Cruciadă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Harta Cruciadelor
Asediul Antiochiei în timpul primei cruciade

Cruciadele au fost expediții militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri și coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina și Ierusalimul.

Ele au apărut într o societate aflată în plină expansiune politică și militară și sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele și păturile sociale.


Caracterul și cauzele cruciadelor[modificare | modificare sursă]

Aspectul religios constă în faptul că aceste expediții au fost însoțite, la început, de o ideologie creștină. Proclamate ca "războaie sfinte", ele au fost organizate în numele eliberării așa numitelor "locuri sfinte", în principal Ierusalimul și împrejurimile sale, de sub dominația musulmană. Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalității al cărei rol, pe plan internațional, se afirmă în secolul al XI-lea.

Orientul Apropiat, cuprinzând Bizanțul, Siria, Palestina, Egiptul, fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic și cultural decât Occidentul, exercita, la sfârșitul secolului al XI-lea, o puternică atracție asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea dată trecea printr-o perioadă de criză ca urmare a încheierii procesului de aservire a țărănimii, a creșterii puterii principilor, a instituirii ordinelor cavalerești, a sporului demografic, precum și a unor factori naturali: inundații, secetă, foamete, molime etc. Anarhia politică aducea prejudicii atât economiei domaniale, pe cale de a se dezvolta, cât și celei orășenești.

Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei, apărea tuturor o soluție fericită. La ideea de cruciadă au aderat repede și orășenii, care întrezăreau posibilitatea unor noi piețe de desfacere și aprovizionare. Participarea masivă a țărănimii la cruciade se explică, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de altă parte, prin spiritul de colectivitate și solidaritate foarte puternic în Evul Mediu, fapt dovedit cu prisosință în timpul cruciadelor copiilor. Principii s-au alăturat și ei cruciadelor deoarece nu puteau rămâne în afara unei lupte care le ar fi adus noi stăpâniri, prestigiu și glorie, dar, de la început, între idealul nobiliar și cel popular a existat o prăpastie.

Posibilitatea unor acțiuni militare în răsărit și a unor deplasări da mase a fost creată de însăși situația politică din Orientul Apropiat. În a doua jumătate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, după ce au cucerit Bagdadul în 1055, au înaintat în Asia Mică, în Siria și Palestina, pe atunci stăpânite de Califul din Egipt, iar în anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Formarea emiratului de Damasc și a celor trei sultanate, Cappadocia, Rum și Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizanț, într un moment în care cumanii, pecenegii, maghiarii și normanzii atacau imperiul. În această situație împărații bizantini au fost nevoiți, în mai multe rânduri, să ceară ajutor militar în Occident. Așa s-a născut inițiativa papalității de a organiza expediții în urma cărora scaunul apostolic și-ar fi mărit sfera de influență, mai întâi prin înlăturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolică și ortodoxă, apoi, prin răspândirea catolicismului în noi regiuni. În conciliile de la Piacenza și Clermont din 1095, apelul de cruciadă a fost lansat de către papa Urban al II-lea.

Cruciada I (1096-1099) sau Cruciada Taranilor[modificare | modificare sursă]

Harta primei cruciade
Conciliul de la Clermont

În Conciliul de la Clermont din 1095, în cadrul sinodului, Papa Urban al II-lea a anunțat public cruciadă pentru eliberarea Țării Sfinte de sub ocupația musulmanilor, declarând "nimicirea dușmanilor creștinității și iertarea eternă a păcatelor pentru cei care vor lupta sub semnul crucii". Răspunsul a fost pozitiv, iar papa le-a spus episcopilor să se întoarcă în eparhiile lor și să obțină susținere pentru cruciadă. Fiecare grup de creștini trebuia să se supună seniorului local și să se autofinanțeze. Grupurile trebuiau să se mobilizeze în august 1096 și să pornească spre Constantinopol, unde aveau să se alăture armatei gigantice a Bizanțului, să-i izgonească pe turcii selgiucizi din Asia Mică și să înainteze spre sud prin Siria până la Ierusalim. Cavaleri și oameni de rând, țărani și meșteșugari, chiar și hoți și călugări , au pornit la drum, conduși de Petru Eremitul și Walter cel Sărac. Cea mai mare parte dintre ei n-au ajuns niciodată în Palestina, iar ceilalți au devenit hoarde de sălbatici și flămânzi.

