Sari la conținut

Basarab I

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Basarab I
(Basarab Întemeietorul)

Domn al Țării Românești

Basarab I - frescă din Biserica Domnească din Curtea de Argeș
Date personale
Născutanii 1270[1] Modificați la Wikidata
Țara Românească[2] Modificați la Wikidata
Decedat1352
Câmpulung, Țara Românească Modificați la Wikidata
PărințiThocomerius Modificați la Wikidata
Căsătorit cuDoamna Margareta
CopiiTeodora a Valahiei
Nicolae Alexandru Modificați la Wikidata
Ocupațievoievod Modificați la Wikidata
Locul desfășurării activitățiiValahia[3] Modificați la Wikidata
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară Dinastia Basarabilor
Domn al Țării Românești
Domniecca. 1310 – 1352
PredecesorNegru Vodă (legendar)
SuccesorNicolae Alexandru

Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco Basarab, Bassaraba și Bazarad; n. anii 1270, Țara Românească – d. 1352, Câmpulung, Țara Românească) [4], supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Țării Românești. A domnit între anii ~1310 - 1352. A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d'Anjou care, după Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei diplome conține mențiunea „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris” („pe Basarab, fiul lui Thocomerius, schismaticul, vlahul nostru necredincios”).

Originile și familia

[modificare | modificare sursă]

Basarab a fost fiul lui Thocomerius, potrivit unui hrisov emis de Carol I al Ungariei în 1332.[5][6] Poziția socială a lui Thocomerius nu poate fi determinată.[7] O ipoteză susține că acesta ar fi descins din Seneslau, un cneaz român sau slav din a doua jumătate a secolului al XIII-lea.[8][9] Istoricul Vlad Georgescu consideră că Thocomerius a fost probabil succesorul lui Bărbat, conducătorul Olteniei de la sfârșitul secolului al XIII-lea.[10] Istoricul Tudor Sălăgean îl definește drept „un potentat local."[7]

Cel puțin patru hrisoave maghiare din secolul al XIV-lea îl menționează pe Basarab ca român. Carol I al Ungariei îl numea în 1332 „Basarab, românul nostru necredincios”.[5][11] Numele Basarab este de origine turcică.[12][13] Prima parte provine din rădăcina verbală turcică bas- („a apăsa”, „a stăpâni”, „a conduce”), iar a doua parte corespunde titlului onorific turcic aba sau oba („tată”, „rudenie mai în vârstă”), regăsit și în nume cumane precum Terteroba, Arslanapa sau Ursoba.[14] Numele sugerează o posibilă origine cumană sau pecenegă, ipoteză care nu a fost demonstrată.[13][15][11] Potrivit istoricilor Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu, prezența unui nume de origine străină nu implică în mod necesar o origine etnică diferită, întrucât influențele onomastice erau frecvente în epocă, iar faptul că a purtat un astfel de nume nu diminuează caracterul românesc al lui Basarab.[16] După alți istorici, numele „Basarab” a fost interpretat în cumană și ca însemnând „prea sfânt, prea puternic” sau „izbăvitorul”.[17] Georgeta Filitti arată că, deși originea cumană a numelui este acceptată, aceasta nu poate fi extinsă automat asupra originii dinastiei, fiind posibilă existența unor influențe româno-cumane, inclusiv ipoteza ca mama lui Basarab să fi fost de origine cumană, în contextul unei simbioze româno-cumane atestate pentru epocă „mai multe familii boierești, în special din jumătatea răsăriteană a Munteniei, au o origine cumană.”[18]

Papa Ioan al XXII-lea i s-a adresat lui Basarab ca unui „principe catolic devotat” într-o scrisoare din 1 februarie 1327.[19] În aceeași zi, papa a trimis scrisori similare lui Carol I al Ungariei și unor înalți demnitari, între care Toma Szécsényi, voievodul Transilvaniei, și Mikcs Ákos, banul Slavoniei, cerându-le să sprijine acțiunile dominicanilor împotriva „ereticilor”.[20][21] Potrivit lui Neagu Djuvara, această corespondență ar demonstra că Basarab era catolic, ceea ce ar indica și o origine cumană, întrucât cumanii fuseseră botezați în rit catolic.[22] Istoricii Matei Cazacu și Dan Mureșan resping această interpretare, arătând că majoritatea surselor indică faptul că Basarab era ortodox.[23] De exemplu, Cronica pictată de la Viena, finalizată în anii 1350, îl descrie ca „schismatic perfid”.[24][25]

Un diptic de la Câmpulung conține o mențiunea: „Io Basarab voievod și soția sa, Marghita”.[26] Deși dipticul, revizuit și reînnoit în 1710, ar putea conține o eroare de copiere, istoricii tind să accepte că soția lui Basarab se numea Marghita, formă derivată din Margareta.[26] Potrivit folclorului muntean, Marghita ar fi fost soția catolică a legendarului întemeietor al Țării Românești, Negru Vodă.[27] Se spune că ea ar fi ridicat o biserică catolică la Câmpulung și că s-ar fi sinucis după ce biserica a fost distrusă la porunca soțului ei.[27]

În scrisoarea sa referitoare la bătălia de la Velbužd, Ștefan Dușan menționa că Basarab era „socru al țarului Alexandru al Bulgariei”, ceea ce arată că fiica lui Basarab, Teodora,[28] era soția lui Ioan Alexandru al Bulgariei.[29] Istoricul Vásáry consideră că Basarab a căsătorit-o cu Ioan Alexandru în jurul anului 1323 pentru a-și consolida alianța cu Bulgaria.[30] Din această căsătorie s-au născut țarii Mihail Asan al IV-lea, Ioan Strațimir și Ioan Asan al IV-lea. În anii 1350, Teodora a fost repudiată de țar, care s-a căsătorit cu Sara-Teodora, o evreică convertită,[31] iar fiica lui Basarab s-a călugărit sub numele de Teofana. Fiul și succesorul lui Basarab, Nicolae Alexandru, a abandonat ulterior alianța cu Bulgaria.[32]

