Charon (satelit)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Acest articol se referă la Cel mai mare satelit al planetei pitice Pluto. Pentru un personaj din mitologia greacă, vedeți Charon.
Charon
Charon in True Color - High-Res.jpg
Charon în culoare adevărată, pozat de New Horizons
Descoperire
Descoperit deJames W. Christy
Dată descoperire22 June 1978
Denumiri
Denumire MPCPluto I[1]
Pronunție/'ʃa.ron/
Denumit după
Soția descoperitorului, Charlene și Χάρων Kharōn
Nume alternative
S/1978 P 1
AtributeCharonian /'ʃa.ro.ni.an/

Charontian/'ʃa.ron.ti.an/

Charonean /'ʃa.ro.ne.an/
Caracteristicile orbitei [3]
Epocă 2452600.5
(2002 Nov 22)
Periapsis19,587 km
Apoapsis19,595 km
19591.4 km (planetocentrică)[2]17181.0 km (baricentrică)
Excentricitate0.0002[2]
Perioadă orbitală
6.3872304±0.0000011 d
(6 d, 9 h, 17 m, 36.7 ± 0.1 s)
0.21 km/s[note 1]
Înclinație0.080° (față de ecuatorul lui Pluto)[2]
119.591°±0.014° (față de orbita lui Pluto)
112.783°±0.014° (față de ecliptică)
223.046°±0.014° (față de echinocțiul vernal)
SatelițiPluto
Caracteristici fizice
Raza medie
606.0±0.5 km [4] [5] (0.095 Pământ, 0.51 Pluto)
Aplatizare<0.5% [6]
Suprafață
4.6×106 km2 (0.0090 Earths)
Volum(9.32±0.14)×108 km3 (0.00086 Pământ)
Masă(1.586±0.015)×1021 kg[4][5]
(2.66×10−4 Pământ)
(12.2% din Pluto)
Densitate medie
1.702±0.017 g/cm3[5]
0.288 m/s2
0.59 km/s
0.37 mi/s
sincronă
Albedo0.2 to 0.5 la un unghi de fază solar de 15°
Temperatură−220 °C (53 K)
Magnitudinea aparentă
16.8[7]
Magnitudinea absolută (H)
1[8]
Diametru unghiular
55 milli-arcsec[9]

Charon (/'ʃa.ron/), sau (134340) Pluto I, este cel mai mare dintre sateliții lui Pluto. El are o rază medie de 606 de km. Charon este al șaselea cel mai mare obiect transneptunian cunoscut după Pluto, Eris, Haumea, Makemake și Gonggong.[10] A fost descoperit în 1978 la United States Naval Observatory în Washington, D.C., folosind plăci fotografice făcute la United States Naval Observatory Flagstaff Station (NOFS).

Cu jumătate din diametrul și o optime din masa lui Pluto, Charon este un satelit foarte mare în comparație cu corpul său principal. Influența sa gravitațională este așa încât baricentrul sistemului Plutonian este în afara lui Pluto, și cele două corpuri sunt în rotație sincronă unul cu celălalt.

Zona roșu-maronie de la polul nord al lui Charon este făcută din toline și macromolecule organice care ar putea fi ingrediente esențiale pentru viață. Aceste toline au fost produse din metan, azot și gaze asemănătoare din atmosfera lui Pluto care au fost transferate peste 19,000 de km până la satelit. [11]

Sonda New Horizons este singura care avizitat sisemul Pluto. S-a apropiat de Charon până la 27.000 km în 2015.

Descoperire[modificare | modificare sursă]

Descoperirea lui Charon la Naval Observatory Flagstaff Station ca o umflătură variabilă în timpa pe imaginea lui Pluto (văzută aproape de partea de stânga-sus, dar absentă pe partea dreaptă). Imagine negativă.

