Ioan Caragea

Ioan Gheorghe Caragea
Domn al Țării Românești
Date personale
Născut	1754 Constantinopol, Imperiul Otoman
Decedat	27 decembrie 1844 (90 de ani) Atena, Regatul Greciei
Părinți	Gheorghe Caragea
Număr de copii	5
Copii	Domnița Ralu Caragea Constantin Caradja[*][[Constantin Caradja |​]] Roxani Karatza[*][[Roxani Karatza (Phanariote Greek cultural animator and Moldavian princess-consort)|​]] Smaragda Caradja[*][[Smaragda Caradja (daughter of Ioannis Georgios Karatzas and wife of Costantinos Vlahuta)|​]] Georgios Caradja[*][[Georgios Caradja |​]]
Cetățenie	Țara Românească  Principatul Moldovei
Ocupație	diplomat
Apartenență nobiliară
Domn al Țării Românești
Domnie	27 august 1812 – 11 octombrie 1818
Predecesor	Ocupație Rusă
Succesor	Caimacam

Ioan Caragea, cunoscut și sub numele său domnesc Ioan Gheorghe Caragea/ Ioan Vodă Caragea (n. 1754, Constantinopol, Imperiul Otoman – d. 27 decembrie 1844, Atena, Regatul Greciei)(greacă: Ἰωάννης Γεωργίου Καρατζάς, romanizat: Ioanni Georgiou Karatzas, chirilică: Їωан Геωргïє Караџѣ; franceză: Jean Georges Caradja, Caradgea sau Caradgia; italiană: Giovanni Caradza, Caragia sau Caraggia; turcă: Yoan Corc Karaca), a fost un prinț fanariot grec al Țării Românești, care a domnit între august 1812 și septembrie 1818. A fost al doilea și ultimul membru al familiei Caragea care a urcat pe tronul Țării Românești, dar unul dintre cei care au deținut și funcția de Mare Dragoman al Imperiului Otoman. Caragea, a cărui viață este relativ obscură până la acel moment, a deținut două mandate de Dragoman (1807–1808, 7–27 august 1812). Înainte de 1800, s-a dedicat și unei cariere literare, participând la răspândirea literaturii Iluministe în întrega națiunie a romeilor și devenind cunoscut pentru traducerile sale din Carlo Goldoni. Descendenții săi au inclus-o pe Ralu Caragea (Rallou Karatza-Argyropoulos), care a devenit faimoasă în propriul drept ca pionier al teatrului modern grec.

Domnia lui Caragea a venit în vârful influenței fanariote în Principatele Dunărene, o perioadă marcată de corupție politică, intervenții externe și, tot mai mult, de afirmarea naționalismului românesc ca alternativă la hegemonia greacă. Candidatura sa în Țara Românească a fost susținută de Halet Efendi și de Imperiul Austriac, și a fost posibilă prin sume mari de bani pe care Caragea intenționa să le recupereze din taxe. A sosit la București exact când Țara Românească se recupera după o ocupație rusă și a fost implicat în pedepsirea celor pe care îi considera rusofili. Represaliile sale au dus la moartea lui Abdullah Ramiz Efendi și la expulzarea lui Manuc Bei. Acesta din urmă și-a petrecut anii rămași încercând să-l ruineze pe Caragea. Caragea a fost apoi implicat în obținerea de slujbe pentru camarila sa greacă și în traficarea funcțiilor înalte contra mitelor. Pentru a satisface cerințele fiscale ale otomanilor, dar și obiectivele sale financiare, a creat un sistem infam de jefuire care a nedumerit observatorii străini și a stârnit furia publicului din Țara Românească. Fiind nevoit să facă față unei izbucniri de banditism, Caragea a devenit cunoscut pentru aplicarea pedepsei capitale, precum și pentru tortură și amputare.

La scurt timp după instalarea sa, Țara Românească a fost lovită de un val al pandemiei ciumei orientale, cunoscută local drept „ciuma lui Caragea”. Eșuând în impunerea unei carantine totale, prințul s-a izolat cu succes împreună cu curtea sa, în timp ce populația generală a fost lăsată să se confrunte cu efectele. În perioada de recuperare, Caragea a adoptat poziții mai indulgente, conforme cu absolutismul luminat, iar respectul său pentru libertățile civile a fost consemnat în codul din 1818, Legiuirea lui Caragea („Legea lui Caragea”). A oferit un succes românilor permițându-i lui Gheorghe Lazăr să predea un curs de limba română la academia domnească reamenajată și a făcut eforturi pentru reintegrarea naționaliștilor nemulțumiți în administrația sa. Deși și-a continuat cheltuielile extravagante, Caragea a realizat că un audit contabil ar fi dus la înlăturarea și moartea sa. În ultimele luni ale domniei, a redus taxele și a anunțat reforme. A căutat, de asemenea, să împace Poarta Otomană intervenind pentru a limita a Doua Răscoală Sârbească și a fost creditat, posibil eronat, cu uciderea rebelului sârb Caragheorghe.

Aflând că a căzut în dizgrație la Poartă și că a fost trădat de ginerele său Mihail Suțu, Caragea și-a luat familia și averea și a părăsit Țara Românească în septembrie 1818. A trăit în Confederația Elvețiană și în Marele Ducat al Toscanei sprijinind Războiul de Independență al Greciei și a devenit cap nominal al guvernului revoluționar din Peloponez. La aproape șaptezeci de ani, a încercat, dar a eșuat, să se impună ca o figură influentă în Statul Elen. În cele din urmă s-a întors să trăiască ca cetățean obișnuit în Regatul Greciei nou-format, publicând ediții ale traducerilor sale din Goldoni și dedicându-se promovării vieții teatrale în general. A rămas, în general, vilificat în literatura și folclorul românesc, deși a primit recunoaștere pozitivă pentru indulgența sa față de haiducul Iancu Jianu. După moartea lui Ioan Caragea, familia Caragea s-a împărțit în ramuri otoman-română și grecească, conduse de fiii săi Konstantinos și Georgios.

Biografie

Origine și context genealogic

Stema familiei Caradja

Ioan Gheorghe Caragea provenea din familia fanariotă Caradja (Karatzas), un neam grecesc influent din cartierul Fanar al Constantinopolului, bine integrat în administrația otomană. Familia a dat de-a lungul secolelor mai mulți demnitari de rang înalt, între care mari dragomani ai Porții și domnitori ai Principatelor Dunărene, ceea ce i-a conferit un statut privilegiat în rețelele politice ale epocii. Tatăl domnitorului, Georgios (Gheorghios) Karatzas, a fost Mare Dragoman al Porții Otomane, funcție esențială în gestionarea relațiilor diplomatice cu puterile europene. Legăturile matrimoniale cu alte familii fanariote importante – între care se numără și ramuri ale familiei Mavrocordat – precum și ascensiunea rudelor sale (unii ajunși Patriarh al Constantinopolului, alții mari dragomani sau dregători în Țările Române) au facilitat integrarea lui Ioan Gheorghe Caragea în elita fanariotă și, în cele din urmă, numirea sa ca domn al Țării Românești.

În ceea ce privește originile mai îndepărtate ale familiei, istoriografia oferă mai multe ipoteze, uneori contradictorii. Diverse relatări situează începuturile clanului în Republica Ragusa, în Beylicatul de Karaman sau în Despotatul Epirului. Numele Karatzas, de origine turcică, a fost interpretat de istorici precum Nicolae Iorga drept indiciu al unei posibile origini asiatice. Constantin Jean Karadja, strănepotul domnitorului, considera că familia ar putea fi atestată încă din secolul al XI-lea, printr-un Argyros Karatzas, duce bizantin de Dirachium, pe care îl asocia cu grupuri pecenege elenizate. Alte interpretări, precum cea a lui C. G. Patrinelis, sugerează o origine karamanlidă. În schimb, autori ca Panagiotis Șuțu sau Epaminonda Stamatiade susțin o filiație epirotă sau grecească, argumentând că familia și-ar fi consolidat rangul aristocratic în timpul serviciului la Hanatul Crimeii. Cert este că familia Karatzas/Caradja este bine atestată în comunitatea fanariotă încă din secolul al XVI-lea, iar la scurt timp după aceea membrii ei au jucat un rol activ în istoria principatelor române. În anii 1560, o căsătorie între o fiică a lui Constantin Karatzas și oficialul otoman Skarlatos „Iskerlet” Beylicci marchează ascensiunea politică a familiei. Peste un secol, descendentul Costache Caragea, postelnic în Moldova, devine strămoșul ramurilor Caragea stabilite ulterior în Țara Românească.

Tinerețe și carieră

Ioan Gheorghe Caragea

Ioan Gheorghe Caragea - litografie publicată de Dimitrie Papazoglu în anul 1891

Viitorul Ioan Caragea era fiul marelui dragoman Gheorghios Karatzas (1697–1780) și avea un unchi, Nicolae, care l-a precedat atât ca mare dragoman (1777–1782), cât și ca domn al Țării Românești (1782). Un alt unchi, Ioanichie, a fost patriarh al Constantinopolului între 1761 și 1763. Conform rapoartelor consulare prusace, Nicolae, destituit în cele din urmă de otomani pentru că „a neglijat întreținerea podurilor din Țara Românească”, era oarecum favorabil restaurării imperiului grec. Această atitudine s-a strecurat în traducerile sale după Choiseul-Gouffier, care au fost privite cu suspiciune de Poarta Otomană. Născut la Istanbul în 1754, Ioan avea doi frați, Constantin și Skarlatos, și o soră, Eleni. Mama lor, Sultana, era o Mavrocordată; prin ea, Ioan era nepot al lui Ioan al II-lea Mavrocordat, domn al Moldovei în anii 1740, și unchi al lui Alexandru Mavrocordat. Prin această ramură, era și descendent îndepărtat al vechii dinastii domnești moldovene, descendență care ducea până la Ștefan cel Mare.

Se știe puțin despre Ioan însuși înainte de vârsta de 55 de ani, când a preluat funcția de mare dragoman. Un portret în ulei, realizat probabil în 1795 (la patru ani după moartea lui Nicolae), îl înfățișează purtând hainele unui înalt demnitar otoman, deși rămâne neclar dacă deținea efectiv vreo funcție la acel moment. A intrat prima dată în contact cu figuri militare și politice ale monarhiei habsburgice în timpul războiului austro-otoman, când a servit ca traducător pentru negocierile de armistițiu de la Giurgiu (septembrie 1790); la începutul lui 1792, a vizitat Prusia și a îndeplinit funcții similare. Istoricul Arnold Winckler îl descrie pe Caragea ca secretar al dragomanului Constantin Ipsilanti, menționând că această poziție l-a adus în contact cu agentul diplomatic habsburgic Franz von Fleischhackl. În anii 1792–1793, Ipsilanti a publicat manualul de instrucție militară Usūl ü Fenn-i Harb, bazat pe Traité de la guerre en général al marchizului de Vauban. Turcologul Johann Strauss susține că Ioan Caragea ar fi putut fi coautor al lucrării. Cercetările arhivistice din secolul XXI au descoperit contribuția lui Caragea ca traducător de poezie iluministă: până în 1800, realizase versiuni manuscrise ale pieselor Demofonte, Ipermestra și L'isola disabitata. S-a căsătorit cu Eleni Skanavi, fiica unui bancher, a cărei mătușă era soția lui Nicolae Mavrogheni (domn al Țării Românești între 1786 și 1789). Cuplul a avut cinci copii. Cea mai cunoscută este principesa Ralu, născută în 1799 la Istanbul, care s-a căsătorit cu Gheorghios Arghiropoulos; o altă fiică, Roxandra, născută în 1783, a fost soția lui Mihail Suțu din 1812, iar cea mai mică, Smaragda, s-a căsătorit cu Spiridon Dimitrie Mavrogheni; cei doi fii ai lui Ioan și Eleni se numeau Gheorghios și Constantin (acesta din urmă născut „în jur de 1799”).

