Sistemul solar

Acest articol a fost nominalizat pentru primirea statutului de articol de calitate. Pentru aceasta conținutul și forma articolului trebuie să se ridice la cele mai înalte standarde, precizate printr-o serie de criterii.
Dacă subiectul articolului vă este familiar vă invităm să evaluați calitatea expunerii și să vă exprimați obiecțiile și sugestiile de îmbunătățire.

Planetele şi planetele pitice din Sistemul Solar. Dimensiunile sunt la scară. Distanțele de la Soare nu sunt la scară.

Sistemul solar^[a] este format din Soare împreună cu sistemul său planetar (care conține opt planete împreună cu sateliții lor naturali) și alte obiecte non-stelare.^[b] Sistemul este situat într-unul dintre brațele exterioare ale galaxiei Calea Lactee (mai precis în Brațul Orion), galaxie care are cca. 200 de miliarde de stele.

S-a format acum 4,6 miliarde de ani ca urmare a colapsului gravitațional al unui gigant nor molecular. Cel mai masiv obiect este steaua centrală - Soarele, al doilea obiect după masă fiind planeta Jupiter. Cele patru planete interioare mici, Mercur, Venus, Pământ și Marte, de asemenea numite și planete terestre, sunt în principal compuse din roci și metal. Cele patru planete exterioare numite și giganți gazoși, sunt cu mult mai masive decât cele terestre. Cele mai mari două planete – Jupiter și Saturn, sunt compuse în principal din hidrogen și heliu; cele două planete îndepărtate – Uranus și Neptun, sunt compuse în mare parte din substanțe cu un grad de topire relativ ridicat (comparativ cu hidrogenul și heliu), numite ghețuri, cum ar fi apa, amoniacul și metanul. Ele sunt denumite „giganți de gheață” (termen separat de cel de gigant gazos). Toate planetele au orbite aproape circulare care stau într-un disc aproape plat numit plan eliptic.

Sistemul solar are câteva regiuni unde se află diferite obiecte mici.^[b] Centura de asteroizi – care se află între Marte și Jupiter, este similară din punct de vedere al compoziției cu planetele terestre, deoarece o mare parte dintre obiecte sunt compuse din rocă și metal. Dincolo de orbita lui Neptun se află centura Kuiper și discul împrăștiat; o parte din obiectele transneptuniene sunt în mare parte compuse din ghețuri. Printre aceste obiecte, de la câteva zeci la mai mult de zece mii de obiecte pot fi suficient de mari pentru a fi fost rotunjite de propria gravitație.^[5] Astfel de obiecte sunt denumite planete pitice. Planetele pitice identificate includ asteroizi, planeta pitică Ceres și obiectele transneptuniene: Pluto, Eris, Haumea și Makemake.^[b] În plus în aceste două regiuni, se află o varietate de corpuri mici cu ar fi comete, centauri și materie interplanetară. Șase planete, cel puțin trei planete pitice și multe alte corpuri mici au sateliți naturali care se rotesc în jurul acestora.^[c] Fiecare planetă exterioară este înconjurată de inele planetare alcătuite din praf și alte obiecte mici.

Vântul solar (un flux de plasmă de la Soare), creează o bulă în mediul interstelar cunoscută ca heliosferă, care se extinde până la marginea discului împrăștiat. La limita sa exterioară de află Norul lui Oort, ce reprezintă doar un câmp de rămășițe din ceea ce a rămas din crearea planetelor, fiind considerat a fi sursa pentru cometele lung periodice. El se întinde la o distanță aproximativ de o mie de ori mai îndepărtată decât heliosfera. Heliopauza este punctul în care presiunea vântului solar este egală cu presiunea opusă a vântului interstelar.

Descoperire și explorare [modificare]

Planetele Sistemului Solar reprezentate la scară: Jupiter și Saturn (rândul de sus), Uranus și Neptun (mijloc), Pământul și Venus (jos mijloc), Marte și Mercur jos