Charon a fost descoperit de către astronomul James Christy de la United States Naval Observatory, folosind telescopul cu lentila de 1,55 metri de la United States Naval Observatory Flagstaff Station (NOFS).[12] Pe 22 Iunie 1978, el examina poze foarte mărite cu Pluto pe plăci fotografice făcute cu ajutorul telescopului cu 2 luni înainte. Christy a observat o mică elongare care apărea periodic. Umflătura apărea pe plăci datând până din 29 aprilie 1965.[13] Uniunea Astronomică Internațională a anunțat în mod oficial descoperirea lui Christy pe 7 iulie 1978.[14]

Observații ulterioare ale lui Pluto au determinat că umflătura era din cauza unui corp mai mic însoțitor. Periodicitatea umflăturii corespundea cu perioada de rotație a lui Pluto, care a fost descoperită anterior din curba de lumină a lui Pluto. Aceasta indica o orbită sincronă, care sugera că efectul de umflătură era real și nu fals. Aceasta a rezultat în reexaminarea mărimii, masei și a altor caracteristici fizice ale lui Pluto pentru că, masa calculată și albedoul sistemului Pluto–Charon erau atribuite anterior numai lui Pluto.

Îndoieli despre existența lui Charon au dispărut când Pluto a intrat o perioadă de 5 ani de eclipse și tranzituri reciproce între 1985 și 1990. Aceasta se întâmplă când planul orbital Pluto–Charon este paralel cu cel al Pământului, care se întâmplă la două intervale în perioada orbitală a lui Pluto de 248 de ani. Faptul că unul dintre aceste intervale s-a întâmplat nu cu mult după descoperirea lui Charon a fost o coincidență fericită.

Nume[modificare | modificare sursă]

Charon este numit după Charon, barcagiul morților în mitologia greacă,[15] arătat în această pictură din secolul nouăsprezece de Alexander Litovchenko

După descoperirea sa, Charon era cunoscut la început după denumirea sa temporară S/1978 P 1, conform convenției recent instituite. Pe 24 Iunie 1978, Christy a sugerat inițial numele Charon ca o versiune mai științifică a poreclei "Char" a soției lui Charlene.[15][16] Deși colegii lui de la Naval Observatory au propus numele Persephone, Christy a rămas cu Charon după ce a descoperit că, coincidental, numele se referă la o figură mitologică grecească:[15] Charon (/ˈkɛərən/;[17] greacă veche Χάρων) care este bargagiul morților, puternic asociat cu mitul zeului Hades or Plouton (greacă veche Πλούτων, Ploútōn), pe care romanii îl identificau cu zeul lor Pluto. IAU a adoptat numele în mod oficial la sfârșitul lui 1985 și a fost anunțat pe 3 ianuarie 1986.[18]

Autorul Edmond Hamilton a scris despre trei sateliți ai lui Pluto în nuvela lui science fiction publicată în 1940 Calling Captain Future, numindui Charon, Styx și Cerberus.[19]

Există o dezbatere minoră despre pronunția preferabilă a numelui. Practica urmării pronunției clasice stabilită pentru barcagiul mitologic Charon, cu sunetul "k" (IPA /k/), este folosită de dicționare englezești importante, precum dicționarele Merriam-Webster și Oxford.[20][21] Acestea indică numai pronunția cu "k" a lui "Charon" cu referire la satelitul lui Pluto. Vorbitorii altor limbi înafară de engleză și mulți astronomi vorbitori de engleză urmează această pronunție.[22] Însă, Christy pronunța grupul inițial "ch" ca sunetul "ș" (IPA /ʃ/), după soția lui, Charlene. Mulți astronomi urmează acestă convenție,[note 2][22][23][24]care este totodată pronunția preferată de NASA și de echipa New Horizons.[25][note 3]

Formare[modificare | modificare sursă]

Simulări publicate în 2005 de Robin Canup sugerează că Charon ar putea fi format de o coliziune de acum aproximativ 4.5 miliarde de ani, asemănător cu Pământul și Luna. În acest model, un obiect mare din Centura Kuiper s-a ciocnit cu Pluto cu o viteză mare, distrugându-se și lansând în spațiu mare parte din mantaua exterioară a lui Pluto, din resturile căreia s-a format Charon.[26] Însă, dintr-un asfel de impact ar fi trebuit să rezulte un Charon cu mai multă gheață și un Pluto mai pietros decât ce au observat cercetătorii. Acum se crede că, se poate ca Pluto și Charon să fi fost două corpuri care s-au ciocnit, înainte de a intra în orbită unul în jurul celuilalt. Coliziunea ar fi fost destul de violentă încât să facă ghețurile mai volatile ca metanul (CH
4
) să fiarbă dar, nu destul de violentă încât să fi distrul unul dintre corpuri. Densitățile foarte similare ale lui Pluto și Charon sugerează că corpurile originale nu erau complet diferențiate când ciocnirea s-a întâmplat.[4]