Triumful politic al Caragea a coincis cu „Chestiunea Orientală”, când un Imperiu Otoman slăbit încerca să-și recupereze pierderile prin creșterea taxelor, în timp ce Principatele deveneau ținta competiției dintre Habsburgi și Imperiul Rus. În ambele contexte, fanarioții neautohtoni erau jucători importanți. În timpul domniei lui Nicolae, diplomații habsburgici susțineau că Țara Românească cădea sub influența rusă. Acționând față de otomani cu „obrăznicie extremă”, au obținut destituirea lui rapidă. Respingerea presiunilor externe devenea vizibilă și înainte ca Ioan să preia puterea: un val de revolte țărănești în 1804–1805 a fost urmat de o perioadă mai pașnică, care a durat până în 1811, când 800 de negustori bucureșteni au protestat împotriva noilor taxe.

Sigiliul folosit de caimacamul Gheorghios Arghiropoulos în 1813

Caragea a servit pentru prima dată ca mare dragoman între 19 octombrie și 18 noiembrie 1808, exact în perioada în care sultanul Mahmud al II-lea își consolida domnia, P. Soutsos a relatat mai târziu că, în timpul mandatului său, Ioan ar fi reușit să-l convingă pe Mahmud să nu organizeze un masacru împotriva comunității ortodoxe grecești — informație pe care C. J. Caragea o consideră probabil falsă. În 1808–1809, un văr omonim, Ioan N. Caragea, cunoscut la rândul său pentru traduceri literare, i-a preluat funcția de mare dragoman. Perspectivele lui Ioan s-au schimbat în bine după războiul ruso-turc din 1806–1812. El a început al doilea mandat de dragoman pe 7 august 1812, înlocuindu-l pe Panaite Moruzi, și a urmărit apoi să devină domn al Țării Românești, sperând să-și învingă puternicii rivali din familia Moruzi. Candidatura sa a fost sprijinită public de Imperiul Austriac, format în 1804 din părți ale vechiului imperiu habsburgic, precum și de intrigantul otoman Halet Efendi. Se spune că ar fi răsplătit intervențiile în favoarea lui cu 8.000 de pungi de galbeni, „o sumă colosală” pe care intenționa să o recupereze de la contribuabilii Țării Românești. Potrivit notelor emigratului francez Alexandre de Langeron, Caragea i-a întrecut pe toți candidații fanarioți prin faptul că era atât „lacomi, cât și nepocăiți” în goana sa după tron. Mahmud i-a acordat în cele din urmă tronul pe 27 august 1812, deși i-a oferit ceremonialul cu căciula domnească abia pe 22 octombrie, într-o perioadă în care ciuma făcea 3.000 de victime zilnic la Istanbul. În acest interval, puterea domnească în Țara Românească era exercitată de ginerele său, Arghiropoulos, caimacam. Atât caimacamul, cât și domnitorul erau atent supravegheați de autoritățile otomane de la Rusciuc. Caragea reușinf să strângă o avere uriașă, prin acumularea taxelor de la țărani și breslele meșteșugărești, vânzarea a 4.762 de titluri boierești ( pentru care a obținut aproximativ 20 de milioane de piaștri) din concesionarea minelor și vămilor. Veniturile domnului au crescut de la aproximativ 1,5 milioane la peste 3,7 milioane lei-aur.

Domnia

Înscăunarea

Marele sigiliu al lui Caragea ca domn al Țării Românești, 1812

La fel ca numirea paralelă a lui Scarlat Callimachi în Moldova, cea a lui Caragea era menită să acopere un mandat de șapte ani, conform firmanului otoman din 1802. Bucureștenii s-au bucurat fățiș de veste, dar numai pentru că ea marca sfârșitul unei prezențe rusești detestate: „Păpuși umplute, îmbrăcate în haine de muscali, au fost înfipte în pari, purtate de oameni prin București, stropite cu noroi și, în final, arse. Petrecerile au ținut trei zile, între 15 și 18 octombrie 1812, cu lumini aprinse prin tot orașul și împușcături trase neîntrerupt.” Investitura a venit însă cu ceea ce mulți au citit ca semne rele, printre care o mare gerare, descrisă de cronicarul muntean Dionisie Fotino: „[în iarna 1812–1813 au fost] nenumărate calamități, cu mii de vite mari și mici, dar și oameni, pierind din cauza vremii care i-a prins pe câmpuri sau pe drumuri.”

Noul domn a trecut Dunărea abia la 4 decembrie, iar pe 6 decembrie a ajuns în apropiere de București, stabilindu-și tabăra la Văcărești. Fără a intra încă în oraș, a oprit toate sărbătoririle, asigurându-se că marea boierime știa de ostilitatea lui față de ea și față de presupusa ei rusofilie. În timp ce anunța că poporul putea aștepta mai multă îngăduință, în fapt se concentra pe distribuirea tuturor dregătoriilor bănoase între propriii săi asociați fanarioți. După cum a notat memorialistul Ștefan Scarlat Dăscălescu, atât Caragea, cât și Callimachi aduseseră cu ei „cete de greci lihniți de foame”, rezervându-le posturile de postelnic, mare ban și pe toate isprăvniciile importante. O estimare sugerează că doar din această activitate a strâns cel puțin 500.000 de piaștri turcești — inclusiv 30.000 de la francezul Filip Lenș. Caragea s-a deghizat pentru a vizita palatul său desemnat, Curtea Nouă, avariat de armata imperială rusă în timpul folosirii ca spital de campanie. Clădirea a ars la 22 decembrie, la scurt timp după ce fusese renovată.

Domnul a intrat oficial în București abia la 24 decembrie. A ales să nu folosească palatul ca reședință și a închiriat în schimb două case boierești, dintre care una a lui Grigore Dimitrie Ghica, lângă Curtea Veche. Le-a transformat rapid într-un palat improvizat, care ieșea în evidență prin faptul că „reunea toate stilurile Europei și ale Turciei”, cu fresce realizate de pictorul italian Alberto Giacometti. Caragea a folosit Biserica Sf. Nicolae Dintr-o Zi drept capelă familială; a ordonat construirea unei pasarele acoperite care ducea direct din palat în biserică, dărâmând o parte din zidul sudic. În această nouă reședință, Caragea ținea divanul ca judecător suprem al Țării Românești. Procedurile au fost observate în februarie 1813 de un vizitator străin, contele Auguste de Lagarde, care a comentat nepotismul și corupția domnului: „a dat dregătorii boierești unor oameni de rând care plătiseră sume mari pentru diplomă și a încheiat această ședință memorabilă rupându-și buzduganul pe spatele unui boier de curte — un om chior, acuzat că o insultase pe principesa Ralu”.

Imediat după înscăunare, Caragea a început să fie cunoscut localnicilor pentru duritatea și rapiditatea cu care aplica justiția. Serdarul său, Diamandi Djuvara, a început o operațiune amplă de prindere a haiducilor. În 1812, Atanasie Vastă din Târgoviște a fost biciuit și exilat pentru că își bătuse propriul tată, Caragea amintindu-i că pedeapsa obișnuită presupunea tăierea ambelor brațe. Crezând că este suspect de crimă, tânărul boier Dimitrie Foti Merișescu își amintește de teroarea de a fi prizonier al lui Caragea: „în destule sâmbete îi trăgea în țeapă pe hoți. [...] tot sâmbăta, pe unii din cei închiși le tăia brațele cu securea, pe alții le cioplea nasul și urechile.” Un tânăr moldovean, Teodor Vârnav, își amintește din vizita sa din mai 1813: „Prima priveliște pe care am zărit-o la marginea Bucureștiului a fost aceasta: doi oameni înfipți în țeapă, dar încă vii, și un altul spânzurat de gât.” După cum observa Dăscălescu, aceste pedepse aveau efect redus asupra infracționalității, mai ales că haiducii se bucurau de reputație de eroi anti-sistem.

Caragea l-a primit la palatul său și pe Joseph Ledoulx, trimisul Imperiului Francez în Țara Românească, care nota că domnul evita subiectele diplomatice relevante, preferând să arate curtea sa drept splendidă și liniștită — „mi-a dovedit că rolul de rege [sic], pe care îl juca doar de două luni, nu era nici greu, nici neplăcut.” Ledoulx consemnează că la curte se aflau boieri, roabe, dar și „tot felul de nimeni”, care trăiau exclusiv din daniile domnești. Dependenta curții de favoruri și titluri a fost menționată și de secretarul elvețian al lui Caragea, François Recordon, intrigat de componenta vestimentară. După spusele lui Recordon, boierii munteni cheltuiau sume uriașe pe haine și bijuterii, inclusiv pe căciuli kalpak, pe care le măsura la „cel puțin cinci picioare în diametru”. Una dintre primele sale acțiuni ca domn a fost să-l cheme pe prietenul său Fleischhackl, consul austriac la București, pentru a-l ajuta să importe 100 de livre de tabac de prizat, pe care apoi le-a trimis ca mită de mulțumire sultanului Mahmud. Când Fleischhackl a avut prima audiență la domn, a fost asaltat de suita acestuia și a reușit să scape doar plătind bacșișuri care totalizau 387 de piaștri.

Priveliște asupra ruinelor Curții Noi și Dealului Spirii, într-o gravură din 1841 de Eugène Cicéri și Michel Bouquet

Regim fiscal și teroare de stat

Portret în acuarelă al lui Manuc Bei, dușmanul lui Caragea, realizat în timpul exilului

La început, Caragea a reușit să țină la distanță ciuma orientală, care în 1812 a atins doar județul Teleorman; la 10 decembrie, el a ordonat ca toate victimele ciumei să fie târâte cu cârlige și îngropate într-o groapă comună. Totodată, i-a cerut inspectorului sanitar al Bucureștiului, Archisatras, să îi prezinte rapoarte regulate despre orice semn al bolii. Declina economică a țării, agravată de lunile de ocupație militară rusească, nu l-a împiedicat pe Caragea să instituie noi politici fiscale, pe care populația le-a perceput drept absurd de aspre. Potrivit relatărilor lăsate de dușmanul său, Manuc Bei, inovațiile fiscale au fost inaugurate de caimacamul Arghyropoulos, care i-a forțat pe locuitorii Țării Românești să plătească o contribuție suplimentară de 2,1 milioane piaștri, pretinzând că aceștia mai aveau încă datorii de întreținere față de trupele rusești. Manuc mai susține că atât Caragea, cât și Arghyropoulos nu și-au achitat partea, păstrând banii pentru ei și vânzând vitele și grânele care fuseseră, cel puțin oficial, rechiziționate de ruși. Politicile nu au fost pe deplin susținute de vistiernicul Țării Românești, Grigore Brâncoveanu; după șase luni de la înscăunare, Caragea l-a înlocuit cu mai docilul Constantin Filipescu. Înlăturarea lui Brâncoveanu a fost, în sine, un gest extrem de nepopular.

