Ioan Slavici

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
0
Sigla academia romana.gif Membru corespondent al Academiei Române
Ioan Slavici
Ioan Slavici.jpg
Naștere 18 ianuarie 1848
Șiria, comitatul Arad, Regatul Ungariei
Deces 17 august 1925, (77 de ani)
Crucea de Jos, județul Vrancea, România
Ocupație scriitor, jurnalist
Naționalitate română Flag of Romania.svg
Studii 1. Facultatea de Drept din Pesta
2. Facultatea de Drept din Viena
Părinți Sava Slavici și Elena Borlea
Căsătorit(ă) cu Ecaterina Szoke Magyarosy, Eleonora Tănescu
Copii șase copii[1], din care: Titu-Liviu, Lavinia Ioana Josefina
Activitatea literară
Activ ca scriitor secolul al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea
Mișcare/curent literar Naturalism
Specie literară roman, nuvelă, poveste
Operă de debut Fata de birău
Opere semnificative Pădureanca, Budulea Taichii, Mara, Moara cu noroc
Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu
Secolul 16 - Secolul 17
Secolul 18 -Secolul 19
Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism
Romantism - Realism
Simbolism - Naturalism
Modernism - Tradiționalism
Semănătorism- Avangardism
Suprarealism - Proletcultism
Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română
Scriitori după genuri abordate
Romancieri - Dramaturgi
Poeți - Eseiști
Nuveliști - Proză scurtă
Literatură pentru copii

Portal România
Portal Literatură
Proiectul literatură
 v  d  m 

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, comitatul Arad, d. 17 august 1925, Crucea de Jos, județul Vrancea) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al Academiei Române.[2]

Provenind dintr-o familie de țărani ardeleni remarcabila operă literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean. Scriitorul, deși nu a fost un om de o vastă cultură,[3] a fost considerat de criticul George Călinescu, un instrument de observație excelent al mediului rural,[4] oferind în nuvelele sale poporale și în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în funcție de statificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor.[3]

A devenit scriitor îndrumat de Mihai Eminescu, iar la îndemnul acestuia, debutează cu comedia Fata de birău în anul 1871.[5] Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără romanul Mara, nuvelele Moara cu noroc și Pădureanca, iar memoriile sale publicate în volumul Amintiri, apărut în anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române.

Redactor la Timpul în București și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu a fost un jurnalist controversat, iar în urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, cât și în România. Această experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată Închisorile mele, publicată în 1921.[6] Istoricul Lucian Boia a constatat cu referire la Slavici că dacă la scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată un ușor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter.”[7]

Biografie[modificare | modificare sursă]

Familia și copilăria[modificare | modificare sursă]

Primele urme ale numelui Slavici în zona Șiriei, apar în recensămintele din 1746 și 1747, când un Slavit Arzinte și un Slavity Szav sunt înscriși drept iobagi cu statut de hospites (oaspeți), iar după 1770 Slavicii erau nu mai puțin de șapte familii.[8]

Cu certitudine se cunoaște că bunicul poetului, pe latura paternă, a fost Ilie Slavici, născut în 1782 și decedat în 1829, iar din căsătoria acestuia cu Maria, născută în 1783, au rezultat șapte copii, printre care și tatăl poetului, Sava Slavici, născut în 1818. Sava rămâne orfan la o vârstă fragedă și este înfiat de Mihai Fercu, „tata bătrân”, cum avea să apară în amintirile de mai târziu ale scriitorului, care era un fruntaș în sat și fusese „cătană împărătească” împotriva lui Napoleon Bonaparte.[9][10] „Tata bătrân” avea cunoștiință de carte, deoarece rostea la biserică, în timpul slujbei, Crezul și Tatăl nostru, iar scriitorul și-l amintește păstrând cu sfințenie portul din tinerețele sale: păr lung împletit în coadă și prins în pieptăn de baga, pălărie înaltă cu borduri late, gheroc de postav măsliniu cu pulpane până la genunchi, băț lung cu mânerul de argint și pantofi cu cataramă mare,[11] adică se îmbrăca conform cu moda începutului de secol de la oraș.[12]

Sava Slavici a fost maistor cojocar, cu cojocărie proprie, deși în registre, insista a fi trecut econom, adică agricultor, deoarece deținea câteva iugăre de pământ, o vie și două paghini de fâneață.[13]

