Cruciada a treia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
A treia cruciadǎ
Parte a Cruciadelor
Siege of Acre.jpg
Asediul orașului Acra a fost primul conflict din cruciadǎ
Informații generale
Perioadă 11891192
Loc Orientul Apropiat (Anatolia, Levant, Palestina)
Rezultat Tratatul de la Ramla
Creștinii neînarmați au voie sǎ facǎ pelerinaje la Ierusalim,care rǎmâne sub controlul musulman.
Modificări teritoriale Cipru și pǎrți din coasta Palestinianǎ sunt anexate cruciaților
Combatanți
Cruciații Musulmanii

Alții:

Conducători
Cruciații Musulmanii


Alții

Efective
Anglia: 8.000 de oameni
Franța: 2.000 de oameni
Germania: 10.000 de oameni
Ungaria 2.000 de oameni

Cruciada a treia (1189–1192), cunoscută și sub numele Cruciada regilor, a fost o încercare a liderilor europeni de a recuceri Țara Sfântă aflată sub ocupația lui Saladin (Salāh al-Dīn Yūsuf ibn Ayyūb).

Evenimentele de dinaintea cruciadei[modificare | modificare sursă]

Cruciada a II-a a dovedit lumii musulmane cât de puțin erau pregătite armatele occidentale să susțină lupta. Constatarea nu putea decât să încurajeze jihadul. Contraofensiva, începută de Zengi, fost guvernator al Irakului, a fost continuată între anii 1146-1173, cu și mai multă forță, de către fiul său, Nur al Din, vestit pentru fanatismul său religios, fapt ce-l făcea pe istoricul R. Grousset să-l numească un adevărat Ludovic cel Pios musulman.

Nur al Din, la preluarea puterii a proclamat jihad-ul contra cruciaților, singurul ideal al vieții sale. Moștenirea părintească îl îndreptățea să creadă că îl va și înfăptui. Unificarea politică a Siriei musulmane era aproape săvârșită. Alepul devenise centrul acestui stat, pe cale de centralizare, Damascul și Mosul erau acum legate de Alep, emirii și beii din vecinătate, la rândul lor erau dispuși să se alăture politicii lui Nur al-Din. Dar nici regatul Ierusalimului nu era lipsit de forță. Sub guvernarea abilă a lui Balduin al III-lea (1143-1162), statul încheiase alianțe avantajoase, regele ajungând la o înțelegere cu vasalii săi. Balduin al III-lea a înlăturat cu îndemânare rivalitatea Bizanțului, căsătorindu-se cu o rudă a bazileului, Theodora Comnen. Bun militar, Balduin al III-lea salvase Antiohia în 1149 de trupele lui Nur al-Din. Intervenția promptă și hotărâtoare, deoarece Raymond de Poitiers, principele, fusese ucis în luptă. După încoronarea sa, în 1152, cu prestigiul sporit, Balduin s-a proclamat regent în Antiohia și Tripoli, a refăcut alianța cu Damascul și, profitând de situația șubredă a Fatimizilor din Egipt, a ocupat Gaza, în vederea unei înaintări spre Ascalon.

Lui Nur al-Din, în fața alianței cruciato-damaschine, nu-i rămânea, pentru a ieși din strâmtoare, decât o colaborare cu Fatimizii, a doua cunoscută dintre șiiți și sunniți (prima avusese loc în 1118 între suniții din Damasc și șiiți din Cairo). Rezultatul a fost cucerirea Damascului de către turcii zengiști și desprinderea lui din alianța cu cruciații. Totuși, Balduin a rămas puternic. Nur al-Din, pentru a câștiga timp, a încheiat o înțelegere cu regele Ierusalimului prin care se stabilea că musulmanii turci și arabi să-și poată paște liber turmele până la izvoarele Iordanului și în alte părți stabilite de comun acord. Regele nu a respectat tratatul și acesta a fost un motiv suficient pentru a declanșa războiul dintre Nur al-Din și Balduin al III-lea, un jihad lung de 30 de ani (1157-1187) cu pierderi mari în vieți omenești, un război în care, când musulmanii când creștinii erau masacrați. Balduin al III-lea moare în 1162, fiind succedat de Amaury I (1162-1174), care va continua lupta și alianța cu Bizanțul, căsătorindu-se cu Maria Comnena. Nici lui Nur al Din nu i-a fost dat să vadă crezul vieții sale împlinit. Succesul jihadului s-a datorat unui general al său de origine kurdă, Salah al-Din, intrat în istorie cu numele de Saladin.

Ascensiunea lui Saladin[modificare | modificare sursă]

Saladin a fost trimis de Nur al-Din să ofere ajutor Egiptului fatimid, în baza alianței încheiate, împotriva cruciaților. Criza politică internă din Egipt i-a permis lui Saladin să-și însușească puterea (1173-1193), fără a cere cuiva asentimentul. Personalitate complexă, energic, viteaz, abil politician, om de cultură, musulman fervent, fără a ajunge la bigotism sau fanatism, Saladin avea unite în persoana sa toate calitățile luptătorului. Pe bună dreptate, istoricii atât musulmani, cât și creștini l-au numărat printre cei mai mari conducători ai islamului. Întemeietor al dinastiei ayyubide, Saladin a pacificat, mai întâi, Egiptul, a impus ordinea în țară, decretând legi drepte, dar și introducând pedepse deosebit de crude pentru cine nu le respecta.

Instalarea la putere a lui Saladin a coincis cu moartea lui Nur al-Din (mai 1174) și a lui Amaury I (iulie 1174). Beii și emirii locali nu doreau să-l recunoască pe fiul lui Nur al-Din, un copil, ca succesor de drept al tatălui său. Saladin s-a oferit să-i vină în ajutor. El a intrat în Siria, a ocupat Damascul, Emessa, Hama, Baalbeck, dar în loc să le cedeze protejatului său, așa cum era de așteptat, a păstrat toate cuceririle făcute pentru sine, la fel ca în Egipt, nu a cerut avizul nimănui pentru ceea ce, de fapt, era o uzurpare. În fața emirilor buimăciți, dreptul sabiei, al forței, era singurul care dicta, el, singur, impunea respect. Califul din Bagdad, care teoretic era în măsură să judece situația, prefera aliați de nădejde, nu conducători slabi la cheremul unor răzvrătiți. De aceea, l-a recunoscut pe puternicul Saladin suveran al Siriei, Yemenului, Egiptului și, ca să-i provoace ambiția, și sultan al Palestinei. Așa au început ostilitățile dintre Saladin și cruciați în vara anului 1177.