Timp de câteva mii de ani umanitatea, cu câteva excepții, nu a recunoscut existența Sistemului Solar. Oamenii credeau că Pământul se află în centrul Universului și este cu totul diferit de celelalte obiecte divine și eterice care se mișcau pe cer. Deși filozoful grec Aristarh din Samos a speculat despre reorganizarea heliocentrică a cosmosului,^[6] Nicolaus Copernicus a fost cel care a dezvoltat primul un sistem matematic heliocentric predictiv.^[7] Succesorii săi din secolul al XVII-lea (Galileo Galilei, Johannes Kepler și Isaac Newton) au avut o înțelegere a fizicii care i-a condus la înțelegerea graduală a ideii că Pământul se rotește de fapt în jurul Soarelui și a faptului că celelalte planete sunt guvernate de aceleași legi ale fizicii care guvernează și Pământul. În plus, inventarea telescopului a condus la descoperirea restului planetelor și sateliților lor. În timpurile mai moderne, îmbunătățiri ale telescoapelor și folosirea navelor spațiale fără echipaj au deschis drumul studiului fenomenelor geologice din Sistemul Solar (studiul munților și craterelor de impact) și al fenomenelor meteorologice sezoniere de pe unele planete (cum ar fi norii, furtunile de nisip și calotele de gheață).

Structură și compoziție [modificare]

Orbitele obiectelor din sistemul solar la scară (în sensul acelor de ceasornic, de la stânga sus).

Sistemul Solar în care se poate observa planul orbitei Pământului în jurul soarelui în 3D. Mercur, Venus, Pământul și Marte sunt arătate în ambele imagini; cea din dreapta reprezintă planeta Jupiter la revoluție maximă cu Saturn și Uranus făcând mai puțin decât o revoluție întreagă.

Componentul principal al sistemului solar este Soarele, o stea din secvență principală G2 ce conține 99,86% din masa cunoscută a sistemului și îl domină din punct de vedere gravitațional.^[8] Cele mai mari patru corpuri ce orbitează Soarele, giganții gazoși, constituie cam 99% din masa rămasă, Jupiter și Saturn făcând împreună în jur de 90%.^[d]

Majoritatea obiectelor mari care orbitează în jurul Soarelui se află în apropierea planului orbitei Pământului, cunoscut și ca ecliptică. Orbitele planetelor sunt foarte apropiate de ecliptică în timp ce orbitele cometelor și ale obiectele din centura Kuiper au adesea unghiuri de intersectare cu ecliptica destul de mari.^[12]^[13] Toate planetele și majoritatea celorlalte obiecte orbitează în jurul Soarelui în aceeași direcție în care acesta orbitează (în sensul invers acelor de ceasornic, privit de deasupra polului nordic solar).^[14] Există excepții, cum ar fi Cometa Halley.

Structura generală a regiunilor cartografiate ale sistemului solar constă din: steaua centrală – Soarele, patru planete interioare relativ mici înconjurate de o centură de asteroizi din rocă și, alți patru giganți de gaz – înconjurați la rândul lor de centura Kuiper și alte obiecte înghețate. Sistemul Solar interior include primele patru planete terestre și centura de asteroizi. Sistemul solar exterior se află dincolo de centura de asteroizi, inclunzând cei patru giganți gazoși (cunoscuți și ca planete joviniane).^[15] Încă de la descoperirea centurii Kuiper, zonele mărginașe ale sistemului solar sunt considerate a fi regiunile distincte aflate mai departe de planeta Neptun.^[16]

Majoritatea planetelor din Sistemul Solar posedă un sistem secundar propriu, fiind astfel orbitate de obiecte planetare denumite sateliți naturali, sau luni (dintre care două sunt mai mari ca planeta Mercur) sau, în cazul giganților gazoși, de către inele planetare (benzi subțiri de particule mici care orbitează planeta la unison). Majoritatea celor mai mari sateliți naturali se află în rotație sincronă, una dintre fețele lor fiind totdeauna îndreptată către planeta orbitată.

Legea lui Kepler despre mișcarea planetară descrie orbitele obiectelor din jurul Soarelui. Urmând legea lui Kepler, fiecare dintre aceste obiecte se mișcă de-a lungul unei elipse, într-unul dintre focarele acesteia aflându-se Soarele. Obiectele mai apropiate de Soare (cu o axă semi-majoră mai mică) traversează distanța mai repede, din moment ce sunt influențate mai puternic de către gravitatea Soarelui. Pe o orbită eliptică, distanța unui corp față de Soare variază de-a lungul unui an. Cel mai apropiat punct față de Soare a unui obiect este numit periheliu, în timp ce punctul cel mai îndepărtat se numește afeliu. Orbitele planetelor sunt aproape circulare, dar multe comete, asteroizi și obiecte din cadrul centurii Kuiper au orbite foarte eliptice. Pozițiile corpurilor în Sistemul Solar pot fi prezise folosindu-se modele numerice.