Sava se căsătorește în 1842 cu Elena Borlea, care provenea dintr-o familie veche și numeroasă întinsă în mai multe sate din zonă,[13] iar din căsătoria lor au rezultat cinci copii, dintre care au supraviețuit doar scriitorul și sora sa mai mare, Maria, care avea să devină mama scriitorului Ioan Russu-Șirianu.[14]

Din familia mamei, crescuse Sigismund Borlea, ziarist, om politic, deputat în Dieta Ungariei, care va fi un exemplu în formarea ulterioară a lui Slavici.[13]

Deși, trei frați naturali au murit prematur, copilărește într-o casă plină de copii, deoarece părinții săi, cu o stare materială bună, mai creșteau șase orfani ai rudelor. Slavici a fost un copil, deși cu un aspect firav, neastâmpărat, astfel spărgea ferestrele vecinilor, țintea cu pietre cuiburile rândunelelor, ațâța câinii pe la garduri, păstrând cicatrici adânci al mușcăturilor pe corp, încăleca fără șa caii altora de la pășune, fiind uneori dus acasă accidentat în ultimul hal după ce era trântit la pământ de aceștia. Asemeni lui Creangă fura din poamele vecinilor, deși nu ducea lipsă de ele acasă, și îi plăcea să înoate unde era apa mai primejdioasă. Dispărea, fără veste, asemeni lui Eminescu, zile întregi de acasă pe la rude sau petrecea nopți întregi la foc, ascultând povestiri, cu băieții ieșiți cu vitele la pășune. Cu toate acestea, tatăl său era incapabil să-l pedepsească, deoarece îl iubea mult, fiind singurul său urmaș în linie bărbătească. În schimb, mama sa, nu avea slăbiciune pentru el și-l ținea din scurt, educându-l să fie om între oameni și să-i respecte pe ceilalți.[15]

„Tata bătrân” își dorea ca Slavici să devină un cărturar de frunte și îi citea seara povești, iar mai târziu l-a îndemnat să citească Apostolul și cărți populare, precum Alexandria[10] sau Isopia. Copilul Slavici, fascinat fiind de poveștile, ținuta și trecutul bunicului, îi asculta îndemnurile, mai ales că acesta îi era și tovarăș de joacă, cioplindu-i cărucioare și îi făcea zmee și bice.[16]

„Avusem o copilărie, care acum, la vârsta la care mi-a fost dat să ajung, după dezamăgirile, prin care am trecut, și-n împrejurările în care-mi petrec viața, mi se pare înspăimântător de fericită.

Eram, alăturea cu o soră mai mare, singurul băiat la părinți, oameni cu stare, fruntași știuți de bine în lumea lor și legați fie prin înrudire, fie prin prietenie, cum se zice, cu toată lumea. Ori și unde mă duceam, dedeam peste o mătușă, colo peste o verișoară, iar în altă parte o fină ori peste o prietenă a casei și eram întâmpinat cu dragoste și purtat oarecum în palme.[11]

Primele trei clase primare le urmează la Șiria, între 1854 și 1858, iar școala primară o termină la Arad, după ce repetă clasa a patra.[14] Învață limba maghiară jucându-se cu copiii și limba germană de la un învățător catolic.[17] Între 1860 și 1864 urmează primele cinci clase la liceul maghiar,[14] cu mari eforturi, întâmpinând dificultățile învățăturii într-o limbă străină.[17]

În această perioadă, a studiilor la Arad, devine membru al Societății de lectură a elevilor români,[18] coordonată de Mircea V. Stănescu și a fost martorul primirii sărbătorești a lui Andrei Șaguna, despre care spunea mai târziu:

„Atunci și numai atunci l-am văzut pe omul care a avut cea mai hotărâtoare înrâurire a vieții mele.”

În anul 1865 se transferă la liceul german al călugărilor minoriți din Timișoara, unde începe să simtă dificultățile vieții, deoarece tatăl său sărăcise încercând să facă negoț cu cai, care au fost nimiciți de o molimă, iar parte a averi a fost dată zestre surorii sale, Maria.[17] Astfel, pentru a urma clasele a VI-a și a VII-a se angajează ca preceptor al fetițelor unui german, proprietar de restaurant în Timișoara, care-i oferă casă și masă. În anul 1866 participă la o serbare cu cântece și recitări, organizată de șirianul Georgiu Crăciunescu, profesor de limba română, și recită poezia Răsunet a lui Andrei Mureșanu.[18]