Relațiile dintre statele cruciate și Saladin[modificare | modificare sursă]

O intervenție militară în regatul Ierusalimului nici nu era grea. După moartea lui Amaury I, tronul fusese ocupat de fiul acestuia, Balduin al IV-lea (1174-1185), un copil de 13 ani atins de lepră. Puterea în stat era disputată de baroni, de aici nenumăratele conflicte, agravate și de faptul că regele, neputându-se căsători, trebuia ales un succesor la tron și acesta cât mai grabnic, deoarece boala avansa cu fiecare an. Saladin profită și între anii 1177-1179 au avut loc atacuri repetate la granițele regatului, respinse de fiecare dată de cruciați grație, mai ales ajutorului militar dat de contele de Tripoli, Raymond al III-lea. Drept mulțumire, Balduin al IV-lea avea să-l desemneze prin testament rege al Ierusalimului, stârnind protestul lui Guy de Lusignan, un nobil căsătorit cu sora regelui, Sibila, și prin urmare îndreptățit și el să-i urmeze nefericitului Balduin la tron.

Anul 1179 a marcat prima victorie a lui Saladin asupra cruciaților, obținută în urma bătăliei de la Marj Ayun. Mii de cruciați pedeștrii, loviți de săbiile turcilor, au pierit sub copitele cailor, în timp ce cavalerii care cum puteau, scăpau cu fuga. De acum drumul lui Saladin era deschis spre Ierusalim și Antiohia, unde principele Boemund al III.lea se afla sub totala influență a unei spioane a sultanului, frumoasa Isabella de Burzey. Nu lipsea decât pretextul. El s-a ivit în luptele pentru tron, care s-au deschis între cei doi pretendenți, după moartea lui Balduin al IV-lea, când Raymond al III-lea, fără să se gândească la urmări, a cerut ajutorul lui Saladin împotriva rivalului său Guy de Lusignan. Anarhia din regat nu odată adusese prejudicii musulmanilor, aceștia fiind, cu precădere, victimele feudalilor răzvrătiți. Ultima picătură au constituit-o atacurile repetate ale seniorului din Kerak (Krak), Renaud de Chatillon, asupra caravanelor egiptene în drum spre Mecca, ceea ce însemna o încălcare gravă a înțelegerii încheiată de Raymond cu Saladin. Acestea se petreceau în anul 1187, după ce opera de unificare musulmană fusese înfăptuită de către Saladin. Siria fusese concentrată în jurul Alepului, Egiptul în jurul orașului Cairo, în timp ce statelor cruciate nu le mai rămăsese decât, o fâșie îngustă de-a lungul țărmului. Saladin primise titlul de Al Nasîr (Apărătorul) de la califul din Bagdad și cu el avea să intre în istorie. În această calitate, el a reluat ofensiva asupra Ierusalimului în anul 1187 și nu ca arbitru al conflictului dintre Raymond al III-lea și Guy de Lusignan, deși regentul apelase la el în acest scop. Într-o relatare din secolul XIV, aparținând lui Al Safadi, se precizează că războiul pornit de Saladin a avut o singură cauză: încălcare de către cruciați a convenției cu musulmanii privind trecerea convoaielor de pelerini și negustori spre Mecca. Informația, deși târzie, este pe deplin veridică. Ea prelua știrile mai vechi care arătau că Saladin însuși dorise mult să viziteze orașul profetului, dar nu îndrăznise să o facă. Cruciații deturnaseră drumul pe valea Nilului până la Quș (Egiptul Superior), de unde pelerinii trebuiau să străbată deșertul, printr-o regiune deosebit de anevoioasă până la Aydhab, port la Marea Roșie, iar de aici, mergând de-a lungul coastei, ajungeau la Mecca. Drum lung, plin de riscuri, de aceea înțelegerea cu cruciații de a fi lăsați să meargă pe vechiul drum, prin Damasc, era deosebit de importantă pentru musulmani, iar nerespectarea ei a fost considerată un prejudiciu grav adus religiei. Vinovatul principal apărea seniorul Kerak-ului, Renaud de Chatillon, cel mai rău dintre franci, un diavol și un trădător..., așa cum scria Al-Safadi. Ca și cum atacul asupra caravanelor nu ar fi fost suficient, Renaud se mai făcea vinovat de a fi refuzat în mod sistematic să plătească lui Saladin despăgubire pentru prada luată de la musulmani. În aceste condiții sultanul s-a văzut dezlegat de convenția încheiată cu Raymond al III-lea, cu atât mai mult cu cât Guy de Lusignan reușise în 1186 să se încoroneze rege si era de așteptat că el nu va continua politica regentului. Așadar, Saladin, sigur de forța și capacitatea sa militară, a deschis ostilitățile, ca totdeauna surprinzându-și adversarul prin bruschețea atacului. Cu o oaste numeroasă egipteană, el a pătruns pe teritoriul cruciaților, fără a le da timp să se dezmeticească, a înaintat, fără să întâmpine prea multă rezistență, până la lacul Tiberiada și aici și-a așezat tabăra de luptă. Primul lui gând a fost să atace orașul cu același nume. Zidurile de incintă au fost distruse, casele incendiate și o luptă inegală s-a angajat cu garnizoana din cetate, unde se adăpostise o parte din locuitori. În tot acest timp, regele se afla la Acra. Aici convocase pe toți baronii, pe marele magistru al ordinului templierilor și reprezentanți ai ordinului ospitalierilor pentru a le ține un consiliu de război. Vestea a venit pe neașteptate despre cele ce se petreceau la Tiberiada și pe dată cei prezenți au hotărât să vină în ajutorul orașului. Se spune că toți francii din Acra au răspuns la apelul regelui, nici un bărbat adult nu a rămas în interiorul cetății, astfel încât armata strânsă în pripă număra 80 200 luptători călare și pedeștri, dublu față de oastea musulmană. Cruciații au ajuns însă prea târziu în fața Tiberiadei. Musulmanii ocupaseră pozițiile cele mai avantajoase. Așezați pe malul lacului, ei tăiau inamicului orice posibilitate de aprovizionare cu apă și acesta în plină căldură a lunii iulie. Cruciații nu se mai puteau întoarce. Ei se bizuiau pe superioritatea lor numerică, de aceea au rămas pe loc acceptând lupta, pe care o doreau cât mai curând deschisă. Dar se înșelau. Tactica lui Saladin consta tocmai în epuizarea nervoasă și fizică a adversarului. Miercuri 2 iulie 1187 era o zi fierbinte, iar pentru a mări pârjolul, sultanul a poruncit să se incendieze culturile de pe câmpia din jur. Zilele de joi și vineri francii le-au petrecut înconjurați de musulmani și flăcări, fără un strop de apă pentru a-și potoli setea ce-i ardea sau pentru a reface forțele cailor, care a treia zi, răpuși de fierbințeală, se culcau la pământ. Câteva încercări ale cruciaților de a ajunge la apele Tiberiadei au fost respinse de războinicii lui Saladin. Soarele arunca văpăi asupra cavalerilor îmbrăcați în fier-spune cronicarul arab Al Imad-, flăcările se întindeau, amenințând oameni și animale. Singurul refugiu, înălțimea de la Hattin; spre ea cruciații s-au îndreptat în a patra zi, cea de sâmbătă. Atunci, Saladin s-a hotărât să atace cu călăreții și pedeștrii săi odihniți, care timp de mai multe zile se bucuraseră de răcoarea binefăcătoare a apei. Descrierea luptei lăsată de cronicari se aseamănă cu un coșmar din care memoria amorțită înregistrează scene înfricoșătoare, de oameni urlând rostogolindu-se în flăcări, în timp ce săbii mânuite de mâini nevăzute îi așteaptă nemiloase pentru a-i sfârteca. Francii îngroziți, părăsindu-și caii, se cățărau pe dealul de la Hattin cu focul urcând după ei, încercuiți din toate părțile de musulmani. Aveau de ales între a muri de foc sau de fier. Mulți au fost făcuți prizonieri, printre ei numărându-se regele Ierusalimului, Guy de Lusignan, fratele său Geoffroy, seniorul Kerakului, Renaud de Chatillon, seniorul de Yubayl, Beirut și Sidon, Gerard de Rideford, marele magistru al templierilor, împreună cu numeroși ostași de ai săi, precum și mulți călugări ospitalieri. Crucea cea mare de aur a ordinului templierilor, împodobită cu rubine, a fost dată ca trofeu sultanului. Pentru Saladin, ziua de 5 iulie a fost o zi mare, înscrisă cu litere de sânge în cronica djihad-ului. În fața cortului său, special