Deși Soarele domină sistemul datorită masei sale, el măsoară doar 2% din momentul angular^[17], datorită rotației diferențiale din interiorul Soarelui gazos.^[18] Planetele, dominate de Jupiter, măsoară mare parte din restul momentului angular datorită combinației maselor lor, orbitelor și distanței față de Soare, cometele având cel mai probabil și ele o contribuție semnificativă la total.^[17]

Datorită distanțelor vaste implicate, multe reprezentări ale Sistemului Solar arată orbitele la aceeași depărtare. În realitate cu cât o planetă sau o centură este mai departe de Soare, cu atât distanța dintre ea și orbită precedentă este mai mare, existând totuși și unele excepții. De exemplu Venus se află la aproximativ 0,33 unități astronomice (UA)^[e] mai departe de Soare decât Mercur, în timp ce Saturn se află la 4,3 UA depărtare de Jupiter, iar Neptun la 10,5 UA de Uranus. Au fost făcute încercări pentru a determina relația dintre aceste distanțe orbitale (de exemplu, legea Titius–Bode),^[19] dar nu a fost acceptată nicio teorie de acest fel.

Soarele – ce cuprinde aproape toată materia din sistemul solar, este compus din aproximativ 98% hidrogen și heliu.^[20] Jupiter și Saturn – care cuprind aproape tot procentul de masă rămas, au în compoziți atmosferei circa 98% din aceleași elemente.^[21]^[22] Un gradient al compoziției există în Sistemul Solar, creat de căldură și presiunea luminii care provin de la Soare; obiectele care sunt mai aproape de Soare, sunt mult mai afectate de căldură și de presiunea ușoară, fiind compuse din elemente cu un grad de topire ridicat. Obiectele care sunt mai departe de Soare sunt compuse în mare parte din materiale cu grade de topire mai mici.^[23] Granița din Sistemul Solar, dincolo de care aceste substanțe volatile ar putea condensa este cunoscută sub numele de linia de îngheț, și se află la aproximativ 5 UA de la Soare.^[24]

Obiectele din sistemul solar interior sunt compuse în mare parte din roci,^[25] materiale ce conțin compuși cu puncte de topire ridicate cum sunt silicații, fier sau nichel, care au rămas solizi sub aproape toate condițiile din nebuloasa protoplanetară.^[26] Jupiter și Saturn sunt compuși în mare parte din gaze, materiale cu punte de topire extrem de scăzute și presiunea de vapori mare, cum ar fi hidrogenul molecular, heliul și neonul, care se aflau în faza gazoasă a nebuloasei.^[26] Ghețurile, ca apa îngheațată, metanul, amoniacul, hidrogenul sulfurat și dioxidul de carbon,^[25] au puncte de topire în jur de câteva sute de grade kelvin, în timp ce stările lor depind de presiunea ambientală și de temperatură.^[26] Ele pot fi găsite sub formă de gheață lichide sau gaz, în diferite locuri din Sistemul Solar, în timp ce în nebuloasă ele erau ori ori solide, ori gazoase.^[26] Substanțele înghețate se găsesc pe majoritatea sateliților planetelor gigante, precum și în mare parte a planetelor Uranus și Neptun (așa-numiții giganți ghețoși) și, în numeroase obiecte mici care se află după orbita lui Neptun.^[25]^[27] Împreună, gazele și ghețurile sunt cunoscute și ca volatile.^[28]

Un număr de modele ale sistemului solar de pe Pământ au încercat să redea la scară relativă obiectele sistemului solar, dar în mediul antropic. Unele astfel de modele sunt mecanice - cunoscute și ca planetarii - în timp ce altele se pot extinde de-a lungul mai multor orașe sau regiuni. ^[29] Cel mai mare model la scară, Sistemul Solar Suedez, folosește arena Ericsson Globe de 110 metri amplasată în Stockholm drept Soare și, respectând scara, un Jupiter de 7,5 metri la Aeroportul Internațional Arlanda, de la 40 km depărtare, în timp ce cel mai depărtat obiect, Sedna, este o sferă de 10 cm din Luleå, de la 912 km depărtare.^[30]^[31]

Geneză și evoluție [modificare]

Articol principal: Geneza și evoluția sistemului solar.