Studiile și prietenia cu Eminescu[modificare | modificare sursă]

Rămas fără mijloace materiale se întoarce la Șiria și se înscrie, elev particular, la liceul maghiar din Arad în anul școlar 1867 - 1868. Pentru a se susține financiar, îl meditează pe băiatul grofiței Konigsegg, care a rămas repetent în clasa a IV-a. Astfel ia contact cu viața aristocrației transilvănene:

„Am trăit timp de un an în mijlocul unor oameni care toate serile se-ntrebau cum au să-și petreacă ziua de mâine. Ieșeam când călare, când în trăsură la plimbare, făceam din când în când excursiuni mai lungi, jucam cărți ori la biliard, ieșeam - după sezon - la vânătoare, luam parte la mese mari și la serate dansante.”

Trece cu bine examenul clasei a VIII-a, dar nu se înscrie în timp la examenul de maturitate. Astfel, se înscrie pentru examen la Satu Mare, cu ajutorul unui prieten de familie. De la Satu Mare se întoarce pe jos, iar timp de șase săptămâni călătorește prin Baia Sprie, Dej, Gherla, Cluj, Turda, Abrud.[18]

În anul 1869 se înscrie la Facultatea de drept de la Pesta, împotriva voinței părinților, care au dorit să se angajeze scrietor la vreun notar [19] pentru a fi aproape de ei. Aici, întâmpină greutăți de ordin financiar nereușind să găsească un mod de a se întreține, astfel este nevoit să accepte invitația deschisă a colegului său Gheorghe Șerb de a lua masa în casa tatălui acestuia, care era magistrat, iar în casa acestuia a luat contact cu problemele politicii naționale ale românilor.[19] Studenția la Pesta este, însă, de scurtă durată, perioada de patru luni a petrecut-o mai mult prin cafenele,[20] deoarece profesorii de la Universitate, de origine germană, care vorbeau prost maghiara nu i-au inspirat încredere. După ce cade bolnav pe stradă și este tratat, în urma intervenției unei spălătorese a spitalului, se întoarce acasă.[21]

Acasă, ascultă sfaturile mamei și se angajează, peste vară, scrietor la notarul din Comlăuș. În această perioadă experimentează o serie de povești din viața satului românesc care vor fi mai târziu transpuse în proză:

„Școli așa-zise mari, la Cumlăuș ce-i drept, nu erau, dar eu tot am învățat acolo neasemănat mai multe decât la Universitatea din Pesta, căci trăiam în cea mai strânsă legătură cu lumea cea mai adevărată și vedeam în fiecare zi lucruri care mă ajutau să cunosc oamenii și împrejurările în adevărata lor ființă.”

Deși nu avea de gând să-și mai continue studiile, în toamna anului 1869, cu ocazia recrutării în armata imperială, profită de calitatea sa de student și de-o cerere pe care o făcuse înainte să plece din Budapesta de a fi transferat la Universitatea din Viena și solicită, conform prevederilor legale, să facă armata ca voluntar cu termen redus la Viena și se înscrie la Facultatea de Drept.[22] Aici, ajuns, îmbrăcat și întreținut pe cheltuiala împăratului, urma cursurile la universitate în timpul dimineții și făcea exerciții militare după-masă, iar deoarece cazarma se afla la opt kilometri depărtare de universitate a fost transferat la o cazarmă aflată la a treia casă de universitate, prin intervenția căpitanului său care era om bun ca toți oamenii.[20] La Universitatea din Viena i-a avut profesori printre alții pe Robert von Zimmermann la psihologie, Rudolf von Jhering la drept roman, Lorenz von Stein la economie și urmează cursul de anatomie descriptivă al lui Josef Hyrtl.[23]

La Viena, unde a trăit primele luni într-un fel de beție sufletească, Slavici s-a declarat interesat de „științele politice”, astfel participă la adunările „Societății literaro-științifică” și ale „Societății literarie-sociale România”, unde se discutau, printre altele, diferite subiecte politice ale zilei. În primăvara lui 1870 într-una dintre ședințele „Societății literarie-sociale România”, Slavici, citește un referat Despre libertatea omului ca individ și membru al societății.[24]