amenajat, călare pe un cal alb, privea în zare trăind din plin beția victoriei. La vederea convoiului de prizonieri el a descălecat pentru a aduce mulțumire lui Allah. S-a prosternat cu fața la pământ, a sărutat țărâna, apoi a ridicat mâinile și privirea spre cer, a rostit cuvinte din Coran. Odată acest mic ritual sfârșit, Saladin a intrat în cortul bogat împodobit cu mătăsuri și s-a așezat pe un tron improvizat. Au fost introduși prizonierii. Cu capul gol, hainele în dezordine, livizi, lipsiți de vlagă, clătinându-se, abia se țineau pe picioare. Sultanul a observat privirea rătăcită a regelui, mistuit de sete, chinuit de temeri de tot felul, stăpânit de dorința ca sfârșitul să-i fie cât mai grabnic. De îndată, el a poruncit să i se dea o cupă cu apă cu gheață și i-a făcut semn să se așeze. Regele a sorbit cu lăcomie câteva înghițituri, după care dintr-o pornire firească, omenească, a întins cupa și seniorul de Kerak, aflat alături, însetat ca și el. Atunci sultanul cu un gest furios l-a oprit răstindu-se: Nu ți-am îngăduit să-i dai și lui să bea. Apoi întorcându-se spre Renaud de Chatillon a adăugat: trădătorule și ticălosule, ai jurat credință și ți-ai călcat jurământul...În culmea mâniei sultanul s-a ridicat și l-a izbit cu sabia, cu atâta putere, încât i-a despicat umărul. Renaud s-a prăbușit. Mamelucii (războinici cu statut de sclavi) din garda sultanului au tăbărât asupra nefericitului senior și cu lovituri de sabie l-au ucis sub ochii îngroziți ai prizonierilor. În decurs de mai puțin de o oră Saladin își arătase cele două fețe: omenia și generozitatea, cruzimea și neînduplecarea față de dușman. Amândouă făceau parte din procedeele de guvernare ale temutului conducător. Regelui și câtorva nobili de seamă li s-a dăruit viața și au fost conduși la damasc, unde li s-a acordat un tratament princiar. Cât ce privește restul prizonierilor, ei au fost puși în fața alternativei: sau îmbrățișează Islamul sau moartea. După Hattin, sultanul a pornit la cucerirea orașelor porturi plan strategic bine gândit, căci așa Ierusalimul era lăsat fără posibilitatea de a primi vreun ajutor din afară. Acra s-a predat la 10 iulie 1187, a urmat asaltul și cucerirea Jaffei, în ultima săptămână a lunii iulie cădea și Beirutul în mâinile sultanului. O rezistență mai îndelungată a opus orașul Ascalon, dar și acesta era silit să capituleze în luna septembrie a aceluiași an. În sfârșit, venise rândul Ierusalimului. Aici apărarea rămăsese pe seama orășenilor și a puținilor baroni scăpați din dezastrul de la Hattin, conduși de Balian al II-lea, senior de Ibelin, astfel încât, rezistența nu putea fi de durată. După mai multe săptămâni de grele lupte și pierderi numeroase în oameni, patriarhul a încercat să salveze ce se mai putea salva, predând orașul lui Saladin în anumite condiții. Turcii, îndârjiți, creau răzbunarea sângelui musulman vărsat în 1099. Însuși Saladin se pare că a spus: De ce m-ași purta eu față de voi altfel decât s-au comportat părinții voștri față de musulmanii din Ierusalim, pe care i-ați masacrat sau i-ați dus în captivitate în anul 477 al Hegirei? Dar înțelepciunea, calitatea de bază a sultanului, a înăbușit resentimentul. El a înțeles că este mao avantajos pentru el să primească o răscumpărare bănească din partea locuitorilor creștini, și mai prudent să nu continuie vărsarea de sânge, de aceea a acceptat să poarte tratative cu Balian. Înțelegerea la care au ajuns după mai multe negocieri a fost ca populația creștină să părăsească orașul plătind, cei bogați, 10 monede aur bizantin pentru un bărbat, 5 monede au bizantin pentru o femeie, o monedă pentru un copil. Pentru populația săracă, numărând 20 000 de suflete, Saladin a cerut reprezentanților orașului să plătească suma globală de 100 000 monede aur bizantin, ceea ce însemna 5 monede de persoană, indiferent dacă era bărbat, femeie sau copil. Ordinele călugărești au plătit pentru membrii lor și nu au mai avut bani și pentru alți coreligionari, mai ales că numărul acestora era atât de mare. În aceeași situație s-au aflat conducătorii orașelor. Din nou s-au purtat tratative și Saladin a acceptat să reducă prețul răscumpărării la 4 monede de persoană un bărbat putând fi înlocuit cu o femeie sau cu 10 copii. Dar și așa nu s-a putut strânge suma necesară pentru 7500 de persoane adulte, restul creștinilor, cu mici excepții, au fost transformați în sclavi. Cei plecați au găsit refugiu în orașele Tripoli, Tyr, sau Antiohia, unii s-au repatriat, alții, însă, dintre cei fără bani, au pierit, peregrinând dintr-un loc în altul, sau au acceptat de bunăvoie să intre în robie. Tratamentul nu a fost aacelași pentru toți. De o deosebită atenție s-a bucurat văduva regelui Amaury I, Maria Comnena, căreia, fără să i se ceară ceva în schimb, i s-a dat învoire și escortă pentru ca, împreună cu femeile sale să părăsească orașul nesupărată de nimeni și să se refugieze la Tripoli. Nu numai faptul că Maria se înrudea cu împăratul bizantin a determinat gestul cavaleresc al lui Saladin. Sultanul respecta instituția regalității, în general, dovadă purtarea lui anterioară față de Guy de Lusignan sau salvconductul dat Sibilei, fosta regină a Ierusalimului, soția lui Guy de Lusignan, aflată în una din mănăstirile din oraș, de a părăsi cetatea luâind cu ea toate bogățiile în aur și pietre scumpe pe care le avea. Nici mormintele regilor Ierusalimului din biserica Sfântului Mormânt nu a permis să fie profanate, după cum presupusul mormânt al lui Cristos a fost lăsat intact. Fie tact politic, sau înclinare firească, Saladin odată victorios era gata să fie mărinimos. Patriarhul Ierusalimului, cu voia sultanului, părăsea și el orașul, luând cu sine tezaurul bisericilor creștine de care Saladin nu s-a atins, deși el ar fi însemnat o captură importantă. O manifestare de fanatism religios ar fi fost de prisos. Singura înfăptuită a fost dictată de bucuria triumfului când trupele musulmane au intrat în Ierusalim. Era într-o vineri, ziua sfântă a musulmanilor. Atunci, mai mulți luptători s-au urcat pe cupola bisericii ce purta denumirea de Cupola Stâncii, transformat de cruciați în biserică creștină, au smuls crucea mare de aur și au aruncat-o la pământ. Un strigăt țâșnise din pipturile musulmanilor și creștinilor deopotrivă, la primii de bucurie la ceilalți de disperare. Saladin era de față, el încuviințase actul, dar, în același timp, interzicea ca altele asemănătoare, dătătoare de excese, să se producă. Visul lui de aur fusese împlinit. După 88 de ani, regatul latin se prăbușise, iar Ierusalimul revenea în mâinile turcilor. Moscheile au fost refăcute. Cupola Stâncii redevenea moscheea Sakhra. Moscheea Al-Aqsa era placată din nou cu marmură alb-verzuie, lucrată în maniera bizantină, era ornată cu inscripții din Coran, în ea instalându-se marele anvon, sculptat cu o măiestrie deosebită de meșterii din Alep. Aici în Aksaera instalat din nou un imam, Molhi-Al-Din, fiul unui cadiu din Damasc, care avea să oficieze de acum înainte slujbele de vinerea în prezența lui Saladin, când sultanul aflat în cetate voia să-și guste din plin victoria sau să mediteze la viitoarele cuceriri. Din fostele stăpâniri cruciate doar Tyr, Tripoli și Antiohia mai rămăseseră în mâinile francilor, iar de rezistența lor în fața turcilor a depins, în mare parte, declanșarea și desfășurarea celei de-a treia cruciade. În momentul cel mai critic, un grup de pelerini, conduși de marchizul Conrad de Montferrat, sosiseră, tocmai la timp, ca să vină în ajutorul principelui Antiohiei, Raymond al IV-lea, încât cetatea, deși încercuită de trupele lui Saladin, a putut să țină piept dușmanului și până să mai întreprindă Saladin ceva, un nou val de cruciați soseau în pământul făgăduinței.

