Satelit artificial

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Satelit artificial

Sateliții artificiali sunt obiecte create de om, care sunt lansate în spațiu și orbitează un corp ceresc. Orbita lor trebuie să fie relativ stabilă pe o perioadă mai mare de timp pentru ca sensul de "satelit" să se păstreze.

În marea lor majoritate, sateliții artificiali sunt nave robotice folosite pentru comunicații, supraveghere, și orbitează în jurul Pământului. Sateliții sunt folosiți pentru un număr mare de scopuri. Există sateliți de observare a Pământului civili și militari, sateliți de comunicații, sateliți de navigație, sateliți meteorologici și sateliți de cercetare. Stațiile spațiale și navele spațiale cu echipaj uman pe orbită sunt, de asemenea, sateliți.

Un satelit primește semnalul de la o stație emițătoare de pe Pământ (uplink) care amplifică și retransmite semnalul spre o stație de recepție (downlink), la o frecvență diferită.

Primii sateliți au fost proiectați pentru a opera în mod pasiv, aceștia serveau doar la a reflecta semnale care erau direcționate spre ei de către stațiile de pe Pământ. Semnalele erau reflectate în toate direcțiile, astfel încât să poată fi recepționate de către stațiile aflate la sol.

În prezent, sateliții folosesc exclusiv sisteme de operare active, în care fiecare poartă propriul echipament transmisie-recepție. Sateliții folosesc benzi de frecvență de aproximativ 6 GHz.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Primul satelit artificial al Pământului a fost Sputnik, lansat în 1957 de către URSS. Astăzi cea mai mare construcție aflată în spațiu este Stația Spațială Internațională, care este permanent locuită de 3 astronauți și orbitează Pământul la o altitudine de circa 350 km.

Alte nave spațiale au devenit sateliți artificiali după ce au ajuns la destinație (sondele de tipul MRO, aflate în orbita marțiană, sonda Cassini (Saturn), Galileo (până în 2003 a orbitat sistemul jovian) etc.

La momentul actual pe orbita Pământului sunt plasați 975 de sateliti artificiali funcționali sau nefuncționali.

Caracteristici[modificare | modificare sursă]

Lansarea sateliților[modificare | modificare sursă]

Tipuri de sateliți artificiali[modificare | modificare sursă]

Sateliții artificiali pot fi clasificați după tipul orbitei pe care o au în jurul Pământului:

Diferite altitudini ale orbitelor sateliților

Sateliți artificiali cu orbită joasă (LEO – Low Earth Orbit)[modificare | modificare sursă]

Aceștia orbitează deasupra Pământului la distanțe cuprinse între 150 și 2000 Km. O rotație completă este efectuată în 90 minute, iar timpul în care un punct aflat pe Pământ are vizibilitate directă cu satelitul este de 15 minute. Întârzierea și atenuarea semnalelor transmise, sunt reduse. Timpul de viață se limitează de la câteva luni, la maxim un an. În prezent, se află 470 sateliți cu orbita joasă.

Sateliți artificiali cu orbită medie (MEO – Medium Earth Orbit)[modificare | modificare sursă]

Orbitează pe orbite eliptice dispuse deasupra polilor sau deasupra Ecuatorului la distanțe cuprinse între 10.000 și 20.000 Km. Timpul în care un punct aflat pe Pământ are vizibilitate directă cu satelitul este 120 ... 360 de minute. Întârzierea și atenuarea semnalelor transmise prin acest tip de sateliti, sunt destul de mari. Sunt utilizați în special în rețele GPS și pentru comunicații de voce și date. La momentul actual pe orbita Pământului se află 69 sateliți cu orbita medie.

Sateliți artificiali cu orbită geostationară (GEO – Geostationary Earth Orbit)[modificare | modificare sursă]

Sateliții geostaționari sunt plasați pe orbite situate deasupra Ecuatorului la distanța fixă de 35.786 Km. Se rotesc cu aceeași viteză și în același sens cu Pământul. Un satelit geostationar poate acoperi în orice moment 42,2% din suprafața planetei. Timpul în care un punct aflat pe Pământ are vizibilitate directă cu satelitul este de 24 de ore. Întârzierea și atenuarea semnalelor transmise, sunt foarte mari, iar costurile de plasare a acestor sateliți pe orbită sunt de asemenea foarte mari. Sunt utilizați în general pentru comunicații de orice tip, supravegherea militară sau meteorologică. Pe orbita Pământului se afla 423 sateliți cu orbita geostaționară.