Începuturile domniei

[modificare | modificare sursă]
Harta politică a sud-estului Europei în 1340

Detaliile urcării pe tron a lui Basarab sunt neclare.[33][34] În lipsa unor elemente documentare certe, începutul domniei sale a fost situat cu aproximație în jurul anului 1310, potrivit tradiției consemnate în cronica lui Luccari[35] privind întronarea lui Negru Vodă.[36][37][38] Cronicile românești timpurii atribuie întemeierea Țării Românești legendarului Radu Negru,[39][40] despre care cronicile muntene din secolul al XVII-lea relatează că ar fi ajuns din Făgăraș în Țara Românească în 1290 sau 1292, însoțit de „mulți oameni”.[41] Istoria Țării Românești afirmă că „Basarab” era numele unei familii de boieri olteni care au acceptat suzeranitatea acestuia după „descălecat”.[42] Istoricul Neagu Djuvara îl asociază, cu prudență, pe Basarab sau pe tatăl acestuia cu Radu Negru,[43] iar Laurențiu Rădvan consideră că Basarab fie l-a detronat, fie i-a succedat pașnic între 1304 și 1324.[44] Alți istorici, precum Vlad Georgescu, susțin că Basarab i-a succedat tatălui său, Thocomerius, în jurul anului 1310.[10][45]

Un document maghiar atestă că Basarab se afla deja la domnie în 1317,[46] când este implicat într-un conflict local între nobilii din zona cetății Mehadiei.[47] Istoricul Constantin Kogălniceanu consideră că, în perioada luptelor pentru tron din Ungaria, până în 1318, Basarab ar fi unit cnezatele din sudul Carpaților, întemeind astfel Țara Românească.[48] Constantin C. Giurescu apreciază însă că o bună parte a acțiunilor de unificare fusese realizată până în 1307, anul în care Carol Robert de Anjou a devenit rege al Ungariei.[36] Opiniile rămân împărțite în privința nucleului inițial al statului, fiind formulate două ipoteze principale: fie formarea sa a pornit din stânga Oltului, unde se aflau curțile de la Argeș și Câmpulung, fie din dreapta acestuia, prin extinderea voievodatului lui Litovoi.

Basarab este menționat pentru prima dată într-un act regal emis de Carol Robert la 26 iulie 1324,[49] în care este descris ca „voievodul nostru dincolo de Carpați” (Bazarab, woyvodam nostrum Transalpinum),[33][50] ceea ce indică faptul că, la acel moment, era considerat un vasal loial.[49][33][51] Istoricul István Vásáry apreciază că Basarab a acceptat suzeranitatea regelui abia după restabilirea autorității regale în Banatul de Severin, în 1321.[52] În schimbul loialității sale, stăpânirea asupra cetății Severinului i-a fost confirmată, potrivit lui Tudor Sălăgean și Attila Bárány.[19][53]

În același document maghiar este consemnată și reușita misiunii încredințate comitelui Martin Bogár, apropiat al regelui, care fusese trimis în repetate rânduri pe lângă Basarab, inițial fără rezultat. Regele recunoștea existența politică a noului voievodat în schimbul acceptării suzeranității sale.[38] Cu toate acestea, la scurt timp după, Basarab pare să fi rupt relațiile cu Ungaria, refuzând plata tributului de vasalitate, fapt care a determinat deteriorarea rapidă a raporturilor dintre cele două părți. Un document emis de rege la 18 iunie 1325 îl desemnează pe voievodul muntean drept „Basarab transalpinul, necredincios coroanei maghiare.”[54]

Legăturile cu bulgarii

[modificare | modificare sursă]

În 1323, Mihail Asan al III-lea (unchiul lui Ioan Alexandru) a fost ajutat de o oaste importantă de „ungrovlahi” în bătăliile acestuia cu Imperiul Bizantin. Numele voievodului transalpin (transcarpatin) nu este consemnat, însă istoricii sunt de părere că acesta era Basarab I.[55][56] Basarab îl va mai sprijini pe țarul bulgar și în 1330, la 28 iunie, când a avut loc bătălia de la Velbužd între forțele țarului și cele sârbe sub comanda lui Ștefan Uroș. Voievodul muntean a trimis un contingent românesc pentru a lupta alături de bulgari, însă sorții bătăliei s-au arătat favorabili sârbilor.

Legăturile cu ungurii

[modificare | modificare sursă]
Bătălia din 1330 în Cronica pictată de la Viena

Luând în calcul și înfrângerea acestuia, din urmă cu câteva luni de la Velbužd, Carol Robert socotea ca potrivit momentul de a-l ataca pe Basarab. Astfel, în septembrie 1330 regele ungar pornește campania bazându-se pe o armată puternică. Ocupă Severinul și înaintează prin Oltenia. Basarab I a cerut pacea regelui ungar oferind ca despăgubire 7.000 de mărci de argint (adică 1.447 kg de argint sau 1.680.000 de dinari[57]), Banatul de Severin, un tribut anual și un fiu al voievodului la curtea ungară drept garanție: „numai vă întoarceți în pace și vă feriți de primejdii, că de veți veni mai încoace, nu veți scăpa de dânsele”. Armata ungară a fost prinsă de oamenii lui Basarab I într-o vale îngustă și prăpăstioasă, suferind ca urmare o înfrângere umilitoare. Locul bătăliei nu a fost stabilit până astăzi cu certitudine, istoricii plasându-l în diverse puncte din zona submontană precum: Țara Loviștei, Valea Oltului, comuna Titești, culoarul Rucăr-Bran sau lângă Mehadia. În urma luptei de 4 zile, 9 - 12 noiembrie 1330, regele Carol Robert a scăpat cu greu schimbând hainele cu cele ale unui fidel al său.

Datorită faptului că Basarab I a creat un stat independent în urma victoriei „de la Posada” (denumirea s-a încetățenit abia în secolul al XX-lea, sub influența operei lui Nicolae Iorga[58]), a primit și apelativul de Basarab Întemeietorul.

În jurul anului 1343, Basarab I l-a asociat la domnie pe fiul său Nicolae Alexandru. Acesta din urmă a plecat la curtea regelui Ludovic I al Ungariei pentru a mijloci reluarea relațiilor dintre Ungaria și Țara Românească.[59] În anii următori, Basarab a participat alături de regele ungar la campania militară împotriva tătarilor. Cu acest prilej, a adus sub stăpânirea sa teritoriul aflat la nordul gurilor Dunării, cunoscut mai târziu sub numele de Basarabia (Bugeac).