Concepţie artistică a Sistemului solar la începuturi

Sistemul solar s-a format acum 4,568 miliarde de ani în urma colapsului gravitațional ale unei regiuni dintr-un nor molecular mare.^[32] Acest nor a avut inițial o lungime de cam câțiva ani-lumină și probabil au apărut mai multe stele.^[33] Cum este normal pentru un nor molecular, aceasta a fost în principal constituit din hidrogen, având și ceva heliu și cantități mici de elemente mai grele formate în generațiile anterioare de stele. Când regiunea, care avea să devină sistemul solar, denumită și nebuloasă pre-solară,^[34] s-a prăbușit, conservarea momentului cinetic a determinat-o să se rotească mai repede. Centrul, unde se afla cea mai mare parte a masei colectate, a devenit tot mai fierbinte în raport cu discul din jur.^[33] Nebuloasa în contracție, rotindu-se tot mai repede, a început să se aplatizeze într-un disc protoplanetar cu un diametru de aproximativ 200 UA^[33] și o protostea fierbinte și densă la centru.^[35]^[36] Protoplanetele formate, în urma acreției din acest disc,^[37] de praf și gaz, interacționau gravitațional, formând - prin contopire - corpuri din ce în ce mai mari. Sute de protoplanete puteau exista în sistemul solar timpuriu, dar acestea fie au fuzionat, fie au fost distruse, formând planete, planete pitice și resturile fiind obiecte minore.

Datorită punctului de fierbere foarte mare, numai metalele și silicații au putut rezista în interiorul sistemului solar, aproape de Soare, iar acestea au format planetele de rocă Mercur, Venus, Pământ și Marte. Deoarece elemente metalice constituiau doar o fracțiune foarte mică din nebuloasa solară, planetele terestre nu puteau fi foarte mari. Giganții gazoși (Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun) s-au format mai departe, dincolo de linia de îngheț: punctul dintre orbita lui Marte și a lui Jupiter unde materia este suficient de rece pentru ca compușii volatili să rămână solizi. Ghețurile, care a format aceste planete au fost mai numeroase decât metalele și silicații, care au format planetele terestre interioare, permițându-le să crească destul de masive pentru a capta atmosfere mari de hidrogen și heliu, elemente mai ușoare și mai abundente. Resturile care nu au devenit planete s-au strâns în regiuni ca centura de asteroizi, centura Kuiper și norul lui Oort. Modelul de la Nisa este o explicație a creării acestor regiuni, a modului în care planetele exterioare s-au putut forma în diferite poziții și au migrat ajungând să aibă orbitele lor actuale prin diverse interacțiuni gravitaționale.

În 50 de milioane de ani, presiunea și densitatea de hidrogen din centrul protostelei au devenit suficient de mari pentru ca să se înceapă fuziunea termonucleară.^[38] Temperatura, rata de reacție, presiunea, precum și densitatea au crescut până când a fost atins echilibrul hidrostatic: presiunea termică a egalat forța de gravitație. În acel moment Soarele a devenit o stea din Secvența Principală de stele.^[39] Vântul solar a creat heliosfera și a măturat gazul și praful rămas din discul protoplanetar în spațiul interstelar, punând capăt procesului de formare a planetelor.

Sistemul solar va rămâne aproximativ așa cum îl știm astăzi până când hidrogenul din nucleul Soarelui va fi complet transformat în heliu, eveniment ce va avea loc peste 5,4 miliarde de ani. Acest lucru va pune sfârșit perioadei principale de viață a Soarelui. În acest moment nucleul Soarelui se va prăbuși, iar energia produsă va fi mult mai mare decât în prezent. Straturile exterioare ale Soarelui se vor extinde, diametrul fiind de circa 260 de ori mai mare decât în momentul actual și Soarele va deveni o gigantă roșie. Din cauza faptului că suprafața sa a crescut foarte mult, ea va fi considerabil mai rece decât este în perioada principală a vieții lui (cu maximum 2600 K).^[40] În urma măririi Soarelui, Mercur și Venus se vor vaporiza iar planeta Pământ va deveni nelocuibilă, zona locuibilă se va muta la orbita lui Marte. În cele din urmă, nucleul nu va mai fi suficient de fierbinte pentru fuziunea heliului; Soarele va arde heliul pentru o fracțiune a timpului în care a ars hidrogenul di nucleu în total. Soarele nu este destul de masiv pentru a începe fuziunea elementelor mai grele, și reacțiile nucleare din nucleu vor scădea. Straturile sale exterioare vor fi ejectate în spațiu, lăsând în urmă o pitică albă, un obiect extraordinar de dens, având jumătate din masa inițială a Soarelui, dar de mărimea Pământului.^[41] Straturile exterioare ejectate vor forma ceea ce este cunoscut sub numele de nebuloasă planetară, împrăștiind în mediul interstelar unele din materiale din care s-a format Soarele, dar și elemente mai grele, cum ar fi de carbonul, creeate în Soare.

