Primăvara de la Praga

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Dubcek (în primul rând faţă stânga), în 1968 într-o vizită în România. În mijlocul Ludvík Svoboda, precum şi dreptul de departe Nicolae Ceauşescu. Nicolae Ceauşescu celebru pentru odzačátku condamnat Pactului de la Varşovia invazia din Cehoslovacia, care este recoltat din statele occidentale de credit de mult.

Primăvara de la Praga (Limba cehă: Pražské jaro, Limba slovacă: Pražská jar) a fost o perioadă de libertate politică în Cehoslovacia care a început în primăvara lui 1968 când a venit la putere Alexander Dubček şi a durat până în 20 august acelaşi an, când Uniunea Sovietică şi aliaţii săi din Pactul de la Varşovia (cu excepţia României) au invadat ţara.

[modifică] Reformele din primăvară

La 12 mai 1968 cehii si slovacii ar fi trebuit să comemoreze moartea compozitorului Bedřich Smetana, în onoarea căruia se organiza festivalul "Primăvara de la Praga". Curând numele festivalului a ajuns să fie dat mişcării in favoarea intereselor naţionale, potrivnică Uniunii Sovietice.

La începutul anilor 60, Republica Socialistă Cehoslovacă a trecut printr-o perioadă de criză economică, care a dus la înlocuirea lui Antonín Novotný de la conducerea Partidului Communist din Cehoslovacia. Rămas fără susţinere in cadrul CC al PCC, Novotny a fost nevoit să demisioneze la 4 ianuarie 1968 din funcţia de secretar al partidului şi de preşedinte al Republicii. Locul său a fost luat de Alexander Dubček, care avea sprijinul comuniştilor reformişti.

În aprilie, Dubček a lansat un program de liberalizări şi reforme care includeau, printre altele, o libertate mărită a presei şi posibilitatea unei guvernări multipartinice. Acest program includea de asemenea planuri pentru o federalizare a Cehoslovaciei în două naţiuni cu drepturi egale.

Deşi programul prevedea clar că aceste reforme trebuiau să aibă loc sub conducerea Partidului Comunist, presiunile populare au condus la implementarea imediată a unor reforme. Au apărut astfel o serie de acţiuni radicale pentru acea perioadă: în presă au apărut declaraţii antisovietice; Social Democraţii au început formarea unui partid separat; au fost create noi cluburi politice independente. Membrii conservatori ai Partidului Comunist au cerut măsuri represive imediate, dar Dubček a preferat o conducere moderată a partidului, anunţând că la Congresul Partidului din luna septembrie vor fi încorporate în statutul partidului planurile unei legi de federalizare şi va fi ales un nou Comitet Central.

Pe 27 iunie, Ludvík Vaculík, un membru important al Partidului Comunist şi candidat la Comitetul Central, a publicat un manifest intitulat "Două Mii de Cuvinte". Acesta exprima îngrijorarea privind acţiuni ale unor elemente conservative din Partidul Comunist şi a unor forţe "exterioare". Manevre militare de exerciţiu ale membrilor Pactului de la Varşovia avuseseră loc în Cehoslovacia, la sfârşitul lui iunie. Vaculík a cerut populaţiei să ia iniţiativă în implementarea programului de reforme. Dubček, Preşedinţia Partidului, Frontul Naţional şi cabinetul au denunţat cu tărie manifestul.

In opinia dramaturgului Vaclav Havel, el insusi participant activ la evenimente, cursul radical al mişcării politice de la 1968 "nu a fost rezultatul vreunui program clar ori al unei vointe neechivoce, ci o manifestare a unei super-presiuni sociale care a gasit o ocazie prielnica."^{[necesită citare]} Luati de "val", comuniştii cehoslovaci erau siguri că sovieticii vor fi de acord cu reforma din Cehoslovacia.

[modifică] Negocierile cu sovieticii

Leonid Brejnev şi conducerea ţărilor din Pactul de la Varşovia (cu excepţia României), erau îngrijoraţi din cauza reformelor lui Dubček, pe care le priveau ca acţiuni ce slăbeau poziţia Blocului Comunist în plin Război Rece.

Conducerea sovietică a încercat să oprească sau să limiteze schimbările din Cehoslovacia printr-o serie de negocieri. Discuţii bilaterale au avut loc în iulie la Čierna nad Tisou, în apropierea graniţei Slovaco-Sovietice. La discuţii, Dubček a susţinut programul aripei reformiste a Partidului Comunist din Cehoslovacia reafirmându-şi, în acelaşi timp, adeziunea la Pactul de la Varşovia şi COMECON. Conducerea Partidului Comunist Cehoslovac era însă împărţită între reformatori (Josef Smrkovský, Oldřich Černík şi František Kriegel) care îl sprijineau pe Dubček, şi conservatori (Vasil Biľak, Drahomír Kolder şi Oldřich Švestka) care au adoptat o poziţie anti-reformă.