Patru armate mari de cruciați s-au format și au ajuns până la Constantinopol pe rute diferite. Primul care a sosit, în decembrie 1096, a fost grupul din Lorena, din Franța de Nord și Germania, condus de Godefroy de Bouillon. Al doilea sosit a fost un contigent de normanzi din sudul Italiei, condus de către ducele Bohemond de Otranto și contele Tancret. Un al treilea grup a ajuns din sudul Franței sub contele Raimond al IV-lea de Toulouse. Cel de-al patrulea era compus din francezi, normanzi și englezi sub comandă ducelui Hugh de Vermandoi, a lui Robert Curthose de Normandia și a lui Stephen de Blois, sosind în mai 1097. Când au ajuns la Constantinopol, liderii cruciaților au fost supuși presiunilor de către împăratul Alexios I Comnen pentru a fi de acord că orice foste teritorii bizantine să-i revină lui. I-au nemulțumit pe cruciați aceste revendicări și au început să-l bănuiască pe Alexius de motive oportuniste. Traversând Asia Mică, cruciații s-au îndreptat spre Niceea, capitală turcilor anatolieni. Alexius a convins garnizoană de acolo să i se predea lui personal, și nu cruciaților, fapt care a întărit suspiciunile cruciaților în privința împăratului bizantin. Armata s-a divizat, diferite grupuri cucerind orașele Tars, Antiohia și dincolo de Eufrat-Edessa. Majoritatea obiectivelor cruciaților au cedat ușor în față forțelor uriașe, predansu-se înainte că o armata turcească să le vină în ajutor. După Antiohia, cruciații s-au îndreptat spre Ierusalim.

Asediul de la Antioch

Au ajuns în preajma Ierusalimului pe 7 iunie 1099, găsind orașul sub control musulman și având garnizoană egipteană. Un alt grup de cruciați a sosit de la Genova cu mașinăriile de asediu necesare pentru atacul decisiv asupra zidurilor orașului. Bine pregătiți, cruciații au asediat Ierusalimul cu o armatǎ de 1300 de cǎlǎreti cavaleri și 12 000 de infanteriști cruciați englezi, francezi și germani conduși de cavalerii nobili ca Raimond al IV-lea de Toulouse (Conte de Toulouse, marchiz de Provența și conte de Tripoli), Tancred de Taranto( cavaler normand,Principe de Galileea și regent al Antiohiei) , Robert al II-lea de Flandra, Robert Curthose și Godefroy de Bouillon( Senior de Bouillon, Duce al Lotharingiei Inferioare și viitor suveran al regatului Ierusalimului).

Cetatea era apǎratǎ de doar 400 de cǎlǎreți fatimizi , trupe musulmane și mercenari nubieni conduși de guvernatorul fatimid Iftikhar ad-Dawla. După ce creștinii au năvălit peste zidurile exterioare și au intrat în oraș, aproape toți locuitorii au fost uciși în acea după-amiază, în noaptea care a urmat și a două zi dimineață. Musulmanii, evreii și chiar câțiva creștinii care mai erau în oraș au fost masacrați fără nicio deosebire. 70.000 de civili au fost măcelăriți. Mulți musulmani s-au refugiat în Moscheia Al-Aqsa, unde, în conformitate cu o însemnare din Gestă, "...măcelul a fost așa de mare, că oamenii noștri se bălăceau în sânge până la glezne..." După cum scria Raymond de Aguilers "...oamenii călăreau în sânge până la genunchi și la brida frâielor."

Tancred a cerut că pradă de război cartierul templului și a oferit aici protecție celor câțiva musulmani de aici, dar nu a putut împiedică uciderea lor de camarazii săi de arme. Atrocitățile din timpul asediului Ierusalimului au rămas o pată neagră în istoria creștinismului medieval. Justificarea oferită pentru masacrarea populației orașului-sângele necredincioșilor avea să purifice Orașul Sfânt.