Unul dintre obiectivele constante ale lui Caragea a fost creșterea numărului de lude (familii sau persoane contribuabile), pe care intenționa să-l ridice la 50.000, de la aproximativ 18.000. Deși nu a reușit să atingă acest țel, a redus numărul celor scutiți de taxe (scutelnici și poslușnici) cu circa 7.000 de persoane, reintegrați temporar în rândul populației contribuabile. Potrivit lui Manuc, sistemul lui Caragea era autodevastator, întrucât administrația încasa bani pentru a scoate alte persoane din categoria lude. Manuc mai notează că domnitorul era ostil oricăror privilegii fiscale de care se bucurau orașele comerciale — indiferent de jaful la care fuseseră supuse în timpul ocupației ruse, Caragea a strâns doar de la acestea 1,8 milioane piaștri. O notă din 1815 a diaristului Asănache Lipianu consemnează că „a împovărat breslele cât a putut”, impunând totodată și boierilor mici o taxă de 18 taleri. Alte cerințe arbitrare au fost îndreptate împotriva boierilor rusofili, precum Alecu Nenciulescu, care în iulie 1815 a fost nevoit să-și vândă casa din București lui Fleischhackl.

Domnul a exercitat presiuni tot mai violente asupra zonelor rurale care mai funcționau sub forma obștilor, recurgând la extorcări și tortură pentru a obține concesii de pământ la Brănești. Atât Manuc, cât și cronicarul Ioan Dobrescu descriu aceste măsuri drept cauza unui exod masiv al muntenilor către Rumelia vecină; alte forme de rezistență fiscală au fost testate — într-un caz, toți negustorii din Ploiești au intrat în grevă. La mijlocul lui 1813, ispravnicii mai multor județe blocau exportul de alimente și lemn spre Rumelia, ceea ce a determinat intervenția autorităților otomane. Ca urmare, Caragea a trimis 300 de tăietori de lemne în județul Mehedinți, pentru a ajuta la îndeplinirea cotei impuse.

În alte privințe, domnul a încercat să atenueze efectele nedorite ale politicilor otomane. Când autoritățile austriece din Transilvania au primit permisiunea de a importa până la 150.000 de kile de grâne din Țara Românească, Caragea a schimbat definiția kile-ului într-un mod care favoriza producătorii locali, mărind exporturile de zece ori. Dobrescu notează în treacăt că politica de a continua exporturile de alimente pe durata întregii domnii a făcut ca acestea să fie mai accesibile și pentru localnici. Prin contrast, Manuc acuză administrația și în acest domeniu: „Se spune că omul sărman câștigă mereu din negoț; adevărat, dar numai atunci când prisosul rămâne la amărât, când nu are de plătit decât vama, nu și atunci când e supus la asuprire.” El precizează că exportatorii statului erau instruiți să trișeze la cântar, furând câte o treime din fiecare kile de grâne de la producătorii țărani. Manuc susține că, în mod similar, Caragea ar fi confiscat 250.000 de oi — cu 100.000 mai mult decât ceruseră otomanii — și că a vândut surplusul pe profit. În această perioadă, domnul a obținut și extins privilegii pentru coloniștii bulgari din jurul Bucureștiului, care erau furnizorii de produse ai orașului, încurajându-le indirect românizarea. Între noii coloniști s-a aflat și Anton Pann, scriitor de origine disputată, născut la Sliven.

Încă de la începutul domniei, Caragea a consolidat legături permanente cu Austria, numindu-l pe Konstantinos Bellios agentul său stabil la Viena. Mai important, a intrat în contact cu cancelarul austriac Klemens von Metternich, cerându-i lui Friedrich von Gentz să-i trimită regulat rezumate ale politicii internaționale, cu sugestii subtile despre ce anume își dorea Austria de la Țara Românească. Toate acestea s-au petrecut imediat după pacea de la București, care a încheiat războiul precedent și care — spre indignarea otomanilor — a adus pierderea Basarabiei. Caragea s-a numărat printre cei cărora marele vizir Hurșid Pașa le-a cerut să curețe Țara Românească de personaje politice considerate responsabile pentru acest dezastru; printre acestea se numărau Abdullah Ramiz Efendi, pe care Caragea l-a decapitat la Colentina, și Manuc Bei, pe care probabil a încercat să-l atragă într-o capcană spre a fi asasinat. Prima faptă a fost lăudată de sultanul Mahmud, care l-a recompensat pe Caragea cu o tabachieră împodobită cu diamante.

Caragea a avut însă mai multe dificultăți cu Manuc, față de care avea o datorie de 175.000 piaștri, împrumutați la început de Arghyropoulos. Și-a concediat oamenii de încredere din funcțiile de la curte, dar nu a reușit să-l atragă pe Manuc însuși, care era — sau se prefăcea a fi — țintuit la pat de malarie. Secretarul lui Manuc, Mser Mseriants, povestește trei întrevederi dintre stăpânul său și domn, susținând că presiunile lui Caragea l-au silit pe Manuc să ia calea exilului definitiv. Mseriants mai consemnează că domnul l-a însărcinat pe Mihail Suțu să-i confiște lui Manuc averea și copiii, dar că acesta a eșuat în ambele încercări. În mare parte, pentru că consulul rus Andrei Italinski obținuse garanții de la Poartă că toți membrii familiei lui Manuc vor putea părăsi Țara Românească nevătămați. În cele din urmă, Caragea a reușit doar să-l lipsească pe Manuc, în mod ilegal, de statutul său de dragoman. Funcția a revenit în final lui Mihail Suțu, care încasa lunar o mită de 80.000 piaștri de la socrul său. Se spune că domnul ar fi intenționat și să cumpere Hanul lui Manuc, afacere profitabilă din centrul Bucureștiului.

Din exilul său din Transilvania, Manuc încerca să convingă Poarta că domnul era o alegere păguboasă: „acest personaj a strâns 4.000 de pungi de aur în opt luni; și totuși nimeni nu se ostenește să cerceteze asta.” Tot după spusele lui Manuc, Caragea ar fi vândut pur și simplu scaunul mitropolitului Țării Românești către Nectarie, „un om rău pe care țara nu-l iubea”, dar și „un bețiv”, și ar fi închiriat tot astfel Arhiepiscopia Râmnicului nepotului acestuia, Galaction. Caragea ar fi încasat 650.000 piaștri din această tranzacție, în timp ce Grigore Suțu, care îl ajutase să o încheie, ar fi primit 25.000. O însemnare ulterioară a aceluiași Manuc sugerează că domnul îl storcea pe Nectarie, obținând de la acesta (și de fapt de la Biserică) o mită anuală de 500–600 de pungi de galbeni.

Ciumă și urmări

Articol principal: Ciuma lui Caragea

Sfântul Haralambie distrugând ciuma, într-o icoană ortodoxă din secolul al XIX-lea de la Șcheii Brașovului.

Până la mijlocul anului 1813, Mahmud era concentrat pe înăbușirea Primei Răscoale Sârbești, care se desfășura imediat la vest și sud de Oltenia. Caragea a trimis câteva sute de milițieni munteni pentru a sprijini armata otomană ce înainta pe valea Timocului, spre Negotin; împreună, aceste forțe au reușit să-l învingă pe Veljko Haiducul în iulie 1813. Această campanie a avut loc simultan cu invazia franceză în Rusia și Războiul celei de-a Șasea Coaliții, care a distras atenția Rusiei de la Imperiul Otoman. Profitând de libertatea de acțiune, Mahmud a ordonat trupelor sale „să nimicească toți locuitorii apți de a purta arme”. Se spune că însă Caragea a intervenit, avertizând Poarta că Rusia nu fusese încă înfrântă: „Mahmud a prins aluzia, ordinele sale sângeroase au fost retrase, iar sârbii [sic] au fost cruțați.” Contribuția sa la salvarea civililor sârbi este „atestată de mai multe surse”. Tot în iulie 1813, domnitorul a început să-i persecute pe unii boieri disidenți munteni, printre care Grigore D. Ghica și Constantin Bălăceanu, trimițându-i în exil – pe primul în interiorul țării, pe celălalt la îndepărtata Kastoria. Un apropiat al Brâncovenilor, Iancu Cocorăscu, a fost condamnat să i se taie brațele.

Această epurare a fost întreruptă de reapariția ciumei. Rămasă în memoria populară drept „ciuma lui Caragea”, ea a durat din iunie 1813 până în aprilie 1814 (cu un vârf în ianuarie), fiind „cea mai ucigătoare epidemie de ciumă consemnată în analele țării”. Fotino arată că domnitorul a luat măsuri de precauție pentru a împiedica răspândirea bolii până la București, dar s-a dovedit în cele din urmă neputincios, pierzând chiar și membri ai propriei curți. După Fotino, au murit aproximativ 70.000 de oameni, în timp ce Dobescu notează 20.000 de decese numai în București. Mortalitatea a crescut în pofida încercărilor lui Caragea de a opri răspândirea printr-o carantină totală – care a inclus alungarea cerșetorilor din București, închiderea târgurilor din Obor și din alte părți, limitarea numărului de evrei care puteau intra în oraș și, din august, chiar un blestem formal asupra muntenilor care nu respectau regulile. El a acordat o atenție specială chestiunii evreiești, discriminându-i pe cei veniți din alte regiuni ale Europei (Sudiți), dar protejând breslele evreiești. Tot în 1813 l-a numit pe Haim Herș, un breslaș naturalizat, ca lider al comunității (Haham), cerându-i să controleze imigrația evreiască.

