71. ^ Bilal Șimșir, Atatürk ile Yazıșmalar, Kültür Bakanlığı, 1981
  72. ^ Karavasilis, Niki (2010). The Whispering Voices of Smyrna. Pittsburg, Pennsylvania, USA: Red Lead Press. pp. 208. ISBN 978-1-4349-6381-9. http://books.google.com/books?id=BKA0U3FeepsC 
  73. ^ Niki Karavasilis, The Whispering Voices of Smyrna, Dorrance Publishing, 2010, ISBN 978-1-4349-6381-9, pp. 208-209.
  74. ^ La Grande Guerre et la guerre gréco-turque vue par les instituteurs de l’Alliance israélite universelle d’İzmir, İstanbul, The İsis Press, 2003, p. 68.
  75. ^ La Grande Guerre, p. 71.
  76. ^ Özdalga, Elizabeth, The Last Dragoman: The Swedish Orientalist Johannes Kolmodin as scholar, activist and diplomat, 2006, Swedish Research Institute in Istanbul, p.63
  77. ^ Nicole și Hugh Pope, Turkey unveiled : a history of modern Turkey, Woodstock, N.Y., Overlook Press, 2004, p. 58, ISBN 978-1-58567-581-4
  78. ^ „A Missionary Eyewitness Lays the Blame on Armenians”, The Times, 25 septembrie 1922.
  79. ^ st+antonio+express.jpg (image)”. 2.bp.blogspot.com. http://2.bp.blogspot.com/_9rjK1yXqTJc/SIn2FKnK1RI/AAAAAAAAB3E/3B0S6FSPvVE/s1600-h/st+antonio+express.jpg. Accesat la 13 mai 2011. 
  80. ^ Leyla Neyzi, Remembering Smyrna/Izmir Shared History, Shared Trauma , History & Memory, vol. 20, No. 2 (Fall/Winter 2008), p. 117.
  81. ^ Donald Everett Webster, The Turkey of Ataturk – Social Process In The Turkish Reformation, Philadelphia, American Academy of Political and Social Science, 1939, p. 96.
  82. ^ Lord Kinross, Ataturk: A Biography of Mustafa Kemal, Father of Turkey, New York; William Morrow & Company, 1965, pp. 370–371.
  83. ^ İzmir 1922: A port city unravels, Reșat Kasaba, Washington University.
  84. ^ Colonel Rachid Galib, Smyrna During the Greek Occupation, Current History, V. 18 mai 1923, p. 319.
  85. ^ Firing of the Town, The Times, 6 octombrie 1922, Plymouth
  86. ^ A. J. Hobbins, Paradise Lost: the Merchant Princes and the Destruction of Smyrna, 1922, Fontanus, XI (2003), pp. 96–128.
  87. ^ Dr. Esther Lovejoy, Woman Pictures Smyrna Horrors New York Times, 9 octombrie 1922.
  88. ^ Japanese at Smyrna, Boston Globe, 3 decembrie 1922.
  89. ^ Stavridis, Stavros, The Japanese Hero, The National Herald, 19 februarie 2010
  90. ^ [2] Arhivat 27 mai 2009 la Wayback Machine.
  91. ^ Rummel-Horowitz, p. 233.
  92. ^ Moderator-topics, Volume 43 (1922), p.60
  93. ^ a b Onassis, The Richest Man in the World (1988), film pentru televiziune în regia lui Waris Hussein.

Vedeți șI[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Papoutsky, Christos, Ships of Mercy: The True Story of the Rescue of the Greeks, Smyrna, September 1922, Peter E. Randall, (2008), ISBN 978-1-931807-66-1
  • Philip Mansel, Levant: Splendour and Catastrophe on the Mediterranean, London, John Murray, 2010, ISBN 978-0-7195-6707-0, New Haven, Yale University Press, 2011, ISBN 978-0-300-17264-5

Resurse internet[modificare | modificare sursă]