Pe 3 august, reprezentanţii statelor Uniunea Sovietică, RDG, Polonia, Ungaria, Bulgaria şi Cehoslovacia s-au întâlnit la Bratislava unde au semnat Declaraţia de la Bratislava. Aceasta reafirma ataşamentul nemăsurat faţă de doctrina marxist-leninistă şi declara război împotriva ideologiei "burghezo-moşiereşti" şi a tuturor forţelor "antisocialiste". Uniunea Sovietică şi-a declarat intenţia de a interveni în orice ţară a Pactului de la Varşovia, dacă se va stabili un sistem burghez multipartinic.

Politica Uniunii Sovietice de a cere guvernelor socialiste ale statelor-satelit să îşi subordoneze propriile interese naţionale intereselor Blocului Comunist (prin acţiuni militare dacă era necesar) a devenit cunoscută sub numele de Doctrina Brejnev.

[modifică] Ocupaţia

În final sovieticii, fiind nesatisfăcuţi de reformele cehoslovace, au pus în practică invazia ţării. În noaptea de 20-21 august 1968, forţe militare din Uniunea Sovietică, RDG, Polonia, Ungaria şi Bulgaria au invadat Cehoslovacia. Între 5.000 şi 7.000 de tancuri sovietice au ocupat străzile, ele fiind acompaniate de un număr mare de trupe (estimat la o cifră între 200.000 şi 600.000 de soldaţi).

Pe durata atacului armat, 72 de cehi şi slovaci au fost ucişi şi sute au fost răniţi. Alexander Dubček a cerut populaţiei să nu opună rezistenţă armată. El a fost arestat şi dus la Moscova (împreună cu alţi membri de partid susţinători) într-un avion militar sovietic.

Ocupaţia a provocat un val masiv de emigraţie (estimat la 70.000 de oameni imediat şi 300.000 în total), în general oameni cu o înaltă calificare tehnică, cărora ţările vestice le-au permis şederea şi unde s-au integrat fără probleme.

[modifică] Scrisoarea de invitaţie

În noaptea invaziei 'Prezidiumul Cehoslovac' a declarat că trupele invadatoare au intrat în ţară fără cunoştinţa Cehoslovaciei. Imediat după intervenţie a fost convocat în secret al 14-lea congres de partid şi aici s-a subliniat faptul că nimeni nu a cerut intervenţia. Cu toate acestea ziarele centrale sovietice au publicat o cerere nesemnată, care se pretindea că ar fi fost trimisă de Cehoslovacia prin care s-ar fi solicitat "asistenţă imediată, inclusiv armată".

[modifică] Reacţii în Cehoslovacia

Opoziţia populaţiei a fost exprimată prin numeroase acte de rezistenţă nonviolentă. În Praga şi alte oraşe, cehi şi slovaci au întâmpinat soldaţii Pactului de la Varşovia cu argumente şi reproşuri. Invadatorilor li s-a refuzat orice ajutor sau asistenţă, inlusiv mâncare şi apă. Pancarte şi graffiti pe pereţi sau străzi denunţau invadatorii, liderii sovietici şi colaboratorii suspectaţi. Peste tot erau purtate fotografii ale lui Dubček şi Svoboda.

Rezistenţa întâmpinată a determinat Uniunii Sovietice să abandoneze planurile iniţiale de a-l elimina pe Dubček. El a fost arestat şi dus la Moscova pentru negocieri. Cu această ocazie s-a stabilit că Dubček îşi va putea păstra funcţiunile în cadrul Partidului Comunist şi că se va continua un program de reforme moderate.

Pe 16 ianuarie 1969, studentul Jan Palach şi-a dat foc în Piaţa Wenceslav (Václavské náměstí) din Praga în semn de protest faţă de noua suprimare a liberei exprimări. În aprilie 1969, Dubček a fost înlocuit din funcţia de Prim Secretar cu Gustáv Husák. Husák a anulat reformele lui Dubček şi a curăţat partidul de membrii cu vederi reformiste.