Legăturile cu tătarii

[modificare | modificare sursă]

În partea de nord a Mării Negre, tătarii s-au amestecat cu cumanii de la răsărit (li s-a spus tătarii kîpceak) și au adoptat limba cumană. Istoricul Neagu Djuvara presupune că, deși Basarab poate că nu stăpânea această limbă, o posibilă origine cumană a sa putea crea afinități.[60]

Istoricul Gheorghe Brătianu opinează[61] că Basarab, profitând de anarhia din conducerea regatul Ungar, s-a așezat sub protecția Hoardei de Aur, de la care va primi sprijin militar. În 1330, potrivit aceluiași istoric, românii și tătarii s-au aflat alături în două bătălii: cea de la Velbužd și cea „de la Posada” (în ultimul caz faptul fiind consemnat în cronicile ungare[59]). Ideea unei colaborări între cele două popoare în această perioadă a mai fost sprijinită și de alți istorici, între care Nicolae Iorga[62] și P. P. Panaitescu.[63] Acesta din urmă a remarcat faptul că în cursul unei bătălii dintre bizantini și bulgari petrecută în 1331, la auzul trâmbiței tătărești din tabăra adversă, împăratul bizantin a socotit (eronat în cele din urmă) că ar fi o manevră tactică a „geților (românilor) de peste Dunăre, care se folosesc de aceleași arme ca tătarii; cei mai mulți sunt arcași”. „Rezultă din această interesantă povestire că, de la depărtare, românii lui Basarab, călări probabil, puteau fi confundați cu tătarii și că adoptaseră armele lor de luptă, în special arcul și pavăza tătărească”, concluzionează istoricul.[64] Ideea cooperării efective dintre Basarab și tătari a fost considerată de unii istorici ca rămânând la stadiul de ipoteză.[65]

Dar, după ce pe tronul Ungariei urcă Ludovic cel Mare, va lua naștere o ofensivă ungară împotriva tătarilor. Basarab, fiind sub suzeranitate ungară, a fost determinat de împrejurări să-și reorienteze pentru o vreme politica externă. În urma campaniei din jurul anilor 1343-1345 a cucerit de la tătari teritoriul aflat în nordul Deltei Dunării, de la Prut până către Nistru. Această regiune, intrată în stăpânirea lui Basarab și a urmașilor săi pentru câteva decenii, va fi numită de alții Basarabia, nume extins la tot teritoriul dintre Prut și Nistru o dată cu ocupația rusească din 1812.[66]

Sfârșitul domniei

[modificare | modificare sursă]

Domnia lui Basarab I s-a încheiat în 1352. Pe peretele încă netencuit al bisericii domnești din Curtea de Argeș stă scris: „În anul 6860 (1352) la Câmpulung a murit marele Basarab voievod”. Tradiția consemnează că tot acolo a fost și îngropat, lucru care se regăsește și într-un document din 1714 pentru mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung de la domnitorul Ștefan Cantacuzino. Acesta, vorbind despre Negru Vodă (Basarab I) și Nicolae Alexandru spune că „le sunt trupurile lor îngropate în această sfântă mănăstire”.[67] Lui Basarab îi va urma la domnie fiul și asociatul său, Nicolae Alexandru (1352 - 1364).

Țara Românească în timpul lui Basarab I

[modificare | modificare sursă]

Teritoriile stăpânite de Basarab

[modificare | modificare sursă]

Țara lui Basarab se mărginea la nord cu Transilvania, la vest cu Regatul Ungar, prin Banatul de Severin, la sud cu Bulgaria, la est cu Dobrogea lui Balică și mai târziu a lui Dobrotici, iar spre nord-est cu tătarii și moldovenii brodnici.

Banatul de Severin s-a aflat până în 1330 în stăpânirea lui Basarab. Constantin C. Giurescu socotește că această situație dura din 1291, de când nu mai este pomenit nici un ban de Severin în documentele ungurești (exceptând pe cel din 1324, Paulus).[68] Cu toate acestea, izvoarele descoperite mai recent[69] arată că în 1317 Severinul era în mâinile angevinilor. Alte surse datează ocuparea Banatului de către Basarab în 1324[70] sau 1327[71]. În 1330 se afla în mâinile voievodului muntean, în momentul în care este ocupat de oștile lui Carol Robert.[70] Următorul ban de Severin, Dionisie Szecs, este menționat abia în 1335 și Nicolae Iorga crede că zona a fost recucerită de unguri definitiv abia în 1334 - 1335.[72] Există ipoteza ca Banatul de Severin să fi rămas totuși în stăpânirea Țării Românești[73]. Constantin C. Giurescu admite posibilitatea ca titlul de ban al lui Dionisie din 1335 să fie doar o pretenție.[59]

Pe de altă parte, spre răsărit granița nu a fost stabilită cu exactitate de istorici. Unii au considerat că privilegiul dat în 1358 de regele Ludovic I brașovenilor, prin care le permitea să ajungă la Brăila nestingheriți prin zona cuprinsă între râurile Prahova, Ialomița și Buzău, este expresia stăpânirii ungare de facto a acestui teritoriu, prin urmare au stabilit granița răsăriteană pe Prahova și Ialomița.[71] P. P. Panaitescu respinge această ipoteză și arată că privilegiul acela era doar un drept teoretic al suzeranului, care trebuia însă întărit și de domnitorul muntean.[74] Ideea este susținută și de Constantin C. Giurescu, el considerând că brașovenii au cerut de fapt doar o garanție suplimentară din partea suzeranului ungar.[75] Totuși, el consideră însă că abia în urma campaniei împotriva tătarilor din anii 1343 - 1345, Basarab intră în stăpânirea șesului Brăilei și al Ialomiței, precum și a teritoriului de la nordul gurilor Dunării, care-i va prelua numele.[59] În 1321 geograful arab Abulfeda notează faptul că Isaccea se află „în țara valahilor”, de unde ar rezulta că nordul Dobrogei era în stăpânirea lui Basarab.[76] Totodată, anatolianul Umur Beg precizează că în 1337 - 1338 Chilia se găsea la „granița Valahiei”, așadar voievodul muntean stăpânea la acea dată ambele maluri ale Dunării maritime.[77]