Pe Eminescu, care era student la filosofie, l-a observat la cursul de economie națională a lui Lorenz Stein și a crezut că este un albanez sau persan, dar a fost fericit să afle că este român de-al său după ce i-a fost introdus de către medicinistul Ioan Hosanu.[25] Eminescu, care lucra la acea vreme la traducere operei lui Kant va avea o influență marcantă în dezvoltarea viitorului scriitor, recomandându-i acestuia să nu-și piardă vremea cu Kant, Spinozza sau Fichte: Tu, - îmi spuse el într-una din zile - să nu-ți pierzi timpul cu aceștia. Să începi cu Schopenhauer, să treci la Confuciu și la Buddha, să mai citești în urmă și ceva din dialoagele lui Platon și știi destul.[26] Urmând sfatul lui Eminescu, începe să citească literatura românilor din Principate șlefuindu-și, astfel, literar șirineasca lui expresivă, dar butucănoasă.[27]

După modelul societății italiene, fondată în 1830 de Mazzini, Giovane Italia și a societății germanilor Das junge Deutschland, în anul 1834, visul lui Eminescu era să unească cele două societăți studențești românești într-una singură, iar aici îl va ajuta spiritul pragmatic și tactul politic al lui Slavici, înființând în anul 1871, România Jună. Slavici a fost ales președintele noii societăți, iar la prima manifestare politică a societății a fost unul dintre oratori.[27] În paralel cu înființarea societății România Jună, au organizat Serbarea de la Putna de la 15 august 1871 a studențimii române din Austro-Ungaria și din străinătate.[28][29]

În anul 1871 a debutat în Convorbiri literare cu comedia Fata de birău.

La finalul anului 1874 s-a stabilit la București, unde a fost secretar al Comisiei Colecției Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la Timpul. Împreună cu I. L. Caragiale și George Coșbuc a editat revista Vatra. Premiul Academiei Române (1903).

Obosit și persecutat, în 1925, Slavici se refugiază la fiica sa care trăia la Panciu, aducându-i aminte de Șiria lui natală.[6]

La 17 august 1925 s-a stins din viață. A fost înmormântat la schitul Brazi.[6]

Convingeri politice[modificare | modificare sursă]

Și-a păstrat cetățenia austro-ungară și s-a pronunțat în mod constant pentru fidelitate față de monarhia habsburgică.[30]

În pragul primului război mondial a fost director al ziarului Ziua din București, subvenționat cu fonduri germane și austro-ungare. A susținut, alături de regele Carol I, neutralitatea României. Soluția preconizată de Slavici era neutralitatea, însă, dacă ar fi existat temerea unei victorii rusești, atunci a considerat oportună intrarea României în război de partea Puterilor Centrale. În anul 1916, după ce România a intrat în război de partea Antantei, Slavici a fost arestat și întemnițat la fortul Domnești, iar manuscrisele i-au fost confiscate și apoi pierdute. La 28 septembrie 1916 a fost pus în libertate de autoritățile române întrucât nu a putut fi încadrat în prevederile legii spionajului, iar din actele de urmărire penală „nu rezultă nimic compromițător.“[31] A rămas la București în timpul ocupației germane, unde a fost redactor al Gazetei Bucureștilor. În această calitate a criticat panslavismul precum și pe aliații francezi și englezi. Despre regele Ferdinand I a scris că ar avea drept sfătuitori doar „Minciuna, Clevetirea și Prostia.“[32] În 19 martie 1917 a conchis că sunt „vrednici de cea mai aspră osândă“ oamenii politici care au încălcat tradiția de secole de alianță cu Curtea de la Viena.[33] În 1918 a evidențiat faptul că încă din secolul al XVIII-lea Austria și Prusia au ținut în frâu expansiunea rusească, altminteri toți românii ar fi avut soarta celor din Basarabia.[34]

Slavici a exprimat păreri antisemite, spunând, de exemplu, în lucrarea sa Soll și Haben – Chestiunea Ovreilor din România (București, 1878) că evreii ar fi o ”boală” și că ar trebui aruncați în Dunăre.[35] Articolele scrise de Slavici împotriva evreilor, pe tot parcursul vieții sale, au făcut ca el să fie citat consistent în Raportul Final al Comisiei Internaționale asupra Holocaustului în România (coordonat de Elie Wiesel, în 2004), ca ”sursă principală” a antisemitismului din anii '30-'40 ai secolului al XX-lea.[6]

Opera[modificare | modificare sursă]

Ioan Slavici - Sibiu

Nuvele[modificare | modificare sursă]