Relatările ostile susțin că, de fapt, Caragea ar fi adus boala la București prin anturajul său fanariot. Domnitorul a supraviețuit închizându-se în Mănăstirea Cotroceni. După spusele lui Manuc, lăcomia lui a împiedicat eforturile de ajutor, care au fost duse mai ales de Nenciulescu și de medici particulari, aceștia acceptând doar unele plăți din cutia milei. Alte surse însă arată că nu el poartă vina: pentru că „doctorii au fost primii care au părăsit orașul”, a emis ordine prin care le confisca salariile. Muzeograful Gabriel Ciotoran scrie că, per ansamblu, Caragea „a avut un merit hotărâtor în limitarea ciumei, prin numeroasele decizii pe care le-a luat în asemenea vremuri cumplite.” Un cronicar muntean târziu, Dionisie Eclesiarhul, oferă detalii suplimentare despre epidemie și panica generată. Mortalitatea și fuga au lăsat Bucureștiul și Craiova depopulate, iar vagabonzii au pus stăpânire pe bunurile abandonate. Memorialistul Ion Ghica povestește că, în mahalaua Dudești, cete de cerșetori și gropari, recunoscuți după eșarfele roșii, îi executau fără milă pe bolnavi sau îi lăsau să moară pe câmp, după ce le luau bunurile. Fenomenul a fost remarcat și de Caragea, care, în octombrie 1813, a ordonat arestarea unui supraviețuitor de ciumă ce organizase cerșetori și gropari în cete de tâlhari. Acesta a fost uneori combătut chiar de victime: într-un incident consemnat, zece gropari au fost uciși de cei pe care intenționau să-i răpească.

Administrația munteană a reușit să sprijine lupta împotriva jafurilor asociate ciumei aplicând din nou teroarea de stat. Merișescu, care a cutreierat Muntenia în timpul epidemiei, notează că satele au fost rapid liniștite de frica „asprimii” lui Caragea: „dacă se întâmpla ca cineva să fi scăpat ceva pe drum, nimeni nu se atingea, și nu erau hoți de fel.” Caragea s-a implicat și în măsuri preventive împotriva altor dezastre, precum ordinul din iunie 1814 ca toți negustorii din București să dețină și să întrețină unelte de stins incendii. În aceeași lună, i-a supărat pe boieri acordând din neatenție o parcelă din Lipscani clerului de la curtea sa; a fost nevoit să revoce donația după ce a aflat că locul era rezervat exclusiv pentru înfingerea țărușilor cu osândiți sau pentru expunerea capetelor lor tăiate.

În această perioadă, Caragea a cultivat relațiile franco-muntene și legăturile cu emisarii lui Napoleon la București, între care și Ledoulx. Victoria lui Mahmud în Serbia a fost sărbătorită de Caragea și de curtea sa în noiembrie 1813; în decembrie, domnitorul a acceptat să primească în Țara Românească emigranți sârbi, pentru a compensa pierderile cauzate de ciumă. Planul a fost doar parțial îndeplinit: în iunie 1815, membrii noilor colonii sârbe din Craiova, Pitești și Curtea de Argeș cereau pașapoarte și dreptul de a părăsi țara. După ce a aflat de înfrângerea Franței la Leipzig, domnitorul a executat ordinele rusești de a-l expulza pe Ledoulx și întreaga sa echipă din Țara Românească, ceea ce a dus la un conflict de durată cu Antoine-François Andréossy, ambasadorul Franței la Poartă. Caragea a devenit apoi un susținător al boierimii moldovene, care cerea marilor puteri să sprijine reunificarea cu Basarabia. A încercat să-l convingă pe Metternich, prin Gentz, să ridice chestiunea Basarabiei la Congresul de la Viena, dar a fost sfătuit să renunțe.

Înainte și după epidemie, Caragea a dorit să-și mențină imaginea de reformator cultural. În iunie 1813, a scutit de toate dările o biserică din județul Muscel, motivându-și decizia prin activitatea ei de educare a copiilor din zonă. În septembrie 1814, a instituit și o comisie, sau Eforie, pentru reorganizarea Academiei domnești, sub conducerea mitropolitului Nectarie. Printre epitropi se aflau atât fanarioți, precum Grigore D. Ghica și nepotul său Alexandros Mavrokordatos, cât și români, precum Iordache Golescu; din 1816, Ștefan Nestor Craiovescul a devenit singurul profesor român al academiei. Școala a fost mutată la Biserica Măgureanu și plasată sub conducerea filosofului grec Benjamin din Lesbos; totuși, ea a rămas controversată pentru că oferea cursuri doar în greacă și slavonă bisericească, o limbă moartă.

Legiuirea lui Caragea

Pagina de titlu a Legiuirii în tipărirea din 1818, atribuind comanda lucrării lui Io Ioan Gheorghe Caradja (Їω Їωан Геωргïє Караџѣ)

Potrivit istoricului Ioan C. Filitti, efortul general al lui Caradja trebuie privit ca parte a unei inițiative fanariote de afirmare a egalității în fața legii și a individualismului. Viziunile Prințului despre lege și impozitare au fost codificate în versiunea actualizată a dreptului statutar al Țării Românești, publicată în 1818 și cunoscută ulterior drept Legiuirea lui Caragea („Legea lui Caradja”). Lucrarea a fost în primul rând o încercare de a sintetiza dreptul bizantin și obiceiurile locale, definind raporturile dintre aceste două surse. Potrivit lui Dăscălescu, rezultatul a fost mediocru, deși nu cu totul lipsit de sens, „dacă ar fi existat cineva care să le aplice cum trebuie”. Istoricul Constantin Iordachi susține că, în funcția sa de compilație de drept privat, textul lui Caradja s-a bazat în principal pe modernizatorul Cod Napoleon, dar păstrând totuși „o combinație inegală de principii luminate și privilegii medievale”. Criticul literar Nicolae Liu notează, în mod similar, că Caradja împărtășea ambiția Luminilor „de a realiza «binele comun» sau «bunăstarea generală» prin mijloace legislative”; el subliniază că Legiuirea, alături de alte coduri ale epocii, „intenționa să impună imaginea anumitor prinți fanarioți drept «depozitari ai țării» cu o grijă paternalistă față de popor”.

Similar Codului Callimachi al Moldovei, Legiuirea arăta rezultatul final al absolutismului luminat, ca „un instrument eficient folosit de puterea centrală în lupta sa de a controla aparatul de stat în formare”. După cum notează juristul Valentin Al. Georgescu, codul a rămas indecis între surse în ceea ce privește drepturile de moștenire, creând o „soluție absurdă” care excludea unele femei de la moștenirea de la socru dacă rămâneau văduve înainte de moartea acestuia. De regulă, codul lui Caradja a suprimat o tradiție de egalitate relativă între sexe susținută anterior de dreptul comun valah, introducând primogenitura agnatică strictă și obligând fiii să își întrețină surorile. Le oferea femeilor „o anumită vizibilitate socială în conformitate cu dreptul cutumiar, [dar] le refuza drepturile politice și unele drepturi civile”. Spre deosebire de Callimachi, al cărui cod susținea pe deplin supremația creștină, juriștii lui Caradja au rămas complet tăcuți pe tema discriminării religioase. De asemenea, acești legiuitori nu au clarificat metodologia de naturalizare a străinilor: au făcut doar referire formală la legi mai vechi, nativiste și discriminatorii, dar, după cum susține Iordachi, nu le-au aplicat niciodată — demonstrând puterea politică încă deținută de familiile fanariote.

Legiuirea s-a remarcat în special prin extinderea codului anterior din 1780, introducând mai multe obligații fiscale asupra populației țărănești din Țara Românească. Claca a fost fixată la 12 zile pe an, cu încă două zile adăugate pentru aratul câmpurilor. Acest număr nu putea fi redus de către proprietari. Unele articole susțineau și extindeau ideea că țăranii nu puteau deține nicio proprietate, transformând efectiv contractul lor într-o emphyteusis. Codul a rupt și cu tradiția bizantină, așa cum era ea interpretată local, prin faptul că nu oferea niciun temei pentru pedepsirea trădării — deși forma sa originală, păstrată în fragmente grecești, specifica faptul că Prințul avea ultimul cuvânt în toate problemele și putea invoca pedeapsa capitală. Într-o aplicare a acestei prerogative, Caradja l-a grațiat pe haiducul Iancu Jianu și „l-a măritat cu fiica sărăcită a unui grec”. În practică, sistemul prevedea pedeapsa cu moartea doar pentru trei infracțiuni majore (omor cu premeditare, tâlhărie și falsificare), dar atât aceasta, cât și tortura puteau fi aplicate la discreția Prințului.

Odată cu izbucnirea celei de-a Doua Răscoale Sârbe în aprilie 1815, comerțul cu cereale din Țara Românească a fost perturbat de cererile imediate ale otomanilor. Caradja a fost obligat să ceară austriecilor dreptul de a importa alimente din Bácska și Banat, în schimbul unei scrisori de garanție. Statul a continuat să fie necruțător în impozitare, după cum a consemnat călătorul F. G. Laurençon. Acesta relatează că un colector de taxe a bătut o femeie însărcinată care a murit în urma loviturilor; Caradja l-a judecat pe vinovat și l-a condamnat la mutilare parțială, după care „s-a întors acasă pentru a face, cu siguranță, și alte asemenea fapte”. Ciuma, între timp, încă mai revenea ocazional, reapărând în Ilfov și Ialomița în toamna lui 1814, și lovind Râmnicu Vâlcea în decembrie 1815. În timpul acestei ultime epidemii, Prințul a format un comitet sanitar permanent condus de Postelnicul Iucache Arhiropol și a înființat o carantină permanentă la Plumbuita. Caradja a fost, de asemenea, alarmat de răspândirea leprei și, în mai 1816, i-a ordonat lui Constantin Samurcaș să formeze un lazaret la Cotroceni.

Naționalismul boieresc

În timpul izbucnirilor secundare de ciumă, Caragea și curtea sa au părăsit Bucureștiul pentru satul apropiat Ciorogârla, care a devenit ulterior cunoscut drept Ciorogârla Domnească sau Domnești (de la domn, „principe”; vezi Domnitor). El a fost adesea descris ca posibil ctitor al Bisericii locale Sfânta Paraschiva, deși aceasta fusese, cel mai probabil, ridicată cu câteva decenii înainte de domnia sa. Tot în 1815 a avut loc o tentativă de revoltă a pandurilor din Oltenia. În noiembrie aceluiași an, diplomatul prusac Ludwig Senfft von Pilsach remarca optimismul lui Caragea, care contrasta cu „pasiunea neliniștită și capricioasă” a supraveghetorilor săi de la Poartă. Aceasta se referea la convingerea lui Caragea că pacea europeană urma să fie asigurată prin Tratatul de la Paris. Ledoulx notează că domnitorul s-a arătat entuziast față de înfrângerea lui Napoleon la Waterloo și a sărbătorit confecționând o păpușă îmbrăcată în uniformă de Grande Armée, pe care servitorii săi au folosit-o drept minge de fotbal.

În aprilie 1816, Senfft raporta că la București fusese descoperit un complot anti-Caragea. Mai târziu a pus la îndoială realitatea evenimentului, însă un document de arhivă al Țării Românești confirma că într-adevăr fusese pregătită o lovitură de stat de către o „organizație revoluționară”. În iunie, Senfft transmitea zvonuri potrivit cărora detronarea lui Caragea era din nou luată în considerare de către Mahmud: „patru trăsuri au fost cumpărate în secret pentru noul principe care urmează să-l înlocuiască pe principele Caragea”. El afirma că domnitorul nu mai era sprijinit de Halet Efendi, care, dimpotrivă, îi încuraja pe conspiratori să acționeze la București: „[Halet și clienții săi] încearcă să dea o aparență de legalitate și conformitate tratatelor înlăturării hospodarului, argumentând că principele Caragea, în urma acestor două conspirații ce dovedesc ura stârnită de avariția sa, nu poate fi menținut în funcție”.