Organizarea cruciadei[modificare | modificare sursă]

Vestea căderii Ierusalimului și a celei mai mari părți din regatul latin în mâinile turcilor a produs o vie emoție în toată Europa. De aproape o sută de ani, ideea că Ierusalimul era pământ creștin, că oricine voia, putea să se ducă și să se stabilească acolo prinsese. Papalitatea făurea noi planuri de colonizare, când deodată, ca un castel clădit pe nisip, regatul Ierusalimului se prăbușise. Se spune că Papa Urban al III-lea, de supărare , a murit. Succesorul său, Papa Grigore al VIII-lea, pus în situația de a întreprinde ceva, a proclamat o nouă cruciadă, adresându-se principilor din Europa catolică, dar după două luni Grigore murea, încât sarcina de a organiza cruciada a revenit energicului Papa Clement al III-lea. În această acțiune el a fost sprijinit de toți templierii și ospitalierii din Europa, care au și mobilizat o primă armată, gata de îmbarcare, în primăvara anului 1188. Propovăduitorul celei de-a treia cruciade a fost un anume Foulque, preot din Neuilly (pe Marna), care a jucat, cel puțin în Franța, același rol ca Petre Pustnicul, ba poate ceva mai mult, având în vedere condițiile specifive ale sf . secolului XII. Criza economică trecuse în Europa occidentală lăsând locul unei renașteri însoțită de prefaceri sociale dintre cele mai importante. Țărănimea se înscrisese într-un proces de emancipare, datorat dezvoltării tehnice și înfloririi economiei rurale. Ea nu era dornică să mai participe la o expediție nesigură, să se hazardeze într-o lume necunoscută, despre ale cărei vitregii se povesteau acum tot felul de lucruri de către cei care scăpaseră cu viață din urgia din 1187 și reușiseră să revină în locurile de origine ale părinților lor. Această țărănime, care căuta forme proprii de organizare pentru a se impune nobilimii, trebuia convinsă de necesitatea cruciadei, lucru deloc ușor, de aceea caracteristica cruciadei a treia a fost tocmai participarea puțin numerică a maselor populare. Foulque de Neuilly a mai avut un obstacol de învins, acela de a determina la o acțiune comună pe cei doi regi, al Franței și al Angliei, aflați în conflict, este vorba de Filip al II-lea August și Richard Inimă de Leu. De data aceasta succesul lui Foulque a fost deplin. La reușită a contribuit situația politică a celor două țări care împingea pe regii lor la o cruciadă, o expediție menită, în cazul unui succes, să consolideze poziția și a unuia și a celuilalt pe plan intern și extern și să îndepărteze pentru o vreme războiul dintre cele două regate, care se prelungea la frontiera franceză de mai mulți ani, fără ca soarta lui definitivă să se întrezărească. În Franța, procesul de centralizare progresase în vremea lui Filip al II-lea August. Nobilii turbulenți fuseseră reduși la tăcere, din nou ordonanțele regale aveau putere de lege pe tot cuprinsul regatului. O cruciadă care ar fi îndepărtat nobilimea de țară o perioadă mai îndelungată ar fi consolidat politica regală de pace în interior și ar fi făcut din rege exponentul dorinței maselor care începuseră să se organizeze în confrerii ale păcii, ca de pildă, cea condusă de pădurarul Durand din Puy-en-Velay (1186). Era timpul ca regele să intervină printr-o acțiune de amploare, care să împiedice alunecarea acestor confrerii spre erezie și dezordini. Regele Franței nu putea întreprinde nimic atât timp cât puternicul său vasal, regele Angliei, deținea posesiuni numeroase în Franța (Normandia, Maine, Touraine, Anjou, Poitou, Aquitania), posesiuni pe care căuta să și le sporească prin orice mijloc, acesta fiind un motiv de conflicte mereu născânde cum era și cel declanșat în vremea lui Filip al II-lea. El fusese generat de convenția de logodnă încheiată de Henric al II-lea Plantagenetul, regele Angliei, încă în 1167 pentru fiul său nevârstnic, Richard cu sora lui Filip al II-lea, Alice, un copil de doi ani. Ca zestre Henric cerea, pe lângă o sumă de bani, întreg comitatul Vexin, tăiat în două de granița de nord dintre posesiunile franceze și engleze. Înaintașul lui Filip August, nestatornicul și ușor influențabilul Ludovic al VII-lea, tatăl Alicei, și Henric al II-lea se învoiseră în numele celor doi copii. La mijloc era intriga Eleonorei de Aquitania, recăsătorită cu Henric al II-lea. Ambițioasa regină reușea astfel să-l despăgubească a doua oară pe Ludovic al VII-lea, fostul ei soț. Prima dată, după divorțul de regele Franței și căsătoria cu Henric Plantagenetul adusese în sânul coroanei engleze întinsa și bogata provincie Aquitania, acum voia pentru fiul ei preferat, Richard, un comitat în nord. După obiceiul vremii, prințesa a fost luată din căminul părintesc și dusă la curtea Angliei pentru a fi crescută și educată. Anii trecuseră, Alice împlinise 19 ani, dar căsătoria dintre cei doi logodnici nu avusese loc. Richard se certase cu tatăl său și sprijinit de Eleonora de Aquitania, împreună cu frații săi, urzeau un complot împotriva bătrânului rege Filip, pentru care convenția tatălui însemnase prilej de noi necazuri, profită de certurile de familie și declară război Angliei în 1186. Proclamarea cruciadei în 1187 îi găsea pe cei doi regi în mijlocul ostilităților. . O expediție în Siria la amploarea la care fusese proiectată nu se putea face fără participarea lor, de aceea, străduințele papei s-au îndreptat spre a-i împăca. În 1189, Filip al II-lea August și Henric al II-lea semnau un acord și luau primele măsuri pentru a pune pe picioare o armată în stare să susțină o luptă în Orient, o armată franceză și engleză, ce urma să fie condusă de înșiși regii ei. Pentru Filip