Apă (moleculă)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Apă
Wasserstoffbrückenbindungen-Wasser.svg
H2O 2D labelled.svg
Water molecule 3D.svg
Denumiri
Alte denumiri
Lichidul vieții
monoxid de dihidrogen
Identificare
Număr CAS 7732-18-5
Cod ATC
Informații generale
Formulă chimică H2O
Aspect lichid incolor
Masă molară 18,01528(33) g/mol
Densitate
Starea de agregare lichid
Starea de agregare
Punct de topire
Punct de fierbere
Solubilitate În nimic
Solubilitate
Solubilitate în apă
Miros
Miros
Aciditate (pKa)
Bazicitate (pKb)
Structură cristalină
Anion Oxigen
Cation Hidrogen
Duritate (Scara Mohs)
Presiunea vaporilor
Indice de refracție(nD)
Vâscozitate
Momentul dipol
Temperatură de aprindere
Statut legal
Categorie drog
Căi de administrare
Metabolism
Timp de înjumătățire biologic
Excreție
Doză letală
Doza minimă letală
Doza letală medie
Fraze R
Fraze S
Sunt folosite unitățile SI și condițiile de temperatură și presiune normale dacă nu s-a specificat altfel.
Acest articol se concentrează asupra apei ca substanță chimică. Pentru studiul apei în general, vedeți articolul Apă.

Apa (monoxidul de dihidrogen) este un compus anorganic polar cu formula chimică H2O. Molecula sa este formată prin combinarea a doi atomi de hidrogen și un atom de oxigen, fiind astfel oxidul hidrogenului și cea mai simplă hidrură de calcogen. Este de departe cel mai studiat compus chimic, astfel că unii biochimiști numesc apa ca fiind un „solvent universal”, pentru abilitatea sa de a dizolva multe substanțe.[1][2] Această proprietate îi dă apei posibilitatea să fie și „solventul lumii vii”.[3] Este singura substanță comună care există sub toate cele trei forme de agregare în natură: solidă (gheață), lichidă (apă) și gazoasă (abur).[4]

Moleculele de apă formează legături de hidrogen între ele, fiind puternic polare. Polaritatea moleculei de apă permite separarea în ioni și formarea de legături puternice cu alte substanțe polare, precum alcoolii și acizii, astfel dizolvându-le. Legăturile de hidrogen sunt motivul pentru multe proprietăți speciale ale apei, precum faptul că forma sa solidă este mai puțin densă decât forma sa lichidă, punctul de fierbere de 100 °C este relativ mare pentru masa sa moleculară mică, și capacitatea termică, care este ridicată.

Apa este o substanță amfoteră (numit și amfolit), ceea ce înseamnă că poate fi atât acid, cât și bază, adică produce ionii H+ și O- prin ionizare (proces denumit și autoprotoliză).

Nomenclatură[modificare | modificare sursă]

Denumirea acceptată de IUPAC pentru oxidul de hidrogen este apă sau oxidan,[5] sau echivalentele sale în alte limbi. Cea mai simplă denumire sistematică pentru apă este (mon)oxid de dihidrogen. Aceasta este analoagă pentru unii compuși asemănători, precum peroxid de hidrogen sau oxid de deuteriu.

Ionizarea apei[modificare | modificare sursă]

Din reacțiile de mai sus, rezultă că apa poate funcționa și ca acid (în prima), și ca bază (în a doua). Asemenea substanțe, care se comportă ca acizi față de baze și ca baze față de acizi se numesc substanțe amfotere sau amfoliți. Deci apa este un amfolit.

Datorită acestei proprietăți, producerea reacției dintre două molecule de apă este posibilă, ea fiind reversibilă.

Ionizarea apei

Reacția de mai sus se numește reacția de ionizare a apei, pentru că moleculele se transformă în ioni. Deoarece este o reacție reversibilă, avem constanta de echilibru

Apa este un acid și o bază foarte slabă, de aceea echilibrul reacției de ionizare este mult deplasat spre stânga. Cantitatea de apă are valoare mare și se poate introduce în Kc, obținându-se astfel o constantă nouă, Kw, care se numește produsul ionic al apei.

La o temperatură t=25 °C, . În cazul apei distilate, .

În funcție de concetrațiile ionilor de hidroniu dintr-o soluție, ele se împart în:

  • soluții acide, unde ;
  • soluții bazice, unde ;
  • soluții neutre, unde .

Există două mărimi cu ajutorul cărora se apreciază caracterul soluțiilor:

; ; .

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • V Vasilescu, Biofizilă medicală Editura Didactică și Pedagogică 1977

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Greenwood, Norman N.; Earnshaw, Alan (1997). Chemistry of the Elements (ed. 2nd). Oxford: Butterworth-Heinemann. p. 620. ISBN 0080379419 
  2. ^ Water, the Universal Solvent”. USGS. http://water.usgs.gov/edu/solvent.html. 
  3. ^ Reece, Jane B. (31 octombrie 2013). Campbell Biology (ed. 10). Pearson. p. 48. ISBN 9780321775658 
  4. ^ Reece, Jane B. (31 octombrie 2013). Campbell Biology (ed. 10). Pearson. p. 44. ISBN 9780321775658 
  5. ^ Leigh, G. J. (1998). Principles of chemical nomenclature: a guide to IUPAC recommendations. Blackwell Science Ltd, UK. p. 34. ISBN 0-86542-685-6. http://old.iupac.org/publications/books/principles/principles_of_nomenclature.pdf 

Legături externe[modificare | modificare sursă]