Istoria Bălțiului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search

Istoria Bălțiului începe odată cu stabilirea pe aceste meleaguri a primilor oameni în epoca paleolitică. Precizarea cu exactitate a primei atestări a localității de la confluenței râurilor Răut și Răuțel generează divergențe între istorici. Spre deosebire de celelate orașe moldovenești, Bălțiul se include în procesul urbanistic mult mai târziu. Localitatea intră în limba actelor tocmai spre finele secolului al XVI-lea ca un sătuc obișnuit. Din acest sătuc începep să se dezvolte un târg, căruia, în 1818, i s-a atribuit statutul de oraș. Avea o populație mică, care practică agricultură, meșteșigărit și comerț. Pe parcursul secolului al XIX-lea Bălțiul devine un important centru specializat în comerțul cu cabaline și bovine. Constrcuția căii ferate în 1894 a facilitat exportul în Imperiul Austro-Ungar. În perioada interbelică ritmurile dezvoltării economice a Bălțiul sunt cele mai mari în Basarabia, întrecând chiar și Chișinăul. De asemena, se schimbă vertiginos aspectul arhitectural al orașului. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial infrastructura orașului a suferit enorm. Populația urbei s-a redus de două ori comparativ cu anul 1940. Cei rămași au fost supuși represiunilor sovietice, fiind nevoiți să suporte deportările și foamete organizată în a două jumătate a anilor '40. După încheiere războiului Bălțiul trece pritr-o perioadă de industrializare menținându-și statul de cel mai dezvoltat centru din nordul RSSM-ului, de atunci. În anii '90, economia orașului a îndurat mari greutăți din cauza ruperii legăturilor cu sursele de materie primă și a pieței de desfacere a mărfurilor din fosta URSS. Aceasta a dus la emigrații ale persoanelor și, deci, la reducerea populației. În anii 2000 situația social-economică în Bălți a început să se amelioreze.

Epoca antică[modificare | modificare sursă]

Studiile arheologice demonstrează că primii oameni s-au așezat pe teritoriul actual al municipiului cu peste 30 000 ani în urmă, în epoca paleoliticului. De la începutul secolului XX în Bălți au fost efectuate săpături arheologice, în cursul cărora savanții au descoperit nenumărate vestigii ale culturii Cucuteni.
Arheologii au descoperit în această zonă trei vetre de sate din epoca bronzului. Satele au fost locuite de agricultori și crescători de vite. O vatră de așezare umană se afla în apropierea confluenței râului Copăceanca cu râul Răut, la nord de cartierul Dacia. O altă vatră părăsită se află la 1 km distanță de cartierului Bălții Noi, la confluneța a două pâraie, fiind datată cu sfârșitul mileniului IV î.e.n [1]. Pe locul fostei așezări se disting urme de case din nuiele cu lut. Au fost colectate fragmente de oale cu ornamente și picturi, topoare de piatră, vârfuri de săgeți făcute din silex etc. Ambele sate au fost incediate de cetele de normazi veniți după pradă, dovadă servind grămezile de lut ars. A treia vatră de sat se afla în cartierul Pământeni. Materialele colectate aici arată că așezarea datează din prima jumtate a sec. IV î. Hr.
Cu circa 1300 de ani î.e.n. apar alte două așezări, fapt aprobat de obiectele găsite aici, mai ales vase din lut din epoca târzie a bronzului (sfârșitul mileniului II). Una dintre aceste localității se afla pe teritoriul fostei vetre din cartierul Bălții Noi [1]. Aici, la suprafața solului se văd clar urme de locuințe vechi. Cealaltă așezare era situată la marginea orașului, în vecinătatea șoselei Bălți – Chișinău.
O nouă așezare umană este întemeiată prin anul 400 î. Hr., fiind părăsită în jurul anului 200 î. Hr, probabil din cauza invaziei triburilor germanice ale bastranilor. Pe vatra așezării date au fost descoperite obiecte casnice, mai ales vase de lut, tipice pentru epoca timpuri a fierului.
În perioada romană pe aceste meleaguri erau 5 sate, care au existat până la invazia hunilor din anul 376 e.n., când au fost devastate și arse. Pe vetrele acestor sate au fost descoperite obiecte casnice, mai ales vase din lut din epoca romană. Pe teritoriului orașului au fost găsite și 16 monede din argint, bătute la Roma în anii 138 – 161 e.n.
Popoarele nomade care s-au perindat pe aici au lăsat movile funerare, numit și gorgane. În împrejmuirile orașului sunt înregistrate 18 gorgane străvechi, luate sub ocrotirea statului. Cu cât persoana decedată era mai importantă, cu atât movila era mai înaltă.
Primul val al migrațiunilor cuprinde secolele VI – VII. Stepa bălțeană a fost afectată numai de avari în jurul anului 408 e.n. În cel de-al doilea val participă maghiarii (sec. IX), iar către sec. al XIII – tătarii. Cât privește marea invazie tătaro-mongolă, apoi ea afectează prioritar Bucovina și se infiltrează în direcția Panoniei, Severinului și Câmpiei Române. Situația se modifică după întemeierea Hanatului din Crimeea. Din acest moment teirotriul bălțean este afectat de tătarii nogai în calitate de aliați ai otomanilor.
Sunt fără acoperire științifică ca în secolele VII – IX pe teritoriul actualului Bălți ar fi locuit triburile slave ale tiverților și că ar fi fost sub jurisdicția cnezatului Haliciano-Volân sau Rusiei Kievene. În regiunea stepei bălțene elementul autohton daco-roman a predominat mereu, iar popoarele migratoare au părăsit teritoriul sau au fost asimilați.

Atestarea localității[modificare | modificare sursă]

Alexandru cel Bun

Majoritatea autorilor preocupați de istoria veche a mun. Bălți au vehiculat numele principese poloneze Ringala de Mazovia (Mazovețki), care ar fi stat la temelia înființării orașului în 1421. Însă sursele de epocă nu confirmă acest lucru, cu atât mi mult că o astfel de așezare nu exista la confluența dintre râurilor Răut și Răuțel. Topicul Bălți în calitate de „loc de sat” și „sat” intră în limbajul actelor prin secolele XVIXVII ca urmare a remanierilor teritorial-administrative din timpul lui Alexandru Lăpușneanu și Petru Șchiopul [2].
Ringala de Mazovia se căsătorește în anul 1418 cu domnitorul Alexandru cel Bun. Ringala era sora lui Vitold și vara lui Vladislav Iaghello, văduva lui Henrik Seimovici (zis și Henrik de Mazovia, de unde provine și numele de Mazovia, Mazovețki). Însă căsătoria s-a destrămat subit. Oficial, soții au divorțat din motive religioase. Dar principala cauză a divorțului au fost intrigile de la curte. Regele polonez Vladislav al II-lea și ducele Vitold doreau să înlăture pe Alexandru cel Bun. În semn de respect, Alexandru cel Bun i-a dăruit Ringalei domenii cu multe sate. Într-un act domnesc din 13 decembrie 1421, care întărește cedarea unor posesiuni ducesei Ringala, se menționează că domnitorul îi oferă orașele Siret și Volhoveț (în prezent denumit Volovăț) și unele sate din apropiere și „locuri pustii” [3]. Autorii afirmă că sub cuvintele „locuri pustii” s-ar presupune teritoriul viitorului oraș. Totuși, actul dat nu face nicio aluzie la Bălți, care ar fi fost donat principesei Ringala [3][4].
Localitățile menționate în actul domnesc, Siret și Volhoveț, se află la o distanță considerabilă față de locul de confluență a râurilor Răut și Răuțel. Aceste așezări sunt situate în partea dreaptă a râului Prut, în actualul județ Suceava [3]. Selecta doamnă nu ar fi dorit să valorifice un teritoriul nepopulat, în a cea vreme, și absolut necunoscut. Dar și nu ar fi convenabil să administreze o moșie atât de întinsă sau fărâmițată [5].

