Trioxid de arsen

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Arsenic)
Salt la: Navigare, căutare
Trioxid de arsen
Arsenic trioxide.jpg
     As3+      O2−
     As3+      O2−
Nume IUPAC
Oxid de arsen (III)
Alte denumiri Oxid arsenos
Anhidridă arsenoasă
Alb de arsen
Identificare
Număr CAS 1327-53-3
Cod ATC
Informații generale
Formulă chimică As2O3
Aspect solid alb
Masă molară 197,841 g/mol
Proprietăți
Densitate 3,74 g/cm3
Starea de agregare solidă
Punct de topire 312,2 °C
Punct de fierbere 465 °C
Solubilitate apă: 20 g/L (25 °C)
solubil în acizi diluați și baze alcaline, insolubil în solvenți organici[1]
Solubilitate
Miros
Miros
Aciditate (pKa)
Bazicitate(pKb)
Structură cristalină
Anion
Cation
Duritate (Scara Mohs)
Presiunea vaporilor
Indice de refracție(nD)
Vâscozitate
Momentul dipol
Temperatură de aprindere
Date clinice
Statut legal
Categorie drog
Căi de administrare
Date farmacocinetice
Metabolism
Timp de înjumătățire biologic
Excreție
Pericol
Reglementări europene
T+ : Foarte toxicN : Periculos pentru mediu
Foarte toxic, Periculos pentru mediu,
Fraze R R28, R34, R45, R50/53
Fraze S S45, S53, S60, S61
Reglementări mondiale
SGH05 : CorozivSGH06 : ToxicSGH08 : Sensibilizant, mutagen, cancerigen, reprotoxicSGH09 : Periculos pentru mediul acvatic
Pericol
H300, H314, H350, H410,
NFPA 704

NFPA 704.svg

0
3
0
Sunt folosite unitățile SI și condițiile de temperatură și presiune normale dacă nu s-a specificat altfel.

Trioxidul de arsen este un compus anorganic cu formula As2O3. Este un compus important al arsenului din punct de vedere comercial și este principalul precursor pentru alți compuși de arsen, incluzând compuși organo-arsenici. Aproximativ 50 000 de tone sunt produse în fiecare an. [2] Utilizările sale sunt controversate, deoarece toxicitatea compușilor de arsen este ridicată.

Denumiri alternative[modificare | modificare sursă]

Arsenic este o denumire frecvent folosită pentru trioxidul de arsen sau anhidrida arsenioasă. Este cunoscut și sub denumirile populare alternative de șar, săricica, șoricioaică, șoriceasă. (În prezent termenul este rar folosit în limba română pentru a denumi elementul chimic arsen.)

Istoric[modificare | modificare sursă]

Arsenicul este cunoscut din antichitate. În Roma antică era folosit ca depilator pentru îndepărtarea părului de pe organele genitale.

Arsenicul a intrat în istorie ca otravă folosită în scop criminal. Celebra familie Borgia folosea această otravă pentru înlăturarea adversarilor politici. Ei au elaborat chiar o metodă eficientă de otrăvire indirectă, prin introducerea de arsenic timp de câteva luni în stomacul unui porc, care era ulterior sacrificat, carnea sa devenind otrăvitoare pentru cei care o consumau. Amănunte despre această metodă nu sunt cunoscute nici în prezent. În limba latină folosirea toxicului pentru eliminarea adversarilor fără vărsare de sânge era numită coniuratio pulveraria[3]. O otrăvire de acest gen a fost folosită în anul 1590 contra prințului Jakob III (Baden-Hachberg). Crima nu a putut fi dovedită timp de secole, pentru că în secolul XVI nu existau metode de depistare a otrăvirii cu arsenic (toxicul nu putea fi depistat la cadavru, când nu era folosit în doze masive). Arsenicul a continuat să fie folosit în scop criminal până în prima jumătate a secolului XIX. După anul 1832, când chimistul englez James Marsh a descoperit prima metodă de depistare a arsenicului, numărul acestor otrăviri criminale a scăzut considerabil.

Proprietățile toxice ale arsenicului au fost folosite în decursul istoriei și în scopuri militare. Astfel, în Evul Mediu se folosea fumul toxic produs prin arderea arsenicului. Izvoare istorice de la începutul secolului XV menționează fabricarea unor ghiulele în componența cărora intra și oxidul de arsen. Într-un Manual de artificii din a doua jumătate a secolului XV, editat la Berlin, sunt descrise grenade de mână cu arsenic și alte proiectile cu emisie de gaze și vapori toxici.