Cucerirea Ierusalimului

După masacru, Godfrey de Bouillon a fost numit Advocatus Sancti Sepulchri (Protector al Sfântului Mormânt) pe 22 iulie, el refuzând să fie încoronat rege în orașul în care Cristos a purtat cununa de spini. Raymond a refuzat să primească vreun titlu. Dar victoria bătăliei de la Ascalon le-a permis creștinilor să fondeze Regatul Latin al Ierusalimului, Godfrey devenind doar suveran. Grosul armatei cruciate s-a întors acasă, lăsându-l pe Godfrey cu o mică forță pentru a apară orașul. Cruciații au întemeiat patru regate latino-creștine în Palestina și Siria. Cruciadele au mai continuat incǎ douǎ secole de pe urmă cǎrora aprox sute de mii sau chiar milioane de oameni și-au pierdut viețile. În mai puțin de un an, Godfrey a fost succedat de fratele sau, Baldwin I, la conducerea Ierusalimului, primind titlul de rege. Vestea succesului primei cruciade s-a răspândit în întreagă Europa, inspirând pe mulți să o reproducă. Cruciadă nu a creat însă un climat politic stabil în Orientul Mijlociu. Noii regi ai Ierusalimului s-au aflat într-o continuă stare defensivă , apărându-și teritoriul contra raidurilor repetate ale sarazinilor. Lumea musulmană s-a unit sub conducerea lui Zanghi, stăpânitorul Mosulului, iar în 1144, a recucerit Edessa.


În urma cuceririlor făcute, s-au creat mai multe formațiuni politice, conform sistemului politico-vasalic din Occident: Regatul Ierusalimului, Principatul de Antiohia, Principatul de Galileea, comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, senioriile de Senioria de Tyr, Senioria de Ramla, Senioria de Kerak, Senioria de Ascalon, Senioria de Beirut, Senioria de Sidon, Senioria de Ibelin și altele. Organizarea lor este cunoscută din "Așezămintele Ierusalimului", o culegere de norme juridice privind obligațiile și drepturile clasei feudale, care reprezintă expresia clasică a ordinii feudale.

Pentru menținerea ordinii în rândul populației cucerite și pentru înlăturarea răscoalelor s-au înființat ordine militaro-călugărești: Ordinul Ioaniților și cel al Templierilor, organizate la începutul secolului al XII-lea de călugării francezi și Ordinul germanic al teutonilor, spre sfârșitul aceluiași veac.

Cruciada a II-a (1147-1148)[modificare | modificare sursă]

Turcii nu au renunțat la teritoriile pierdute. Căpeteniile selgiucide, pe moment, au pus capăt rivalităților dintre ele și unindu-se au început contraofensiva, ajutate fiind de nemulțumirile din rândul populației supuse, care se răscoală în mai multe rânduri. Cele două războaie purtate, în anii 1144-1146, între cruciați și selgiucizi au sfârșit cu recucerirea Edessei de către musulmani. Aceasta a fost cauza organizării celei de a doua cruciade (1147-1148) de către Papa Eugen al III-lea. O armată franceză, condusă de regele Ludovic al VII-lea și o oaste germană, în frunte cu regele Conrad al III-lea, mergând pe urmele primilor cruciați, în vara anului 1148, au ajuns la Constantinopol, de unde, pe vase bizantine, puse la dispoziție de împăratul Manuel Comnenul, au trecut în Asia Mică. Aici cele două oștiri au fost risipite de turci, iar Ludovic și Conrad, cu resturi din armată, și-au sfârșit expediția ca simpli pelerini.

În tot acest timp turcii continuau ofensiva. Sultanul Damascului și Egiptului, Saladin, un militar și om politic capabil. a unit lumea musulmană sub conducerea sa și și-a în

Harta celei de-a doua cruciade

dreptat atacul împotriva Ierusalimului. În lupta de la Hattin (1187), în apropiere de lacul Tiberiada, sultanul a înfrânt pe regele Ierusalimului, Guy de Lusignan și a pus stăpânire pe oraș. Guy de Lusignan este considerat un om nesabuit deoarece a condamnat o armata intreaga la moarte, el fiind avertizat sa nu plece din cauza ca nu aveau apa. Cand cele 2 armate au ajuns fata in fata, iar cruciatii nu au avut nici o sansa impotriva arabilor care erau mai multi si mult mai bine pregatiti. Din cauza lui Guy de Lusignan, Ierusalimul a fost cucerit si au murit numerosi oameni.

