Pluto

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la o planetă pitică. Pentru alte sensuri, vedeți Pluto (dezambiguizare).
Pluto
Pluto by LORRI and Ralph, 13 July 2015.jpg

Pluto fotografiat de sonda spațială New Horizons la 13 iulie 2015
Date generale
Descoperire Clyde W. Tombaugh,
18 februarie 1930
Nr. sateliți 5
Sateliți Charon
Nix
Hydra
Kerberos
Styx
Caracteristicile orbitei
Semiaxa mare 5,906376272 mrd. km
39,48168677 u.a.
Distanța la periheliu 4,436824613 mrd. km
29,65834067 u.a.
Distanța la afeliu 7,375927931 mrd. km
49,30503287 u.a.
Excentricitatea 0,24880766
Argumentul periheliului 113,76329°
Perioada siderală 90613,3055 zile
248,09 ani
Perioada sinodică 366,73 zile
Viteza medie pe orbită 4,666 km/s
Înclinarea față de ecliptică 17,14175°
Înclinarea față de ecuator Soarelui 11,88°
Longitudinea nodului ascendent 110,30347°
Date fizice
Raza medie 1195 km
Aria suprafeței 17,95 mil. km²
Volum 7,15 mrd. km³
Masa 1,305 ± 0,007×1022 kg
Densitatea medie 2030 kg/m³
Accelerația gravitațională la suprafață 0,58 m/s²
Viteza de eliberare 1,2 km/s
Perioada rotației siderale −6,387230 zile (retrograd)
551856 secunde
Înclinarea ecuatorului pe orbită 119,591 ± 0,014°
Ascensia dreaptă a polului nord 133,046 ± 0,014°
Declinația polului nord -6,145 ± 0,014°
Albedo 0,49–0,66
Temperatura la suprafață 33 — 55 K

Pluto (numit adesea Pluton, mai ales în lucrări mai vechi) este o planetă pitică din Sistemul Solar, a doua ca mărime după Eris. A fost descoperită în anul 1930 de către astronomul american Clyde William Tombaugh.

Până în 2006 a fost considerată a noua planetă a Sistemului Solar, atât în ordinea distanței față de Soare, cât și a descoperirii. Pluto împreună cu satelitul său Charon sunt uneori considerate sistem binar, deoarece baricentrul orbitelor nu se află în interiorul niciunuia dintre cele două corpuri.[1]

Statutul de planetă pitică[modificare | modificare sursă]

De la descoperirea lui Pluto, în 1930, aceasta a fost considerată a fi a noua planetă a Sistemului Solar. La 24 august 2006, în urma unei rezoluții a Uniunii Astronomice Internaționale în care a fost schimbată definiția termenului de planetă, Pluto a primit statutul de planetă pitică, deoarece nu a curățat spațiul cosmic din vecinătatea orbitei sale.

Caracteristici fizice și chimice[modificare | modificare sursă]

Pluto se rotește în jurul Soarelui în 247,8 ani pământești, pe o orbită cu rază medie de 5,91 miliarde km (39,3 ua). Are o orbită foarte excentrică (0,248), astfel încât uneori Pluto ajunge într-o poziție mai apropiată de Soare decât Neptun, a opta planetă a Sistemului Solar. Înclinarea planului orbitei este de 17°12' față de planul eclipticii, ceea ce este iarăși ieșit din comun. Diametrul lui Pluto este de 2.390 km, reprezentând doar 18,74% din cel al Terrei. Înclinarea axei de rotație a planetei este de 57°24', iar perioada de rotație este de 6 zile 10 h, desfășurându-se în sens invers celei a Pământului (de la est la vest). Densitatea lui Pluto este 1.800 kg/m3.

Caracteristici comparative[modificare | modificare sursă]

  • Perioada de rotație = 6,388 ani tereștri
  • Volum = 0,7 % din volumul Pământului (1,1952 × 1022)
  • Masă = 0,2 % din masa Pământului

Descoperire[modificare | modificare sursă]

Pluto a fost descoperit ca rezultat al unei cercetări prin telescop inițiate în 1905 de către astronomul american Percival Lowell, care a presupus existența unei planete îndepărtate dincolo de Neptun, ca urmare a unor mici neregularități în orbitele lui Uranus și Neptun. Continuată după moartea lui Lowell de cercetătorii de la observatorul Lowell, cercetarea s-a încheiat cu succes când astronomul american Clyde W. Tombaugh l-a găsit pe Pluto.