În calitate de argument suplimentar au fost luate și notele de călătorie a cavalerului și diplomatului francez Guillebert de Lannoy [4]. În 1421, Guillebert de Lannoy a călătorit din Polonia în Imperiul Otoman prin Moldova și Crimeea. În consemnările sale Lannoy descrie și vizita de la principesă:

„... de lá me partis et m’em alay á une ville en Russie, nommé Belfz, devers la ducesse de la Mosoeu, qui me fist honneur et m’envoya á mon hostel plusieurs maniure de vivres, et estoit soeur au roy de Poulane...”[6]

La mijlocul secolului al XIX-lea, F. Brun a tradus fragmentul în limba rusă[7]:

„... оттуда я отправился въ другой городъ въ Россіи, называемый Бъльцы, къ герцогини Мазовецкой, которая меня приняла съ почестью и прислала въ мою квартиру разного рода припасовъ...”[6]

În română, traducerea lui Brun este astfel:

... de acolo m-am îndepărtat spre alt oraș din Rusia, numit Bălți (rus: Bel'țî), la ducesa Mazovețki, care m-a primit cu onoruri și mi-a trimis în apartament diverse delicatese...

În primul rând, interpretarea toponimului Belfz, care nici fonetic, nici morfologic nu se asociază cu toponimul Bălți, este eronată. De menționat că Brun s-a axat pe “asemănarea” fonetică superficială a denumirilor orașelor în limba rusă: Belfz și Bel'țî (Бълфз / Бъльцы). Totuși, semnul moale după litera l, „ь” (transliterat prin [ ' ]), în topicul Belfz nu există, nici îmbinarea „fz” și „ц” + „ы” (ț+î) nu corelează. În mod normal, sunetul „ц” (ț) ar avea alternativă în grupul limbilor romanice combinarea consoanelor „tz” și nu „fz”[8].

În al doilea rând, Guillebert de Lannoy scrie că rezidența Ringalei se afla într-un oraș din Rusia. În acest context, nu poate fi vorba de Bălți deoarece el a fost anexat de către Rusia abia în 1812, împreună teritoriul dintre Prut și Nistru, denumit ulterior Basarabia [7]. Până atunci el niciodată nu a fost partea a Rusiei sau a unui cnezat rus [9].
De fapt, Lannoy menționează orașul Belz care pe atunci făcea parte din Polonia, iar în prezent se află în Ucraina [7]. Probabil, Belzul este caracterizat ca un oraș rusesc deoarece a făcut partea din Rusia Kieveană, apoi din Cnezatul Galiției-Volînia până la sfârșitul secolului al XIV-lea. La Belz, Ringala s-a întors după părăsirea Moldovei. Foarte bine se pot observa similitudinile și diferențele dintre cele trei toponime Belfz în raport cu Belz și Bel'țî. Este evident că denumirea de Belfz, menționat de Lannoy, corespunde actualului oraș Belz.

Eroarea în traducerea de către F. Brun a notelor lui Guillebert de Lannoy, precum că cel din urmă ar fi vizitat-o pe principesa Ringala la Bălți (Belfz), a permis interpretarea greșită a Actului domnesc din 1421. Din cele relatate, reiese că Ringala și Lannoy nu au nimic în comun nu istoria orașului Bălți. Afirmația precum că la confluența Răuțelului cu Răut ar fi existat în jurul anului 1421 o localitatea nu are dovezi documentare.

Pentru a găsi rădăcinile îndepărtate ale orașului Bălți trebuie să apelăm la gama nuanțelor tipice pentru toate așezările din acea zonă. În sectorul dintre actualele orașe Bălți și Florești dominau categoria de sate libere (domnești). Unele sate au fost supuse procesul de destrămare din cauza restructurărilor hotarelor dintre moșii. În acest fel, au apărut un șir de sate, prisăci sau palisade domnești de-a lungul Răutului și afluenților săi, printre care se afla și Scutăria Zăvadeni. Această scutărie se află la est de actualul oraș Bălți pe ambele maluri ale Răutului și includea un număr mare de sate. Cartea voievodală a lui Petru Șchiopul scrisă de uricarul ieșean Roșca, ne oferă informații despre politica funciară domnească în albia râului Răut. În aceste document sunt atestate 33 de localități, cu circa 4000 de locuitori, 15 „locuri de sate” și „locuri pustii”, 6 seliște și 4 locuri cu iazuri pentru mori și prisăci. În ce privește locul viitorului municipiu Bălți, documentul nu indică nicio așezare. Totuși este menționat o așezarea, de asemena, denumită Bălți. Aceste Bălți, puțin cunoscut opiniei publice, a fost un participant al politicii de strămutare a satelor. Această politică a căuzat disensiuni între locuitorii tuturor satelor din regiune, din motivul schimbării hotarelor. Interesul satelor de a-și păstra neclintit hotarele moșiilor strămoșești domina autoritar.

Petru Șchiopul hotorăște să pună capăt diferendului recurgând la acțiuni de stabilire și precizare a hotarelor prin orice preț. Astfel, în Cartea voievodală sunt descrise hotarele dintre moșiile diferitor sate din scutăria Zăvadine. În acest proces este inlus și satul Bălți menționat mai sus. Într-un uric a lui Alexandru Lăpușneanu din 20 august 1588 este atestat „loc de sat pe Bălți” (pe pârâul Bălți). Râulețul Bălți există și în prezent, izvorăște din satul Iliceuca și se varsă în râul Cubolta, denumirea pârâului s-a dat uitării și nu se mai utilizează. Aceeași așezare este menționată într-un alt uric, a lui Gaspar Graziani, datat la 2 septembrie 1628 (1619), prin care, lui Ghidion, fiul lui Voico logofătul, „i s-a întărit satul Stăneni, din ținutul Soroca, satul Soluceni și s-a cuvenit satul Bălțile pe Cubolta. În prezent, pe malul drept, între mânica râului Cubolta și pârâului Bălți se străvăd conturile caselor ridicate de țărani.