Cruciada a III-a (1189-1192)[modificare | modificare sursă]

articol principal Cruciada a treia

Papa Clement al III-lea a lansat un nou apel de cruciadă, la care au răspuns regii Angliei și Franței - Richard Inimă de Leu și Filip al II-lea August - și împăratul Germaniei, Frederic I Barbarossa. În vara anului 1190 o armată uriașă, bine echipată, era gata de război. Filip al II-lea s-a îmbarcat cu oastea sa la Genova, iar Richard I, la Marsilia, în timp ce Frederic I lua drumul pe uscat. Primii doi suverani, abia plecați, au debarcat în Sicilia, unde au făcut un popas lung, de un an, fapt ce i-a permis împăratului german să ajungă primul în Asia Mică, unde a reușit să-l învingă pe sultanul de Iconium. Victoria, însă,nu a putut fi fructificată, deoarece Barbarossa a murit înecat pe când încerca să traverseze, călare, râul Cydnus. Rămași fără conducător, cea mai mare parte din cruciați s-au împrăștiat, numai un număr mic, sub comanda ducelui Austriei, Leopold al V-lea, și au continuat drumul, iar în anul 1191 cele trei armate se întâlneau în preajma Ierusalimului, după ce în drumul său Richard cucerise insula Cipru și o cedase lui Guy de Lusignan. Singura acțiune comună a armatelor cruciade a fost participarea la asediul Acrei, început în anul 1189, intervenția lor determinând, în mare măsură, capitularea orașului (13 iulie 1191). După acest succes au început neînțelegerile din tabăra cruciaților, ele obligând pe cei trei conducători să abandoneze expediția. Ca o mențiune tristă, dupa ce a intrat în Acra, Richard a executat 3000 musulmani, în mare majoritate, femei, bătrâni, copii, o adevarată încercare de epurare etnică. Pe drumul de întoarcere, Richard a devenit o perioada prizonierul lui Leopold, fiind eliberat numai dupa plata unei răscumpărări însemnate.

Cruciada a IV-a (1202-1204)[modificare | modificare sursă]

articol principal Cruciada a patra

Cruciada a patra este legată de numele puternicului pontif Inocențiu al III-lea și de politica sa de a-și impune supremația asupra întregii lumi creștine, occidentale și orientale. În anul 1190 papa a început predicarea cruciadei, dar armata se aduna greu.

La începutul secolului al XIII-lea cruciadele își pierduseră baza populară, între cruciada populară și cea aristocratică distanța se adâncise, păturile sărace nu mai aveau încredere în acțiunile nobililor, de aceea, despre cruciada a IV a a însemnat o abatere fățișă de la scopul de cruciadă. Mai întâi, pentru că expediția a fost plănuită împotriva Egiptului, centrul unității musulmane, și nu ca o acțiune de cucerire directă a Ierusalimului. În al doilea rând, expediția a început prin asediul cetății Zara (noiembrie 1202), situată pe coasta Dalmației și stăpânită de regele Ungariei, rege catolic aflat sub protecția scaunului apostolic. Cucerirea Zarei fusese cerută cruciaților de către dogele Veneției, Enrico Dandolo, în schimbul transportării trupelor până la Alexandria. În al treilea rând, în urma unei abateri de la planul inițial al cruciadei, cavalerii s-au îndreptat spre Bizanț unde lupta pentru tron favoriza o intervenție. Și de data aceasta cruciații erau îndemnați de dogele Veneției, care dorea să și sporească privilegiile comerciale în Imperiul de Răsărit.

În luna mai a anului 1203, cruciații, îmbarcați pe vase venețiene, au sosit la Constantinopol, au cucerit orașul și au reînscăunat pe Isaac al II-lea Angelos, căruia apoi i au pretins despăgubiri bănești pentru ajutorul dat. Cum bazileul nu a putut achita suma cerută, în anul 1204 cruciații au dat din nou asalt capitalei, au cucerit o și au luat o în stăpânire.