[modifică] Reacţii în lume

Ţările democratice s-au rezumat la a critica invazia, ele nefiind în poziţia de a provoca forţele militare sovietice din Europa Centrală, în mijlocul Războiului Rece. O reacţie mai vizibilă a avut loc în România comunistă, unde Ceauşescu, opozant ferm al influenţelor sovietice şi susţinător declarat al lui Dubček, a ţinut în ziua invaziei un discurs public la Bucureşti, unde a criticat politica sovietică în termeni neobişnuit de duri. Deşi România a fost, pentru scurt timp, de aceeaşi parte a baricadei cu Josip Broz Tito, aceasta este o situaţie pur conjuncturală (Ceauşescu fiind dinainte un oponent al principiului Socialism cu faţa umană). Opoziţia a consolidat însă imaginea României în occident pentru următoarele decade, mai ales după ce Ceauşescu a încurajat populaţia să lupte pentru a nu avea manevre similare în România: îndemnul său a primit un răspuns iniţial extrem de entuziast, multe persoane care nu aveau deloc convingeri comuniste au dorit să se înroleze în nou formatele Gărzi Patriotice paramilitare. RDG acuza liderii cehi că au pactizat cu imperialiştii şi că făceau jocul celor de la Bonn. Şi în celelalte state comuniste se conturau situaţii similare, în care grupări susţinând societatea civilă să precumpănească forţele conservatoare in cadrul partidelor comuniste, tinzând să deturneze cursul evenimentelor şi astfel să puna în pericol socialismul în Cehoslovacia. În Finlanda, ţară cu o puternică influenţă sovietică la acea dată, ocupaţia a provocat un imens scandal. Partidul Comunist din Finlanda a denunţat ocupaţia, la fel ca Partidul Comunist Italian şi cel francez. Preşedintele Finlandei, Urho Kekkonen, a fost primul politician vestic care a vizitat oficial Cehoslovacia după august 1968, fiind întâmpinat cu cele mai mari onoruri cehoslovace de către preşedintele Ludvík Svoboda, pe 4 octombrie 1969. Occidentul nu a acordat nici un sprijin semnificativ reformiştilor cehi. Gomulka sublinia că ceea ce lega cele trei state reformiste (Iugoslavia, România şi Cehoslovacia) era orientarea pro-vestică, dorinţa de a se rupe de blocul communist şi de a crea un fel de alianţă specială intre ele^{[necesită citare]}. Se mai spunea că deocamdată nu era un pericol de contrarevoltă in Cehoslovacia. Într-o declaraţie făcută în mai, Kadar îi acorda încredere lui Dubcek^{[necesită citare]}. Gomulka era convins de faptul că Cehoslovacia se va transforma într-o republică burgheză şi solicită instalarea de trupe sovietice pe teritoriul acesteia.^{[necesită citare]} Apar atacuri in presă contra Cehoslovaciei din partea Poloniei şi a RDG. In primăvara lui 1968 au existat unele divergenţe şi în rândul conducerii sovietice. Primul ministru sovietic, Kosaghin, este mai îngăduitor faţă de situaţie decat Brejnev şi Potgornai.

[modifică] Urmări

Aceste evenimente au adâncit şi mai mult deziluziile multor persoane vestice cu vederi de stânga care aveau simpatii pentru doctrina lui Lenin, contribuind astfel la dizolvarea unor grupări de stânga. O decadă mai târziu, Primăvara de la Praga a împrumutat numele său unei perioade similare de liberalizare politică din China, perioadă cunoscută drept Primăvara de la Beijing. În parte evenimentul a influeţat şi Primăvara din Croaţia în Iugoslavia.

Biserica Greco-Catolică din Slovacia a fost relegalizată în contextul Primăverii de la Praga, iar celor 292 de parohii de rit bizantin le-a fost permisă opţiunea afilierii faţă de Moscova sau faţă de Roma. 205 din cele 292 de parohii bizantine din Cehoslovacia au optat pentru comuniunea cu Roma. Cu toate acestea, Bisericii Greco-Catolice din Slovacia nu i-a fost permisă formarea de noi preoţi în cadrul unui seminar teologic, acest drept fiindu-i acordat de-abia după Revoluţia de catifea, prin înfiinţarea Facultăţii de Teologie şi a seminarului din Prešov.

[modifică] Vezi şi

• Cehoslovacia
• Alexander Dubček
• Jan Palach

[modifică] Legături externe

• De ce a sprijinit Ceauşescu "Primavara de la Praga"
• Primavara de la Praga si reforma imposibila a comunismului de Nicolae Dragusin
• Imagine de la Primavara de la Praga

[modifică] Bibliografie

• H. Gordon Skilling, “Czechoslovakia’s Interrupted Revolution,” (Princeton: Princeton University Press, 1976).
• Kieran Williams, “The Prague Spring and its aftermath: Czechoslovak politics 1968-1970,” (Cambridge: Cambridge University Press, 1997).
• Jaromír Navratíl, et al, eds. “The Prague Spring 1968: A National Security Archive Documents Reader,” (Budapest: Central European University Press, 1998).