Satul Bălți de la confluența pârâului Bălți cu Cubolta a fost înființat de țărani liberi veniți dintr-o localitate de pe moșia Zăvădeni. Există o ipoteză că Zăvădenii ar fi situați pe locul actualul al orașului Bălți, de pe Răut [10]. Dar nu e chiar așa. Astăzi, există mahalaua Zavidin din s. Alexandreni și un helșteu Zavidinovca, variante rusificate ale noțiunii de Zăvedeni, demonstrând că Zăvădeni se afla lângă satul Alexandreni din prezent.

Există o informație care ne permite să precizăm data primei atestări documentare a satului Bălți, deja de pe Răut. Sursa provine de la comentariile legate de expediția armatei polono-lituaniană contra Imperiului Otoman. În septembrie 1620, armata polonă comandată de Stanisław Żółkiewski a trecut frontiera cu Moldova la Iargura și s-a oprit lângă Ungheni, la 7 – 8 km de Țuțora. După pierderea bătăliei de la Țuțora, polonezii se retrag prin satele Petrești, Scumpia, Catranâc, „iar pe la amiaza zilei de 4 octombrie ajung la râul Răut, lângă satul Bălți”. Seara, trupele polone au trecut Răutul și la 5 octombrie au ajuns la râul Cubolta. Așadar, prima atestare a municipiului Bălți are loc la 4 octombrie 1620.

Satul Bălți de pe Răut a fost înființat de către locuitorii satului Bălți de pe pârâul Bălți. Adică, a avut loc strămutarea unui sat pe un alt loc, păstrându-se vechea denumirea. Astfel, numele orașul Bălți (1620) din prezent provine de la satul Bălți (1618), iar denumirea celui din urmă - de la pârâul Bălți. Noul Bălți a fost ridicat mai sus de cartierul Podul Chișinăului, în apropiere de râul Răuțel.

Pe parcursul seclului al XVII-lea Bălțiul este consemnat și în alte acte, documente, note etc. Un document din 1651 face referire la trecerea prin Bălți a ostașului rus Arsenii Kuchanov în drum spre Iași. La 26 august 1652 în Bălți staționează Timuș Hmelnițki, fiul hatmanului ucrainean Bogdan Hmelnițki. Călătorul italian G. da Veflind de la 2 august 1657, în timp ce se îndrepta spre Soroca, înseamnă în notele sale că a traversat un mic târg numit Bălți [7].

Epoca modernă[modificare | modificare sursă]

Începutul epocii moderne în Țările Române a fost marcat de instituirea regimului fanariot. În Moldova această etapă a fost precedată de domnia lui Dimitrie Cantemir. În 1711, domnitorul Moldovei încheie o alianță secretă cu țarul Rusiei Petru cel Mare pentru a elibera țara de suveranitatea turcă. Unitățile militare ale lui Petru I a forțat Nistru la Soroca. Armata rusă a a trecut de la Soroca prin Bălți și mai departe până la Iași. Bătălia a avut loc în ținutul Fălciu. Deoarece armata nu a fost aprovizionată suficient cu produse alimentare, Petru I a ordonat colectarea alimentelor să aibă loc din contul populației băștinașe. Astfel, Bălții devin baza principală de aprovizionare a armatei ruse cu alimente și furaje. Din documente se știe că în ajunul luptei cu turcii, în tabără militară au fost aduși 4 mii de boi, 8 mii de berbeci, 300 de care cu grâu și făină. Cea mai mare parte a proviziilor proveneau din depozitele de produse și furajere din Bălți.
După ce au fost biruite de turci în Lupta de la Stănilești, armatele ruse s-au retras, iar Bălții au fost iarăși prădați și incendiați de tătarii veniți din Crimeea. De data aceasta, localitatea și-a revenit rapid. A fost găsită o piatră funerară în timpul restaurarea gardului Catedralei Sf. Nicolae cu inscripția: „Aici se odihnește Maria, soția starostii Panteilemon Dobrin. 1727.” – dovadă că localitatea s-a refăcut și a continuat să fie populată.
În 1766 domnitorul Moldovei Grigore Ghica dăruiește o parte a Bălților Mănăstirii Sfântului Spiridon din Iași, iar cealaltă parte – unor negustori, frații Panaite. Conform recensământului organizat de generalul rus Rumeanțev la 18 iunie 1774, când localitatea era un sat ca multe altele, cu 129 de gospodării, dintre care numai 42 plăteau bir. Scutire aveau 80 de postași, 2 preoți, un căpitan, 2 arnăuți, un chihac și o văduvă. Ca și la atestarea din 1766, moșia aparținea aceluiași boier Panaite Alexandru.
Frații Constantin, Alexandru și Iordache se îndeletniceau cu comerțul. Familia Panaite a folosit poziția favorabilă a Bălților, situat la intersecția marilor căi comerciale, și experiența negustorilor locali în a organiza iarmaroace, contribuind la dezvoltarea târgului. Au fost construite noi drumuri, case poduri. În centrul târgului a apărut o piață largă unde se desfășurau iarmaroacele. În 1791, la inițiativa lui Gheorghe Panaite a început construcția unui mare edificiu de piatră – Catedrala Sfântul Nicolae, care a durat aproximativ 5 ani. Catedrala Sf. Nicolai fusese construită după modelul bisericilor romano-catolice, proiectul a fost executat de arhitectul vienez Veisman. Pentru construcția ei boierul Panait a invitat din Galiția 300 de negustori armeni, intenționând să facă o biserică catolică dar negustorii armeni nu au venit și atunci ea a fost sfințită ca una ortodoxă. Unul din pictorii care au zugrăvit biserica a fost originar din Bălți – Austafiu. El a pictat iconostasul și o parte din cupole. Aptitudinile sale au fost observate de Potiomkin de Tavria, care la trimis la Academia de Arte din Viena. Dar despre soarta lui de mai departe nu se cunoaște nimic.
Fraților Panaite și urmașilor lor le revine meritul de a fi făcut din Bălți cel mai mare și impotant centru comercial din nordul Basarabiei.

Perioada țaristă[modificare | modificare sursă]

Vedere din piața Bodescu din Bălți cu pelerinii veniți la procesiunea icoanei sfinte de la mănăstirea Hârbovăț în 1910.

În anii 1806 - 1812 a avut loc războiul ruso-turc în care a învins Imperiul țarist. Conform Tratatului de la București partea de est a Moldovei, dintre râurile Prut și Nistru, a fost anexată de către Imperiul Rus. Noua provincie s-a numit Basarabia. Basarabia a rămas în componența Imperiului Rus până în 1918.

Din 1907 la Bălți a activat Ion Pelivan, fiind numit în postura de locțiitor, apoi și de judecător [11]. În scurt timp, el adună un mare grup de luptători pentru libertatea ținutului natal: Porfirie Fală, Dumitru Vrabie, Nicolae Stamati, Emanoil Catelly, Nicolae Borcea, Simion Murafa, Ion Buzdugan etc. Sub influența acestui grup cu sentimente naționale, intelectualii locali, devin mai conștienți în privința originii naționale și încep a utiliza limba română în instituțiile publice din Bălți [11]. Procesele judiciare în care erau implicați țăranii moldoveni, Ioan Pelivan le examina în română, refuzând serviciul translatorului oficial.