al II-lea era o datorie de onoare, pentru Henric al II-lea îndeplinirea unui angajament luat în 1172 față de papa Alexandru al III-lea, când fusese lichidat conflictul dintre regele Angliei cu pontiful roman, iscat de uciderea lui Thomas Becket, crimă de care fusese bănuit regele Angliei și obligat la penitență. O posibilă recucerire a Ierusalimului de către Henric ar fi fost revanșa față de papalitate, ștergerea înfrângerii suferite. Nici obținerea unor privilegii comerciale în Mediterană nu ar fi fost un lucru de prisos pentru Henric. Foulque de Neuilly pregătise spiritele în Franța în vederea unei cruciade, de aceea lui Filip al II-lea August nu i-a fost greu să impună un impozit general, cunoscut cu numele de decima lui Saladin, plătit, cu excepția câtorva ordine religioase și spitale, de către toți cei ce nu se făceau cruciați fie nobili ecleziastici sau laici, fie țăran sau orășean. Nimeni nu s-a opus hotărârii regale. Era primul mare succes al politicii de centralizare. Henric al II-lea Plantagenetul a subscris la ideea unui impozit, dar nu a avut timp să îl aplice căci în același an 1189 murea. Richard I, urmând la domnie tatălui său, a fost nevoit să preia, odată cu tronul, obligația de a merge în cruciadă, deși fără prea multă tragere de inimă. De aceea, poate când s-a văzut conducătorul unei armate bine echipate, i s-a trezit pofta să reia războiul cu Filip al II-lea. A fost nevoie de toată energia lui Foulque de Neuilly, pentru ca negocierile între cei doi regi, în vederea unei participări comune la cruciadă, să fie reluate. Spre deosedire de cruciada I și a II-a, în cruciada a III-a s-au luat primele măsuri pentru a se asigura disciplina participanților pe tot parcursul expediției. Pedepsele deosebit de aspre, preconizate de către cei doi regi, în cazul unor abateri, sunt o dovadă cât de greu pătrundea spiritul de ordine printre niște oameni porniți pe căpătuială, neobișnuiți să asculte decât de propriul lor orgoliu. Astfel, cine ucida un confrate de arme era, potrivit locului delictului, fie aruncat în mare, fie îngropat de viu, legat de cadavrul celui ucis. Celui ce pricinuia o rană gravă i se tăia mâna; dacă doar lovea, era aruncat de trei ori în mare, dându-i posibilitatea să se salveze înot; cine se făcea vinovat de furt, i se ungea capul cu smoală caldă, de ea erau lipite pene și, astfel coafat, era părăsit pe primul țărm; în sfârșit, se interzicea participarea femeilor la cruciadă. Însă măsurile, prin însăși severitatea lor, au devenit impracticabile. Ele erau în total dezacord cu mentalitatea europeană privind omul, dorința lui de emancipare. Apoi, în cruciadă autoritatea de stat nu se mai exercita, chiar dacă regele era prezent. Din momentul în care îmbrăca haina de cruciat, el nu mai era decât un pelerin pornit într-o expediție sfântă, doar în timpul atacurilor i se recunoștea funcția de conducător militar. Apoi între cei doi regi nu a existat un acord permanent, în plus Richard nici nu era omul care să se poată impune, el fiind primul care va încălca disciplina reclamată de la cruciați, după cum se va vedea din cele ce au urmat. De aceea, măsurile luate, începând cu interdicția ca femeile să nu însoțească bărbații, nu au fost respectate. Dacă în Franța și Anglia fost nevoie de nenumărate deplasări ale legaților papali pentru ca să fie îmbrățișată cruciada cu convingere, în Germania ea s-a bucurat de la început de adeziunea împăratului Frederic I Barbarossa. Adept al universalismului politic al acelui dominium mundi, Frederic I Barbarossa, împăratul cu voința de fier, educat în spiritul școlii de la Bologna, se credea continuatorul împăraților romani, iar pentru acest crez se luptase timp de 32 de ani ca să se împună în Europa și reușise. Danemarca, Boemia, Ungaria, Polonia îi recunoscuseră suzeranitatea, nobilimea burgundă i se închinase, însuși papa Alexandru al III-lea, care-l îngenunchiase pe regele Angliei Henric al II-lea, fusese nevoit, după îndelungi lupte, să încheie cu îndărătnicul Barbarossa un compromis (1176) și să-i recunoască drepturile în Italia. În Germania, Frederic I impusese pacea cu sabia în mână. Castelele cavalerilor briganzi fuseseră distruse, principii germani, veșnic în conflict cu împăratul, obligați să se supună. Chiar temutul Henric Leul, ducele Saxoniei, care se războise cu Frederic Barbarossa mai bine de 10 ani, în 1181, în dieta de la Erfurt, se arunca la picioarele împăratului depunând armele. Anul 1184 îl găsea pe Barbarossa în plină glorie, stăpân peste Germania pe deplin pacificată. Victoria o serba în Italia, la Milano, unde lombarzii, dușmanii lui de odinioară, îi făceau o primire dintre cele mai fastuoase și ofereau fiului său, Henric, coroana de fier a regilor longobarzi. Tot atunci s-a celebrat cu mare pompă căsătoria aceluiași Henric cu Constantia, moștenitoarea unică a regatelor Neapole și Sicilia. Casa de Hohenstaufen avea de ce nutri noi speranțe de dominare în viitor, iar apelul la cruciadă în 1187 venea în întâmpinarea lor la momentul potrivit. La fel ca și în vremea lui Conrad al III-lea, din nou un împărat german se vedea încoronat la Ierusalim ca singurul stăpân al lumii. Providența însăși părea că întinde mâna împăratului erou, astfel că Frederic I, deși împlinise vârsta de 70 de ani, nu a ezitat să îmbrace haina de cruciat. În fruntea unei armate puternice de câteva mii de cavaleri, care-i urmaseră exemplul, ca de pildă ducele Leopold de Austria, luând cu sine poeți și barzi ca să-i cânte în versuri victoria, în luna mai a anului 1189 el s-a pus în mișcare, îndreptându-se spre Ungaria.