Atmosferă[modificare | modificare sursă]

Charon nu are o atmosferă semnificativă, în timp ce planeta pitică pe care o orbitează, Pluto, are. Existau speculații despre o atmosteră minisculă ce înconjoară satelitul lui Pluto dar nimic ce ar putea dovedii ceva substanțial. Deoarece se crede că formarea lui Charon a fost produsă de o coliziune, ar însemna că nu a existat nicio etapă de răcire pentru satelit, în care gazele care-l înconjurau să formeze o atmosferă, dându-i nicio șansă să formeze una.[27]

În anumite condiții specifice, gravitația lui Charon trage puțin din atmosfera superioară a lui Pluto, mai precis azot din formațiunile de gheață ale lui Pluto, către suprafața sa. Mare parte din azot rămâne prins în centrul atracției gravitaționale înainte să ajungă la Charon, dar gazul care ajunge la Charon este ținut aproape de suprafață. Gazul este în mare făcut din ioni de azot, iar transferul de atmosferă este atât de mic încât este neglijabil.[28]

Multe semnături spectrale ale formațiunilor de gheață pe suprafața lui Charon i-au făcut pe unii cercetătoriri să creadă că formațiunile de gheață ar putea alimenta o atmosferă, dar astfel de formațiuni nu au fost confirmate încă. Mulți oameni de știință teoretizează că aceste formațiuni de gheață ar putea fi ascunse în cratere adânci sau în subteranul lui Charon. Similar cu tranferurile de atmosferă de la Pluto către Charon, gravitația sa scăzută cauzează orice atmosferă prezentă să scape în spațiu.[29] Chiar și prin ocultație stelară, care este folosită pemtru a analiza atmosferele corpurilor cerești, oamenii de știință nu pot confirma nicio atmosferă, așa cum a fost testată în 1986 în timp ce se încerca o testare prin ocultație stelară pe Pluto. De asemenea, Charon acționează ca un protector pentru atmosfera lui Pluto, blocând vântul solar care în mod normal s-ar ciocni cu Pluto, deteriorându-i atmosfera. Cum Charon blochează aceste vânturi solare, atmosfera sa este deteriorată, în loc de cea a lui Pluto. Acest fenomen este tot odată o speculare serioasă pentru faptul că Charon nu are atmosferă; când începe să se acumuleze, vântul solar o distruge.[30] Deși, este încă posibil ca Charon să aibă o atmosferă. Afirmat anterior, Pluto transferă multe gaze din atmosfera sa către Charon, dar Charon nu reușește să împiedice scăparea acelor gaze. Presupunând că densitatea lui Charon este de 1.71 g cm^3, care este o estimare aproximativă pe care o avem, ar avea o gravitație de 0.6 raportată la cea a lui Pluto. Totodată, el are masă moleculară medie mai mare decât cea a lui Pluto și o temperatură a suprafeței mai scăzută, însemnând că gezelor din 'atmosfera' sa le-ar fi mult mai greu să scape de pe Charon decât de pe Pluto.[31]

Există dovezi semnificative de gaz CO2 și de vapor H2O pe suprafața lui Charon, dar acești vapori nu sunt suficienți pentru o atmosferă viablă din cauza presiunilor lor scăzute. Pe suprafața lui Pluto se află multe formațiuni de gheață, dar aceste sunt volatile, însemnând că sunt făcute din substanțe volatile precum metanul. Aceste structuri de gheață volatile cauzează activitate geologică, păstrându-i atmosfera constantă, în timp ce structurile de gheață de pe Charon sunt în mare parte făcute din apă și dioxid de carbon, substanțe mult mai puțin volatile care pot rămâne inactive fără să afecteze atmosfera prea mult.[32]

Orbită[modificare | modificare sursă]

O vedere simulată a sistemului Pluto–Charon care arată că Pluto orbitează un punct în exteriorul său. Se poate observa și rotația sincronă reciprocă dintre cele două corpuri.
Animație a sateliților lui Pluto în jurul baricentrului - Planul ecliptic
Vedere frontală
Vedere laterală
       Pluto ·        Charon ·        Styx ·        Nix ·        Kerberos ·        Hydra