Obținere și răspândire[modificare | modificare sursă]

Trioxidul de arsen poate fi obținut în urma procesării obișnuite a compușilor de arsen, incluzând oxidarea (arderea) arsenului și mineralelor conținătoare de arsen în prezența aerului. Un bun exemplu este arderea auripigmentului, un zăcământ tipic de sulfură de arsen:

\mathrm{AS_2 S_3\ + 9\ O_2\longrightarrow 2\ AS_2 O_3 + 6\ SO_2}

Însă, majoritatea oxizilor de arsen sunt obținuți ca produse secundare în timpul procesării altor minereuri. De exemplu, arsenopirita, care este o impuritate în minerurile de aur și cupru, formează trioxidul de arsen în urma încălzirii în aer. Procesarea acestor minerale este periculoasă și a dat naștere la diverite cazuri de otrăvire. [4] Doar în China minereurile de arsen sunt minate intenționat. [2]

În laborator, oxidul poate fi preparat prin hidroliza triclorurii de arsen: [5]

\mathrm{2 \ AsCl_3 + 3 \ H_2 O \longrightarrow As_2 O_3 + 6 \ HCl}

As2O3 se găsește în natură sub forma a două minerale, arsenolit (cubic) și claudetit (monoclinic). Ambele sunt minerale secundare relativ rare, găsite în zonele de oxidare a depozitelor bogate în arsen.

  • Prăjirea mineralelor de arsenit (metodă industrială). Această metodă de oxidare este exemplificată prin reacția de mai jos, cu aplicabilitate în cazul minereurilor ce conțin sulfură dublă de fier și arsen:
\mathrm{2\ FeAsS + 5\ O_2 \rightarrow Fe_2O_3 + 2\ SO_2 + As_2O_3}

Proprietăți fizice[modificare | modificare sursă]

Arsenicul se prezintă ca o pulbere fină de culoare albă cu miros specific de usturoi.

Proprietăți chimice[modificare | modificare sursă]

Trioxidul de arsen este un oxid puternic amfoter care demonstrează caracterul său preponderent acid (anhidrida arsenioasă). Reacționează rapid în soluții alcaline, formând arseniți. Reactivitatea față de acizi este scăzută, dar reacționează cu acid clorhidric, rezultând triclorură de arsen sau săruri înrudite. Reacționează puternic cu agenții oxidativi ca ozonul, peroxidul de hidrogen (apa oxigenată) și acidul azotic, formând pentoxid de arsen, As2O5. Reacția cu apa oxigenată poate fi explozivă. Este redus rapid la arsen, și se poate forma de asemenea și hidrogen arsenios - AsH3 (arsină).

Utilizare actuală[modificare | modificare sursă]

Aplicații industriale[modificare | modificare sursă]

  • Materie primă pentru fabricarea pesticidelor pe bază de arsen (arsenit de sodiu, arsenat de sodiu, cacodilat de sodiu).
  • Materie primă pentru fabricarea unor medicamente de uz uman și veterinar (Neosalvarsan).
  • Agent de decolorare pentru sticlă și emailuri.
  • Agent de conservare a lemnului.
  • Materie primă pentru producerea arsenului elemental, a aliajelor de arsen și semiconductorilor din arsenit.

Aplicații medicale[modificare | modificare sursă]

Arsenicul (trioxidul de arsen), sub denumirea comercială de Trisenox, este un citostatic folosit în tratamentul unor forme refractare de leucemie, cum este leucemia acută mieloidă - subtipul promielocitic M3, care nu răspund la chimioterapia de primă intenție. Este un chimioterapic cu acțiune incomplet elucidată: se presupune că trisulfitul de arsen induce intensificarea apoptozei celulelor tumorale, iar cercetări recente au identificat enzima tioredoxin reductază drept țintă a trioxidului de arsen. Din cauza toxicității sale, folosirea medicamentului prezintă mari riscuri.

Reglementări legale de utilizare[modificare | modificare sursă]

În prezent, alături de toți compușii arsenului, trioxidul de arsen este clasificat drept toxic și periculos pentru mediu în Uniunea Europeană, prin Directiva CEE nr. 67/548, cu amendamentele succesive.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Patnaik, P. (2002). Handbook of Inorganic Chemicals. McGraw-Hill. ISBN 0-07-049439-8 
  2. ^ a b Grund, S. C.; Hanusch, K.; Wolf, H. U. (2005), „Arsenic and Arsenic Compounds”, Ullmann's Encyclopedia of Industrial Chemistry, Weinheim: Wiley-VCH, doi:10.1002/14356007.a03_113.pub2 
  3. ^ Johannes Fecht: Historia colloquii Emmendingensis, (pagina 372, ediția Rostock 1694)
  4. ^ Giant Mine – Northwest Territories Region – Indian and Northern Affairs Canada. http://nwt-tno.inac-ainc.gc.ca/giant/atg_e.html. Accesat la 17 iunie 2014. 
  5. ^ Handbook of Preparative Inorganic Chemistry, Ediția II. Editată de G. Brauer, Academic Press, 1963, NY.

Legături externe[modificare | modificare sursă]