Grigore Brâncoveanu, liderul „Partidului Național” în timpul lui Caragea, înfățișat în port oriental tradițional

Proiectele lui Caragea erau din ce în ce mai mult împiedicate de o formă de naționalism boieresc, grupată sub denumirea de „Partidul Național”, constituit inițial în jurul lui Constantin Filipescu. Mișcarea atrăgea și sprijinul unor greci de clasă mijlocie, precum Fotino, care ajunseseră să deteste „fanariotismul”, văzut ca instrument al despotismului otoman. În acest context, Manuc a sfătuit Rusia să exercite presiuni suplimentare asupra lui Caragea. El sugera ca guvernul lui Piotr Lopuhin să ceară plata datoriei din 1812, ceea ce, susținea Manuc, ar fi dus la prăbușirea lui Halet Efendi și a întregii sale „clici austriece”. Tot Manuc afirma că se afla în contact constant cu Vistiernicul Filipescu și cu Samurcaș, ambii dublu-joc, care păstrau evidențe complete ale contabilității frauduloase a lui Caragea. La mijlocul lui 1816, aceste rapoarte au ajuns la împăratul Alexandru I, care a dispus ca domnitorul să fie considerat suspect. Diplomați ruși care îi sprijiniseră regimul, precum Italinski, au fost înlăturați din funcții, iar ministrului de externe Ioannis Kapodistrias i s-a ordonat să mențină o legătură permanentă cu Manuc.

Afacerea Manuc a fost repede uitată, în mare parte pentru că Samurcaș și-a schimbat atitudinea și a garantat pentru nevinovăția lui Caragea. Potrivit istoricului Ion Ionașcu, „a răspuns [cererilor lui Manuc de informații] exact așa cum ar fi răspuns însuși Caragea, dacă Poarta i-ar fi cercetat afacerile”. Manuc, totuși, a continuat să susțină cauza, argumentând acum că adevărata amploare a fraudei domnitorului putea fi cunoscută doar de Ștefan Bellu, cel care păstra registre mai exacte și mai secrete, și care reținea pentru sine o parte din salariile boierești. Bellu folosea aceste fonduri pentru speculații funciare în județul Argeș, devenind proprietarul incontestabil al satului Piscani — care devenise între timp un centru al imigrației străine. Între timp, Samurcaș își avertiză suzeranul cu privire la conspirația lui Manuc de a-l detrona; Caragea reacționă crescând mita trimisă lui Mahmud și trimițând o parte și mai mare din averea sa la adăpost în Austria. În noiembrie 1816, el și Callimachi îi raportau cu conștiinciozitate lui Mahmud despre manevrele militare rusești din Basarabia. La 1 ianuarie 1817, la ospățul de Anul Nou de la casa ginerelui său, Constantin Vlahutzi, Caragea și-a anunțat curtea că intenționa să reducă taxele și cheltuielile; declarație făcută la doar câteva zile după ce se apropiase de „Partidul Național”, numindu-l pe Brâncoveanu în funcția de Spatharios. El acorda și scutiri selective de taxe: în decembrie 1816, a permis familiei Clucerului Dincă Socoteanu să aibă zece scutelnici.

În februarie 1817, Caragea i-a constrâns sau convins pe Nectarie și pe boieri să redacteze un arz de mulțumire („memoriu de recunoștință”), fără precedent în istoria Țării Românești. Concesiile au fost însă umbrite de încercarea domnitorului de a impune reglementări vestimentare stricte, care rezervau culoarea albă exclusiv pentru hainele purtate de el și familia sa. Ordinul, emis la 12 ianuarie 1817, a fost imediat sfidat de boierii anti-fanarioți: „una dintre doamnele boiere, Tarsița Filipescu, s-a îmbrăcat cu cel mai alb turban, rochie de satin și cüppe [mantie], și a defilat ostentativ pe sub ferestrele curții domnești”. Caragea a ordonat să fie dezbrăcată dacă repeta gestul, însă aceasta nu a fost niciodată arestată. În cele din urmă, domnitorul l-a numit pe Barbu Văcărescu vistier al țării, destituindu-l și umilindu-l public pe Constantin Filipescu; în martie 1817, întreaga familie Filipescu a fost arestată și exilată la Bucov. Evenimentele au fost relatate lui Kapodistrias de către Manuc, care a primit însă replica că Rusia nu le considera demne de atenție. Zvonuri transmise de Dimitrie Macedonski susțin că moartea Vistiernicului Filipescu, în același an, a fost rezultatul otrăvirii sale la ordinul lui Caragea.

Împăcare versus opulență

În iunie 1816, Caragea și membrii Divanului său se aflau în postura de a fi răsturnați de la putere de un grup de conspiratori. Conducătorii acestora, printre care și doi sudiți austrieci, au fost executați. Boierii bănuiți de colaborare cu răzvrătiții (Constantin Filipescu, vornicul Constantin Bălăceanu și marele logofăt Grigore Ghica) au fost exilați la conacele de pe moșiile lor.

Curtea a continuat să-și etaleze opulența — la sfârșitul anului 1817, fiul cel mare al lui Caragea, Beizadea Konstantinos, a stârnit senzație plimbându-se într-o sanie trasă de cerbi, decorată să semene cu carul de foc al lui Apollo. Încă din 1813, Ioan îl numise administrator al orașului Ploiești și al așezărilor sale de romi, funcție care îi aducea un venit anual de peste 200.000 de piaștri. Toți bărbații din familia domnească au devenit cunoscuți pentru moravurile lor decadente: Konstantinos era un seducător în serie, obligând-o pe soția sa, Ralu Moruzzi, să ceară divorțul; Ioan însuși obișnuia să-și trimită dregătorii „în misiuni îndepărtate”, pentru a se impune apoi asupra soțiilor lor. Un asemenea comportament l-a scandalizat pe medicul englez William Mac Michael. În ianuarie 1818, acesta relata că al doilea fiu al Domnului, Beizadea Georgios, și-a prezentat mama și surorile amantei sale din Țara Românească, femeie care își părăsise soțul și cei șase copii pentru a obține acea poziție. Georgios era căsătorit cu Smaragda, membră a familiei fanariote Rosetti (fiica dragomanului Nicholas), cheltuind peste 8.000 de franci de argint în pomană la ceremonia de nuntă. Merișescu notează că un alt tânăr rudă al lui Caragea, Dimitri, s-a însurat cu o boieroaică desfrânată, Zoe Băleanu, pe care a dus-o la vila sa din Tarapia — unde îndeplinea funcția de trimis al Țării Românești, sau Kapucu.

În noul său palat, Caragea favoriza aspectul spectaculos al occidentalizării, introducând sculpturi din zahăr, dansuri de societate (inclusiv Mazurcă), jocuri de faro și biliard carambol. Alăturându-se acestui demers, prusacii locali încercau să sporească vânzările de bere blondă, pe care o prezentau curții. Se spune că lui Caragea nu-i plăcea gustul, dar Ralu o aprecia foarte mult. Boieroaicele au adoptat rapid vestimentația modernă occidentală, în timp ce soții lor rămâneau fideli modei constantinopolitane. În ultimii ani de domnie, Caragea era uneori tulburat de cheltuielile excesive și îi încuraja pe boieri să adopte obiceiuri mai puțin risipitoare și mai puțin orientale; în martie 1815, a interzis un joc de cărți cunoscut local sub numele de „criș”. Occidentalizarea de la curte l-a legat pe Ioan Caragea și pe fiica sa și de istoria mașinilor zburătoare în Țara Românească. La 26 iunie 1818, probabil au asistat la un zbor cu balonul cu aer cald lansat de „niște germani” de pe Dealul Spirii, în centrul Bucureștiului — rezultat al unui pariu în care Domnul pierduse 10.000 de taleri, convins fiind că aparatul nu se va ridica niciodată. Potrivit unei însemnări păstrate la Mănăstirea Govora, balonul a coborât abia pe 9 iunie, fiind recuperat la Cățelu. Un experiment similar avusese loc în Moldova în 1816, acesta fiind al doilea zbor cu balonul din Principate.

La sfârșitul anului 1817, Ralu a deschis teatrul său de la Cișmeaua Roșie, unde s-au jucat, printre altele, piese precum Brutus de Voltaire. Este amintit drept „prima trupă profesionistă (de limbă greacă) de teatru din Țările Române”. Efortul său a fost probabil sprijinit de un mare boier, Iordache Slătineanu, cunoscut și pentru prima traducere a unui text dramatic în română (două piese de Pietro Metastasio, publicate în 1797). Tatăl său se afla și el în public: „Toată lumea s-a ridicat în picioare pentru Domnul Caragea, care venise să-și vadă fiica, Ralu, deghizată în Muză tragică”. El însuși era pasionat de arta dramatică, realizând traduceri ale mai multor piese de Carlo Goldoni (inclusiv Il vero amico, Pamela maritata și încă vreo douăsprezece altele) încă din timpul domniei; acestea erau făcute în greaca demotică („limba simplă”).

Relatările lui Recordon sugerează că majoritatea locuitorilor Țării Românești, inclusiv boieri, nu erau deserviți de modernizarea instituțională, fiind complet analfabeți în limba lor maternă. Anii 1816–1817 au adus dispute pe această temă: boierii tot mai naționaliști cereau o secțiune românească dedicată în academia domnească, dar Caragea și Benjamin din Lesbos se opuneau ferm. După cum consemnează Ion Heliade Rădulescu, dezbaterile din Eforie erau aprinse, Caragea prefăcându-se că cere sfatul expert al lui Benjamin pentru fiecare nouă propunere, primind invariabil răspunsul: nu se poate, stăpâne. În 1816, răspunzând solicitărilor lui Fleischhackl, Domnul a interzis o societate secretă numită „Frăția Oca”; fondatorul ei, Henri de Mondonville, era un portretist emigrant francez cu simpatii liberale, care oferise apartenență unor boieri cu idei similare.

În decembrie 1817, Caragea a cedat presiunilor naționaliste și a creat o școală în limba română în cadrul academiei. Potrivit istoricului Neagu Djuvara, acest demers era „surprinzător de modern”, ridicând standardele de selecție a cadrelor și de examinare a elevilor. Din martie 1818, proiectul a fost preluat de Gheorghe Lazăr, inginer și imigrant din Transilvania — unul dintre primii bucureșteni care purtau costum occidental. Lazăr și-a folosit poziția pentru a răspândi idei subversive, încurajându-i pe români să-i vadă pe greci drept „asupritori care trebuie înlăturați odată pentru totdeauna”. În aceeași perioadă, Domnul își modera poziția față de evrei. „Marea lor libertate de cult”, remarcată de Recordon, s-a evidențiat în 1818, când Caragea le-a permis sefarzilor să-și construiască propriul Templu Mare; regimul său era notat și pentru ignorarea acuzațiilor tradiționale de „omor ritual evreiesc”.