Charon și Pluto se orbiteză reciproc odată la 6,387 zile. Cele două obiecte sunt în rotație sincronă unul față de celălalt, așa că fiecare își arată tot timpul aceeși față celuilalt. Acesta este un caz de rotație sincronă reciprocă, în comparație cu Pământul și Luna, unde Luna își arată tot timpul aceeși față Pământului, dar nu vice versa. Distanța medie dintre Charon și Pluto este de 19.570 kilometri (12.160 mi). Descoperirea lui Charon le-a permis astronomilor să calculeze masa sistemului Plutonian mai exact, și ocultații reciproce au dezvălui mărimile lor. Însă, niciuna nu a indicat masele individuale ale corpurilor, care au putut să fie doar estimate, până la descoperirea sateliților exteriori ai lui Pluto la sfârșitul lui 2005. Detalii din orbitele sateliților exteriori au arătat că Charon are aproximativ 12% din masa lui Pluto.[3]

Caracteristici fizice[modificare | modificare sursă]

Compareție de mărimi: Pământul, Luna și Charon

Diametrul lui Charon este de 1.212 kilometri (753 mi), puțin peste jumătate din cel al lui Pluto.[4][5] Mai mare decât paneta pitică Ceres, este al doisprezecelea cel mai mare satelit natural din Sistemul solar. Charon are o mărime similară cu sateliții lui Uranus,Umbriel și Ariel. Rotația înceată a lui Charon înseamnă că ar trebui să aibă o aplatizare și o deformare mareică mică, dacă Charon este suficient de masiv să fie în echilibru hidrostatic. Orice deviere de la o sferă perfectă este prea mică pentru a fi detectată de misiunea New Horizons. Aceasta este în contrast cu Iapetus, un satelit Saturnian cu o mărime similară cu a lui Charon, dar cu o aplatizare pronunțată datând din istoria sa timpurie. Absența unei asemenea aplatizări pe Charon ar putea fi pentru că se află în echilibru hidrostatic în prezent, sau pur și simplu orbita sa s-a apropiat de cea din prezent în istoria sa timpurie, când încă era cald.[6]

Bazat pe actualizări ale masei făcute New Horizons[5], raportul de masă dintre Charon și Pluto este de 0.1218:1. Acesta este mult mai mare decât cel dintre Lună și Pământ: 0.0123:1. Din cauza raportului de masă mare, baricentrul este în afara razei lui Pluto, iar sistemul Pluto–Charon este uneori numit o planetă pitică dublă. Cu patru sateliți mai mici în orbită în jurul celor două lumi mai mari, sistemul Pluto–Charon a fost luat în considerare pentru studii despre stabilitatea orbitală a planetelor circumbinare.[33]

Interior[modificare | modificare sursă]

Cele două teorii contradictorii despre structura internă a lui Charon

Volumul și masa lui Charon ne permit să-i calculăm densitatea, 1.702±0.017 g/cm3,[5] din care se poate determina că Charon este ușor mai puțin dens decât Pluto și care sugerează o compoziție de 55% rocă și 45% gheață (± 5%), in timp ce Pluto este alcătuit din aproximativ 70% rocă. Diferența este considerabil mai mică decât cele ale altor sateliți colizionali. Înainte de zborul lui New Horizons, existau două teorii despre stuctura internă a lui Charon: unii oameni de știință credeau că Charon este un corp diferețiat la fel ca Pluto, cu un nucleu pietros și o manta de gheață, în timp ce alții credeau că are un interior uniform.[34] Dovezi care susțin ideea precedentă au fost găsite în 2007, când observații făcute de către Observatorul Gemini ale zonelor de hidruri de amoniac și cristale de apă de pe suprafața lui Charon au sugerat prezență criogeyserilor activi. Faptul că acea gheață era încă în formă cristalină sugerau că era depozitată recent, pentru că rediația solară ar fi degradat-o întro stare amorfă după aproximativ treizeci de mii de ani.[35]

Suprafață[modificare | modificare sursă]

Charon în coloare îmbunătățită care evidențiază diferențele din compoziția suprafeței, arătând așa numita Mordor Macula în partea de sus
Organa, cel mai tânăr crater de pe Charon.
Mozaic cu imaginile cu cea mai mare rezoluție cu Charon din diferite unghiuri