Consecința cruciadei a IV-a a fost desființarea Imperiului bizantin și împărțirea lui în mai multe state: Imperiul Latin de Răsărit, împărat fiind ales Balduin de Flandra, Niceea, Epirul și Trapezuntul. Veneția, dat fiind contribuția pe care o adusese în această expediție, primea privilegii comerciale și stăpâniri teritoriale întinse. La cruciadă au mai participat Ludovic I de Blois și Geoffroi de Villehardouin.

Imperiul bizantin a fost restaurat în anul 1261, dar el nu și-a mai găsit vitalitatea din trecut. Cruciada a IV-a, prin efectele ei, a contribuit la eșecul final al cruciadelor.

Cruciada a V-a (1217-1221)[modificare | modificare sursă]

articol principal Cruciada a cincea

Papa Honoriu al III-lea, îl însărcină pe arhiepiscopul Acrei, Jacques de Vitry să propovăduiască “războiul sfânt” în Siria și Palestina. În statele cruciate care mai rămăseseră domneau acum principiile legilor numite Așezămintele Ierusalimului. Conform acestora exista domnia deplină a baronilor și existau relațiile sociale de tip feudal.

La această cruciadă porniră spre Acra, locul de întâlnire al cruciaților, o serie de feudali: ducele Leopold al VI-lea de Austria, regele Andrei al II-lea al Ungariei. Au mai participat nobili și simpli pelerini din Germania, precum și baronii din statele cruciate. La sfârșitul lui octombrie 1217 se ținu un mare consiliu de război la Acra.

Armatele cruciate, care numărau 2000 de cavaleri, câteva mii de soldați călări, circa 20000 de pedeștri și numeroase trupe neregulate, porniră la atac. Sultanul Egiptului Malik al-Adil știa că atacul se rezuma la o cavalcadă a feudalilor, iar întreaga expediție a cruciaților la limitele unui pelerinaj armat. Malik al-Adil se îndreptă spre Damasc, apoi trimise trupe de întărire la Ierusalim. Regele Ungariei îmbolnăvindu-se, se întoarse acasă în anul 1218.

Jean de Brienne, regele Acrei, se gândi să se folosească de flotele europene pentru a cuceri Alexandria și Damietta. După el, cheile Ierusalimului se găseau la Cairo, deci trebuia înfrânt sultanul Egiptului, Malik al-Adil. Orașul Damietta căzu, iar Malik al-Adil muri în 31 august 1218. Noul sultan al Egiptului, Malin al-Kamil, încercă să reia ofensiva pentru a despresura Damietta, dar luptătorii lui fură învinși în lupta din 9 octombrie 1218.

Viceregele Damascului, Al-Muazzam, fratele lui Malin al-Kamil, porunci să se distrugă toate zidurile de apărare ale Ierusalimului. Dărâmarea începu la 19 martie 1219. Al-Muazzam avea convingerea că în curând musulmanii vor fi constrânși să predea Ierusalimul în schimbul pozițiilor ocupate de cruciați în Egipt. El socotea că e mai bine să predea un oraș pustiu și ruinat, decât un loc întărit.

Leopold al VI-lea, ducele de Austria, se reîntoarse în Europa. Malin al-Kamil, sultanul Egiptului, propuse cruciaților ca aceștia să ridice asediul Damiettei în schimbul restituirii Ierusalimului. Legatul papal, cardinalul Pelagius de Albano, determină consiliul de decizie să respingă propunerile sultanului Malin al-Kamil.

Cruciații pedeștri porniră la asaltul Damiettei, dar Malin al-Kamil și garnizoana din oraș îi respinseră. Cruciații, întăriți cu noi forțe sosite din Europa, asaltară Damietta pe care o cuceriră la 5 noiembrie 1219. Cruciații aveau de gând să facă din Damietta un centru de rezistență asemănător Acrei.