Pelivan întemeiază la bibliotecă orășenească secția cu cărți românești din diferite domenii: istorie, literatură, știință. La această secției cititorii aveau acces la revistele ci „Viața Românească” (Iași), „Convorbiri literare” (București), ziarele „Universul”, „Viața Națională”, etc. Secția respectivă a bibliotecii a contribuit la trezirea și cultivarea conștiinței naționale a tinerilor moldoveni din Bălți. Ion Pelivan editează la șapirograf un abecedar rus-român cu elemente de ortografie și gramatică. La Bălți, s-a format un nucleu puternic de rezistență națională, care putea să țină piept presiunii curentului de deznaționalizare și rusificare promovat de autoritățile locale.

Autorităție aveau o atitudine antagonistă față de acțiunilor lui Pelivan și susținătorilor săi. Astfel s-a înscenat un proces învățătorului Porfirie Fală, pe care l-au alungat din învățământ pentru că a instruit copiii în limba maternă - româna. Datorită lui Pelivan, Fală a fost restabilit în serviciu. Pentru motive similare, a fost pedepsit și învățătorul Ion A. Buzdugan, iar Th. M. Ciugureanu a fost întemnițat.

La 16 mai 1912 autoritățile orășenești au organizat o sărbătoare cu ocazia centenarului de la anexiunea Basarabiei de către Rusia, iar Ion Pelivan a îmbrăcat o haină de doliu, purta o cocardă tricoloră cernită, (în unele surse – o brățară de doliu). Au urmat anchetările urmate de demisia lui Pelivan din magistratură, și se înscrie în baroul avocaților din Bălți [12]. În 1916 este mobilizat în armată, având gradul de căpitan și ajunge și pe frontul român, unde va lucra în interesele soldaților basarabeni [11].

Unirea cu România[modificare | modificare sursă]

După revoluția din februarie 1917, în Bălți se întoarce Ion Pelivan, având o serie de întâlniri publice, în oraș și în satele din județ. La 30 aprilie 1917, la inițiativa a 10 intelectuali moldoveni și Ion Pelivan s-a ținut o adunare a moldovenilor, la care au participat circa 300 de persoane din Bălți și împrejurimile lui, pentru a informa publicul cu privire la importanța evenimentelor din țară. Adunarea s-a sfârșit cu aprobarea programul Partidului Național Moldovenesc, iar Ion Pelivan a fost numit în funcția de președinte al Comitetului ținutal Bălți.

Începând din vara anul 1917, un rol de primă importanță în cadrul mișcării naționale încep să-l joace militarii mol doveni înrolați în armata rusă. Comitetele soldaților și ofițerilor moldoveni formate în principalele localități basarabene, inclusiv și la Bălți [13]. Tot în 1917, revine în Basarabia Ion Pelivan, care a avut un rol important în pregătirea unirii, fiind creatorul primei grupări naționale din orașul Bălți. În 1917 a fost ales chiar președinte al Sfatului Țării, însă pentru a-l atrage în activitățile vizând realizarea unirii [14][15]. Datorită activității lui Ion Pelivan, județul Bălți a fost primul județ din Basarabia, care s-a pronunțat pentru Unirea Basarabiei cu România [16]. În octombrie în județul Bălți staținau 2 regimente de cazaci care devastau și jefuiau tot avutul țăranilor. De aceea, la 18 noiembrie a avut loc congresul țărănesc la care s-a decis să informeze Sfatul Țării cu privire la situația groaznică din județ. Congresul scoate o rezoluție prin care se adresează Sfatului Țării, cerându-i să evacueze regimentele de cazaci de pe teritoriul județului. Hotărârea congresului țărănesc este adusă la cunoștința Sfatului de către delegatul Trofim, cu ocazia deschiderii Sfatului Țării al 21 noiembrie 1917 [17]. În decembrie, la Bălți s-a naționalizat Drujina nr 487, unitate militară în cadrul Directoratului General al Forțelor Armate. Fiind compusă numai din moldoveni drujina era comandată de Anatolie Popa [18].

Clădirea Zemstvei în care s-a proclamat în favoarea unirii cu România la 3 martie 1918

La începutul lunii ianuarie 1918, la Chișinău, se organizează Frontotdelul - comitet bolșevic, în frunte cu Perper, Kaabak ș.a. Cu sprijinul unor unități militare ruse bolșevizate scăpate nedezarmate de pe frontul românesc și a unei garnizoane, aceștia au încercat să preia controlul politic asupra Chișinăului și a Basarabiei în întregime. La Bălți, Frontotdelul a impus conducători militari din rândurile acoliților săi. Pentru a restabili situația, la dispoziția Consiliului Directorilor Generali al Republicii Democratice Moldovenești a venit un detașament de voluntari ardeleni. Bandele comitetului bolșevic au atacat eșalonul în Chișinău și au arestat mai mulți membri ai conducerii republicii, înviindu-i în trădare. Frontotdelul considera elemente contrarevoluționare, directorii generali, deputații moldoveni separatiști (acei presupuși că vor unirea cu România), comandanții de unități moldovenești, boierimea, preoțimea și toți intelectualii regimului vechi și îi urmăra, pentru a fi arestați și făcuți inofensivi. La Bălți, și în alte orașe basarabene, Frontotdelul a declarat starea de asediu. Orașul era împânzit de patrule militare, intrările/ieșirile din oraș erau controlate de forțele armate devotate comitetului revoluționar. În aceste condiții guvernul moldovenesc a fost nevoit să ceară ajutor militar din partea României. Guvernul român a acceptata cerea și la 8 ianuarie trupele românești au trecut Prutul. În direcția Bălțiului au operat Divizia 2 Cavalerie și Brigada V Călărași.

La 3 februarie 1918, 18 țărani membri ai Zemstvei județului Bălți, au pregătit o cerere, pe care au înaintat-o la 2 martie Președintelui Adunării Generale a Zemstvei județene (Consiliul județean). În această cerere, ei și-au exprimat dorința de „a se uni cu țara noastră mamă, România” [19]. La 3 martie 1918 zemstva județului Bălți, sub președinția lui Costache Leancă, s-a proclamat în unanimitate în favoarea unirii Basarabiei cu Vechiul Regat, cerând Sfatului Țării să grăbească Unirea cu Patria-mamă [20][21][22][23]. Totodată, Zemstva județeană s-a adresat Regelui Ferdinand I, exprimându-și dorința pentru «sfânta, mântuitoarea, mult dorita și veșnica unire cu țara-mamă România» [24].