Între Caragheorghe și Kapodistrias

Invocând declarațiile anterioare ale lui Andrei Oțetea, Ionașcu argumentează că micșorările de dări operate de Caragea au fost duplicitare, „menite să împovăreze pe succesorul său la tron și să lase mulțimea, oarecum ușurată, cu amintirea unei domnii care ar fi fost bună pentru finanțele țării.” Documentele din 1818–1819 oferă o sursă unică asupra cheltuielilor bugetare ale Țării Românești, împinse în sus de haraci și alte instrumente fiscale otomane, însumând 2 milioane de taleri, alături de sume nedezvăluite în daruri și bacșișuri; venitul național era, între timp, de 5,9 milioane taleri. Documentând rapacitatea Domnului pentru Manuc, Filipescu a susținut că acesta ar fi luat aproape 10 milioane de piaștri în mită. Printre acestea, 25.000 de la Hagi Stănuță, care dorea să-și păstreze arenda asupra morii de postav de la Mărcuța (deși Caragea a vândut totuși drepturile altor ofertanți, în august 1817). Langeron pretinde că, în ansamblu, Caragea „stoarse acea nefericită provincie [Valahia]” de 93 milioane piaștri, sau 50 milioane ruble, dintre care 18 milioane i-a păstrat pentru sine; 70 de milioane „au mers la sultan, la miniștrii săi și la fanarioți”. Manuc a susținut că suma era mult mai mică, dar oricum depășea cei 14 milioane de piaștri care puteau fi justificați prin chitanțe.

Asasinarea lui Caragheorghe, într-o pictură din 1863 de Mór Than

Până în 1817, Caragea încerca să prevină un nou conflict regional din cauza tensiunilor din Principatul Serbiei. După ce inițial a căutat să-l aresteze pe Caragheorghe, care încerca să reaprindă revolta din Serbia din Țara Românească, a privit cum acesta a fost ucis de compatrioții săi mai conservatori. În urma evenimentului, a intervenit pentru a reasigura Rusia că favoritul ei sârb nu fusese de fapt asasinat de otomani, și că pactul dintre cele două puteri regionale nu fusese încălcat. În august 1817, i-a trimis lui Mahmud scrisori primite de la Miloš Obrenović, în care acesta explica soarta lui Caragheorghe. Caragea l-a arestat și pe liderul pandurilor, Tudor Vladimirescu, și pe conspiratorul grec Giorgakis Olympios, care erau contactele lui Caragheorghe în Țara Românească, dar i-a eliberat după ce s-a descoperit că beneficiau de protecție consulară rusească. Halet a scris că Mahmud fusese foarte mulțumit de uciderea lui Caragheorghe și că în particular își mulțumise vasalului său muntean pentru că a facilitat-o—deși această relatare nu este neapărat factuală.

Domnul nu a reușit totuși să răspundă așteptărilor bugetare ale otomanilor și, după cum notează istoricul Ion Nistor, „serviciile sale privitoare la chestiunea sârbească au fost repede uitate.” Ca ambasador al Rusiei la Poartă, Grigory Strogonov s-a folosit de notele lui Manuc despre Caragea și l-a umilit public refuzând să viziteze Bucureștiul și să accepte mită. El a depus apoi eforturi complexe pentru a-l împiedica pe Caragea să inventeze noi taxe, dar și pentru a opri pe Mahmud să-l înlocuiască pur și simplu cu un alt fanariot. Aceasta i-a determinat pe otomani să-l preseze pe Caragea să abdice de bunăvoie, fără a contrazice formal înțelegerile cu Rusia. Strogonov a fost alarmat de această stratagemă și a început să-l sfătuiască pe Caragea cum să facă față presiunii. În decembrie 1816, el îi scria lui Manuc că nu mai găsește rapoartele sale de încredere și lăsa să se înțeleagă că Filipescu încerca să compromită guvernul rus. De la 1 iunie 1817, Caragea a început o corespondență cu Kapodistrias, care i-a devenit partizan. A început să direcționeze fonduri din vistieria Țării Românești către „Societatea Filomuză” a lui Kapodistrias, care funcționa atât ca societate academică, cât și ca grup subversiv favorabil Iluminismului grec modern și naționalismului elen. Kapodistrias l-a trimis și pe Nikolaos Galatis, reprezentant al radical-naționalistei Filiki Eteria; deși Caragea a evitat să se înscrie în rândurile acesteia, le-a permis lui Mavrocordat și beizadelei Konstantinos să fie inițiați de Galatis.

Sosit la București ca nou consul rus, Alexander Pini a întreținut, se pare, o prietenie constantă cu Domnul, spre marea nemulțumire a lui Manuc. Acesta din urmă a murit pe neașteptate la Hîncești, la 20 iunie, fapt care „trebuie să fi umplut de bucurie sufletul lui Caragea-vodă.” Între timp, sultanul lua în considerare încheierea afacerii printr-o lovitură violentă la București. Merișescu notează că fusese prevenit că „prințul vostru nu și-a plătit haraçul în ultimii cinci ani și turcii se pregătesc să-l junghie.” Mai mult, curtea otomană aflase că Caragea se afla în contact cu Eteria și că intriga era facilitată de diplomații ruși din Țara Românească. La un moment dat, în 1818, delegații lui Caragea și Callimachi s-au întâlnit cu țarul Alexandru și miniștrii săi la Chișinău, cerându-le să invadeze Principatele. Kapodistrias i-a respins, afirmând că „dorința Rusiei este să conserve pacea cu Poarta, cu orice preț.” Caragea însuși a auzit zvonuri că ar fi căzut în dizgrație la curtea otomană; a mai descoperit că ginerele său Șuțu, care râvnea la tronul Moldovei, sprijinea acum răsturnarea ambilor domni. În replică, l-a destituit și umilit pe tatăl lui Mihail, Grigorie Șuțu, din dregătoriile sale la curtea bucureșteană. La 28 septembrie 1818 (stil nou: 10 octombrie), a convocat Divanul domnesc și le-a cerut să formeze un consiliu de regență în timp ce el se absența de la București „din motive pe care nu a voit să le dezvăluie.”

Viața timpurie

Fuga din Țara Românească

Dublu portret al lui Caragea și al nepoatei sale Eleni Argyropoulos în exil

În seara zilei de 29 septembrie (11 octombrie) 1818, după ce a participat la ceremonia funerară a banului Radu Golescu, Caragea și-a luat familia într-o aparentă plimbare cu trăsura în afara Bucureștiului. În realitate, au fugit spre orașul transilvănean Brașov (Kronstadt), însoțiți de 300 de arnăuți din garda lor. Potrivit unei mărturii de epocă a agentului rus Pavel Liprandi, au scăpat la limită de răzbunarea pandurilor: Tudor Vladimirescu plănuia să atace caravana domnească la intrarea în Transilvania; totuși, planul i-a fost dejucat de Giorgakis Olympios, care, în loc să ajute la ambuscadă, l-a escortat pe Caragea în siguranță. Se pare că și consulul rus Pini a jucat un rol, primind „sume mari de bani pentru a facilita această evadare”. Drumul Caragea spre Austria a necesitat consimțământul tacit al lui Metternich, care le-a acordat azil, precum și folosirea unor acte false. Domnul ar fi cerut atât Austriei, cât și Rusiei, un permis de rezidență. Metternich a refuzat „să compromită [Austria] în fața Sublimei Porți”, iar țarul Alexandru a răspuns doar că are nevoie de timp pentru a reflecta asupra chestiunii.

Convoiul a plecat apoi spre Confederația Elvețiană restaurată. La 29 noiembrie 1818, au trecut prin Lausanne, unde Gazette locală scria că Caragea avea cu el circa 15 servitori, o gardă armată și, probabil, 50 de milioane de piaștri ca avere. El și familia sa au stat la Geneva timp de șase luni, deși botanistul Augustin Pyramus de Candolle își amintea în 1862 că ar fi petrecut un an întreg acolo. Același memorialist nota, amuzat și intrigat, că prințesa Eleni era obeză, Beizadea Konstantinos extrem de incompetent, iar Rallou, deși elegantă, incapabilă să poarte o conversație — afirmație considerată îndoielnică de istoricul Andrei Pippidi. Lady Morgan, care a luat masa cu Caragea în martie 1819, nota că erau „îmbrăcați în costume naționale, strălucind în soare cu aur și bijuterii; frumusețea personală a tuturor, în special a bărbaților, era remarcabilă”. Beizadea Ioan, care purta o robă din „țesătură albă cu aur” și vorbea excelent franceza, i s-a părut oaspetei o „persoană sensibilă, agreabilă, remarcabil de frumoasă și cu un aer de cochet”.

Alexandros Mavrokordatos s-a alăturat și el acestei „colonii fanariote”, dar părea să-și ignore suzeranul: „Cu greu s-ar putea găsi în Europa un ministru care să vorbească [așa cum vorbea Mavrocordat] în fața suveranului său”. Candolle îl descrie pe Caragea ca fiind capabil să converseze în franceză, dar „mai puțin familiarizat cu moravurile europene decât alți membri ai familiei sale”; localnicii erau derutați de suspiciunea lui față de băncile elvețiene, chiar în Elveția, și de refuzul său de a renunța la luxuri, vânzându-și în schimb argintăria pe piața liberă. Și-a recuperat și bijuteriile, vândute ulterior prin bijutierul Jean-François Bautte. După istoricul Bogdan Bucur, în exil Caragea „a trăit din imensa sa avere, care l-a consolat pentru abdicarea prudentă”. Cea mai mare parte a fondurilor fusese transferată în bănci occidentale (circa 30 milioane piaștri au fost mutați de Casa Geymüller la Banca Națională Austriacă). Rezervele Geymüller i-au devenit accesibile după ce s-a stabilit în Marele Ducat al Toscanei, la Pisa. A beneficiat de o protecție neobișnuit de puternică din partea autorităților toscane, cenzura intervenind pentru a elimina orice critică la adresa lui Caragea din presa locală.

Evadarea lui Caragea a fost văzută ca intolerabilă de Mahmud al II-lea; în timp ce bătrânul Alexandru Suțu a fost numit ca domn, sultanul a emis un decret prin care doar patru clanuri fanariote, inclusiv două ramuri ale familiei Șuțu, mai puteau aspira la înalte funcții. La 12 octombrie 1818, șeicul islamului, Çerkes Halil Efendi, a susținut în fața sultanului că Halet l-a forțat pe Caragea să fugă, cerându-i acte considerate mugâyir-i rızâ-yı 'âli („împotriva voinței sultanului”). După Lady Morgan, „Prințul Caragea a fost o victimă a intrigilor recente de la Curtea Otomană […]. Oamenii săi i-au ucis pe mesagerii pieirii sale, în timp ce Hospodarul a fugit cu familia la granițe.” Halet a fost „serios mustrat” și a pierdut favoarea sultanului, deși candidatul său, Mihail Soutzos, rămânea favorit la tronul Moldovei; beizadeaua Gheorghe, prins de evenimente la Istanbul, a cerut clemență și a primit un hatișerif care îi garanta siguranța personală. Domeniile Caragea din Istanbul, inclusiv cele ale Kapucu, au fost confiscate. Între timp, moșia Ciorogârla Domnească a fost scoasă la licitație pentru a acoperi pierderile bugetare provocate de plecarea sa. A fost cumpărată de Constantin Varlaam cu 750.000 de taleri.