Eyubizii (populația arabă din Egipt) porniră să salveze Egiptul în 1220. Din pricina neînțelegerilor cu legatul papal, cardinalul Pelagius de Albano – nobil spaniol, regele Acrei, Jean de Brienne, părăsise conducerea cruciadei lăsând-o numai în seama legatului papal. Delegații eyubizilor propuneau să se facă un schimb între Damietta și regatul Ierusalimului. Nobilul spaniol respinse din nou propunerea făcută. El hotărî să se pornească cu toate forțele la cucerirea orașului Cairo. Regele Jean de Brienne, care se retrăsese la Acra, se răzgândi și făcu cale întoarsă, debarcând la Damietta la 7 iulie 1221.

Sultanul Malin al-Kamil mai făcu o ultimă propunere cruciaților de a le restitui regatul Ierusalimului, cu condiția ca ei să părăsească Egiptul. Legatul papal refuză din nou oferta sultanului. Cardinalul Pelagius de Albano dădu ordinul de plecare spre Cairo, iar Jean de Brienne se supuse, ca să nu fie considerat trădător.

Malin al-Kamil se ferea să dea vreo bătălie înainte de a primi ajutoare și încearcă o nouă conciliere dar legatul papal refuză orice înțelegere. În timp ce cruciații urcau pe Nil, Malin al-Kamil poruncește ruperea digurilor, astfel cruciații sunt parțial înecați iar trupele egiptene le tăiaseră astfel drumul. Pentru cruciați, bătălia era pierdută.

La 7 septembrie 1221, Damietta fu predată foștilor ei stăpâni. Cruciații se îmbarcă, o parte pentru Europa, o parte pentru Răsărit, întorcându-se la locurile cucerite de ei în vremea primei cruciade. Pacea încheiată acum va fi menținută timp de opt ani: 1221-1229.

La Acra, Tripoli și Antiochia baronii și conducătorii se luptă mai departe între ei pentru putere și interese mărunte.

Cruciada a VI-a (1228-1229)[modificare | modificare sursă]

articol principal Cruciada a șasea

Jean de Brienne, regele Acrei, avea din căsătoria cu Maria de Ierusalim o fiică, Isabella (sau Yolanda). Ea era, prin mama ei, moștenitoarea legitimă a regatului Ierusalimului (Acrei). Frederic al II-lea rămase văduv iar Papa Honoriu al III-lea și marele magistru al Ordinului Teutonic, Hermann von Salza, avură ideea să-l căsătorească cu Isabella, pentru a-i asigura astfel succesiunea la tronul regatului Ierusalimului.

În anul 1225, episcopul Giacomo de Patti celebrează căsătoria lui Frederic al II-lea cu Isabella de Ierusalim (la 14 ani). După ce primi inelul nupțial la Acra, Isabella fu încoronată împărăteasă la Tyr, apoi plecă spre apusul Europei.

Frederic al II-lea îl deposedă pe Jean de Brienne de regatul sirian.

În 1223 izbucni un conflict între cei trei frați eyubizi. Sultanul Egiptului și cel din Jazira se uniseră contra fratelui lor din Damasc - Al-Muzzam, învinuindu-l că, ajutat de cete mongole, el urmărește să-și impună autoritatea asupra statelor lor. În anul 1227, sultanul Egiptului, Malin al-Kamil a cerut ajutor lui Frederic al II-lea.

Papa Grigore al IX-lea îl excomunicase pe Frederic al II-lea în anul 1227, din cauza vieții imorale pe care o ducea și a raporturilor sale prietenești cu sultanul Malin al-Kamil. Papa îi interzise să conducă cruciada, dar fără a ține seamă de papă Frederic al II-lea se îmbarcă și pleacă în Siria la în iunie 1228.

Frederic al II-lea se opri mai întâi în Cipru, încercând să pună mâna pe acest regat; dar Jean d’Ibelin regentul regatului Ierusalimului și Ciprului, își organizează apărarea și îl respinge pe Frederic al II-lea. El conducea o cruciadă excomunicată, islamofilă. Frederic al II-lea cere lui Malin al-Kamil cedarea Ierusalimului în schimbul altor teritorii.

Frederic al II-lea întreprinde un fel de expediție armată de la Acra la Jaffa. Se ajunge la încheierea tratatului din 18 februarie 1229, prin care Ierusalimul era cedat cruciaților (acum împăratul german fiind și rege al Ierusalimului ), împreună cu orașele Bethleem și Nazareth. În martie 1229, Frederic al II-lea intră în Ierusalim unde este încoronat ca rege al Ierusalimului.