Epoca contemporană[modificare | modificare sursă]

Perioada interbelică[modificare | modificare sursă]

Prefectura judeţului Bălţi în perioada interbelică (în prezent sediul Stǎrii Civile)

La 1 noiembrie 1920, la Bălți își începe activitatea Comitetului pentru ajutoare refugiaților din Rusia bolșevică. Astfel de comitete activau la Chișinău, Cernăuți, Iași, iar la București funcționa o Reprezentanță specială. Refugiații au fost documentați în „Registrul de ieșire al Comitetului pentru ajutorarea refugiaților aflați în oraș și județul Bălți”. Registrul atestează ajutorarea refugiaților de către Primăria Bălți, diferite organizații, populația locală. Numărul real al refugiaților nu se cunoaște, decât cei înscriși în registre. Au fost cazuri când s-a înregistrat sosirea a 36 și 46 de oameni, în rest figurează câte 2 - 3 persoane (o familie). De aceștia au fot cel puțin 40 - 50 de cazuri. Reieșind din suma donațiilor bălțenilor de 110000 lei și 12000 ruble, iar unui refugiat i se rezervau 1000 de lei, s-a dedus că prin Bălți au trecut 350 - 400 de refugiați ruși care au primit ajutor material [25] Pentru a informa populația autohtonă cu privire la situația refugiaților, dar și despre soarta acestora, administrația locală a editat peste 400 de afișe. Bălțenii depuneau banii la contul Comitetului. Cea mai mică sumă donată constituie 2 lei, 40 de bani, iar cele mai mari era de circa 10000 de lei. Astfel, se poate afirma că la acțiunea dată au participat nu doar bălțenii înstăriți dar și cei nevoiași. În afară de bani, populația aducea la sediul Comitetului făină, ulei vegetal, legume, fructe, mirodenii, sare, plapume, cearșaf, etc. Probabil, Comitetul pentru refugiați a activat până în anul 1923 [25]. Conform unor surse în Bălți au fost înregistrați cel puțin 8300 de refugiați. [26]

Serviciul de acordare a asistenței medicale cuprindea 6 spitale de stat, 1 spital și 2 sanatorii particulare, de asemena erau aparate radiologice.[27]

Economie[modificare | modificare sursă]

Importanța orașului Bălți, un însemnat centru de prelucrare a produselor agricole și al exportului de cereale, sporește în legătură cu terminarea construcției în 1923 a tronsonului de cale ferată Ungheni-Bălți. În același an orașul devine locul de reședință a Episcopiei Hotinului. Acum la Bălți se înregistrează cele mai rapide tempouri de dezvoltare economică și arhitecturală dintre toate centrele urbane din Basarabia [28].

Cultura[modificare | modificare sursă]

În această perioada Bălțiul devine un important centru cultural în Basarabia. În 1934, este inaugurat teatrul „La Scala” undea aveau loc zeci de spectacole, concerte, ceremonii conferințe, serate literare, întâlniri cu oamenii de cultură. Teatrul avea o fațadă cu 6 coloane rotunde, acoperiș cafeniu de tablă, două foaiere, scenă, balcon, cabine de machiere, ateliere. În incinta teatrului a avut loc zeci de spectacole, concerte, întâlniri cu oamenii de cultură, conferințe. Astfel, pe 17 septembrie 1935 Sala de Cinema Lux găzduiește conferința marelui romancier Liviu Rebreanu închinat operei lui George Coșbuc. Orașul a fost inundat de afișe, care anunțau venirea lui Rebreanu la Bălți. Sala a fost arhiplină, de cei care doreau să-l asculte pe marele scriitor român. Vizita lui Liviu Rebreanu a fost un eveniment important în viața culturală a orașului Bălți. Pe scena teatrului Scala au evoluat bălțenii Iza Kremer, cântăreață de muzică ușoară (soprano), care a rămas în memoria contemporanilor ca cea mai strălucită stea pe care a dat-o Basarabia în acest gen de activitate, Eugenia Babad-Cioculescu - cântăreață de operă mezzo-soprană; acotrii - Vasterman, Ardatov, Zigmund Mărgulescu etc. Publicul bălțean i-a răsplătit cu aplauze furtunoase pe vestita Maria Tănase, marea actriță Maria Filotti, genialul George Enescu; „veșnicul tânăr” Gică Popescu. Scala a găzduit turneele „Ateneului popular” din Iași (conducător artistic Vasile Popovici), teatrul Cărăbuș (Constantin Tănase).Concomitent, lângă teatru au fost construite și două cinematografe „Modern” și „Lux”. În Bălți funcția și Biblioteca „Isac Șterenberg”,deschisă în fice seară de la ora 17 până la 21, prețul unui abonament era de 2 lei. Doritorii de avea cărți propii le puteau procura Librăria Românească, Librăria Progresului și Librăria Papetăria „Centrală”.

Al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Unități ale Armatei a 11-a germană au sosit la 17 iulie în orașul Bălți, iar la mijlocul lui iulie, forțele germane și românești de sub controlau întreg nordul Basarabiei. În urma eliberării Basarabiei, Regimul Antonescu a oferit acestui teritorii o organizare aparte, ca și Bucovinei, constituind o provincie administrativă, cu personalitate juridică și bugete proprii. Provincia era condusă de un guvernator care avea calitatea de administrator general și era împuternicitul Conducătorului Statului în regiune [29]

Perioada sovietică[modificare | modificare sursă]

Lagărul de prizonieri[modificare | modificare sursă]

Pe teritoriul municipiului Bălți au existat două lagăre de prizonieri – unul numit „obișnuit” altul „cu regim forțat” [30][31]. Cel obișnuit se afla pe actualul teritoriu al Combinatul de Blănuri. Cel cu regim forțat având un număr de înmatriculare 103, se afla pe teritoriul unității militare din strada Ștefan cel Mare și parțial pe teritoriul penitenicarului preventiv. Lagărul obișnuit a apărut în agust 1944, în el au nimirit mii de prizonieri de diferite naționalități: români (inclusiv basarabeni) germani, unguri, italieni, cehi, polonezi [30][32][33]. Dezastrul, foametea și bolile au secerat într-un răstimp scurt viața mai multor mii de oameni.

Troiţa înălţată pe locul unde au foat găsite osemintele deţinuţilor

Circumstanțele agravante și atitudinea față de prizonieri a condus la nimicirea lor în masă. Morții erau aruncați în câteva pâlnii provenite din explozii de bombe din valea Răutului [31]. E greu de spus care e numărul exact a celor care și-ai sfârșit viața acolo. Lagărele se aflau în directa subordine a NKVD-ului. În aceste lagăre prizonierii erau deținuți de la 2 – 3 luni până la câte un an, dacă supraviețuiau erau trimiși în lagărele din interiorul U.R.S.S-ului [31].
În lagărul zis obișnuit cei mai mulți erau români și moldoveni din armata română. Când s-a aflat în oraș și în satele vecine de prezența moldovenilor și românilor, rudele și apropiații au început să facă vizite, demersuri prin instanțele militare pentru a obține eliberarea, le aduceau mâncare și haine. Astfel, că se produce o anumită dezordine în jurul lagărelor [30].
Majoritatea deținuților care au supraviețuit în condițiile inumane au fost deportați departe de Moldova, în lagărele din Siberia și Kazahstan.
Un număr neînsemnat a fost lăsat să rămână în Moldova. 25 de prizonieri formau un detașament care lucra la restaurarea Combinatului de Mobilă. Au lucra un an și ceva fără a li se permite să se ducă măcar odată acasă, deși unii erau chiar din Bălți.
În lagărul cu regim forțat au fost deținuți mai mulți străini și mai puțini români, din 1944 și până în 1948. În acest răstimp, prizonierii au servit brațe de muncă la combinatele de bere, de zahăr, de spirt, la Uzina mecanică de utilaj agricol, la aeroportul local. Îndeplineau tot felul de munci sub supraveghere [30].