Începuturile cruciadei[modificare | modificare sursă]

Așadar , cei trei mari suverani ai lumii occidentale, Filip al II-lea August, Richard I și Fredric I Barbarossa au plecat în cruciadă. Lor li s-au alăturat orașele italiene, care s-au angajat să transporte pe mare pe cruciații francezi și englezi, calea aleasă de data aceasta de ambii regi, pentru a scurta călătoria și a evita dezordinile, armatele cruciate putând fi mai ușor supravegheate pe corăbii. Primii au plecat cruciații germani. La începutul verii, ei se aflau în fața Constantinopolului și încercau fără prea mult succes, să ducă tratative cu împăratul bizantin, Isaac al II-lea Angelos. Dar bazileul, la fel ca în vremea lui Conrad al III-lea, nu se simțea în siguranță în prezența unui împărat creștin cu veleități de restaurare a Imperiului roman. Timpurile când Bizanțul apela la Occident după ajutor împotriva turcilor trecuseră, iar lui Isaac i se părea că alături de Saladin nu riscă nimic. De aceea, în anul 1189, când a aflat de pregătirea cruciadei, încheiase o alianță cu sultanul, în baza căreia pelerinii creștini puteau vizita Ierusalimul și, invers, musulmanii erau protejați la Constantinopol. Saladin mai promitea bazileului că va veghea ca turcii selgiucizi să nu i aducă vreo supărare. Ca să-l prefere acum pe Frederic Barbarossa sultanului, Isaac al II-lea avea nevoie de unele avantaje suplimentare, iar acestea pentru el nu puteau fi decât angajamentului împăratului Frederic I că, în schimbul trecerii trupelor sale în Asia Mică, el va ceda coroanei bizantine, în viitor, cuceririle făcute de cruciați în Orientul Apropiat. Mândrului Barbarossa, care nu cedase în probleme de guvernare nici în fața papei, propunerea i s-a părut nedemnă de un împărat învestit cu putere universală și a respins-o. Isaac al II-lea, crezându-se în siguranță, vrând să-și demonstreze, la rândul lui superioritatea, a aruncat solii germani în închisoare, măsură total gratuită, despotică și trufașă, cu urmări lesne de închipuit. Barbarossa, mâniat și ultragiat și-a îndreptat privirile, în căutare de aliați, spre turci. O importantă problemă politică făcea ca principiile religioase ale cruciadei să fie uitate, aplicarea lor fiind amânată pe viitor, când condițiile aveau să o permită. Așșa se face că la curtea sultanului de Iconium, în toamna anului 1189, popseau legații împăratului german, solie bine primită de Kîlîdj Arslan, căruia ofensiva lui Saladin îi ăricinuia o atare neliniște, încât își propunea pentru moment și el să întrerupă djihadul, căutând alianța unui dușman al lui Saladin, indiferent de religia lui. Între timp, Frederic I blocat în fața Constantinopolului, se pregătea să asedieze orașul. Tactica sa, însoțită de dârzenia ce-l caracteriza și-l făcea de temut, s-a dovedit a fi o amenințare suficient de puternică, pentru ca bazileul bizantin să-și schimbe pe dată atitudinea de sfidare, înlocuind-o cu alta concesivă, dictată de situația clară, fără ieșire, a prezenței unei armate numeroase, gata de atac la porțile capitalei imperiului, în timp ce aliatul său, Saladin, se afla la mii de kilometri distanță. Așa se face că Isaac al II-lea s-a plecat voinței lui Frederic I Barbarossa și a acceptat să-i traverseze pe cruciați pe coastele Asiei Mici. Drumul până la Iconium a fost greu. Ca totdeauna, clima, lipsa de alimente, hărțuielile selgiucizilor micșorau numeric pe cruciați. La Iconium, însă, armata s-a refăcut. A primit hrană și, cu forțe proaspete a trecut în Cilicia și s-a îndreptat spre porțile Siriei. Saladin, îngrijorat, a dispus distrugerea fortificațiilor din orașele care puteau fi cucerite de cruciați. Sidonul, Caesareea, Arsuf, Jaffa, precum și numeroase castele au fost victima poruncii sultanului. Măsură inutilă, de altfel, căci trupele cruciaților nu aveau să ajungă la ele. La 10 iunie, când armata se prewgătea să treacă râul învolburat Saleph (azi Göksu), s-a produs accidentul. Frederic de Suabia, fiul împăratului și conducătorul avangardei, a intrat primul călare în apă, căutând un vad prielnic pentru cavalerii în armură grea. La un moment dat, împăratului i s-a părut că fiul său șovăie și s-a năpustit în râu ca să-i vină în ajutor. Calul împăratului a călcat într-o bulboană și a căzut, aruncându-l pe Frederic din șa. Greutatea armurii l-a împiedicat să se ridice, apa a pătruns prin vizieră. Cavalerii înebuniți de spaimă i-au sărit în ajutor, dar până să fie scos la mal, fie din lovitura primită, fie prin sufocare, împăratul a murit. Deruta a pus atunci stăpânire pe cruciații rămași fără conducător, unii luând-o într-o direcție alții în alta. Frederic de Suabia a ajuns până la Acra, dar în cursul asediului cetății a murit. Leopold de Austria, cu o parte a trupelor, au rătăcit dintr-un loc în altul, până au întâlnit cruciații francezi, sosiți și ei în Palestina, după o întârziere de un an, cărora, mai apoi, li s-au alăturat englezii.

cruciații francezi și englezi în drum spre Țara Sfântă[modificare | modificare sursă]