Spre deosebire de suprafața lui Pluto, care este făcută din ghețuri de azot și metan, suprafața lui Charon pare să fie dominată de gheață de apă mai puțin volatilă. În 2007, observații făcute de Gemini Observatory cu zonele de hidruri de amoniac și cristale de apă de pe suprafața lui Charon sugerau prezența criogeyserilor și a criovulcanilor activi.[36][37]

Cartografierea fotometrică a suprafeței lui Charon arată tendințe latitudinale în albedo, cu o fâșie ecuatorială mai strălucitoare și poli mai întunecați. Regiunea polului nord este dominată de o zonă întunecată foarte mare numită informal "Mordor" de către echipa New Horizons.[38][39][40] Explicația favorată pentru acest fenomen este că aceste zone sunt formate de condensarea gazelor care au scăpat din atmostera lui Pluto. În timpul iernii, temperaturile sunt de −258 °C, iar aceste gaze, care includ azot, dioxid de carbon și metan, se condensează în formele lor solide; când aceste ghețuri sunt supuse rdiației solare, ele reacționează chimic pentru a forma diverse toline roșiatice. Mai târziu, când zona este încălzită din nou de Soare în timp ce anotimpurile lui Charon se schimbă, temperatura la poli crește până la −213°C, cauzând sublimarea volatililor și scăparea lor de pe Charon, lăsând numai tolinele în urmă. După milioane de ani, tolinele reziduale se acumulează în starturi groase, acoperind scoarța făcută din gheață.[41] În plus față de Mordor, New Horizons a găsit dovezi ale unei geologii ample din trecut care sugerează că Charon este probabil diferențiat;[39] în special, emisfera sudică are mai puține cratere decât emisfera nordică și este mult mai puțin rugoasă, sugerând că un eveniment masiv de refacere al scarței—probabil stârnit de înghețarea parțială sau completă a unui ocean intern—s-a întâmplat la un moment dat în trecut și care a eliminat multe dintre craterele vechi.[42]

În 2018, Uniunea Astronomică Internațională a numit un crater de pe Charon, ca Revati, care este un personaj din epopeea hindusăMahabharata.[43][44]

Charon are o serie de grabene și canioane extinse, precum Serenity Chasma, care se extind ca o centură ecuatorială pentru cel puțin 1.000 km (620 mi). Argo Chasma are o adâncime de până la 9 km (6 mi), cu stâci abrupte care concurează cu Verona Rupes de pe Miranda, pentru titlul de cea mai înaltă stâncă din sistemul solar.[45]

Munte într-un șanț[modificare | modificare sursă]

Într-o poză făcută de New Horizons, o formă de relief neobișnuită a captivat și uimit echipa de cercetători a misiunii. Imaginea dezvăluie un munte care se ridică dintr-o depresiune. Este "un munte mare stând într-un șanț", a spus Jeff Moore, de la Ames Research Center al lui NASA, într-o declarație. "Aceasta este o formă de relies care uluit și confuzat geologii", a adăugat el. New Horizons făcut poza de la o distanță de 78,858 km (49,000 mi).[46][47]

Observare și explorare[modificare | modificare sursă]

De la primele imagini blurate ale satelitului (1), imagini arătândui pe Pluto și Charon ca discuri separate a fost făcute prima oară de Telescopul spațial Hubble în anii 90' (2). Telescopul a fost responsabil pentru cele mai bune imagini ale satelitului, care erau totuși de o calitate inferioară. În 1994, cea mai clară imagine cu sistemul Pluto–Charon arăta două cercuri distincte și bine definite (3). Imaginea a fost făcută de Faint Object Camera (FOC) de pe Hubble când sistemul se afla la 4.4 de miliarde de kilometri de Pământ[48] Mai târziu, dezvoltatarea opticii adaptive a făcut posibilă rezolvarea lui Pluto și Charon în discuri separate folosind telescoape de la sol.[16]

În iunie 2015, sonada spațială New Horizons a capturat imagini consecutive cu sistemul Pluto–Charon în timp ce se apropia de el. Imaginile au fost puse laolaltă într-o animație. Era cea mai bună imagine cu Charon până la acea dată (4). În iulie 2015, sonda spațială New Horizons s-a apropiat cel mai mult de sistemul Pluto. Este singura sondă spațială de până acum care să-l fi vizitat și studiat pe Charon. Descoperitorul lui Charon, James Christy și copii lui Clyde Tombaugh au fost invitați la Johns Hopkins Applied Physics Laboratory în timpul apropierii maxime a lui New Horizons.