Într-o zi de joi, la 7 mai 1992 din inițiativa redacției ziarului local Curierul de Nord[32], în lunca Răutului, unde s-a descoperit osemintele foștilor lagăr de concentrare de pe teritoriul Combinatului de Blănuri, a fost sfințită o troiță. Crucea din lemn de brad a fost meșterită de Pavel Curatu și Maxim Odagiu. La ceremonie au fost prezenți atât foști deținuți rămași în viață, cât și rudele celor care nu s-au mai întors din lagăr [34].

Deportări[modificare | modificare sursă]

La fel ca și 1940, ocupând orașul pentru a doua oară, sovieticii au trecut la deportări. La 6 iulie 1949, din orașul Bălți au fost deportate 207 familii de așa-ziși „chiaburi”, iar din raionul Bălți, dintr-un total de 26 de sate - alte 154 de familii. Deci, în total 362 de familii, cu 15 mai multe decât s-a indicat în Hotărârea nr. 509 a Consiliului de Miniștri al RSSM. Cele 154 de gospădării țărănești, din raionul Bălți, au fost supuse jafului din partea sovieticilor [35]. Ei au confiscat inventarul agricol, mobila din case, terenurile agricole, animalele domestice și alte bunuri materiale. Datorită confiscărilor au fost posibilă crearea colhozurilor și sovhozurile în localitățile respective. În total au fost confiscate 180 de case în valoare de crica 600.00 de ruble, 76 au fost transmise colhozirilor, 9 au fost transformate în cluburi, 3 transmise SMT-urilor, iar 92 de case au fost transmise sovietelor sătești [35]. Pe 15 septembrie 1944, asupra județelor Bălți, Orhei și Soroca a fost extinsă Legea impozitului agricol a URSS din 1939, iar la 16 septembrie țăranii basarabeni au fost obligați la impozitul agricol militar - 150 de ruble pe an. În anul următor, la 8 ianuarie, guvernul sovietic adoptă o hotărâre prin care stabilește cota maximă de teren arabil pe care o poate deține un țăran. Astfel, locuitorii din județele Bălți puteau avea în proprietate până la 10 hectare, surplusurile erau naționalizate [36].

În noaptea spre 1 aprilie 1951 a avut loc un nou val de deportarea, Operațiunea Nord. Au deportați adepții cultului Martorii lui Iehova, cât și unii reprezentanți altor culte minoritare. Din raionul Bălți au fost ridicate 11 familii, însumând 37 de persoane [37].

Dezvoltarea socio-economică[modificare | modificare sursă]

În perioada postbelică orașul Bălți își menține statutul de cel mai important centru industrial și cultural din nordul Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești.

În 1969 conform estimărilor populația orașului constituia circa 91 100 locuitori. În localitatea funcționa 35 de unități industriale. Ramurile principale ale industriei erau: industria alimentară (combinatul de ulei și grăsimi, cel mai mare din RSSM, combinatul de carne, de spirt și zahăr, de produse de panificații; fabrici de vinuri și coniacuri, de bere de produse lactate, de pâine), industria ușoară (combinatul de blănuri, fabricile „40 de ani ai RSSM”, și „Ciocârlia”), industria constructoare de mașini și electrotehnică (uzina de mașini agricole, electrotehnică, de armaturi electrice pentru iluminat), industria materialelor de construcție (fabrici de piese prefabricate din beton armat și de panouri mari, de ghips, de materiale de construcție). La Bălți funcționează o termocentrală, 2 soluzuri pentru cereale, fabrici de hidroliză și drojdii, de mobilă, de calibrare a porumbului ș.a.

La sfârșitul anilor 60 funcționau circa 350 de unități comerciale, dintre care: 193 magazine, 127 întreprinderi de alimentație publică etc.

În sistemul de sănătate funcționau 6 așezăminte spitalicești cu 1430 de paturi. Populația era deservită de 6 policlinici, 353 medici și 1158 de lucrători cu studii medicale medii. Școală de felceri și moașe. Casă a lucrătorilor medicali.

În oraș funcționează institutul de cercetări științifice în domeniul selecției, seminologiei și agrotehnicii culturilor de câmp. Oamenii de la acest institut obținuse soiuri noi de culturi: grâul de toamnă „Bălți 32”, soi „Biruința 12”, binecunoscute atât în republică cât și în străinătate.

Domeniul culturii era reprezentat de Teatrul muzical dramatic moldo-rus „Vasile Alecsandri”, Muzeul interraional de studiere a ținutului, 26 de biblioteci (circa 500 mii de volume), 16 cluburi, 4 cinematografe, Casa lucrătorilor de învățământ, Palatul pionierilor și școlarilor. Presa locală era supusă cenzurii și apărea doar un singur ziar- Komunist - numit organ al Comitetului orășenesc de partid și ai Sovietului de deputați din Bălți. La cele 32 de școli de cultură generală învață peste 20 de mii de elevi. Există o școală medie politehnică, o școală de muzică și una de medicină, în care învață peste 2 mii de persoane. Institutul pedagogic de Stat „Alecu Russo” la care își făceau studiile peste 6500 de studenți, avea numai patru facultăți: filologie, științe fizico-matematice, limbi străine și pedagogie.

Până în 1969 suprafața fondului fondul locativ a crescut de 6,4 ori în comparație cu anul 1945. La periferia orașului cresc cartierele Jubliar și Comsomolist cu blocuri de 4 - 5 etaje. În jurul orașului se formează o zonă verde pe o suprafață de mii de hectare [38].

În anul 1988 din cele 17 școli din Bălți doar una era românească [39].

Etapa actuală[modificare | modificare sursă]

După proclamarea independenței Republicii Moldova la 27 august 1991, autorități separatiste în frunte cu Igor Smirnov, ajutați de Armata a 14-a rusă și de către cazaci, și-au creat propria republică - Republica Moldovenească Nistreană. În aceste condiții la 2 martie 1992 începe conflictul militar de pe Nistru. Acordul de încetare a focului a fost semnat la 21 iulie 1992 de către Republica Moldova și Federația Rusă [40]. Printre victimele războiului pentru integritatea țării se numără polițiștii bălțenii: Sergiu Ostaf; locotenet superior de poliție Anatol Calmațiu (41 ani; a căzut aflându-se la postul nr. 1 din preajma satelor Cocieri și Corjova din cauza unei explozii de proiectil[41]) și sergentul de poliție Alexandru Babinschi (răpuns de un glonte[42]) [40]. La 20 iunie 1992 în timpul luptelor de pe Nistru au căzut doi militari: căpitanul Vladimir Macarciuc și locotenentul major Valeriu Nazarco, având vârsta de 37 de ani și, respectiv, 34 de ani. Conform datelor Centrului Militar din Bălți, la războiul cu separatiștii au participat circa 800 de bălțeni, inclusiv circa 400 de militari ai Brigăzii de Infanterie „Moldova” din Bălți [43].