Frederic al II-lea rămâne indiferent de problemele religioase și hotărăște ca Ierusalimul să rămână oraș deschis. El se întoarce la Acra deoarece baronii se răsculaseră împotriva sistemului său centralizat de conducere. Nereușind să ajungă la o înțelegere cu baronii, Frederic al II-lea se întoarce în Italia, în mai 1229.

Cruciada a VII-a (1248-1250)[modificare | modificare sursă]

articol principal Cruciada a șaptea

În 1244, după recucerirea Ierusalimului de către musulmani, patriarhul din Ierusalim trimisese emisari la principii și regii din Occident, cerându-le organizarea unei noi cruciade generale. La conciliul de la Lyon din iunie-iulie 1245, se lansa chemarea pentru această cruciadă.

În decembrie 1244, Ludovic cel Sfânt, regele Franței, făgăduise că va organiza el însuși o cruciadă. El nu urmărea altceva decât să acapareze pământuri și pradă bogată în răsărit. În vara anului 1248 Ludovic al IX-lea părăsi Parisul îmbarcându-se pentru insula Cipru, unde trebuia să aibă loc adunarea generală a trupelor. Cruciada a șaptea avea un caracter francez , pentru că în jurul lui Ludovic al IX-lea se adunară numai nobili francezi. În septembrie 1248, cruciații francezi ajungeau în insula Cipru, unde fură primiți de regele Henric I al Ciprului.

Frederic al II-lea care continua să aibă legături strânse cu sultanul, informa curtea din Cairo despre toate aceste lucruri. Sultanul eyubid al Egiptului și Damascului era pe atunci mulatrul Al-Salih Eyub.

În primăvara anului 1249, Ludovic al IX-lea se îmbarcă împreună cu oamenii săi, la care se adăugaseră baroni din Siria și Cipru. Numărul total al cruciaților se ridica la aproximativ 15000 de oameni. Ajunse în fața Damiettei, în ziua de vineri, 4 iunie 1249, dar sultanul, prevenit, avuse timp să se înarmeze. Ludovic al IX-lea porunci să se înceapă debarcarea; dorea să câștige timp ca să poată stabili un cap de pod în fața Damiettei. Bătălia se încheie în fața cruciaților. La 6 iunie 1249 cruciații pătrundeau în Damietta, pe care o găsiseră deschisă, goală și neatinsă. Trupele cruciate se aleseseră cu o pradă bogată.

Sultanul eyubid, Al-Salih Eyub, va muri în noiembrie 1249, conducerea luând-o văduva sultanului, Shajar al-Durr, care tăinuia moartea sultanului. Ea ceru proclamarea fiului ei, Turan-șah, ca moștenitor și numirea lui Fakhr al-Din ca atabeg, comandant al trupelor egiptene, care urma să acționeze în numele sultanului. Dar vestea morții sultanului ajunse și în tabăra cruciaților. Porni apoi marșul de la Damietta spre Cairo.

Cruciada a VIII-a (1270)[modificare | modificare sursă]

articol principal Cruciada a opta

Răspunsul la apelul papii referitor la o nouă cruciadă îl dă Ludovic al IX-lea, regele Franței, protagonistul celei de-a șaptea cruciade. Într-o adunare solemnă, la 24 martie 1268, regele își anunță hotărârea de a mai conduce o cruciadă.

La 1 iulie 1270, vasele cu cruciați pornesc spre Siria, dar corăbiile își schimbă ruta spre Tunisia. În Tunisia puterea o deținea dinastia berberă a hafsidilor, monarh fiind emirul Abu’Abd Allah. Schimbarea destinației s-a explicat prin politica personală a lui Carol d’Anjou, ajuns rege al Siciliei, care nu-i ierta emirului din Tunisia că oferise azil celor fugiți din Sicilia și că dinastia hafsidă nu voia să mai plătească tributul pe care-l vărsa mai înainte fostei dinastii (de Hohenstauffen) din Sicilia. Deci, în loc să ajungă la Acra, care își trăia ultimele ceasuri, cruciații au ajuns în Tunisia unde nu căutau decât noi cuceriri și jafuri. Baibars, sultanul mameluc al Egiptului oferă ajutor emirului Tunisiei. Dar regele Franței, Ludovic al IX-lea, moare în luptă, iar puținii cruciați rămași în viață s-au întors în Franța.