Filip al II-lea August se îmbarcase cu oastea sa la Genova în 1190. La plecare, așa cum era obiceiul, își făcuse testamentul, lăsând regența regatului în mâinile mamei sale Alice de Champagne și ale arhiepiscopului de Reims, Guillaume. Ei trebuiau să conducă în numele micului Ludovic, un copil încă în leagăn, rămas fără mamă, respectând dispozițiile testamentare de guvernare. Filip pleca cu inima strânsă, de teamă că opera sa de centralizare să nu fie compromisă în lipsă. În același timp, Richard I pleca din portul Marsilia și mai puțin convins de importanța misiunii sale. Crescut în Aquitania, fire meridională, la fel ca mama sa, el era înclinat mai mult spre aventură decât spre politică. Un vânt neprielnic a împins corăbiile celor doi regi pe coasta Siciliei, unde, de vreme ce ajunseseră, și-au propus să petreacă iarna la Messina. Șederea s-a prelungit șase luni, din pricina unor ostilități noi care s-au ivit între Richard și Filip, ele fiind provocate, printre altele, de dorința subită a regelui Angliei de a se căsători. Uitase de făgăduiala de a lua de soție pe Alice, sora regelui Franței, alegerea sa oprindu-se, la îndemnul lui Eleanor de Aquitania, asupra unei principese de Castilia. Lui Richard I nu-i păsa de jignirea ce o aducea suzeranului său, în plus, pentru ca paharul amărăciunii sorbit de Filip al II-lea August să fie plin, nu voia să restituie nici zestrea Alicei. La protestul regelui Franței, Richard a răspuns că părăsește cruciada, amenințare bine aruncată, căci Filip al II-lea nu se temea de nimic mai mult decât de un atac englez în timpul absenței sale din țară, iar Richard era omul în stare să o facă. Filip a socotit repede ce șanse îi rămâneau și și-a dat seama că nu avea altceva mai bun de făcut decât să-l mențină, prin orice mijloace, pe regele Anglei în cruciadă, alături de sine chiar cu prețul unui compromis dureros. Așa se explică de ce a cedat, în cele din urmă, în fața lui Richard, mulțumindu-se cu promisiunea vagă de a primi în locul Vexinului francez, partea de dotă a Alicei, comitatul Issoudun și câteva domenii, ba mai mult a închis ochii la noua toană a înflăcăratului candidat la însurătoare de a-și lua logodnica în cruciadă. O ședere atât de lungă a unor armate străine, într-un oraș cu resurse puține, nu putea să nu ridice probleme de aprovizionare. La refuzul locuitorilor de a mai furniza hrana necesară cruciaților, Richard I a găsit de cuviință să treacă prin sabie Messina, ca pe un oraș cucerit, dând frâu liber cruciaților să o jefuiască și să-i pedepsească pe cei ce li se opuneau. Atunci, din pricina cruzimilor săvârșite, i s-a dat regelui Angliei porecla de Inimă de Leu. Mândria îi era tot de leu. Ca și cum nu erau de ajuns cele înfăptuite, fălindu-se cu isprava sa, el a arborat steagul englez pe zidul orașului. Era o altă jignire adusă lui Filip al II-lea August, deoarece un vasal nu putea, în fața suzeranului său, să-și ia asemenea libertate, fără să pară o insultă. Dar culmea a fost că regele Siciliei, Tancred, s-a împăcat repede cu situația și a început să uneltească în taină cu Richard pentru a-l izola pe Filip. Acesta, neavând posibilitatea să întreprindă ceva, a cedat din nou, prefăcându-se că nu observă nimic, singura lui grijă fiind să grăbească data plecării, altfel cruciada era în pericol să se dezorganizeze. Fără participarea maselor populare elanul religios se stingea repede, el răbufnind doar când și când. Cu mare greutate, după lungi discuții și insistențe din partea regelui Franței, în primăvara anului 1191, cruciații au părăsit Sicilia și și-au continuat drumul spre Palestina. Din nou, însă, o furtună l-a obligat pe Richard Inimă de Leu să mai facă un popas în insula Cipru, pe țărmul căreia o parte din vase au naufragiat. Isaac Comnenul, un membru al familiei imperiale bizantine cu veleități de autocrator, de curând proclamat rege, neștiind ce atitudine să ia, a poruncit că străinii nepoftiți să fie închiși. Richard, sosind din urmă și aflând cele petrecute, debarcă gata de luptă, învinge trupele trimise de guvernator, iar pe acesta îl face prizonier. Stăpân pe insulă, Richard și-a folosit puterea pentru a se aproviziona din plin cu toate cele necesare expediției, motiv de prelungire a șederii, întreruperea călătoriei fiind folosită, totodată, de regele Angliei și pentru a-și celebra căsătoria, eveniment salutat cu entuziasm de nobili, el constituind o ocazie bună de destindere și desfătare. Cruciada pentru ei, deocamdată, nu avea nimic comun cu penitența, dimpotrivă, până aici, ea le oferise nenumărate momente de bucurie. Astfel că, la mijlocul verii, când, în sfârșit, ajungeau și cruciații englezi în Palestina, oastea era bine odihnită, cu moralul ridicat, în timp ce francezii, care veniseră cu mult timp înainte, deja sufereau din cauza climei fierbinți de vară, mulți dintre ei erau bolnavi și descurajați. Când cruciații francezi debarcaseră într-un port de lângă Acra, baronii din Tyr se aflau în mari dezbateri privind alegerea unui nou rege, sub conducerea căruia să reia lupta cu Saladin. Nobilii nu-l mai voiau pe Guy de Lusignan, mai ales după moartea soției sale Sibila (1190), sora lui Balduin al IV-lea. Alegerea lor se oprise asupra lui Conrad de Montferat, pe care îl căsătoriseră, în același an, 1190, cu Isabella, fiica fostului rege Amaury I, pentru a-i crea o legitimare a pretențiilor la tronul Ierusalimului. Când a sosit Richard I, lupta între partida lui Guy de Lusignan și partida lui Conrad de Montferat era în toi. Richard I a trecut de partea lui Guy de Lusignan, nu din vreo preferință politică, ci din spirit de contradicție, deoarece Filip al II-lea susținea candidatura marchizului de Montferat. Din nou cei doi regi se aflau în divergență de păreri și atitudini. Disensiunea s-a adâncit și când Leopold, ducele Austriei, venit cu cavalerii lui printre cruciați, a trecut de partea francezilor. Faptul l-a supărat atât de mult pe Richard încât, într-o discuție mai aprinsă, a smuls steagul ducelui și l-a aruncat la pământ. Motiv suficient pentru ca între cei doi să se iște un duel. Filip al II-lea a reușit să aplaneze conflictul astfel că la asdiul Acrei cei trei conducători au acționat în comun. Cu toată intervenția lui Saladin, la 13 iulie 1191, cetatea a fost recucerită de cruciați și, temporar, centrul regatului Ierusalimului se muta aici, odată cu recunoașterea lui Guy de Lusignan ca rege, regele de la Acra cum s-a numit, iar Conrad de Montferat devenea moștenitorul prezumtiv al lui Guy. Pentru o vreme conflictul dintre cei doi pretendenți era aplanat. Începuse toamna anului 1191, vremea se stricase, Filip al II-lea era bolnav, de aceea a hotărât să revină în patrie. Cucerirea Acrei era o victorie destul de răsunătoare pentru a onora o retragere. Regele Franței lăsa câteva mii de cavaleri, dintre cei mai buni, sub conducerea ducelui de Burgundia, dar să-l secondeze pe Richard Inimă de Leu și se îmbarca la Acra. Pleca și ducele Leopold de Austria. Regele Angliei, încrezător în forțele cruciaților și în steaua sa, a continuat drumul spre Haifa, a ocupat-o, apoi s-a oprit la Jaffa și s-a apucat să reconstruiască fortificația distrusă; de aici a trecut la Arsuf, Ramla și Toron. Capriciosului Richard nu-i lipsea vitejia, iar ca militar s-a dovedit un foarte bun strateg, cele două calități fiind triplate de neînduplecarea în timp de război, care-l făcea să nu-și cruțe dușmanul, nici când îl avea la picioare. Era un rival demn de Saladin și, după cum s-a văzut, acum mai puternic. Musulmanii s-au retras din calea lui, pustiind totul, îngroziți de cruzimile care se povesteau că le făcuse Richard Inimă de Leu la Acra. Cruciații mai aveau 20 de km până la Ierusalim, dar venise iarna, armata obosise după mai multe luni de campanie. Saladin mobilizase trupe de beduini, obișnuiți cu intemperiile, ca să hărțuiască neîncetat pe cruciații cărora le lăsase intenționat iluzia unei victorii. În cele din urmă, Richard și-a oprit înaintarea și a încheiat un tratat de pace cu Saladin, în ianuarie 1192. Richard ar fi vrut să plece, dar luptele pentru tronul Ierusalimului l-au mai reținut o vreme. Conrad de Montferat a fost de data aceasta preferatul, iar Richard, pentru a evita noi certuri, i-a oferit lui Guy de Lusignan insula Cipru, drept despăgubire, nu fără a-i cere, însă, o sumă de bani considerabilă. Timp de 300 de ani, insula, avea să fie stăpânită de famlia Lusignan (până în 1472), după care ea a intrat în mâna venețienilor, apoi a turcilor otomani (1571). Conrad nu s-a bucurat multă vreme de înalta funcție ce i se încredințase. După 2 luni murea, se pare asasinat, iar soția sa Isabella era căsătorită de către baroni, pentru a doua oară, cu un nobil cruciat, Henric de Champagne, care astfel devenea rege al Acrei. Momentul era deosebit de critic. Saladin nu renunțase la planurile sale de ofensivă. Pe furiș, încălcând tratatul de pace, a atacat Jaffa (1 august 1192) și nu era departe să o și cucerească, dacă Richard nu ar fi prins de veste și nu ar fi fost transportat, în grabă, cu o oaste de 2000 de luptători la locul bătăliei, de către galerele pizane și genoveze, aflate în porturile Palestinei. Lupta decisivă a avut loc la 5 august, în urma ei Saladin fiind din nou înfrânt. Saladin, temutul sultan de altădată, îmbătrânea și pe zi ce trecea era tot mai puțin ascultat. La 2 septembrie 1192, el era nevoit să încheie o pace generală cu cruciații pe timp de trei ani și trei luni, prin care recunoștea creștinilor dreptul de a vizita oricând, nesupărați, Ierusalimul. Stăpânirile teritoriale rămâneau cele existente la data încheierii tratatului. Regele Angliei ar fi vrut să meargă mai departe cu negocierile. El întrezărea posibilitatzea unui condominium musulmano creștin la Ierusalim și pentru a-l pune în practică era gata să o sacrifice pe unica sa soră Maria, dând-o în căsătorie lui Malik Al-Adil, fratele mai mic al lui Saladin, prezumtiv succesor. Era un act îndrăzneț de a arăta lumii că o colaborare musulmano creștină este posibilă, sub toate aspectele, că barierele religioase pot fi trecute. Papa, însă, avertizat la timp, s-a opus acestui proiect socotit de el scandalos, iar Richard Inimă de Leu a trebuit să se mulțumească cu ceea ce obținuse, mai cu seamă că era grăbit să se întoarcă în patrie, unde aflase că fratele său, Ioan fără Țară, regentul, profitând de absența prelungită a regelui, urmărea să-și dăruiască în sfârșit o țară, detronându-l pe Richard.