  • Popa Tanda, (1873) apare în Convorbiri literare, în iunie 1875
  • Scormon
  • Gura satului
  • Budulea Taichii
  • Moara cu noroc, (1881)
  • Comoara, (1896)
  • O viață pierdută
  • Vatra părăsită, (1900)
  • O jertfă a vieții
  • Pădureanca, (1884)

Romane[modificare | modificare sursă]

  • Mara, (1894)
  • Din două lumi, (1920)
  • Cel din urmă armaș, (1923)
  • Din bătrâni, (1902)

Povești[modificare | modificare sursă]

  • Doi feți cu stea în frunte
  • Păcală în satul lui
  • Spaima zmeilor
  • Rodul tainic
  • Zâna Zorilor
  • Ileana cea șireată
  • Florița din codru
  • Ioanea mamei
  • Petrea prostul
  • Limir-Împărat
  • Băiet sărac
  • Împăratul șerpilor
  • Doi frați buni
  • Băiat sărac și horopsit
  • Nărodul curții
  • Negru împărat
  • Peștele pe brazdă
  • Stan Bolovan
  • Boierul și Păcală

Drame istorice[modificare | modificare sursă]

  • Bogdan Vodă
  • Gaspar Graziani, (1888).

Memorii[modificare | modificare sursă]

  • Închisorile mele, (1921)
  • Amintiri, (1924)
  • Lumea prin care am trecut, (1924)

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941
  • Șerban Cioculescu, Istoria literaturii române III - Epoca marilor clasici, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973
  • Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900, București, Editura Academiei Române și Editura GUNIVAS, București, 2008
  • Ioan Slavici, Amintiri, Cultura națională, București, 1924
  • Nicolae Iorga, Istoria literaturii românești contemporane, Editura Adevărul, București, 1934
  • Săndulescu, Al. (2008), Întoarcere în timp: memorialiști români, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, București: Editura Muzeul Național al Literaturii Române, pp. 63-72 

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Ioan Slavici a fost căsătorit de două ori. Pe prima soție a întâlnit-o în localitatea lui natală Șiria, 8 februarie 2013, Untaru Claudia, Adevărul, accesat la 12 ianuarie 2014
  2. ^ Academia Română - Membri
  3. ^ a b Cioculescu, p. 397
  4. ^ Călinescu, p. 449
  5. ^ Cioculescu, p. 375-376
  6. ^ a b c d Slavici – antisemitism, filogermanism și închisoare, 14 noiembrie 2010, Adevărul, accesat la 12 ianuarie 2014
  7. ^ Boia, 306.
  8. ^ Cioculescu, p. 363
  9. ^ Cioculescu, p. 363 - 364
  10. ^ a b Iorga, p. 181
  11. ^ a b Ioan Slavici, Amintiri, Cultura națională, București, 1924, p. 12
  12. ^ Călinescu, p. 447, Cioculescu, p. 364
  13. ^ a b c Cioculescu, p. 364
  14. ^ a b c Dicționarul literaturii... , p. 811
  15. ^ Cioculescu p. 365, Slavici p. 13
  16. ^ Cioculescu, p. 365
  17. ^ a b c Cioculescu, p. 367
  18. ^ a b c Cioculescu, p. 368
  19. ^ a b Cioculescu, p. 369
  20. ^ a b Slavici, p. 14
  21. ^ Cioculescu, p. 369 - 370
  22. ^ Cioculescu, p. 372
  23. ^ Cioculescu, p. 372, Slavici, p. 15
  24. ^ Cioculescu, p. 373
  25. ^ Slavici, p. 15
  26. ^ Slavici, p. 19
  27. ^ a b Cioculescu, p. 374
  28. ^ Slavici, p. 44 - 83
  29. ^ Cioculescu, p. 374 - 375
  30. ^ Lucian Boia, Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Humanitas, București 2010, pag. 307.
  31. ^ Boia, pag. 310.
  32. ^ Gazeta Bucureștilor, 11 martie 1917.
  33. ^ Tradițiuni politice, în: Gazeta Bucureștilor, 19 martie 1917.
  34. ^ Vrăjmași milenari, în: Gazeta Bucureștilor, 21 iulie 1918.
  35. ^ Slavici, Soll și Haben — Chestiunea Ovreilor din România, citat în Raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România”. pp. 20. http://www.ushmm.org/research/center/presentations/features/details/2005-03-10/pdf/romanian/chapter_01.pdf. 

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikisursă
La Wikisursă există texte originale legate de Autor:Ioan Slavici