La 12 februarie Monumentul lui Lenin a fost transferat de pe Piața Independenței pe teritoriul Comisariatului militar.

La 19 mai 1992, Bălțiul este vizitat de președintele României, Ion Iliescu, și președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur. La marginea orașului ambii președinți au fost întâmpinați de delegați Primăriei Bălți în frunte cu primarul Vladimir Tonciuc. La Combinatul de Blănuri, cu vizitarea căruia a derulat programul, s-au purtat discuții cu salariații și au fost demonstrate modele fabricate la combinat. Apoi președinții au ținut calea spre Teatrul Național Vasile Alecsandri unde s-au întreținut cu actori, regizori. Vizita a continuat pe câmpurile experimentale ale A.Ș.P. „Selecția”. După amiază președinții României și Republicii Moldova au plecat spre Chișinău. La Bălți Ion Iliescu a anunțat despre pregătirea unui „Tratat de fraternitate” între România și Republica Moldova [44].

În 1995, la 16 aprilie, au avut loc alegerile locale pentru un nou Consiliu Municipal. La funcția de cosilier au candidat 2 blocuri electorale, 4 partide și 10 candidați independenți. Alegerile de la Bălți erau pe cale de a suferi eșec [45]. La 19:00 participase doar 47,3% din electorat, în condiții în care pentru validarea alegrilor era nevoie de prezența la urne a 50 la sută din votanți și finalizarea procesului electoral avea la loc la ora 8:00. În această situație, Comisia Electorală Municipală Bălți, cu acordul Comisie Electorale Centrale, a prelungit votarea până la ora 21:00. Din cei 90 477 de persoane cu drept de vot incluși în liste, la alegeri s-au prezentat 53,6% din bălțeni [45].

Rezultatele alegerilor locale din 1995:

Partid/candidat Total voturi Procente Mandate
în consiliu
Blocul Electoral „Partidul Socialist
și Mișcarea pentru egalitate în drepturi „Unitate-Edinstvo”
(B.E. „PSMUE”)
17 496 18
Partidul Democrat Agrar din Moldova
(PDAM)
9 501 9
Partidul Comuniștilor din Moldova
(PCM)
6 784 6
Blocul Electoral „Alianța Forțelor Democratice”
(B.E. „AFD”)
3 803 3
Partidul Renașterii Economice a Moldovei
(PREM)
957 2
Nicolae Chirilciuc 4 444 1
Notă: Partidul Social Democrat din Moldova (727 voturi) și ceilalți 9 independenți nu au acumulat
voturi necesare pentru a accede în consiliu

La prima ședință al noului Consiliu Municipal din 11 mai 1995, reprezentantul guvernului Gheorghe Gusac a propus candidatura lui Victor Morev la funcția de primar al municipiului. La aceeași ședință 36 de consilieri au votat pentru Victor Morev, 2 consilier - contra și un consilier s-a abținut [46].

La alegerile locale din 17 iunie 2001 pentru postul de primar al municipiului Bălți au concurat 7 candidați. Rata participării la votare a fost de 33%. Desfășurarea turului doi nu a fost necesară, deoarece câștigătorul, Vasile Panciuc, a însumat peste 50% din votul bălțenilor în primul tur.

Nume Partid Voturi %
Vasile Panciuc PCRM 25 553 74,2
Nicolae Chirilciuc 6 151 17,88
Valerii Grumeza independent 1 189 3,46
I. Filip 585 1,7
L. Carasev 478 1,39
V. Romanciuc 272 0,79
Leonid Grabciu independent 203 0,59

La alegerile locale din 25 mai 2003 la urne s-au prezentat 32 271 de persoane sau 34,23%.

Nume Partid Voturi %
Vasile Panciuc PCRM 26 919 83,42
Mihai Cojocaru Blocul „Moldova Noastră” 3 082 9,55
Aurel Filip Blocul PSD-PSL 2 270 7,03

În 2007 rata de participare la alegerile locale în municipiul Bălți a fost de 34% [47]

Nume Partid Voturi %
Vasile Panciuc PCRM
Rezultatele alegerilor locale
din 5 iunie 2011 la funcția de primar
Vasile Panciuc
  
68.27%
Vladimir Tonciuc
  
15.41%
Vadim Vacarciuc
  
7.34%
Anatolie Harcenco
  
5.26%
Igor Ciuru
  
1.42%

În urma alegerilor locale din 2007, 21 de mandate sunt deținute de comuniști, 11 - de reprezentanții altor partide și 4 de candidați independenți. Inițial, în cadrul Consiliului Municipal Bălți s-au forma două fracțiuni: fracțiunea Partidului Comuniștilor din Republica Moldova și fracțiunea de opoziție „Meleag” – compusă din 4 consilieri din diferite partide și 2 consilieri.

Sediul Primăriei şi Consiliului Municipal Bălţi în prezent

În 2010 structura CMB a suferit schimbări. În aprilie fracțiunea „Meleag” a fost părăsită de consilierul independent Slava Perunov, managerul ziarului local „SP” și, totodată, președinte al Asociației Presei Independente (API) din Moldova, declarând că se retrage din fracțiunea de opoziție în baza unei decizii a Consiliului de etică al API care s-a pronunțat împotriva participării membrilor API în oricare fracțiuni politice la nivel local și central [48]. În septembrie 2010 s-a format fracțiune Partidului Democrat din Moldova. Noua fracțiune este alcătuită din 6 consilieri, inclusiv doi care, recent, au părăsit fracțiunea comunistă, un socialist și un independent. Tot atunci, fracțiunea „Meleag”, din care au făcut parte și consilieri democrați, a anunțat ca are doi noi membri – consilieri creștin-democrați [49].