Sateliți artificiali cu orbita polară[modificare | modificare sursă]

Sateliții cu orbite polare orbitează Pământul la unghiuri de 90° față de Ecuator și față de poli. Doi astfel de sateliți aparținând National Oceanic and Atmospheric Administration (NOAA), furnizează informații despre vreme pentru toate zonele la fiecare 6 ore. Aceștia realizează hărți ale nivelului de ozon al atmosferei, incluzând și zonele de deasupra polilor. De asemenea, sunt utilizați pentru a studia defrișările forestiere.

Orbita de sincron solară

Sateliți artificiali cu orbita de sincron solară[modificare | modificare sursă]

Un satelit cu o astfel de orbită trece pe deasupra unui punct al Pământului în același moment în care Soarele este în aceeași poziție pe cer. Acesta are o orbită retrogradă (în sensul acelor de ceasornic), la un unghi de aproximativ 98° față de Ecuator. Această orbită este folosită de către sateliții care fotografiază diferite zone ale Terrei, deoarece Soarele va fi mereu la același unghi față de locul fixat pe sol.

State capabile să lanseze singure sateliți[modificare | modificare sursă]

State capabile să lanseze singure sateliți
Order Țara Data primei lansări Racheta Satelitul
1  Uniunea Sovietică 4 octombrie 1957 Sputnik-PS Sputnik 1
2  Statele Unite 1 februarie 1958 Juno I Explorer 1
3  Franța 26 noiembrie 1965 Diamant-A Astérix
4  Japonia 11 februarie 1970 Lambda-4S Ōsumi
5  China 24 aprilie 1970 Long March 1 Dong Fang Hong I
6  Regatul Unit 28 octombrie 1971 Black Arrow Prospero
7  India 18 iulie 1980 SLV Rohini
8  Israel 19 septembrie 1988 Shavit Ofeq 1
 Rusia[1] 21 ianuarie 1992 Soyuz-U Kosmos 2175
 Ucraina[1] 13 iulie 1992 Tsyklon-3 Strela
9  Iran 2 februarie 2009 Safir-1 Omid
10  Coreea de Nord 12 decembrie 2012 Unha-3 Kwangmyŏngsŏng-3 Unit 2
 Coreea de Sud 30 ianuarie 2013 Naro-1 STSAT-2C

Primul satelit lansat de fiecare stat[modificare | modificare sursă]

Primul satelit lansat de fiecare stat sau cu ajutor străin.[1]
Țara Anul primei lansări Primul satelit Pe orbită în ianuarie 2013[2]
 Uniunea Sovietică
( Rusia)
1957
(1992)
Sputnik 1
(Cosmos 2175)
1457
 Statele Unite 1958 Explorer 1 1110
 Regatul Unit 1962 Ariel 1 0030
 Canada 1962 Alouette 1 0034
 Italia 1964 San Marco 1 0022
 Franța 1965 Astérix 0057
 Australia 1967 WRESAT 0012
 Germania 1969 Azur 0042
 Japonia 1970 Ōsumi 0134
 China 1970 Dong Fang Hong I 0140
 Olanda 1974 ANS 0004
 Spania 1974 Intasat 0009
 India 1975 Aryabhata 0050
 Indonezia 1976 Palapa A1 0012
 Cehoslovacia 1978 Magion 1 0004
 Bulgaria 1981 Intercosmos Bulgaria 1300 0001
 Arabia Saudită 1985 Arabsat-1A 0012
 Brazilia 1985 Brasilsat A1 0013
 Mexic 1985 Morelos 1 0007
 Suedia 1986 Viking 0011
 Israel 1988 Ofeq 1 00011
 Luxemburg 1988 Astra 1A 005
 Argentina 1990 Lusat 009
 Pakistan 1990 Badr-1 0003
 Coreea de Sud 1992 Kitsat A 0011
 Portugalia 1993 PoSAT-1 0001
 Thailanda 1993 Thaicom 1 0007
 Turcia 1994 Turksat 1B 0008
 Ucraina 1995 Sich-1 0006
 Malaezia 1996 MEASAT 0006
 Norvegia 1997 Thor 2 0003
 Filipine 1997 Mabuhay 1 0002
 Egipt 1998 Nilesat 101 0004
 Chile 1998 FASat-Bravo 0002
 Singapore 1998 ST-1 0003
 Taiwan 1999 ROCSAT-1 0008
 Danemarca 1999 Ørsted 0004
 Africa de Sud 1999 SUNSAT 0002
 Emiratele Arabe Unite 2000 Thuraya 1 0006
 Maroc 2001 Maroc-Tubsat 0001
 Algeria 2002 Alsat 1 0001
 Grecia 2003 Hellas Sat 2 0002
 Cipru 2003 Hellas Sat 2 0002
 Nigeria 2003 Nigeriasat 1 0004
 Iran 2005 Sina-1 0001
 Kazahstan 2006 KazSat 1 0002
 Columbia 2007 Libertad 1 0001
 Mauritius 2007 Rascom-QAF 1 0002
 Vietnam 2008 Vinasat-1 0003
 Venezuela 2008 Venesat-1 0002
 Elveția 2009 SwissCube-1[3] 0002
 Polonia 2012 PW-Sat-1 00001
 Ungaria 2012 MaSat-1 [4] 0001[necesită citare]
 România 2012 Goliat [5] 0001
 Belarus 2012 BelKA-2 N/A
 Coreea de Nord 2012 Kwangmyŏngsŏng-3 Unit 2 1
 Azerbaijan 2013 Azerspace [6] 1
 Austria 2013 TUGSAT-1/UniBRITE 2
 Ecuador 2013 NEE-01 Pegaso 1
 Estonia 2013 ESTCube-1 1