Cronologie a observațiilor lui Charon
(1) Descoperire;
1978
(2) HST – înainte de corecție;
1990
(3) HST – după corecție;
1994
(4) prima vedere animată color; 2015

Clasificare[modificare | modificare sursă]

Centrul de masă (baricentrul) sistemului Pluto–Charon se află înafara corpurilor. Pentru că niciunul dintre obiecte nu-l orbitează pe celălalt cu adevărat, iar Charon are 12.2% din masa lui Pluto, a fost susținut că Charon ar trebui să fi considerat parte dintr-un sistem binar cu Pluto. Uniunea Astronomică Internațională (IAU) spune că Charon este considerat doar un satelit al lui Pluto, dar ideea că Charon ar putea fi clasificat ca o planetă pitică ar putea fi luată în considerare în viitor.[49]

Într-o schiță de propunere de la redefinirea din 2006 a termenului, IAU a propus ca o planetă să fie definită ca un corp care orbitează Soarele și este destul de mare încât forțele gravitaționale să facă corpul (aproape) sferic. După această propunere, Charon ar fi fost clasificat ca o planetă, pentru că schița a definit în mod explicit un satelit planetar ca unul unde baricentrul se află în corpul major. În definiția finală, Pluto a fost reclasificat ca o planetă pitică, dar definiția formală a unui satelit planetar nu a fost hotărâtă. Charon nu este în lista planetelor pitice recunoscute în acest moment de IAU.[49] Dacă schița ar fi fost acceptată, chiar și Luna ar fi clasificată ca o planetă peste miliarde de ani, când accelerarea mereică care îndepărtează treptat Luna de Pământ, o îndepărtează destul încât centrul masă al sistemului nu se mai află în interiorul Pământului.[50]

Ceilalți sateliți ai lui Pluto – Nix, Hydra, Kerberos și Styx – orbitează același baricentru, dar nu sunt destul de mari încât să fie sferici și sunt pur și simplu considerați ca sateliți ai lui Pluto (sau Pluto–Charon).[51]

Galerie[modificare | modificare sursă]

Hartă globală a lui Charon în culoare îmbunătățită  
Vederi în culoare îmbunătățită identic procesate ale lui Pluto și Charon  
Mozaic în culoare îmbunătățită de rezoluție înaltă cu Charon  
Pluto și Charon, la scară. Văzuți în timpul apropierii lui New Horizons .  
Pluto și Charon văzuți de New Horizons
(color; 11 iulie 2015).  
Pluto și Charon văzuți de New Horizons
(culoare falsă; 13 iulie 2015).  
Charon – partea întunecată văzută de New Horizons
(17 iulie 2015).  

Videoclipuri[modificare | modificare sursă]

Charon – Zbor video animație (00:20)
(scos 1 octombrie 2015).