Trebuie spus că, pentru scurtă vreme, Loviștea a fost cedată contelui Sas Conrad.[71]

Populația și clasele sociale. Orașele

[modificare | modificare sursă]

Societatea Țării Românești se împărțea în principal în două clase, cea de jos a țăranilor (în majoritate liberi) și cea de sus a boierilor, juzilor și cnezilor. Țărănimea era principala furnizoare de impozit; de asemenea ea constituia corpul principal al oastei celei mari. Vechii juzi și cnezi rămăseseră la stadiul de conducători locali sau slujbași domnești, în vreme ce boierimea era nou alcătuită din marii proprietari de pământuri, nu atât de primejdioasă pentru autoritatea domnului cât valoroasă în cazul confruntărilor armate.[78] Boierii se vor concentra în jurul unei puteri centrale, cea a voievodului, iar acesta îi va folosi în constituirea aparatului de stat. Pătura de mijloc, alcătuită în principal din negustorii locali era nesemnificativă, căci aceștia practicau comerțul la scară redusă cu produsele străine.[78] Dezvoltarea economică din timpul lui Basarab va accentua diferențele și conflictele de interese dintre rustici și majores terrae.[79]

Curtea domnească era alcătuită din boierii de sfat și slujitori. Dregătoriile fuseseră preluate în această vreme,[80] prin filiera bulgară, din Bizanț. De la unguri a rămas funcția de ban (întâi de Severin, mai târziu al Olteniei).[81] Ceremonialul și moda curții domnești au fost împrumutate tot de la bizantini.[82]

Orașele și târgurile au înflorit în urma dezvoltării economice din această perioadă, ele fiind situate în special în zona marilor drumuri comerciale, sau pe văile râurilor. Sunt de amintit principalele orașe cu fortificații ale țării: Câmpulung, Argeș, Râmnicu Vâlcea și – o vreme – Severinul. Craiova și Târgu Jiu erau doar niște sate.[83] Între porturile mai însemnate sunt de amintit Calafat, Giurgiu, Orașul de Floci și Brăila. Tradiția menționează că și Târgoviștea și Buzăul au fost întemeiate de Negru vodă (cel mai probabil Basarab).[84]

Curțile domnești și clădirile din piatră aflate în Câmpulung au fost reconstruite de către urmașul lui Basarab, Nicolae Alexandru, pe fundațiile unor construcții mai vechi.[85] Ansamblul voievodal din Curtea de Argeș a fost refăcut în jurul anului 1340, iar bisericile Sân Nicoară și Sfântul Neculai Domnesc fuseseră deja ridicate, cel puțin în ceea ce privește zidăria.[86]

Viața economică

[modificare | modificare sursă]

Istoricul Nicolae Iorga socotește că, similar voievozilor următori, lui Basarab i se cuveneau toate dijmele produselor locale și vămile din oi, albine și porci. La acestea se adăugau gloabele (amenzile), darea calului și muncile prestate în folosul domniei.[87] Monezile, nu prea multe, proveneau în special din comerțul cu străinii, căci local tranzacțiile – chiar și cele de anvergură – se făceau prin troc (schimb în natură).[88] Aceste monezi (florini, dinari, perperi) ajungeau mai mult în visteria domnească, iar o vreme fuseseră necesari plății tributului către suzeranul ungar.[78]

Negustorii ardeleni aveau la dispoziție trei drumuri comerciale: Brașov - Bran - Rucăr - Câmpulung (unde plăteau tricesima) - Giurgiu, Brașov - Pasul Buzău - Brăila și Sibiu - Turnu Roșu - Calafat. Aceștia vor fi avut și ei privilegiile lor, ca mai târziu, căci actul lui Vladislav I către brașoveni din 1368 le întărea „vechile lor libertăți”.[89] Dinspre sud, în Țara Românească ajungeau negustorii greci și cei ragusani, care încă din 1349 treceau prin Serbia către „țara lui Basarab”.

Armata și arta militară

[modificare | modificare sursă]
„Cavalerul fără cap” (sec. XIV), frescă în Biserica Domnească din Argeș

Foarte puține știri au parvenit în legătură cu oastea lui Basarab. Ele se reduc în principal în relatarea bătăliei „de la Posada”, în miniaturile din Cronica pictată de la Viena și într-o consemnare remarcată de P. P. Panaitescu privind asemănarea, de la distanță, dintre oștirile valahe și cele tătărăști.

Basarab I, ca „mare voievod”, era conducătorul suprem al oastei. Aceasta era compusă în caz de primejdie din toți bărbații capabili să poarte o armă în mână. Radu Rosetti remarca faptul că „nu erau limite de vârstă, altele decât ale neputinței fizice. Orice bărbat era îndatorat să răspundă chemării sub arme, indiferent de vârstă, atâta vreme cât puterile fizice îi îngăduiau să o facă sau până când nu decădea din situația de om liber.”, iar datoria de a merge la oaste decurgea „din faptul folosirii gliei”, într-o țară predominant agrară, cu țărani în majoritate slobozi (moșneni).[90] Aceasta constituia așa numita „oaste cea mare”. „Oastea cea mică” era formată din familiile boierești și cneziale, slujitorii lor personali și „curtea” domnului, însă aceste elemente aveau o pondere foarte mică.[91]

Oastea cea mare era împărțită între cavalerie, formată din rândurile clasei nobiliare, și pedestrime, alcătuită din țărani. Aceștia, chiar dacă aveau la dispoziție cai, îi foloseau doar pentru a se deplasa mai rapid și nu în luptă. Pedestrimea era organizată în cete regionale, corespunzătoare fiecărui județ. În caz de primejdie, acestea se adunau în reședința județului, urmând ca mai apoi să pornească spre tabăra de luptă. Cavaleria era organizată la rându-i din cete boierești care difereau ca dimensiune după posibilitățile fiecăruia. Aceste cete erau comandate de boierul respectiv, iar în cazul cetelor domnești de un slujbaș.[92]