Aventurile regelui Angliei spre drumul de întoarcere spre casă[modificare | modificare sursă]

În luna septembrie 1192, regele Anglei se îmbarca în portul Jaffa și părăsea Palestina, zorind să nu-l apuce ploile și schimbarea anotimpului în pământ străin. Dar furtunile parcă îl aleseseră pe regele Angliei ca să-l însoțească la orice traversare a mării. Din nou un vânt puternic a abătut corabia regelui din drum, împingând-o într-un golf al Adriaticii, Richard, imprudent, s-a fotărât să traverseze Germania, travestit în călugăr templier, crezând că astfel nu i se va bănui adevărata identitate. Precauțiuni inutile. Iscoadele lui Leopold de Austria, care nu uitase jignirea adusă în Paslestina, l-au recunoscut, l-au prins și l-au dus în fața ducelui. Acesta l-a ținut închis, mai bine de un an, în castelul de pe Dunăre, Triefels, și abia după aceea l-a predat împăratului german, judecătorul teoretic al tuturor regilor, pentru a clarifica diferendul. În dieta de la Hagenau, Henric al VI-lea, după o judecată sumară și părtinitoare, îl condamna pe Richard Inimă de Leu să plătească, drept despăgubire a injuriei adusă lui Leopold, suma enormă de un milion de scuzi aur, fapt ce l-a obligat pe rege la un nou prizonierat până supușii săi l-au răscumpărat. După eliberare, regele Angliei a reluat lupta cu Filip al II-lea August pentru stăpânirea provinciei franceze Vexin, regiune în care în anul 1198 a năvălit cu o armată, a ars mai multe sate și a asediat castelul Gisors. Filip al II-lea, a sosit în grabă cu o oaste strânsă în pripă și ca atare puțin numeroasă, abia a scăpat cu viață din luptă și poate urmările ar fi fost grave pentru regele Franței dacă veșnic impulsivul Richard nu ar fi intrat în conflict cu vasalii săi din Franța. În anul 1199, el se afla la castelul Chalus din Limousin, aparținând unui nobil al cărui suzeran Richard I era, și unde se aflase că s-a descoperit o comoară care, potrivit dreptului feudal, îi revenea. Seniorul de Chalus nici nu voia să audă de așa ceva. A urmat o încăierare între oștile celor doi pretinși proprietari ai comorii, luptă urmărită cu mult interes de regele Angliei, de pe o înălțime din apropiere, de unde putea vedea perfect, ca dintr-o tribună. O săgeată rătăcită, un moment de neatenție când Richard, ca un adevărat suporter, își încuraja luptătorii cu strigăte și gesturi și Inimă de Leu, regele intrat în legendă, era rănit mortal, în chipul cel mai stupid. Se stingea din viață, fără să fi făcut ceva pentru poporul și regatul încredințat lui spre cârmuire. Îi urma la domnie nevolnicul său frate, Ioan fără Țară, situație politică creată la momentul potrivit pentru ca Filip al II-lea August să-și ia revanșa. În anul 1204, sub un motiv juridic, el confisca vasalului de peste mare provinciile din Franța: Normandia, Maine, Touraine, Poitou și o parte din Aquitania.