După cum nota Dăscălescu, dispariția lui Caragea „după ce a absorbit destule bogății” nu a fost urmată de „niciun fel de tulburări în țară”. În realitate, vacanța tronului a generat conflicte diplomatice și o incertitudine politică de durată: Strogonov a susținut că, potrivit tratatelor internaționale, otomanii trebuiau să stabilească vina lui Caragea înainte de a-i găsi un înlocuitor. Caragea a lăsat o scrisoare explicativă, care a ajuns la marele vizir Burdulu Pașa și care a fost arătată lui Strogonov în ianuarie 1819. În ea, prințul susținea că nu avusese altă opțiune decât să fugă. Totuși, Strogonov s-a declarat nemulțumit de numirea familiei Soutzos și, în martie, a luat în calcul să-i ceară lui Caragea să-și prezinte propria versiune a evenimentelor în fața țarului Alexandru, la Sankt Petersburg. În aceleași luni, Olympios pregătea terenul pentru o revoltă antiotomană, informându-l pe Panagiotis Anagnostopoulos că avea sub comandă circa 300 de voluntari sârbi și bulgari. Fuga lui Caragea a adâncit și conflictele dintre naționaliștii români și fanarioți: imediat după eveniment, o delegație de boieri a cerut fără succes ca toate dregătoriile să fie acordate doar celor care își puteau dovedi originea românească și ca rivalul său autohton, Brâncoveanu, să fie recunoscut ca domn. Divanul s-a întrunit în decembrie 1818 pentru a vota destituirea mitropolitului Nectarie și expulzarea familiilor fanariote care nu erau de origine domnească. O majoritate de 20 de membri s-a adunat în favoarea măsurii, iar asupra lui Nectarie s-au făcut presiuni, acesta demisionând în cele din urmă.

Sponsor revoluționar și retragerea

Caragea odihnindu-se pe un divan (pictură din 1825 de John Frederick Lewis)

La câțiva ani după acest protest, Țara Românească, Moldova și Grecia otomană au devenit centre ale revoluției grecești anti-otomane. În fazele timpurii ale acesteia, Mihail și Roxani Suțu, noul cuplu domnesc al Moldovei, l-au chemat pe Caragea să îi întâlnească în Basarabia sau în Moldova, argumentând că Eteria aproape că reușise acolo. Caragea nu se împăcase încă cu Mihail pe vremea șederii sale la Geneva; probabil nu intenționase niciodată să dea curs invitației, dar în orice caz ar fi fost împiedicat de autoritățile austriece, care emiseseră ordine de a-l opri la graniță. În schimb, el a finanțat mișcarea naționalistă și filhelenă, formând o societate de sprijin pentru război în Toscana, finanțând inițiativa similară a lui Jean-Gabriel Eynard la Geneva și trimițând daruri regulate luptătorilor precum Georgios Karaiskakis, Theodoros Kolokotronis și Andreas Miaoulis. La 14 martie 1821, beizadea Gheorghe și-a scos familia din Istanbul, scăpând la limită de masacrul anti-grec, și a ajuns în portul rus Odesa în aprilie. Fratele său, Constantin, a fost unul dintre puținii fanarioți munteni care s-au alăturat luptei, plecând în Moreea alături de moldoveanul Teodor Negri. Acolo și-a unit eforturile cu vărul său Mavrocordat, care îl reprezenta și pe Principele Ioan, precum și pe pisani.

După cum a remarcat elenistul Nestor Camariano, reședința Prințului Ioan la Pisa „nu era diferită de faimoasele saloane ale Franței”, numărându-se printre oaspeții săi celebri Lord Byron și Percy Bysshe Shelley. O relatare contemporană a unui muntean cunoscut doar ca Popovici susține că fostul domnitor și asociatul său, Kapodistrias, conduceau și o lojă masonică. Această asociație ar fi sponsorizat nu doar agitația greacă, ci și paralela răscoală muntenească din 1821, în urma căreia Tudor Vladimirescu a preluat temporar puterea în Țara Românească. Mișcarea pentru emanciparea Greciei a fost într-adevăr sprijinită financiar de fostul Principe, pe care unii greci din Pisa doreau să-l vadă emergând ca lider politic al Greciei eliberate. La 9 ianuarie 1822, rebelii greci din Peloponez, organizați ca Senatul Peloponesiac, au optat pentru o monarhie fanariotă și au ales un consiliu de regență cu 12 membri („Guvernul Central Grec”). Caragea a fost numit președintele acestuia, iar Mihail Suțu vicepreședinte, cu o corabie trimisă să-i aducă din Pisa. Planul nu s-a realizat, deși Mavrocordat a ajuns pentru scurt timp lider revoluționar.

Partidul Caragea a fost înfrânt de Dumitru Ipsilanti și de eteriști în timpul Primei Adunări Naționale de la Epidaur, la care au participat personal Ioan și beizadea Constantin. Amândoi, indignați de rezultat, au ales să se întoarcă la Pisa, unde au rămas până la succesul deplin al revoluției. Principele însuși l-a sprijinit pe Kapodistrias, care, ajuns guvernator al Greciei în 1827, a primit 50.000 de franci de la Caragea. Acesta a continuat să supravegheze afacerile politice prin intermediul lui Mavrocordat. Într-o scrisoare din 1826, vorbește despre „nefericitul meu ginere Mihalachi [Suțu]”, subliniind „aroganța lui și prostia lui desăvârșită” și avertizându-și partizanii că Suțu voia să ajungă conducător al Greciei, cu ajutorul lordului Cochrane. Descrierea acestui plan de către Caragea include prima folosire atestată a termenului „Donquijotism” (Δονκιχωτισμός) în limba greacă.

În ultimele sale decenii, Caragea a rămas politic și cultural loial statului grec—fiind „primul din mulți fanarioți [...] care s-au stabilit în Grecia”. La sfârșitul anului 1829, locuia în capitala acestuia, Nauplion, unde palatul său a fost vizitat de arheologul Richard Burgess. Potrivit acestuia, Caragea se înconjura de fileleni „civilizați” și purta de obicei un „costum grecesc antic”. În Țara Românească, revoltele grecești și românești s-au încheiat cu urcarea pe tron a lui Grigore D. Ghica; în timpul acestei domnii, Brâncoveanu s-a aliat cu Vlahuți, contribuind, se pare, la o revoltă din județul Mehedinți în 1826. Trei ani mai târziu, circumstanțele unui nou război ruso-turc au adus Țara Românească și Moldova în orbita rusă și au instituit un nou regim constituțional, Regulamentul Organic. Acesta a venit cu noi obligații pentru țărani, ceea ce i-a determinat pe cei din Măgureni să ceară să fie lăsați să plătească doar dările stabilite prin „legea lui Caragea”.

Caragea s-a stabilit definitiv la Atena în 1830, înainte ca statul să se transforme în „Regatul Greciei”. În mai 1833, la câteva săptămâni după retragerea ultimelor trupe otomane din oraș, l-a primit în casa sa pe Otto de Wittelsbach, primul rege al Greciei, aflat la prima sa vizită la Atena. Arheologul Ludwig Ross amintește că bătrânul fost Principe, care împărțea casa cu Vlahuți, apărea rar în public—una dintre excepții fiind a doua vizită a lui Otto, în decembrie 1834, când Caragea a apărut călare și purtând o „ținută impunătoare”. Ross notează că acesta trăia dintr-o rentă mult redusă, iar Panagiotis Suțu adaugă că acum favoriza „singurătatea” și „deplina egalitate” cu concetățenii săi. Tradu­cerile lui Caragea după Goldoni au apărut în două ediții: prima la Nafplio, în 1834; a doua la Atena, patru ani mai târziu. Un raport al publicistului Gábor Kazinczy susține că, până în 1837, el ar fi tradus și publicat Paul et Virginie—deși această afirmație a fost pusă la îndoială ulterior. Conform lui Camariano, dacă Caragea a tradus vreodată din Bernardin de Saint-Pierre, nu a publicat rezultatul.

Implicarea lui Caragea în dezvoltarea teatrului grec modern a continuat și la începutul anilor 1840, când și-a ajutat prietenul fiicei sale, Costache Aristia, să înființeze Societatea Filodramatică din Atena. Potrivit unui raport al lui A. Bouchon, principii fanarioți au fost marginalizați de atenienii egalitari. Din acest motiv, susține Bouchon, Ralu s-a măritat cu un comun, Konstantinos Kolokotronis. Alte relatări corectează însă această informație, arătând că soția lui Kolokotronis nu era fiica Prințului Ioan, ci a fiului său Gheorghe. Principele însuși și-a petrecut ultimii ani luptând cu astmul, care aproape l-a răpus în 1843; a rămas totuși activ și, în aceste luni finale, a fost văzut vizitând Templul lui Zeus Olimpianul. A murit în cele din urmă de boală, la Atena, în dimineața zilei de 27 decembrie 1844. Evenimentul a coincis cu Adunarea Națională a Grecilor, iar funeraliile au trebuit amânate două zile, pentru a permite deputaților să participe la ambele evenimente. Slujba a avut loc la Biserica Sfânta Irina, cu predici funerare rostite de P. Suțu și un arhimandrit al Bisericii Ortodoxe Grecești, C. M. Apostolidis. Trupul lui Caragea a fost apoi îngropat la Biserica Sfântul Gheorghe din Kolokynthou, ridicată sub patronajul său.

Moștenire

„Marele prădător” și patron cultural

Istoricul Paul Cernovodeanu oferă o privire de ansamblu asupra moștenirii politice a lui Caragea: el notează că, spre deosebire de unchiul său Nicolae, care se bucura de o bună reputație în sursele literare muntenești, Ioan a fost ponegrit și blestemat drept „marele prădător”. Această imagine a fost codificată mai întâi de Dionisie Eclesiarhul, și mai târziu de Ion Ghica. Folclorul românesc a născut zicala „hoții ca pe vremea lui Caragea” (redarea lui Patrinelis). Această descriere se regăsește și în pamflete scoase de mai mulți boieri munteni, inclusiv într-o scriere din 1818 a lui Iordache Golescu, anunțată ca fiind „publicată pe cheltuiala acelora care încă mai au ceva bani”. În 1959, criticul Radu Albala a reluat relatarea lui Golescu, notând: „detaliile despre taxarea sălbatică și exploatarea [de către Caragea] sunt amuzante într-un fel amar, umorul lor fiind gros dar irezistibil.” O lucrare similară, atribuită provizoriu lui Naum Râmniceanu, a inflamat spiritele sugerând că Caragea și Ștefan Bellu doreau să înființeze o „Nouă Grecie” în Țara Românească, ceea ce ar fi cerut decimarea boierimii. În mod neobișnuit, un deal numit Karadjaua sau Carageaua se găsește lângă Sănduleni, în Moldova de Vest. Afirmația că ar comemora pe Prințul Ioan a fost considerată neîntemeiată de Constantin Jean Karadja.