Cu această ultimă încercare așa-numitele "cruciade clasice" au luat sfârșit. Rând pe rând statele din Orient au fost recucerite de musulmani. În 1268 a fost recucerită Antiohia, în anul 1289 Tripoli, iar în anul 1291, după un asediu violent Acra, ultimul centru de rezistență al cruciaților. Doar regatul Ciprului a rămas în mâna "latinilor" mai multă vreme, el fiind cucerit de Imperiul Otoman abia în 1571.

Urmările cruciadelor[modificare | modificare sursă]

Cruciadele au avut consecințe negative și pozitive, cele negative decurgând din distrugerile de bunuri și masacrele ce aveau loc în timpul războaielor, din exploatarea populației supuse, cele pozitive constând în contactul dintre două civilizații, care s-au influențat reciproc.

Statele creștine formate, deși au avut un caracter efemer, au contribuit ca timp de două sute de ani, zeci de mii de cruciați să se deplaseze în Orientul Apropiat și, o dată cu ei, au pătruns și moravurile apusene, pe care clasa dominantă din Orient le-a adoptat. La rândul lor, feudalii apuseni au împrumutat forme ale rafinamentului și luxului oriental, pe care le-au adus apoi în Europa.

Cruciadele au contribuit la dezvoltarea legăturilor dintre Orient și Occident. Relațiile comerciale ale Europei apusene cu orientul s-au accentuat, fapt de care au profitat orașele, mai ales cele din Italia și sudul Franței. În veacul al XIII-lea, Veneția și Genova făceau comerț cu Orientul prin porturile Siriei și Egiptului. Ele aduceau mărfuri din Orientul musulman și, indirect, din China, insulele Sonde din Indonezia, din India. Veneția și Genova au înființat factorii comerciale la Caffa și la Tana, de unde făceau negoț cu Rusia și Polonia, astfel că în perioada amintită se poate vorbi de o supremație maritimă și comercială a celor două orașe în întreg bazinul Mediteranei. Prin mijlocirea orașelor s-au răspândit unele procedee orientale în domeniul industriei textile și al prelucrării metalelor. În Europa s-au introdus unele culturi noi ca: orezul, pepenele, caisul, lămâiul.

Din punct de vedere politic, cruciadele au înlesnit, în Europa apuseană, procesul de centralizare și de afirmare a regalității, ca urmare a slăbirii unei părți a nobilimii și a știrbirii adusă autorității papale.

Pentru țărănime expedițiile în Orient au însemnat o sporire a obligațiilor, pentru a acoperi cheltuielile ce le făceau nobilii. Dar, în același timp, ele au stimulat procesul de eliberare a țăranilor din șerbie, eliberarea prin răscumpărare fiind și ea o sursă de venit. Aceeași nevoie de bani a făcut ca nobilii să cedeze presiunii orașelor de a-și răscumpăra libertatea.

Cultura a fost și ea influențată de cruciade. Din cea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea, se pun bazele orientalisticii. Cunoașterea Orientului a dat gândirii filosofice, începând cu Raymond Lulle și Toma d'Aquino un nou impuls și o nouă orientare. Cruciadele au dus la îmbogățirea literaturii europene cu noi teme și la dezvoltarea ei în limba maternă. Arhitectura din secolele XIII-XIV, mai ales în Italia, se resimte de influențele orientale, tot așa cum în Siria și Palestina stilul renan și romanic din nordul Franței au lăsat vestigii (castelele , Kerak, Ibelin, mânăstirea de lângă Bethleem).

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Grămadă, Ilie - Crdele, Editura Științifică, București, 1961
  • Michelet, Jules - Istoria Franței, Ed. Biblioteca pentru toți București, 1973
  • Madaule, Jacques - Histoire de France, Editions Gallimard Paris, 1943

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Asbridge, Thomas, The Crusades: The Authoritative History of the War for the Holy Land
  • Madden, Thomas F. The New Concise History of the Crusades

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]