Rucăr, Argeș

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare
Rucăr
—  sat și reședință de comună  —
RO AG Rucar La Roghina stone cross.JPG
Rucăr se află în România
Rucăr
Rucăr
Rucăr (România)
Localizarea satului pe harta României
Rucăr se află în Județul Argeș
Rucăr
Rucăr
Rucăr (Județul Argeș)
Localizarea satului pe harta județului Argeș
Coordonate: 45°23′18″N 25°10′25″E ({{PAGENAME}}) / 45.38833°N 25.17361°E

ȚarăFlag of Romania.svg România
JudețActual Argeș county CoA.png Argeș
ComunăRucăr

SIRUTA18536

Altitudine687 m.d.m.

Populație (2011)
 - Total5.610 locuitori

Fus orarEET (+2)
 - Ora de vară (DST)EEST (+3)
Cod poștal117630

Localități înfrățite
 - CasavatoreItalia

Prezență online
GeoNames Modificați la Wikidata

Rucăr este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Argeș, Muntenia, România. Începând cu data de 16 iulie 1973[1] satul Rucăr (Argeș), alături de alte 13 localități, se declara, experimental, sat de interes turistic denumit „sat turistic”.[2]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

Satul Rucăr se încadrează între cele mai vechi așezari din spațiul argeșean, atestate prin mai multe documente scrise. El este menționat pentru prima oară într-un act, care a fost emis în anul 1418, de către Mihai Voievod, fiul lui Mircea cel Bătrân, document prin intermediul căruia „se poruncește vameșilor din Cetatea Dâmboviței (cetatea Orația sau Oratia) și de la punctul de vamă Rucăr să se poarte frumos cu negustorii brașoveni”. O dovadă elocventă a vechimii acestui spațiu argeșean, este reprezentat de fortificațiile romane descoperite în această zonă.[3] Satul Rucăr a reprezentat un fel de reședință temporară a lui Vlad Țepeș, domnitorul, având la dispoziție în acest spațiu toate cele necesare pentru un trai în siguranță, cum ar fi: loc de apărare împotriva primejdiilor, precum și alimente pentru o vreme îndelungată.[4] Potrivit izvoarelor istorice, Țepeș Vodă a locuit pentru scurte perioade de timp la Rucăr între anii 1459 și 1460. Conform altor izvoare documentare, în acest spațiu a avut loc o bătălie în timpul domniei lui Radu de la Afumați, fiind vorba de o înfruntare româno-turcă, care s-a desfășurat în toamna anului 1522. Tot pe aceste meleaguri a avut loc și lupta dintre oștile lui Matei Basarab și Vasile Lupu, care s-a desfășurat în ziua de 17 mai 1653. Localitatea Rucăr a fost un adevărat câmp de luptă în timpul primului război mondial, luptele desfășurându-se în luna octombrie 1916. Astfel, în cursul zilei de 15 octombrie 1916, trupele germane cu mult superioare numeric și tehnic față de trupele române, au pătruns în Rucăr, populația zonei, confruntându-se cu problema ocupației germane. O parte importantă a satului Rucăr, a fost distrusă în această perioadă de tunurile nemțești, arzând aproape 150 de case ale locuitorilor.[5]

Specific arhitectural[modificare | modificare sursă]

Arhitectura satului Rucăr este caracteristică zonei Muscel. În acest sens, de mare valoare este consemnarea diplomatului englez Edmund Chishull, din anul 1702, care spunea: „Acest sat este mare, alcătuit din case făcute după felul românesc, adică din trunchiuri de copaci așezați unii peste alții și cu un coperiș înalt și povârnit din șindrilă și fără coșuri sau burlane pe dinăuntru pentru a scoate fumul, ci deschise doar în mai multe locuri ale coperișului pentru a înlocui această lipsă”. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, se generalizează stilul de casă cu două niveluri: pivniță (parter), iar camere locuibile la etaj).[6] Satul conservă arhitectura zonei montane a Muscelului și reprezintă un renumit centru al artei populare românești, remarcându-se prin confecționarea țesăturilor de interior și a costumelor naționale, care au fost considerate de Nicolae Iorga drept „cele mai frumoase din cât ținut locuiește românimea”.