Primele satelite lansate care au eșuat[modificare | modificare sursă]

  •  Statele Unite a eșuat la o primă lansare în 1957, reușind în 1958.
  •  China a eșuat la o primă lansare în 1969, reușind în 1970.
  •  Irakul lui Saddam îndepliniște în 1989 o lansare neconfirmată de focoase pe orbită de pe un vehicul irakian dezvoltat, intenționând să pună pe orbită mai târziu primul satelit național Al-Ta'ir, de asemenea, dezvoltat.
  •  Chile eșuează să lanseze în 1995 primul său satelit, FASat-Alfa.
  •  Coreea de Nord eșuează în lansarea unor sateliți în 1998, 2009 sau 2012.
  •  Belarus eșuează în lansarea primului satelit, BelKA, în 2006.

Primul satelit planificat[modificare | modificare sursă]

  •  Afganistanul a anunțat în luna aprilie 2012, care este planificare pentru a lansa primul său satelit de comunicații pentru slotul orbital acordat. Este de așteptat ca satelit să fie lansat de către o societate comercială.
  •  Bangladesh anunță că intenționează să lanseze primul satelit până în 2011.
  •  Belgia anunță că nano-satelitul OUFTI-1 din cadrul Universității Europene pentru programul CubeSat QB50 pentru protocolul de radio de testare în spațiu este în construcție la Universitatea din Liege.
  •  Bolivia anunță că lansa un satelit din 2012 sau mai târziu cu ajutor din partea Chinei.
  •  Cambodgia plănuiște să cheltuiască 250-300 de milioane de dolari pentru a lansa un satelit de telecomunicații la începutul lui 2013.
  •  Croația va construi un satelit din 2013-2014.
  •  Finlanda Aalto-1, satelit cu panouri solare, este un proiect al Universității Aalto și Institutului meteorologic finlandez. Când va fi lansat (probabil 2013), acesta ar fi primul satelit finlandez.
  •  Irlanda Echipa de la Institutul de Tehnologie din Dublin intenționează să lanseze primul satelit irlandez în cadrul programului Universității Europene, CubeSat QB50.
  •  Laos Primul satelit va fi de telecomunicații și va fi construit și lansat în 2013 pentru 250 milioane dolari de China Asia-Pacific Mobile Communications Company (China-APMT).
  •  Lituania va lansa Lituanica-1 cu ajutorul Rusiei.
  •  Republica Moldova intenționează să înceapă în 2013 la Universitatea Tehnică Națională.
  •  Mongolia inteționează să lanseze primul satelit, Mongolsat, cu ajutor american.
  •  Myanmar plănuiște să cheltuiască 200 de milioane de dolari pentru un satelit de telecomunicații.
  •  Peru a dezvoltat primul satelit cu Universitatea Națională de Inginerie, numit Chasqui 1. Planificarea nano-satelitului pentru a lansa pe orbită în 2012 sau mai târziu, cu o durată de viață de 60 de zile. Sarcina utilă include două camere mici VGA cu filtre NIR.
  •  Serbia Organizațiile neguvernamentale au proiectat, dezvoltat și asamblat primul satelit sârb Tesla-1 din 2009, dar nu este lansat.
  •  Tunisia este în curs de dezvoltare primul său satelit, ERPSat01. Constând dintr-o CubeSat de 1 kg de masă. ERPSat satelit este planificat a fi lansat pe orbită în 2013.

