Sari la conținut

Hafniu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Hafniu

LutețiuHafniuTantal
Zr
 

72
Hf
 
               
               
                                   
                                   
                                                               
                                                               
Hf
Rf
Tabelul completTabelul extins
Informații generale
Nume, Simbol, Număr Hafniu, Hf, 72
Serie chimică metale de tranziție
Grupă, Perioadă, Bloc 4, 6, d
Densitate 13310 kg/m³
Culoare alb argintiu
Număr CAS 7440-58-6
Număr EINECS
Proprietăți atomice
Masă atomică 178,49 u
Rază atomică 159 pm
Rază de covalență 175 pm
Rază van der Waals ?
Configurație electronică [Xe] 4f14 5d2 6s2
Electroni pe nivelul de energie 2, 8, 18, 32, 10, 2
Număr de oxidare 4, 3, 2, 1, -2
Oxid
Structură cristalină hexagonală
Proprietăți fizice
Fază ordinară solid
Punct de topire 2233 °C ; 2506 K
Punct de fierbere 4603 °C ; 4876 K
Energie de fuziune 27,2 kJ/mol
Energie de evaporare 648 kJ/mol
Temperatură critică  K
Presiune critică  Pa
Volum molar 13,44×10-6 m³/kmol
Presiune de vapori 1,12 Pa la 2 500K
Viteza sunetului 5990 m/s la 20 °C
Forță magnetică
Informații diverse
Electronegativitate (Pauling) 1,3
Capacitate termică masică J/(kg·K)
Conductivitate electrică 3,12×106 S/m
Conductivitate termică 18,4 W/(m·K)
Prima energie de ionizare 658,5 kJ/mol
A 2-a energie de ionizare 1440 kJ/mol
A 3-a energie de ionizare 2250 kJ/mol
A 4-a energie de ionizare {{{potențial_de_ionizare_4}}} kJ/mol
A 5-a energie de ionizare {{{potențial_de_ionizare_5}}} kJ/mol
A 6-a energie de ionizare {{{potențial_de_ionizare_6}}} kJ/mol
A 7-a energie de ionizare {{{potențial_de_ionizare_7}}} kJ/mol
A 8-a energie de ionizare {{{potențial_de_ionizare_8}}} kJ/mol
A 9-a energie de ionizare {{{potențial_de_ionizare_9}}} kJ/mol
A 10-a energie de ionizare {{{potențial_de_ionizare_10}}} kJ/mol
Precauții
NFPA 704
Unitățile SI și condiții de temperatură și presiune normale dacă nu s-a specificat altfel.

Hafniul este un element chimic din categoria metalelor. Are numărul atomic 72 și simbolul chimic Hf.[1]

Este un metal alb-argintiu similar titaniului, cu o mare capacitate de a absorbi neutroni. A fost descoperit de George de Hevesy și Dirk Coster în 1922. Hafniul este numit după Hafnia, numele latin al orașului Copenhaga, unde a avut loc descoperirea.[1] Elementul se obține doar prin separarea de zirconiu. Izolarea hafniului a fost realizată prin reducerea hexaflorurii de hafniu cu potasiu metalic.[2] Aceste procese utilizează zăcăminte de minereuri din nisipuri grele, care includ minerale precum zircon, rutil și ilmenit.

Hafniul este cel mai adesea utilizat în aliaje cu nichel și a fost utilizat în cantități mai mari pentru a produce barele de control utilizate în reactoarele nucleare. Este ductil și este utilizat și în filamente și electrozi. Hafniul pur nu este toxic, dar este inflamabil până la punctul de a fi piroforic - capabil de combustie spontană în aer.

Proprietăți fizice

[modificare | modificare sursă]

Hafniul este un metal strălucitor, argintiu, ductil, rezistent la coroziune și similar chimic cu zirconiul, prin faptul că au același număr de electroni de valență și se află în aceeași grupă. Proprietățile fizice ale probelor de hafniu metalic sunt semnificativ afectate de impuritățile de zirconiu, în special proprietățile nucleare, deoarece aceste două elemente sunt printre cele mai dificil de separat din cauza similarității lor chimice. O diferență fizică între aceste metale este densitatea lor, zirconiul având aproximativ jumătate din densitatea hafniului.

Proprietăți chimice

[modificare | modificare sursă]

Hafniul reacționează în aer pentru a forma o peliculă protectoare de oxid de hafniu în faza monoclinică, care inhibă coroziunea. Metalul este atacat de acidul fluorhidric și acidul sulfuric concentrat și poate fi oxidat cu halogeni sau ars în aer.

Hafniul este alcătuit din cinci izotopi stabili (176Hf, 177Hf, 178Hf, 179Hf, și 180Hf) și un radioizotop cu viață foarte lungă, 174Hf , cu un timp de înjumătățire de 3.8 × 1016 ani. Următorul radioizotop cel mai stabil este 182Hf, cu un timp de înjumătățire de 8,90 milioane de ani.

  1. 1 2 Challoner, Jack (). Enciclopedia ilustrată a elementelor chimice. București: Corint Books. p. 44.
  2. Banciu, Axente Sever (). Din istoria descoperirii elementelor chimice. București: Albatros. p. 199.
  • D. Marian, Metale de înaltă puritate, Editura Tehnică, 1988

Legături externe

[modificare | modificare sursă]