În ceea ce privește echipamentul militar și armele folosite de români, știrile sunt mai bogate. Miniaturile din Cronica pictată îi arată pe români îmbrăcați țărănește, mânuind arcuri. În 1331, împăratul bizantin Andronic al III-lea Paleologul preciza că „geții (românii) de peste Dunăre, se folosesc de aceleași arme ca tătarii; cei mai mulți sunt arcași”. P. P. Panaitescu trage concluzia că „de la depărtare românii lui Basarab, călări probabil, puteau fi confundați cu tătarii și că adoptaseră armele lor de luptă, în special arcul și pavăza tătărească”.[64] Pe lângă arc și paveze, ei se mai foloseau de sulițe, pumnale, măciuci, praștii, arcane și unelte casnice transformate în arme.[93] Cavaleria utiliza spada și lancea[94] și era îmbrăcată în armura specifică. Un chip de cavaler este redat și într-o frescă din Biserica Domnească din Argeș, din păcate azi incompletă și mult deteriorată.

În ceea ce privește fortificațiile din Țara Românească, există date sigure doar pentru trei: cetatea Severin („Ceurin”, „Zeurino”) și curțile domnești fortificate de la Argeș („castro Argias”) și Câmpulung („Longo-Campo”). La acestea, Constantin Kogălniceanu mai adaugă și cetatea de lângă Râmnicu Vâlcea, ca posibil centru al voievodatului lui Litovoi. Ion Conea și Andrei Pandrea consideră că de fapt „castro Argias” din Cronica pictată s-ar referi la Cetatea Poenari, nu la fortificațiile din Curtea de Argeș.[95] Dovezile arheologice relevă însă faptul că în preajma lui 1330 curtea argeșeană a suferit un incendiu devastator.[96]

Arta militară românească din acele vremuri este reliefată în special în timpul bătăliei din 1330. Pus în fața unei armate ungurești superioare numericește, Basarab adoptă o tactică având patru elemente: retragerea din fața dușmanului, pustiirea terenului și otrăvirea fântânilor din calea inamicului, hărțuirea permanentă a oastei ungurești și alegerea unui loc de confruntare cât mai convenabil.[97] În momentul confruntării armate, oastea lui Basarab era împărțită în patru corpuri: două acționau de pe buza râpelor iar celelalte două închideau calea în defileu. La finalul bătăliei de patru zile a intrat în luptă și cavaleria, care a pătruns în defileu și a neutralizat forțele rămase.[98] Este de remarcat, în aceste împrejurări dar și în altele, colaborarea militară dintre români și tătari.[59][61]

Este de remarcat faptul că puterea armată a Țării Românești era destul de însemnată astfel încât să fie posibilă participarea unei „oști însemnate” în 1323 și a unui contingent în 1330 în sprijinul lui Mihail Asan al III-lea al Bulgariei, precum și desfășurarea campaniei din anii 1343 - 1345 împotriva tătarilor.[99]

Despre organizarea bisericească din vremea lui Basarab nu s-au păstrat date, însă istoricul Constantin C. Giurescu remarcă faptul că „este inadmisibil ca marele Basarab, întemeietorul statului muntean, ctitorul lăcașurilor sfinte din Câmpulung și Curtea de Argeș, să nu fi avut pe lângă sine, la curtea domnească, și o față bisericească mai înaltă, vreun arhiereu sau vreun episcop. Preoții din satele numeroase ale Țării Românești nu erau să se ducă doar să fie sfințiți cu toții în dreapta Dunării. Bunul simț reclamă prezența în Muntenia, pe vremea lui Basarab, a unui vlădică”.[75]

Nicolae Iorga este de părere că în Țara Românească existau pe atunci biserici cu preoți hirotonisiți de către episcopi ce păstoreau cel puțin din 1234 când sunt numiți de papă „pseudo-episcopi”. Aceștia erau de fapt, în opinia istoricului, doar niște superiori ai unor mănăstiri primitiv înzestrate care își luaseră numele de vlădici. La rândul lor, episcopii români își primeau consfințirea de la fețele bisericești superioare din dreapta Dunării, care își aveau scaunul la Vidin, Silistra sau Vicina. În acest mod au fost preluate și limba slavonă a bisericii și a cancelariei domnești.[100]

Biserica Domnească din Curtea de Argeș așa cum arăta apare în portretul votiv - repictat de zugravul Pantelimon - al lui Vladislav-Vlaicu. Cele două turnuri care apar în frescă - demolate și eliminate la restaurarea din 1920 - erau adăugiri târzii, din lemn (veacul XVIII-XIX). Meșterul Pantelimon (sec. XIX) a reprezentat biserica așa cum arăta la vremea lui.

Potrivit tradiției, singurele biserici atribuite cu siguranță lui Basarab sunt cea domnească din Curtea de Argeș și cea de pe locul bătăliei „de la Posada”. Pe lângă acestea, istoricii consideră că și biserica mănăstirii Negru Vodă și cea veche din Râmnicu Vâlcea au fost ctitorite tot de el, deoarece este pomenit, împreună cu doamna Margareta, în fruntea vechilor lor pomelnice.[101]

Biserica Domnească a fost începută sub Basarab, însă a fost terminată abia sub Radu I. Dovada acestui lucru este faptul că în 1352, la moartea lui Basarab, biserica nu era nici măcar tencuită.[102]

Basarab ar mai fi clădit o mănăstire și pe locul bătăliei cu ungurii, din 1330. În secolul al XVI-lea, călătorul Maciej Stryjkowski relata cum „pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire și au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia, dincolo de orașul Gherghița, la două zile de drum de Sibiu...”. Cercetătorul Florian-Nicu Smărăndescu identifică această mănăstire cu cea numită în popor „Trei Lespezi” din Posada Prahovei, reclădită în 1661.[103]

Mănăstirea de la Câmpulung a fost refăcută de către Matei Basarab între 1635 și 1636. Tot atunci a fost înlocuită și pisania, care relatează că biserica a fost înălțată de către Negru Vodă în 1215 (6723). I. Lapedatu consideră că inscripția veche a fost citită greșit, întrucât numerele chirilice 700 (ψ) și 800 (ω) au fost confundate datorită gradului ridicat de uzură, și corectează anul la 1315 (6823).[104] Acesta corespunde domniei lui Basarab I. Aceeași opinie a fost împărtășită și de Gh. I Brătianu[105], și de Ioan Constantin Filitti.[106]

De asemenea, tradiția atribuie doamnei Margareta și soțului ei Negru Vodă ctitorirea mănăstirii catolice din Câmpulung, cunoscută sub numele de „Cloașter”, și a bisericii Sân Nicoară din Argeș[107] (deși aceasta din urmă era de rit ortodox, nu catolic).[108] De altfel se pare că nu numai doamna, ci și Basarab era de credință catolică, după cum precizează clar și papa în scrisorile sale.[60]

Portrete ale lui Basarab

[modificare | modificare sursă]
Potrivit ipotezei lui Matei Cazacu, Basarab ar putea fi personajul în verde, cu căciulă țuguiată.