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Numele ales pentru planetă, ales așa încât să evoce inițialele astronomului Percival Lowell, este cel al zeului roman Pluton / Pluto. Numele a fost sugerat mai întâi de Venetia Burney (Phair, după căsătorie), pe atunci o fată de 11 ani din Oxford, Anglia. La micul dejun, bunicul ei, care lucra la Biblioteca Bodleiană din cadrul Universității Oxford, citea în ziarul Times despre descoperirea unei noi planete. El i-a cerut nepoatei sale să aleagă un nume bun pentru noua planetă. Venetia, care avea o pasiune pentru miturile și legendele romane și grecești, a sugerat numele zeului roman al Lumii de dincolo. Profesorul Herbert Hall Turner a telegrafiat colegilor săi din America această sugestie și, după dezbateri favorabile care au fost aproape unanime, numele Pluto a fost adoptat și anunțat de Slipher la 1 mai 1930.

În limbile chineză, japoneză, coreeană și vietnameză numele planetei se scrie 冥王星 și înseamnă „astrul regelui adâncurilor”, o traducere potrivită pentru zeul grec Hades.

Unicitate[modificare | modificare sursă]

Orbita eliptică a lui Pluton

Pluto a fost descoperit în 1930, dar puținele informații despre îndepărtata planetă au întârziat o înțelegere realistă a însușirilor sale. Unicitatea orbitei, relațiile rotaționale cu satelitul său, axa de rotație și variațiile de lumină îi conferă o imagine deosebită. În cea mai mare a timpului, Pluto este mai departe de Soare decât oricare din cele opt planete ale Sistemului Solar, dar datorită excentricității orbitei, timp de 20 de ani din cei 249 cât durează mișcarea sa de revoluție, Pluto este mai aproape de Soare decât Neptun.

Orbita[modificare | modificare sursă]

Orbita lui Pluto este diferită de orbitele planetelor. Este foarte înclinată în raport cu planul ecliptic și foarte excentrică (alungită, eliptică). Excentricitatea duce la faptul că se intersectează cu orbita lui Neptun. Cea mai recentă apariție a acestui fenomen a durat de la 7 februarie 1979 până la 11 februarie 1999. Calcule matematice indică faptul că apariția anterioară a acestui fenomen a durat 14 ani, de la 11 iulie 1735 până la 15 septembrie 1749. Aceleași calcule arată că Pluto a fost a opta planetă (pitică) de la Soare între 30 aprilie 1483 și 23 iulie 1503, o durată aproximativ egală cu cea dintre 1979 și 1999. Studii recente sugerează că fiecare trecere a lui Pluto prin orbita lui Neptun durează cu aproximație între 13 și 20 de ani, cu mici variații.

În această reprezentare polară, orbita lui Pluto (în roşu) intersectează orbita lui Neptun (în albastru).

Pluto orbitează într-o rezonanță orbitală de 3:2 cu Neptun: la fiecare două revoluții ale lui Pluto, Neptun face trei revoluții, într-o sincronizare care durează de milioane de ani.

Pe măsură ce Pluto se apropie de periheliu, atinge distanța maximă de la ecliptică datorită înclinației sale de 17 grade. Astfel, este mult deasupra sau dedesubtul planului orbitei planetei Neptun. În aceste condiții Pluto și Neptun nu se vor ciocni sau apropia niciodată la mai mult de 18 UA una de cealaltă.

Începând cu anii 1990 au fost descoperite și alte obiecte transneptuniene (OTN) și o parte din ele au aceeași rezonanță orbitală de 3:2 cu Neptun. Aceste OTN au fost numite „plutonice”, după Pluto.

Spre deosebire de majoritatea planetelor, dar asemănător cu Uranus, Pluto se rotește cu polii săi aproape în planul orbitei. Axa de rotație a lui Pluto este înclinată cu 122 grade față de planul orbitei. Când a fost descoperit Pluto, imaginea văzută de pe Pământ a fost regiunea sa sudică polară, relativ luminoasă. Pluto apărea din ce în ce mai slab pe măsură ce unghiul nostru de privire trecea de la aproximativ perpendicular pe pol, în 1954, la aproximativ perpendicular pe ecuator, în 1973.

În perioada 1985-1990 Pământul a fost aliniat cu orbita lui Charon, astfel încât pe Pluto avea loc o eclipsă de Pământ în fiecare zi. Acest lucru a dus la strângerea unor date importante, la apariția hărților albedo (ce stabileau reflectivitatea suprafeței) și la determinarea cu precizie a dimensiunilor lui Pluto și Charon, inclusiv a tuturor datelor ce puteau fi calculate de aici.

Perioada de rotație a lui Pluto este de 6,387 de zile, la fel ca cea a satelitului său Charon. Cele două corpuri se află în rotație sincronă, ca urmare a efectelor mareice reciproce, încât își arată întotdeauna unul altuia aceeași față (așa cum Luna arată întotdeauna aceeași față Pământului).