Patrimoniul cultural- istoric[modificare | modificare sursă]

În cadrul localității, se află biserica parohială cu hramul „Sfinții Mucenici Gheorghe și Dumitru”, fiind considerată monument istoric și care a fost construită de Gheorghe Nicola Smerna Linototipis, grec de origine, care ulterior, și-a luat numele de Rucăreanu, construcția ridicându-se în anul 1780. În interior, pe peretele sudic al pronaosului, sunt zugrăvite numele meșterilor zidari: Constantin și Ion din Câmpulung. Edificiul are la bază un plan trilobat cu abside poligonale, un pronaos care a fost lărgit, precum și un pridvor deschis. În exterior, biserica este prevăzută cu trei toruri paralele, precum și arcade zimțate la perete.[7] Un alt monument de cult, îl constituie „Crucea din Gura Cheii”, care este realizată din piatră, datând din secolul al XVII-lea.[8]

Memento:[modificare | modificare sursă]

Casa Năstase Țuluca- a fost realizată din bile de brad, având la bază un plan dreptunghiular. Casa este prevăzută cu o tindă centrală, precum și camere laterale: în partea dreaptă există o odaie, iar în stânga, o cămară. Potrivit unei inscripții, situate pe o scândură a tavanului, aflăm că acoperișul casei a fost reparat în anul 1855. Casa se înscrie în construcțiile tipice ale caselor țărănești din lemn, aparținând zonei montane a Muscelului.

Dârsta Nistorică- construcție complexă pentru prelucrarea țesăturilor de lână și care este alcătuită din: dârstă, pivă și vâltoare, acționată de forța apei râului Dâmbovița.[9]

„De la Câmpulung plecăm la Rucăr pe frumoasa șosea care s-așterne ca o prispă netedă pe vârful Mateiașului, de unde-n largi șerpuiri trăgănate se lasă-n valea Dâmboviții, ascultă șuietul apelor și zgomotul morilor și joagărelor de la Dragoslave și de la Rucăr, apoi o rătează-n sus peste măgurile umbrite de brazi și trece, prin strunga de la Pajera, dincolo, în Țara Bârsei. Ne oprim câteva minute la Nămăești, la mânăstirea de călugărițe, adăpostită-ntre copaci, cu vestita bisericuță scobită în inima unei stânci, pe coasta verde a unui deal, de pe care se vede-n jos, ca-ntr-o panoramă, orașul Câmpulung, cu mândrele-i împrejurimi. După două ceasuri de drum intrăm în Rucăr, sat mare, aproape un orășel, așezat sub strașina Carpaților, la răspântia a două ape, în una din cele mai încântătoare văi ale județului Muscel. Toate te-nveselesc aici: aerul curat, freamătul pădurii, șuietul apelor, casele albe presărate printre copaci, înfățișarea mândră și voinicească a gospodarilor, chipul rumăn și luminos al rucărencelor, și portul lor adevărat românesc, țesut, lucrat și înflorit de mâna lor c-o măiestrie pe care nu știu singure de unde-au învățat-o. În jurul acestui cuib fericit munții își desfășură podoabele lor de o măreție sălbatecă, țancuri ascuțite ies vinete din întunecimile pădurilor de brazi și stau înșirate, ca niște străji de veci, pe granițile zării, la îngânarea pământului cu cerul. Deasupra tuturora, în fund, spre miazănoapte, își ridică Păpușa creștetu-i înalt, rotund ca o turlă de biserică. De-acolo, din coapsele Păpușii, zbucnește Râușorul, șivoi puternic, care sparge meterezele de stânci ce-i stau în cale, soarbe izvoarele codrilor, și-n goana-i nebună strigă, se ceartă, se bate cu grămezile de bolovani ce vor să-i astupe matca -învolburat și alb de spumă sosește-n Rucăr, și rucărenii, cum îl văd, îl pun la treabă: ei au porumb de măcinat, sumane de bătut, bușteni de retezat și de-nfeliat în scânduri, și Râușorul, sprinten și harnic, se înhamă la toate, pe toate le face cu drag, iar când își isprăvește de lucru, voios se duce de se culcă în patul larg al Dâmboviții, râul norocos care-a călăuzit pașii celui dintâi voievod al Munteniei și care străbate capitala unde s-a încoronat cel dintăi Rege al țării Românești. Din Rucăr plecăm călări la Dâmbovicioara. Șoseaua se urcă-n cotituri mari, trăgănate, peste grebenii stâncoși ai Scărișoarii, având în stânga zidul de piatră al muntelui, în dreapta desfășurarea văilor, aci repezi, adânci, prăpăstioase, aci larg deschise în tăpșane regulate, acoperite unele de fâneață, altele de păduri răcoroase. De la Podul-Dâmboviții, lăsăm șoseaua și cârmim la stânga pe drumeagul pietros ce merge-n sus pe lângă hierăstraiele Dâmbovicioarei. Dar iată că în fața noastră se ridică un munte înalt și drept ca un zid năprasnic, de crezi c-aici e sfârșitul lumii. Ne-apropiem, și deodată, la o cotitură, ni se deschide, printre două stânci colțuroase, intrarea înlăuntrul muntelui, cheia adâncă și îngustă a Dâmbovicioarei. E răcoare, și vuietul apei răsună așa de tare, că nu-ți mai auzi glasul. De pe fundul acestei prăpăstii ne uităm cu groază-n sus la namilele de stânci aninate de pereții cheii ca niște dihănii ce stau la pândă, gata să se prăbușească peste noi.”