În Biserica Domnească din Curtea de Argeș se regăsesc trei portrete: Unul este al unui personaj domnesc îngenunchiat și cu mâinile întinse în chip de rugăciune, unul este așa numitul „cavaler fără cap” (tencuiala cu frescă din dreptul capului a fost distrusă) și unul aparținând unui voievod împreună cu doamna sa, care țin în mână macheta bisericii (care are însă două turnuri dispărute azi).

Nicolae Iorga considera că nu numai aceste trei portrete aparțin lui Basarab, dar și mormântul nr. 10, conținând personajul princiar bogat înveșmântat.[109] Ulterior, istoricii au considerat că cel puțin cele două fresce cu chip aparțin lui Radu I, în timpul căruia a fost terminată și zugrăvită biserica.[110] În fine, alții sunt de părere că cel care a început zidirea bisericii (Basarab), e personajul înfățișat cu mâinile întinse, în vreme ce voievodul care a terminat-o cu totul (Radu I) este care poartă, după cum cere și tradiția, macheta bisericii.[111]

După părerea lui Constantin Kogălniceanu, care identifică pe Negru Vodă cu Basarab, și statuia din piatră, aflată inițial „în slona bisericii, [...] represintând o figură de om cu părul lung, cu barbă, în cap cu o căciulă naltă, o haină pe d'asupra cu o rondelă în formă de manta cu ciucuri [...] nu poate fi decât chipul lui Basarab, întemeietorul Țării Românești”.[112]

Considerând că niciunul dintre portretele existente în Biserica Domnească nu aparțin voievodului muntean, Matei Cazacu lansează în 1969 ipoteza că Basarab ar fi unul din personajele existente în miniaturile Cronicii pictate de la Viena, anume „un om în plină maturitate, cu plete lungi și barbă castanie despicată în două, îmbrăcat cu o sarică asemenea celorlalți soldați și ținând o piatră în mână, pe care se pregătește să o arunce asupra dușmanului”.[113] Ulterior, în 2013, același Matei Cazacu revine și propune identificarea lui Basarab cu personajul aflat mai la stânga, îmbrăcat în tunică verde și având pe cap o căciulă țuguiată care pare a semăna cu ”șapka Monomaha” - însemn al puterii care îi va fi fost oferit de suzeranii săi mongoli.

Heraldica Țării Românești în vremea lui Basarab

[modificare | modificare sursă]
Solul lui Basarab îi aduce lui Carol Robert o scrisoare cu propunerea de pace (1330)

Nu s-a păstrat nici un act emis sau vreo monedă bătută de Basarab, iar stema sa nu este menționată în altă parte. Aceasta nu înseamnă, potrivit heraldiștilor români[114] că voievodul muntean, și chiar înaintașii săi, nu ar fi posedat o stemă personală.

Stemele conducătorilor valahi au apărut în secolul al XIII-lea, în urma relațiilor existente între aceștia și regii unguri. O posibilitate ar fi, după Dan Cernovodeanu, ca stema dinastică a primilor Basarabi să fie copiată după cea a arpadienilor (fascii alternate argint cu roșu) la care s-a adăugat un element personal, un câmp de azur prezentând sau nu o semilună de argint.[115] Se poate ca această reprezentare să fi fost stema lui Basarab atunci când a urcat pe tronul Țării Românești. J. N. Mănescu crede totuși că fasciile ar fi alternat aur cu roșu, luând în considerare și stema „regelui Valahiei” din „Armorialul Wijnbergen” atribuită lui Litovoi.

Ceea ce este sigur, potrivit heraldiștilor amintiți, voievodul muntean deținea un însemn personal în timpul bătăliei din 1330. Potrivit Cronicii pictate de la Viena, un sol a adus regelui Carol Robert o scrisoare ce conținea propunerile de pace ale lui Basarab. Este de neconceput ca aceasta să nu fi fost autentificată cu un sigiliu care să conțină fie stema țării, fie cea dinastică. „Ceea ce ne îngăduim să presupunem constă în faptul că în prima fază de unificare a teritoriilor românești de la sud de Carpați și de întemeiere a principatului valah, Basarabii au conservat posibila lor stemă de familie adoptată în cea de-a doua jumătate a veacului al XIII-lea fără a-i aduce vreo remaniere prin adaosuri de mobile heraldice sau prin modificări de ordin cromatic”.[114]

Posibila stemă a lui Basarab în 1310
...și după 1330

După victoria din 1330 și consacrarea independenței au fost modificate și însemnele heraldice. Cercetătorii presupun că Basarab sau urmașii săi imediați au schimbat cromatica stemei personale, rezultând astfel un scut despicat, cu patru fascii alternate aur-verde în dreapta și câmp de aur în stânga.[116] Această stemă se regăsește pe nasturii personajului princiar îngropat în Biserica domnească din Curtea de Argeș.

În Biserica Domnească din Curtea de Argeș se mai regăsesc încă două reprezentări heraldice a dinastiei Basarabilor din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, anume pe o lespede funerară anonimă și în fresca numită „Cavalerul fără cap”. Aceasta din urmă este atât de degradată încât nu se mai pot distinge culorile fasciilor și a câmpului plin.