Masă și mărime[modificare | modificare sursă]

Mărimea lui Pluto - pe fotografie cel mai mic corp

Pluto nu numai că este mai mic în diametru și în masă decât toate planetele, dar având mai puțin de 0,2 din masa Lunii este de asemenea mai mic și decât primii șapte sateliți din Sistemul Solar: Ganimede, Titan, Callisto, Io, Luna, Europa și Triton. Totuși Pluto este aproximativ de două ori mai mare în diametru și de 12 ori mai mare ca masă decât Ceres, cea mai mare planetă pitică din centura de asteroizi. Ceres era mai mare decât orice alt obiect cunoscut din Centura Kuiper până când, în 2005, a fost descoperită planeta pitică Eris.

Masa și diametrul lui Pluto nu au putut fi evaluate corect decât la câteva decenii după descoperirea sa. Descoperirea satelitului său Charon în 1978 a dat posibilitatea determinării masei sistemului binar Pluto–Charon prin simpla aplicare a formulei celei de a treia legi a lui Kepler. Diametrul lui Pluto a fost măsurat mai târziu, când a fost ascuns de Charon.

Atmosferă[modificare | modificare sursă]

Atmosfera rarefiată a lui Pluto este cel mai probabil formată din azot și monoxid de carbon, în echilibru cu azotul solid și gheața formată din monoxid de carbon de pe suprafață. Pe măsură ce Pluto se depărtează de periheliu și de Soare, mare parte din atmosferă îngheață. Când se apropie din nou de Soare, temperatura de la suprafața solidă crește, ducând la sublimarea gheții de azot în gaz și producând un antiefect de seră. În mare parte, la fel ca evaporarea transpirației de pe pielea umană, sublimarea are un efect de răcire asupra planetei și cercetătorii au descoperit de curând că temperatura lui Pluto este cu 10 grade mai mică decât se așteptau.

Atmosfera lui Pluto a fost descoperită în urma unei ocultații observate în 1988. Când un obiect fără atmosferă ocultează o stea, steaua dispare dintr-o dată; în cazul lui Pluto însă lumina stelei a scăzut încet. Din viteza de scădere, presiunea atmosferei a fost determinată ca fiind de 0,15 Pa, de 700.000 ori mai mică decât cea a Pământului.

Aspect[modificare | modificare sursă]

Mărimea aparentă a lui Pluto este mai mică de +14 m și, de aceea, pentru observație este necesar un telescop. Pentru a fi văzut cu ușurință este necesar un telescop cu o deschidere de 30 cm. Arată ca o stea chiar și printr-un telescop foarte mare, datorită diametrului unghiular de 0,15 sec. Culoarea lui Pluto este maro deschis, cu o ușoară tentă de galben.

Sateliți[modificare | modificare sursă]

Până azi au fost identificați cinci sateliți ai planetei Pluto: Charon, prima dată menționat în 1978 de către astronomul James Christy, Nix, Hydra, desemnați inițial prin numele de cod "S/2005 P 1" și "S/2005 P 2", considerabil mai mici, descoperiți în 2005, și S/2011 P1, descoperit în 2011.

Sistemul Pluto–Charon este notabil pentru că este singurul sistem planetă pitică - satelit din sistemul solar al cărui centru de masă este deasupra suprafeței planetei. Datorită diferenței mici de masă și dimensiuni dintre planetă și satelitul acesteia, poate fi considerat ca fiind o planetă pitică dublă (termen complicat de descoperirea ulterioară a încă doi sateliți plutonieni).

Explorare[modificare | modificare sursă]

Despre Pluto se cunosc puține lucruri, din cauza distanței mari de la Pământ, precum și datorită faptului că nicio sondă spațială nu a vizitat încă Pluto. Stația cu Voyager 1 intenționa la început să-l viziteze, dar din cauza reducerilor de buget și a lipsei de interes – înainte de descoperirea dimensiunilor și atmosferei lui Pluto și Charon – zborul a fost anulat pentru a facilita un alt zbor spre Titan, satelit al lui Saturn.

Prima sondă spațială care a vizitat Pluto a fost New Horizons de la NASA, o misiune condusă de Southwest Research Institute și de Laboratorul de Fizică Aplicată John Hopkins. Misiunea, lansată la 19 ianuarie 2006, a beneficiat de ajutor gravitațional de la Jupiter la 28 februarie 2007 și a ajuns în apropierea lui Pluto în 13 iulie 2015 [1].

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ C.B. Olkin, L.H. Wasserman, O.G. Franz (2003). „en The mass ratio of Charon to Pluto from Hubble Space Telescope astrometry with the fine guidance sensors” (PDF). Lowell Observatory 164: 254–259. doi:10.1016/S0019-1035(03)00136-2. http://www.as.utexas.edu/~fritz/astrometry/Papers_in_pdf/%7BOlk03%7DPlutoCharon.pdf. Accesat la 13 martie 2007. 

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]