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Calculated on the basis of other parameters.
  2. ^ Astronomer Mike Brown can be heard pronouncing it [ˈʃɛɹᵻn] in ordinary conversation on the KCET interview [„Julia Sweeney and Michael E. Brown”. Hammer Conversations: KCET podcast. . Arhivat din original la . Accesat în . ] at 42min 48sec.
  3. ^ Hal Weaver, who led the team that discovered Nix and Hydra, also pronounces it [ˈʃɛɹɪn] (/ˈʃærən/ with a generic American accent) on the Discovery Science Channel documentary Passport to Pluto, premiered 2006-01-15.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Jennifer Blue (). „Gazetteer of Planetary Nomenclature”. IAU Working Group for Planetary System Nomenclature (WGPSN). Accesat în . 
  2. ^ a b c NASA's Jet Propulsion Laboratory (). „Planetary Satellite Mean Orbital Parameters — Satellites of Pluto”. NASA's Jet Propulsion Laboratory. Accesat în . 
  3. ^ a b Steffll, A. J.; Mutchler, M. J.; Weaver, A. H.; Stern, S. A.; Durda, D. D.; Terrell, D.; Merline, W. J.; Young, L. A; Young, E. F.; Buie, M. W.; Spencer, J. R. (). „Orbits and Photometry of Pluto's Satellites: Charon, S/2005 P1, and S/2005 P2”. The Astronomical Journal. 132 (1): 290-298. Bibcode:2006AJ....132..290B. 
  4. ^ a b c d Stern, S. A.; Bagenal, F.; Ennico, K.; Gladstone, G. R.; Grundy, W. M.; McKinnon, W. B.; Moore, J. M.; Olkin, C. B.; Spencer, J. R. (). „The Pluto system: Initial results from its exploration by New Horizons”. Science. 350 (6258): aad1815. Bibcode:2015Sci....350..1815S Verificați |bibcode= length (ajutor). 
  5. ^ a b c d e f Stern, S. A.; Grundy, W.; McKinnon, W. B.; Weaver, H. A.; Young, L. A. (). „The Pluto System After New Horizons”. Annual Review of Astronomy and Astrophysics. 56: 357–392. arXiv:1712.05669Accesibil gratuit. 
  6. ^ a b Nimmo, F.; Umurhan, O.; Lisse, C. M.; Bierson, C. J.; Lauer, T. R.; Buie, M. W.; Throop, H. B.; Kammer, J. A.; Roberts, J. H.; McKinnon, W. B.; Zangari, A. M.; Moore, J. M.; Stern, S. A.; Bierson, C. J.; Young, L. A.; Weaver, H. A.; Olkin, C. B.; Ennico, K.; and the New Horizons GGI team, . (). „Mean radius and shape of Pluto and Charon from New Horizons images”. Icarus. 287: 12-29. Bibcode:2017Icar..287...12N. 
  7. ^ „Classic Satellites of the Solar System”. Observatorio ARVAL. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  8. ^ David Jewitt (iunie 2008). „The 1000 km Scale KBOs”. Institute for Astronomy (UH). Accesat în . 
  9. ^ „Measuring the Size of a Small, Frost World” (Press release). European Southern Observatory. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  10. ^ „Trans-Neptunian objects”. 
  11. ^ Bromwich, Jonah Engel; St. Fleur, Nicholas (). „Why Pluto's Moon Charon Wears a Red Cap”. The New York Times. Accesat în . 
  12. ^ „Charon Discovery Image”. Solar System Exploration. NASA's Jet Propulsion Laboratory. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  13. ^ Dick, Steven J. (). „The Pluto Affair”. Discovery and Classification in Astronomy: Controversy and Consensus. Cambridge University Press. pp. 15–17. ISBN 978-1-107-03361-0. 
  14. ^ „IAUC 3241: 1978 P 1; 1978 (532) 1; 1977n”. Central Bureau for Astronomical Telegrams. . Accesat în . 
  15. ^ a b c Shilling, Govert (iunie 2008). „A Bump in the Night”. Sky & Telescope. pp. 26–27.  Prior to this, Christy had considered naming the moon Oz.
  16. ^ a b Williams, Matt (). „Charon: Pluto's Largest Moon”. Universe Today. Accesat în . 
  17. ^ "Charon". Oxford English Dictionary. Oxford University Press. 2nd ed. 1989.
  18. ^ „IAUC 4157: CH Cyg; R Aqr; Sats OF SATURN AND PLUTO”. Central Bureau for Astronomical Telegrams. . Accesat în . 
  19. ^ Codex Regius (). Pluto & Charon. CreateSpace Independent Publishing Platform. ISBN 978-1534960749. 
  20. ^ „Charon”. Dictionary.com. 
  21. ^ „Charon”. Oxford English Dictionary. 
  22. ^ a b Pronounced "KAIR en" or "SHAHR en" per „Pluto Facts”. Nine Planets. Accesat în . 
  23. ^ Pronounced 'with a soft "sh" ' per „Welcome to the solar system, Nix and Hydra!”. The Planetary Society Weblog. Arhivat din original la . Accesat în . 
