Nagorno-Karabah

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Nagorno-Karabah
Dağlıq Qarabağ / Yuxarı Qarabağ

Լեռնային Ղարաբաղ
Leṙnayin Ġarabaġ

Нагорный Карабах
Nagornîi Karabah
Amplasarea
Amplasarea
Suprafață
 -  Total 4.400 km² 
Populație
 -  Estimare 2006 138.000 locuitori 
Fus orar (UTC+4)

Karabahul de Munte sau Nagorno-Karabah (în azeră: Dağlıq Qarabağ; în armeană, Լեռնային Ղարաբաղ, Leṙnayin Ġarabaġ; în rusă Нагорный Карабах, Nagornîi Karabah) este o regiune montană forestieră fără ieșire la mare din Caucazul de Sud.

Cea mai mare parte a regiunii este condusă de Republica Nagorno-Karabah, un stat de facto independent, dar nerecunoscut, creat în baza fostei Regiuni Autonome Nagorno-Karabah care a făcut parte din componența RSS Azerbaidjane în cadrul URSS. Teritoriul este recunoscut internațional ca parte a Azerbaidjanului,[1] care de facto nu mai deține controlul asupra regiunii din anul 1991. De la sfârșitul Războiului din Nagorno-Karabah în 1994, reprezentanții guvernelor din Armenia și Azerbaidjan au dus tratative de pace mediate de Grupul OSCE Minsk asupra statului regiunii disputate.

Înființarea provinciei[modificare | modificare sursă]

Regiunea Nagorno-Karabah a fost înființată de către liderii sovietici în 1923, în părțile muntoase ale provinciei istorice Karabah.[2] Este de notat în acest sens că s-a ales o suprafață semnificativ redusă (4.400 km2), cu concentrație maximă a populației armene, care a lăsat în afara regiunii autonome, suprafețe largi locuite preponderent de către armeni. Aceste teritorii restante au fost incluse în diverse alte raioane atribuite Azerbaidjanului sovietic pentru a înlătura ideea populației locale armene de apartenență la aceeași unitate administrativă și istorică și a-i diminua impactul electoral și coeziunea, expunând-o unui proces de deznaționalizare favorizat și de migrația din motive economice.

Izbucnirea conflictului[modificare | modificare sursă]

Conflictul armeano-azer a fost primul conflict interetnic din spațiul ex-URSS. Începând cu finele anului 1987, populația din Nagorno-Karabah, sprijinită de conaționalii din Republica Sovietică Socialistă Armenească, a revendicat teritorii ce făceau parte din teritoriul Armeniei istorice dar erau oficial atribuite RSS Azerbaidjan. Pe atunci, ambele state erau republici componente ale URSS iar frontierele țineau cont predominant de motivații de natură economică. La 19 februarie 1988, majoritatea armeană din provincie (populația – 186.610 (1989), 138.600 (73,5%) armeni și 47 500 (25,3%) azeri) a început manifestații în favoarea alipirii regiunii la Armenia, iar în 1989 Sovietul Suprem al Armeniei a adoptat o lege de anexare a acesteia. Imediat după pregătirea politică a urmat faza violentă a acestui proces: tentativele azere de deportare a satelor armene limitrofe a aprins confruntarea interetnică (februarie 1988) și a dus la organizarea unităților armene de autoapărare care au fuzionat mai târziu într-o veritabilă armată. Aceasta a sfarșit prin a elibera aproape întreg teritoriul regiunii de trupele azere si a stabili un coridor de comunicare cu Republica Armenia.

Până în 1992 armenii au ocupat teritoriile dintre Armenia și Karabahul de Sus în timp ce zvonuri contradictorii de ambele părți au determinat populația azera să se refugieze în estul Azerbaijanului. În total, aproximativ 20% din suprafața inițiala a R.S.S. Azerbaijan (din care 6-7% reprezentau R.A.N.K.) au fost ocupate de trupe pro-armene.(14.176 km²), din care 4.400 km² și 7 raioane administrative din jurul provinciei autonome – Lacin, Kalbadjar, Fuzuli, Agdam, Djabrayil, Qubadli, Zanghilan. Din cauza războiului, Azerbaidjanul a pierdut peste 20.000 oameni - militari și civili. Ca urmare a conflictului, circa 1 milion de refugiați din regiuni ocupate trăiesc în condiții extrem de mizere, neglijați și marginalizați de chiar autoritațile azere.

Poziția comunității internaționale și a părților[modificare | modificare sursă]

Cu toate că ONU a arătat un anumit interes față de conflict (Consiliul de Securitate a adoptat patru rezoluții — 822, 853, 873, 884 — cerând retragerea armatei armene din teritoriile ocupate), de problema respectivă s-a ocupat o altă instituție – OSCE, prin grupul său special de la Minsk. Părțile implicate în conflict, cu interese și motivații atât de divergente, au sabotat constant ieșirea din acest conflict înghețat. Azerbaijanul insistă să-și mențină integritatea teritoriala iar Armenia urmărește prezervarea unor teritorii cât mai întinse din teritoriul său istoric, teritorii încă locuite de armeni, insistând asupra principiului autodeterminării naționale.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Statement of the Co-Chairs of the OSCE Minsk Group”. OSCE. http://www.osce.org/mg/49564. Accesat la 25 iunie 2011. 
  2. ^ Calendarul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Azerbaidjan, 2004. p12.

Legături externe[modificare | modificare sursă]