Asocierea numelui „Basarab” cu țara

[modificare | modificare sursă]

În 1331 o diplomă regală pomenește de „terra Bazarab”, iar un act sârbesc din 1349 menționează statul dintre Carpați și Dunăre sub numele de „țara lui Basarabă”. Cronicile ulterioare (secolele XIV-XV) scrise țările din zonă vor perpetua asocierea Basarabia = Țara Românească, acest fapt nefiind unic în acea vreme (erau pomenite țări precum „terra Vatacii”, „terra Assani”, „terra Lytua”, „terra Szeneslai”, „terra Dobroticii”, „terra Bogdani” etc.). Ulterior, numele de Basarabia a fost restrâns la teritoriul din nordul gurilor Dunării (cunoscut și ca zona „dinspre părțile tătărăști” sau „Bugeac”), iar în 1812 a fost extins întregului teritoriu dintre Prut și Nistru.[117]

  1. ↑ http://genealogy.euweb.cz/balkan/basarab.html. Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  2. ↑ Biblioteca Națională a Germaniei. „Gemeinsame Normdatei” (în germană). Gemeinsame Normdatei. Wikidata Q36578. Accesat în .
  3. ↑ „Basarab I”. Autoritățile naționale ale Republicii Cehe[*]. Wikidata Q13550863. Accesat în .
  4. ↑ În unele lucrări istorice mai vechi, există diverse identificări. A. D. Xenopol în Istoria Românilor (Iași, 1881), menționează un Ivancu Basarab care a domnit între 1310 și 1320 (p. 77), urmat de fratele său, Alexandru Basarab, care a domnit între 1320 și 1360 (p. 78-81). Pentru A. M. Marinescu (Negru Vodă și epoca lui, Analele Academiei Române, Seria II, Tom XXXI, București, 1909) diferențele dintre cronologiile voievozilor munteni publicate înaintea sa (p. 23/525), reprezintă o confuziune ridiculă în istoria unui popor. El citează cronologiile lui Dionisie Fotino (Ștefan I Maitul 1298-1325, Ion Basarab 1325-1340, Vladislau I 1340-1345, Alexandru I 1345-1356, Nicolae I 1356-1366) și Dimitrie Onciul (Ion 1310-1338, Nicolae Alexandru 1338-1364).
  5. 1 2 Cazacu & Mureșan 2013, pp. 27–28.
  6. ↑ Vásáry 2005, pp. 151–153.
  7. 1 2 Sălăgean 2005, p. 193.
  8. ↑ Coman 2012, p. 88.
  9. ↑ Rădvan 2010, p. 137.
  10. 1 2 Georgescu 1991, p. 17.
  11. 1 2 Vásáry 2005, p. 153.
  12. ↑ Djuvara 2014, p. 74.
  13. 1 2 Spinei 2009, p. 353.
  14. ↑ Vásáry 2005, p. 151.
  15. ↑ Rădvan 2010, p. 129.
  16. ↑ Constantin C. Giurescu & Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, București, 1971, pp. 190, 209.
  17. ↑ Rásonyi, L., Contributions à l’histoire des premières cristallisations d’état des Roumains. L’origine des Basarabas în „Archivum Europae Centro Orientalis”, I, Budapesta, 1935, p. 240, 242, 253
  18. ↑ N. Iorga, p. 229, n. 9
  19. 1 2 Sălăgean 2005, p. 194.
  20. ↑ Vásáry 2005, p. 150.
  21. ↑ Györffy 1964, p. 551.
  22. ↑ Djuvara 2014, p. 75.
  23. ↑ Cazacu & Mureșan 2013, pp. 31–32.
  24. ↑ The Hungarian Illuminated Chronicle: (ch. 209.145), p. 147.
  25. ↑ Cazacu & Mureșan 2013, p. 30
  26. 1 2 Hasan 2013, p. 137
  27. 1 2 Hasan 2013, p. 136
  28. ↑ Hasan 2013, p. 140.
  29. ↑ Cazacu & Mureșan 2013, p. 31
  30. ↑ Vásáry 2005, p. 150
  31. ↑ Fine 1994, p. 366
  32. ↑ Sălăgean 2005, p. 195
  33. 1 2 3 Andreescu 1998, p. 86
  34. ↑ Rădvan 2010, p. 130
  35. ↑ Giacomo di Pietro Luccari, Copioso Ristretto degli annali di Ragusa, Veneția, 1605, p. 49
  36. 1 2 Constantin C. Giurescu, p. 290
  37. ↑ Xenopol, p. 69, n. 1
  38. 1 2 Constantin Kogălniceanu, p. 13
  39. ↑ Rădvan 2010, pp. 130–131
  40. ↑ Djuvara 2014, p. 70
  41. ↑ Rădvan 2010, pp. 130, 147
  42. ↑ Rădvan 2010, p. 131
  43. ↑ Djuvara 2014, p. 77
  44. ↑ Rădvan 2010, p. 132
  45. ↑ Treptow & Popa 1996, pp. xlvii, 38
  46. ↑ N. Iorga, p. 228, n. 6, unde este indicat și originalul: în Documenta Romaniae Historica, D, I, p. 41
  47. ↑ Miron Constantinescu, Constantin Dacoviciu, Ștefan Pascu, Istoria României - Compendiu, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1969, p. 129
  48. ↑ Constantin Kogălniceanu, p. 8-9
  49. 1 2 Vásáry 2005, p. 149
  50. ↑ Constantin C. Giurescu, p. 292
  51. ↑ P. D. Popescu, p. 103
  52. ↑ Vásáry 2005, pp. 146, 148–149
  53. ↑ Bárány 2012, p. 358
  54. ↑ Vásáry István, Cumans and Tatars, Cambridge University Press, 2005, p. 150
  55. ↑ Constantin C. Giurescu, p. 299
  56. ↑ P. D. Popescu, p. 99
  57. ↑ Constantin C. Giurescu, p. 294
  58. ↑ Dr. Constantin Rezachevici, Lupta lui Basarab I cu Carol Robert în Banatul de Severin..., în „Magazin istoric”, nr. 4 (289) din aprilie 1991, p. 52
  59. 1 2 3 4 5 Constantin C. Giurescu, p. 298
  60. 1 2 Djuvara, Iarăși despre Negru Vodă...
  61. 1 2 Gh. I. Brătianu, p. 380.