Înfrățire[modificare | modificare sursă]

Personalități[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Ordinul ministrului turismului nr 744/1973
  2. ^ Puiu Nistoreanu, Turismul rural, pag. 23-24
  3. ^ Colectiv de autori (). Județul Argeș: mileniul III, anul 1: mică enciclopedie. Sylvi. p. 245. 
  4. ^ Colectiv de autori (). Județul Argeș: mileniul III, anul 1: mică enciclopedie. Sylvi. p. 247. 
  5. ^ Colectiv de autori (). Județul Argeș: mileniul III, anul 1: mică enciclopedie. Sylvi. p. 250. 
  6. ^ Constantinescu, Grigore (). Argeșul monumental. Enciclopedie patrimonială. Alean. p. 412. 
  7. ^ Bărbulescu, Constantin- Augustus (). Catalogul monumentelor istorice din județul Argeș. Tiparg. p. 93. 
  8. ^ Colectiv de autori (). Județul Argeș: mileniul III, anul 1: mică enciclopedie. Sylvi. p. 248. 
  9. ^ Constantinescu, Grigore (). Argeșul monumental. Enciclopedie patrimonială. Alean. p. 414. 

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Istoria Obștei de moșneni din comuna Rucăr-Mușcel județul Argeș, Gh Pârnuță, Ștefan Trîmbaciu, Mihai-Cătălin Răuță, Editura Semne, 2001

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Grigore Constantinescu- „Argeșul monumental. Enciclopedie patrimonială”, Pitești, Editura Alean, 2011, ISBN 978-606-92431-4-5
  • Florian Tucă, Cristache Gheorghe, Nicolae Leonăchescu, Nicolae Ionescu, Vasilica Popescu, Sevastian Tudor, Silvestru Voinescu- „Județul Argeș: mileniul III, anul 1: mică enciclopedie”, București, Editura Sylvi, 2001, ISBN 973 8258-47-2
  • Ion Moise, Constantin Țibrian, Gheorghe Bănică- „Localitățile județului Argeș: studiu etimologic și istoric”, Pitești, Editura Universității din Pitești, 2000, ISBN 973-9450-60-1
  • Constantin Augustus Bărbulescu- „Catalogul monumentelor istorice din județul Argeș”, Geamăna, Editura Tiparg, 2011, ISBN 978-973-735-586-7
  • Nicolae Stoicescu- „Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România”, Editată de Mitropolia Olteniei, 1970
  • Gheirghe Chița- „Câmpulung și județul Muscel”, București, Editura Ars Docendi, 2007, ISBN 978-973-558-293-7