  24. ^ US Naval Observatory spokesman Jeff Chester, when interviewed on the NPR commentary „Letters: Radiology Dangers, AIDS, Charon”. Morning Edition. . Accesat în .  (at 2min 49sec), says Christy pronounced it [ˈʃɛɹɒn] rather than classical [ˈkɛɹɒn]. In normal conversation, the second vowel is reduced to a schwa: /ˈkɛərən/ in RP (ref: OED).
  25. ^ Pronounced "Sharon" /ˈʃærən/ per „NASA New Horizons: The PI's Perspective—Two for the Price of One”. Accesat în .  and per „New Horizons Team Names Science Ops Center After Charon's Discoverer”. Accesat în . 
  26. ^ Canup, Robin (). „A Giant Impact Origin of Pluto–Charon”. Science. 307 (5709): 546–50. Bibcode:2005Sci...307..546C. doi:10.1126/science.1106818. PMID 15681378. 
  27. ^ Cain, Fraser (). „Charon has no Atmosphere”. Universe Today (în engleză). Accesat în . 
  28. ^ Tucker, O. J.; Johnson, R. E.; Young, L. A. (). „Gas transfer in the Pluto–Charon system: A Charon atmosphere”. Icarus. Special Issue: The Pluto System (în engleză). 246: 291–297. doi:10.1016/j.icarus.2014.05.002. ISSN 0019-1035. 
  29. ^ Alan., Stern, S. (). Pluto and Charon. University of Arizona Press. ISBN 978-0-8165-3613-9. OCLC 963785129. 
  30. ^ „Charon protects Pluto's atmosphere from solar wind”. SpaceFlight Insider (în engleză). . Accesat în . 
  31. ^ „1991LPI....22..347E Page 347”. adsabs.harvard.edu. Accesat în . 
  32. ^ Stern, S. Alan (), „Pluto”, Encyclopedia of the Solar System (în engleză), Elsevier, pp. 909–924, doi:10.1016/B978-0-12-415845-0.00042-6, accesat în  
  33. ^ Sutherland, A. P.; Kratter, K. M. (). „Instabilities in Multi-Planet Circumbinary Systems”. Monthly Notices of the Royal Astronomical Society. 487 (3): 3288–3304. Bibcode:2019MNRAS.487.3288S. 
  34. ^ „Charon”. Planetsedu.com. Arhivat din original la . Accesat în . 
  35. ^ „Charon: An ice machine in the ultimate deep freeze”. Gemini Observatory. . 
  36. ^ „Charon: An ice machine in the ultimate deep freeze”. Gemini Observatory. . Accesat în . 
  37. ^ Cook; Desch, Steven J.; Roush, Ted L.; Trujillo, Chadwick A.; Geballe, T. R. (). „Near-Infrared Spectroscopy of Charon: Possible Evidence for Cryovolcanism on Kuiper Belt Objects”. The Astrophysical Journal. 663 (2): 1406–1419. Bibcode:2007ApJ...663.1406C. doi:10.1086/518222Accesibil gratuit. 
  38. ^ „The New Horizons team refers to a dark patch on Pluto's moon as 'Mordor'. The Week. Accesat în . 
  39. ^ a b „New Horizons Photos Show Pluto's Ice Mountains and Charon's Huge Crater”. NBC News. Accesat în . 
  40. ^ Corum, Jonathan (). „New Horizons Reveals Ice Mountains on Pluto”. The New York Times. Accesat în . 
  41. ^ Howett, Carley (). „New Horizons probes the mystery of Charon's red pole”. Accesat în . 
  42. ^ Beatty, Kelly (). „Charon: Cracked, Cratered, and Colorful”. Sky and Telescope. Accesat în . 
  43. ^ „Crater on Pluto's largest moon named Revati, after a character from Mahabharata”. . 
  44. ^ „Hindus welcome naming crater on Pluto's largest moon Charon after Revati - News Patrolling”. Dailyhunt. 
  45. ^ Keeter, Bill (). „A 'Super Grand Canyon' on Pluto's Moon Charon”. NASA (în engleză). Accesat în . 
  46. ^ „Pluto's Big Moon Charon Has a Bizarre Mountain in a Moat (Photo)”. Space.com. . Accesat în . 
  47. ^ „Mysterious Mountain Revealed in First Close-up of Pluto's Moon Charon”. Universe Today. . Accesat în . 
  48. ^ „Pluto and Charon”. Hubble Space Telescope. . Accesat în . 
  49. ^ a b „Pluto and the Developing Landscape of Our Solar System”. IAU. Accesat în . 
  50. ^ Robert Roy Britt (). „Earth's moon could become a planet”. CNN Science & Space. Arhivat din original la . Accesat în . 
  51. ^ Stern, Alan; Weaver, Hal; Mutchler, Max; Steffl, Andrew; Merline, Bill; Buie, Marc; Spencer, John; Young, Eliot; Young, Leslie (). „Background Information Regarding Our Two Newly Discovered Satellites of Pluto”. Planetary Science Directorate. Southwest Research Institute, Boulder Office. Accesat în . 

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Charon