  62. ↑ Nicolae Iorga, Condițiile de politică generală în cari s-au întemeiat bisericile românești în veacurile XIV-XV, în «Studii asupra evului mediu românesc», ed. Ș. Papacostea, București, 1984, p. 99
  63. ↑ P. P. Panaitescu, Mircea l'Ancien et les Tartares, în RHSEE, XIX, 1942, 2, p. 439
  64. 1 2 P. P. Panaitescu, p. 166 - 167
  65. ↑ M. Holban, Pe marginea unor ipoteze și deducții, în AIIAX, XXII, 1985, 2, p. 689
  66. ↑ Constantin C. Giuvara, p. 302
  67. ↑ Constantin C. Giurescu, p. 301
  68. ↑ Constantin. C. Giurescu, p. 293
  69. ↑ În 1963. Documentul, care atestă și domnia lui Basarab în acel an, a fost publicat în DRH, D, I, p. 41. Descoperirea a fost discutată la Maria Holban, Contacts balkaniques et réalités roumaines aux confins danubiens du Royaume de Hongrie. A propos de la publication de nouvelles sources concernant Basarab, în RESEE, III, 1965, nr. 3 - 4, p. 385 - 417.
  70. 1 2 Constantin C. Giurescu, p. 293
  71. 1 2 3 Constantin Kogălniceanu, p. 14
  72. ↑ N. Iorga, p. 216
  73. ↑ Maria Holban, Contribuții la studiul raporturilor dintre Țara Românească și Ungaria Angevină (problema stăpânirii efective a Severinului și a suzeranității în legătură cu drumul Brăilii), în „Din cronica relațiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV”, București, 1981, p. 126 și urm.
  74. ↑ P. P. Panaitescu, p. 115
  75. 1 2 Constantin C. Giurescu, p. 305
  76. ↑ Constantin C. Giurescu, D. C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 94
  77. ↑ idem
  78. 1 2 3 N. Iorga, p. 215
  79. ↑ P. D. Popescu, p. 64
  80. ↑ Constantin Kogălniceanu, p. 15
  81. ↑ N. Iorga, p. 211
  82. ↑ P. D. Popescu, p. 73 - 77
  83. ↑ Constantin Kogălniceanu, p. 12 - 13
  84. ↑ Constantin Kogălniceanu, p. 11
  85. ↑ P. D. Popescu, p. 66
  86. ↑ P. D. Popescu, p. 69 - 70
  87. ↑ N. Iorga, p. 212
  88. ↑ N. Iorga, p. 213
  89. ↑ N. Iorga, p. 214
  90. ↑ Radu Rosetti, Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea, București, 1947
  91. ↑ P. D. Popescu, p. 89
  92. ↑ P. D. Popescu, p. 91
  93. ↑ P. D. Popescu, p. 94
  94. ↑ P. D. Popescu, p. 93
  95. ↑ P. D. Popescu, p. 113, n. 1
  96. ↑ P. D. Popescu, p. 112
  97. ↑ P. D. Popescu, p. 110 - 111
  98. ↑ P. D. Popescu, p. 121
  99. ↑ N. Iorga, p. 231, n. 37
  100. ↑ N. Iorga, p. 210
  101. ↑ N. Iorga, p. 228, n. 9
  102. ↑ Constantin C. Giurescu, p. 301-302
  103. ↑ Florian-Nicu Smărăndescu, ...Sau pe Valea Prahovei? în „Magazin Istoric”, nr. 4 (289) din aprilie 1991, p. 56
  104. ↑ I. Lapedatu, Cum s-a alcătuit tradiția națională despre originile Țării Românești în „Anuar Cluj”, III, 1923, p. 293
  105. ↑ Gh. I Brătianu, Tradiția istorică a descălecatului Țării Românești în „Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești”, București, 1980, p. 87 și urm.
  106. ↑ I. C. Filitti, Negru Vodă în AARMSI, IV, 1924, p. 34, n. 1.
  107. ↑ Constantin Kogălniceanu, p. 10.
  108. ↑ P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, ediția a II-a, Editura Corint, București, 2000, p. 198.
  109. ↑ Nicolae Iorga, Domni români după portrete și fresce contemporane, Sibiu, 1930, p. III - IV
  110. ↑ Constantin C. Giurescu, p. 334 - 335, 338
  111. ↑ Pentru bibliografia disputelor legată de această biserică, vezi N. Iorga, p. 232, n. 45
  112. ↑ Constantin Kogălniceanu, p. 16 - 17
  113. ↑ Matei Cazacu, Există un portret al lui Basarab Întemeietorul? în „Magazin istoric”, nr. 5 (26) din mai 1969, p. 46 - 52
  114. 1 2 D. Cernovodeanu, p. 66
  115. ↑ D. Cernovodeanu, p. 65
  116. ↑ D. Cernovodeanu, p. 66-67
  117. ↑ Constantin C. Giurescu, p. 302

Lectură suplimentară

[modificare | modificare sursă]
  • (redactor șef) Corneliu Diaconovich: Enciclopedia română I-III., W. Kraft, București, 1898–1904
  • Dimitrie Gusti: Enciclopedia României, Imprimeria Națională, București, 1938–1943
  • (redactor șef) Athanase Joja: Dicționar enciclopedic român I-IV., Editura Politica, București, 1962–1966
  • Rezachevici, Constantin: Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova a. 1324 – 1881, Editura Enciclopedică, București, 2001
  • Vasile Mărculeț – Alexandru V. Ștefănescu – Stănel Ion – Gherghina Boda – George Marcu – Mihai Chiriac – Elena Gabriela Maximciuc – Ioan Mărculeț – Stan Stoica: Dicționarul domnilor Țării Românești și ai Moldovei, Editura Meronia, București, 2009 Arhivat în , la Wayback Machine.
  • Lungu, Radu (). Domnitori și principi ai Țărilor Române. Cronologie ilustrată. Editura Paideia. ISBN 978-973-596-656-0. 

Legături externe

[modificare | modificare sursă]


Predecesor:
Basarab I este primul domn
al Țării Românești
Domn al Țării Românești

1324 – 1352
Succesor:
Nicolae Alexandru