Destinația sateliților[modificare | modificare sursă]

Sateliții sunt realizați pentru a servi unui anumit scop sau misiune.

  • comunicații – 562;[necesită citare]
  • studierea Pământului – 86;[necesită citare]
  • avertizare timpurie – 8;
  • radio amatori – 3;
  • astrofizică – 15;
  • meteorologie – 10;
  • navigație/ GPS – 79;
  • cercetare (spionaj), supraveghere și detecție de la distanță – 89;
  • cercetare științifică – 96;
  • alte scopuri – 27;

Sateliți de comunicații[modificare | modificare sursă]

Sateliții de comunicații sunt cei mai numeroși; sunt utilizați pentru a transmite semnale audio-video și telefonice pe distanțe mari fără a fi necesare cabluri sau relee de microunde. Din 1957 au fost lansați peste 500 sateliți de comunicații.

Principalele flote de sateliți de comunicații sunt cele care aparțin Intelsat (telecomunicații generale), Inmarsat (comunicații maritime), Eutelsat, SES S.A., Arabsat.

Sateliți de navigare și localizare[modificare | modificare sursă]

Sateliții de navigare și localizare permit cunoașterea poziției navelor, automobilelor, rachetelor etc, echipate cu receptori radio speciali. Un asemenea satelit emite continuu semnale radio către stația de recepție de la sol, care conțin informații despre poziția satelitului. Cele mai cunoscute sisteme de navigație prin satelit sunt GPS (S.U.A.), GLONASS (Rusia), Galileo (sistem de poziționare) (Europa).

Sateliți meteorologici[modificare | modificare sursă]

Sateliții meteorologici furnizează informații despre prognoza meteorologică și avertismente în legatură cu instabilitatea vremii. Sateliții meteorologici sunt o componentă importantă a meteorologiei și climatologiei, dând posibilitatea observării în timp real a fenomenelor atmosferice.

Sateliți militari[modificare | modificare sursă]

Majoritatea sateliților militari sunt similari celor civili, dar transmiterea datelor se face codificat și decodificate de receptoare speciale aflate la sol. Există diferite tipuri de sateliți militari conform misiunilor:

  • recunoaștere, care utilizează tehnici de infraroșu, imagini optice radar pentru instalații militare strategice, câmpuri de luptă
  • comunicații pentru conexiuni militare, ascultarea telecomunicațiilor și semnale radar
  • monitorizare a flotelor marine, și identificarea navelor de război
  • avertizare timpurie, echipați cu senzori pentru a detecta căldura emisă de lansarea unei rachete balistice
  • navigație, pentru orientare precisă a rachetelor de croazieră și poziționarea unităților militare
  • informații meteo destinate misiunilor militare.

Sateliți științifici[modificare | modificare sursă]

Sateliții științifici pot furniza date privind Terra, mărimea și forma sa, dinamica mărilor și oceanelor și a atmosferei. De asemenea, pot cerceta Soarele, Luna, alte planete, comete, stele și galaxii. Telescopul spațial Hubble este un tip de satelit științific, lansat în anul 1990. Unii sateliți științifici (sonde spațiale) orbitează și în jurul altor corpuri cerești decât Pământul.

Tipul organizațiilor care dețin sateliții (comerciale, guvernamentale, civile, militare)[modificare | modificare sursă]

  • civile – 45;
  • comerciale – 380;
  • guvernamentale – 294;
  • militare – 255;

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Constantin Teodorescu, Demostene Ionescu, Florin Zăgănescu: Sateliții artificiali la sfârșit de mileniu, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1988
  • Titu I. Băjenescu: Comunicații prin satelit, Editura Matrixrom, București, ISBN: 973685633X