Patrinelis sugerează că reputația românească a lui Ioan Caragea era meritată, întrucât acesta, sosit în Țara Românească în plină „turpitudine administrativă”, „i-a întrecut pe toți confrații săi în lăcomie”. Ionașcu argumentează că a fost în ansamblu un „spirit vulgar” cu idei „reacționare”, care putea primi laude doar din partea lui Friedrich von Gentz, și doar în schimbul banilor. Un alt autor, Radu Economu, găsește dimpotrivă că, „în ciuda tuturor trăsăturilor sale negative (lăcomie, sete de bani), care i-au adus trista reputație, [Caragea] a fost un domnitor de înaltă cultură”. În mod similar, istoricul culturii Alkis Angelou susține că Caragea a fost „unul dintre cei trei domnitori fanarioți înzestrați și cu adevărat cultivați”, ceilalți fiind primul fanariot, Nicolae Mavrocordat, și domnitorul de la mijlocul secolului XVIII, Grigore al III-lea Ghica. În 1814, Stephanos Partzoulas i-a dedicat manualul său pionier de gramatică franceză lui Caragea și lui Nectarie. Daniel Philippidis, care a predat o vreme la academia domnească, lăuda curtea bucureșteană din 1816 drept un „adevărat refugiu al elenismului”. Totuși, s-a arătat ulterior nemulțumit de calitatea predării și a emigrat în Moldova. Mai târziu, dedicații către Principe includ una a romancierului Grigorios Palaiologos, care apare pe ambele volume ale lucrării sale O Polypathis (1839).

Cercetătorul Walter Puchner notează că traducerile lui Caragea au fost repere culturale importante, completând „prima fază a receptării lui Goldoni în Grecia, sub auspiciile Iluminismului”, dar și că nu au fost niciodată folosite efectiv pentru spectacole de scenă. Puchner însuși a descoperit la biblioteca Școlii Zosimaia versiunile „excelente” ale lui Caragea din Demofonte și alte lucrări în versuri, pe care le-a pregătit pentru publicare în 2014. În schimb, Caragea a rămas asociat cu evenimente istorice centrale pentru dezvoltarea teatrului românesc și, mai general, a literaturii naționale. Imediat după fuga lui Ralu în Transilvania, Iancu Văcărescu a preluat Cișmeaua Roșie pentru o „micro-stagiune”, prezentând primele spectacole de teatru în limba română, cu Ion Heliade Rădulescu printre interpreți. Cișmeaua a funcționat ca un teatru independent până la distrugerea sa într-un incendiu din 1825.

• 
  Caragea primind condica Mănăstirii Cotroceni (ilustrație din 1817 atribuită lui Dionisie Eclesiarhul)
• 
  Portret votiv al lui Caragea la Mănăstirea Lainici (1818)
• 
  Beizadea Konstantinos în 1858, de Franz Eybl
• 
  „Postelnicul Andronache cerând iertare Domnului Caragea” – scenă din Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon, ilustrată de Mihail Simonidi
• 
  Aimée Iacobescu ca Ralu Caragea, îmbrățișându-l pe Florin Piersic în timpul filmărilor la Haiducii lui Șaptecai (fotografie de A. Mihailopol)

Caragea a onorat tradiția ortodoxă a Țării Românești permițând să apară în fresce, inclusiv la Biserica Sfinții Nicolae și Andrei din Târgu Jiu (1812) și la Mănăstirea Lainici (1818). Ambele picturi îl arată aproape atingând un pumnal khanjar și purtând o coroană răsăriteană anacronică. O miniatură a Domnului apare în cronica Mănăstirii Cotroceni și a fost văzută de istoricul de artă Vasile Georgescu Paleolog drept o lucrare probabilă a lui Dionisie Eclesiarhul (realizată în calitatea sa oficială de caligraf al bisericii). Ca mecena al artei în stil occidental, Caragea s-a remarcat prin sprijinul acordat lui Mihail Töpler, care a devenit portretistul său oficial; una dintre lucrările lui Töpler este reprodusă și în prima ediție a Legiuirii, printr-o gravură realizată de Blasius Höpfel.

Versiunea vieneză a codului este în greaca modernă și a fost aranjată pentru tipar de poetul Athanasios Christopoulos; ediția în limba română, completată mai târziu, în 1818, a fost tipărită în mod neobișnuit la Brașov, și nu la București. Ediția Christopoulos–Höpfel, din care un exemplar a fost donat chiar de Caragea Bibliotecii Bodleian, este notabilă pentru că are stema Țării Românești combinată cu unicornii heraldici din blazonul familiei domnului (primul exemplu local al unei practici împrumutate din Occident). Ediția românească ulterioară este decorată cu simbolurile „credinței, speranței, iubirii și cunoașterii: ancora suprapusă crucii, cartea deschisă, [...] și, în interiorul cărții, o inimă din care izvorăște o flacără.” În ambele versiuni, și în alte contexte, Caragea a folosit intens o pecete care înfățișa stema Țării Românești alături de simbolurile locale ale celor 17 județe, introduse pentru prima oară sub scurta domnie a unchiului său.

Posteritate

Muzeul Național de Istorie din Atena păstrează un desen anonim care îl arată pe Caragea, în perioada sa pisană, alături de Eleni Argyropoulos, nepoata sa. Mama acesteia, Ralu, a murit în 1870 la Thonberg, în Regatul Saxoniei, la doi ani după sora ei, Roxani; între timp, Eleni se căsătorise cu baronul de Rouen, ambasadorul Franței în Grecia. Din cei doi fii ai săi s-au desprins două ramuri ale familiei Caradja/Karatza. Konstantinos a sprijinit Imperiul Otoman, servind ca ambasador la Haga, unde a murit în 1860; aceeași funcție a fost ocupată ulterior și de fiul său, Jean Karadja Pașa. Descendenții lui au rămas în Țara Românească și apoi în Regatul României. Printre aceștia s-a numărat fiul său pe jumătate suedez, Constantin Jean, care, ca istoric, a publicat și prefațat în 1921 corespondența Caradja–Kapodistrias. El a pledat pentru folosirea numelui de familie „Karadja”, considerând că forma românizată „Caragea” nu mai reflecta originile. Linia lui Georgios a fost continuată de fiul său Aristides (1830–1890), judecător la Curtea Supremă a Greciei. Această ramură îl include și pe Georgios Karatzas, ambasadorul Greciei în Elveția. Prin fiica sa Smaragda, Caragea a avut ca nepot pe Spyridon Mavrogenis, savant medic, și ca strănepot pe Alexandros Mavrogenis, ambasador otoman în Statele Unite.

Legiuirea a rămas o parte durabilă a moștenirii lui Caragea în Țara Românească. Unele ediții au fost co-sponsorizate de medicul și bibliofilul aromân Constantin Caracaș. Codul a rămas în uz sub regimul Regulamentului Organic, care i-a completat doar prevederile civile, dar a fost anulat definitiv sub Codul Civil al României. Supraviețuirea lui îndelungată i-a iritat pe liberalii radicali: în 1851, exilatul Cezar Bolliac a prezis că Legiuirea va ajunge să fie arsă în public. Privind retrospectiv perioada fanariotă la începutul anilor 1900, beizadeaua George Barbu Știrbei susținea că Legiuirea nu a făcut decât să „păstreze obscuritatea” care le permitea domnilor să acționeze după bunul plac.

Pe lângă sprijinul pentru fiica sa, Caragea a avut și o contribuție indirectă la cultura literară românească, aducând la București un bucătar grec, strămoșul lui Costache și Ion Luca Caragiale. Domnul însuși apare ca un „deus ex machina” în povestea lui Iancu Jianu, transpusă într-o melodramă din 1857 de Matei Millo și Ion Anestin, care, din 1868, a devenit baza unui roman de N. D. Popescu-Popnedea. Asocierea sa generală cu teatrul a fost celebrată de Nicolae Filimon, care argumenta că piesele în greacă cultivate sub Caragea au contribuit la formarea „poporului primitiv” al Țării Românești. Romanul său din 1862, Ciocoii vechi și noi, „poate fi citit – cu prudență – ca o cronică a epocii Caragea”, incluzând o topografie a curții domnești. În această operă, Caragea apare într-o lumină mai simpatică, fiind pus să rostească un discurs antiotoman care dă vina pentru ruinarea țării exclusiv pe Poartă – reflectând viziunea lui Filimon asupra politicii fanariote.

Un personaj inspirat de Caragea a fost introdus în cinematografia românească în 1928, odată cu filmul Iancu Jianu al lui Horia Igiroșanu. Domnia sa a fost evocată indirect și în romanul Crai de Curtea-Veche (1929) de Mateiu Caragiale. În 1937, Mircea Eliade anunța că lucrează la o piesă despre domnița Ralu și ciuma din 1813, dar a abandonat proiectul. O altă operă inspirată de epoca sa este piesa Cîntec de inimă albastră de Marin Iorda (1940, reprezentată abia în 1967). Perioada a devenit un subiect central și în volumul de povestiri Pasărea de foc (1954) al lui Eusebiu Camilar.

Domnul și Ralu au fost reprezentați de Stere Popescu și Cora Benador, respectiv, în baletul Iancu Jianu de Oleg Danovski (1964). O versiune puternic ficționalizată a epocii fanariote, cu elemente atât din domnia reală a lui Caragea, cât și din interpretarea lui Filimon, constituie materia epică a romanului Princepele (1970) de Eugen Barbu. Domnia lui Caragea formează și fundalul filmelor de aventuri-comedie regizate de Dinu Cocea, Haiducii lui Șaptecai și Zestrea domniței Ralu (ambele 1971), în care Nucu Păunescu îl interpretează pe domn, iar Aimée Iacobescu pe Ralu. În 1973, Alexandru Mitru și Aurel Țita au creat piesa pentru copii Iancu Jianu, cu descrieri ample ale lui Caragea și curții sale.

Bibliografie

• Eugène Rizo Rangabé, Livre d'Or de la Noblesse Phanariote et de Familles Princières de Valachie et de Moldavie, Athens, 1892
• Constantin Gane, Trecute vieți de doamne și domnițe, vol. 2, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1935
• Ștefan Ionescu, Bucureștii în vremea fanarioților, Editura Dacia, Cluj, 1974.
• Constantin Giurescu, Istoria românilor, Ed. Bic All, București, 2007 ISBN 978-973-571-707-0
• Legiuirea Caragea, [1]

Vezi și

• Familia Caradja
• Listă de dragomani

Legături externe

Familia

• Domnița Ralu Caragea^{[nefuncțională]}, 11 martie 2012, Rodica Mandache, Jurnalul Național
• Domnita teatrului, 12 decembrie 2004, Diana Rucinschi, Jurnalul Național