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Istoria Bălțiului

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Eugen Sava, Mariana Sîrbu. Așezări cu „cenușare” în bazinul Răutului (catalog). Tyragetia, Vol. III [XVIII], nr. 1, 2009, p. 169-192. Acesat 15 iulie 2011.
  2. ^ Marșalcovschi, Teo-Teodor. Geneza municipiului Bălți: Concept urbanistic și prima atestare, 2009, p. 16.
  3. ^ a b c Маршалковски, Тео-Теодор; Сурду, Владимир. Когда на самом деле основаны Бельцы? СП, N 16, 19 апреля 2007, с. 51.
  4. ^ a b Marșalcovschi, Teo-Teodor. Geneza municipiului Bălți: Concept urbanistic și prima atestare, 2009, p. 17.
  5. ^ Marșalcovschi, Teo-Teodor. Geneza municipiului Bălți: Concept urbanistic și prima atestare, 2009, p. 18.
  6. ^ a b Marșalcovschi, Teo-Teodor. Geneza municipiului Bălți: Concept urbanistic și prima atestare, 2009, p. 19.
  7. ^ a b c d Маршалковски, Тео-Теодор; Сурду, Владимир. Когда на самом деле основаны Бельцы? СП, N 17, 25 апреля 2007, с. 51.
  8. ^ Marșalcovschi, Teo-Teodor. Geneza municipiului Bălți: Concept urbanistic și prima atestare, 2009, p. 19 - 20.
  9. ^ Marșalcovschi, Teo-Teodor. Geneza municipiului Bălți: Concept urbanistic și prima atestare, 2009, p. 8.
  10. ^ Nicu, Vladimir. Localitățile Moldovei în documente și cărți vechi. Itinerar, bibliografic. Vol I; A - L. Chișinău: Universitas, 1991. - 508 p
  11. ^ a b c Cernea, Gheorghe. 90 de ani de la Unirea Basarabiei cu Țara-Mamă. Literatura și arta, Nr. 45 (3297), 6 noiembrie 2008, p. 3.
  12. ^ Trofăilă, Vasile. Vatra doinelor străbune: Pe malurile Răutului. p. 16-17.
  13. ^ Negrei, Ion. Schimbarea la față a Basarabiei în 1917-1918. Familia Română, AN 9, NR. 1(28), aprilie 2008, p. 6 - 15. ISSN 1454 - 8607
  14. ^ Constantin, Ion. Pantelimon Halippa neînfricat pentru Basarabia. - București: Biblioteca Bucureștilor, 2009. - 326 p. ISBN 978-973-8369-64-1
  15. ^ Coadă, Ludmila (). Zemstva Basarabiei: Aspecte istorico-juridice. Chișinău: Pontos. p. 253. 
  16. ^ Constantin, Ion. Gherman Pântea între mit și realitate. - București: Biblioteca Bucureștilor, 2010. - 384 p. ISBN 978-973-8369-83-2
  17. ^ Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmai, 1991, p. 85.
  18. ^ Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmai, 1991, p. 75.
  19. ^ Pantelimon Halippa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmai, 1991, p. 147.
  20. ^ Colesnic, Iuri (). Generația Unirii. Chișinău: Museum. pp. 57 – 58. ISBN 9975-906-85-0. 
  21. ^ Scurtu, I. ș.a (). Istori Basarabiei: de la începuturi până în 1998. București: Semne. p. 87. ISBN 973-9318-54-1. 
  22. ^ Cernea, Gheorghe. Un fenomen definitoriu pentru dimensiunea națională românească a Basarabiei: Unirea din 27 martie 1918. Literatura și arta, Nr. 12 (3420), 24 martie 2011, p. 3. Acesat 15 iulie 2011.
  23. ^ Coadă, Ludmila. Manifestarea elementului național în zemstva basarabeabă. Tyragetia, , s.n., vol. I [XVI], nr. 2, 2007, p. 229-239.
  24. ^ Moraru, Pavel. Revoluția bolșevică a apropiat Unirea. Ziarul de Gardă, 27 martie 2011.
  25. ^ a b Chetra, T. Refugiații: 1920 - 1922. Curierul de Nord, nr. 26, 3 iulie 1992.
  26. ^ Ciobanu, Ștefan. Basarabia. Monografie. Chișinău, 1926, p. 37.
  27. ^ Habun, Liliana. Organizarea sanitară a statului român în perioada interbelică (cu referire la Basarabia). Analele asociației naționale a tinerilor istorici din Moldova, Chișinău, 2008, pp. 164-170.
  28. ^ Șlapac, Mariana (Septembrie 2005). „Urbanismul Basarabiei în anii 1918-1940” (PDF). Moldova Urbană. Chișinău: PNUD „Moldova fermecătoare”. Nr. 4: 19 – 20. ISSN 1857-0380. Accesat în 24 februarie 2011.  Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
  29. ^ Stănică, Viorel. Administrarea teritoriului României în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Transylvanian Review of Administrative Sciences, 19/2007, pp. 107-116. Accesat 12 martie 2012.
  30. ^ a b c d Sturza, T (). „Morminte fără cruce XI”. Curierul de Nord. Bălți. nr. 17: p. 5. 
  31. ^ a b c Sturza, T (). „Morminte fără cruce IX”. Curierul de Nord. Bălți. nr. 14: p. 5. 
  32. ^ a b Masacrul de la Bălți (vara-toamna anului 1944). ascor.md, 17 aprilie 2011. Accesat 16 iunie 2011.
  33. ^ Hrehor, Constantin. Muntele mărturisirii. Anii rezisteneiă/anii suferinței. Iași: Apologeticum, 2004. - 301 p.
  34. ^ Chetrari, Tatiana. Troița prizonierilor. In: Curierul de de Nord, nr 15, 15 mai 1992, p. 3.
  35. ^ a b Enciu, Nicolae; Pădurea, Lidia. Contribuții documentare la istoria deportărilor din 6 iulie 1949 în raionul Bălți//Anuarul Catedrei discipline socioumanistice, 2006-2007, Bălți, Presa Universitară Bălțeană, 2008, p. 28 - 30.
  36. ^ Tașcă, Mihai. Arhivele comunismului: Basarabenii au fost înfometați, la ordinul partidului. Adevărul, 29 septembrie 2011. Accesat 29 septembrie 2011.
  37. ^ Tașcă, Mihai. Operațiunea „Nord“: deportarea în masă a „sectanților“ basarabeni. Adevărul, 29 martie 2012. Accesat 5 iulie 2011.
  38. ^ Eremia, A.; Roșcovan, I. Bălți. Enciclopedia Moldovenească.
  39. ^ Stafi, Ion. Spovedaniile Basarabiei. Ed. a 3-a, revăzută și adăugită. -Ch.: Bons Offices, 2007. – 364 p. ISBN 978-9975-928-92-2
  40. ^ a b Josan, Galina. Omagiem apărătorii integrității patriei. Vocea Bălțiului, nr. 8 (227), 6 martie 2009, p. 1.
  41. ^ Anatol Calmațiu. Curierul de Nord, nr. 20, 22 mai 1992, p. 3.
  42. ^ Alexandru Babinschi. Curierul de Nord, nr. 25, 26 iunie 1992, p. 4.
  43. ^ Catană, Igor. În memoria a doi militari. Vocea Bălțiului, nr. 25 (83), 23 iunie 2006, p. 1.
  44. ^ Corbul, L. Președintele României Ion Iliescu, 19 mai 1992, la Bălți. Curierul de Nord, nr. 20, 22 mai 1992, p. 1.
  45. ^ a b Urușciuc, Eugen. Va deveni Victor Morev primar al orașului Bălți? Curierul de Nord, nr. 17 (164), 1995, p. 2.
  46. ^ La 11 mai Victor Morev a servit șampanie. A devenit primar al Bălților. Curierul de Nord, nr. 20 (167), 13 mai 1995, p.1.
  47. ^ Monitorizarea procesului electoral la alegerile locale generale din Republica Moldova. Raportul nr. 3. 10 - 30 mai 2007.
  48. ^ „Slava Perunov s-a retras din fracțiunea „Meleag" din Consiliul Municipal Bălți”. Asociația Presei Independente din Moldova. . Accesat în . 
  49. ^ „O nouă fracțiune în Consiliul Municipal Bălți”. DECA-press. . Accesat în .