Soarele [modificare]

Articol principal: Soare.

Un tranzit al planetei Venus.

Soarele este steaua sistemului solar și de departe cel mai important component al acestuia. Masa sa mare (egală cu 332 900 mase Pământene)^[42] produce temperaturi și densități în nucleul său suficiente ca să susțină fuziunea nucleară,^[43] care eliberează o cantitate enormă de energie, în mare parte radiind în restul sistemului sub formă de radiații electromagnetice, atingând 400-700 nm în spectrul luminii albe.^[44]

Soarele este clasificat ca fiind o pitică galbenă de tipul G2, dar acest nume induce în eroare din moment ce, comparându-l cu majoritatea stelelor din galaxia noastră, Soarele este mai degrabă mare și luminos.^[45] Stelele sunt clasificate cu ajutorul diagramei Hertzsprung–Russell, o diagramă care reprezintă grafic luminozitatea stelelor împreună cu temperatura lor la suprafață. În general, stelele mai fierbinți sunt mai luminoase. Stelele care respectă acest model sunt denumite stele din secvența principală, iar Soarele se află chiar în mijlocul acestei secvențe. Totuși, stelele mai luminoase și mai fierbinți decât Soarele sunt rare, în timp ce substanțial stelele mai fade și mai reci, cunoscute și ca pitice roșii, sunt comune, reprezentând un total de 85% din totalul stelelor din galaxie.^[45]^[46]

Unele dovezi au sugerat că poziția Soarelui pe secvența principală poate înseamna că aceasta se află în floarea vieții pentru o stea, pentru că steaua nu și-a consumat încă rezerva de hidrogen folosit pentru fuziunea nucleară. Soarele crește din punct de vedere luminos; mai devreme în cronologia sa, luminozitatea era de doar 70% din ce este acum.^[47]

Soarele face parte din populația I de stele; a luat naștere în faza târzie a evoluției universului, și astfel conține mai multe alte elemente mai grele decât hidrogen și heliu („metale”, în contextul astronomic) decât stelele ce fac parte din populația a II-a de stele.^[48] Elementele chimice mai grele decât hidrogenul și heliul au fost formate în nucleele stelelor antice și explozive, așadar prima generație de stele a dispărut înainte ca universul să se fi putut îmbogăți cu aceste elemente. Cele mai vechi stele conțin câteva metale, în timp ce stelele născute mai târziu au mai multe. Se crede că această metalicitate mare a fost crucială pentru ca Soarele să dezvolte un sistem planetar, pentru că planetele se formează prin concreșterea „metalelor”.^[49]

Spriala lui Parker

Mediul interplanetar [modificare]

Articole principale: Mediul interplanetar și Heliosferă.

Împreună cu lumina, Soarele radiază un flux continuu de particule încărcate (plasmă) cunoscute ca vânt solar. Acest flux de particule se răspândește spre exterior, cu o viteză de aproximativ 1,5 milioane de kilometri pe oră,^[50] creând o atmosferă fragilă (heliosfera) care pătrunde în Sistemul Solar la cel puțin 100 UA (vezi heliopauză).^[51] Acest lucru este cunoscut sub numele de mediul interplanetar. Activitatea de pe suprafața Soarelui, cum ar fi erupțiea solară și ejecția masei coronale, perturbă heliosfera, creând vremea cosmică și cauzând furtuni geomagnetice.^[52] Cea mai mare structură din cadrul heliosferei este stratul de curent heliosferic, în formă de spirală creată de acțiunea câmpul magnetic rotativ al Soarelui pe mediul interplanetar.^[53]^[54]

Câmpul magnetic al Pământului oprește atmosfera sa de a fi deposedată de vântul solar. Venus și Marte nu au câmp magnetic și ca rezultat, vantul solar provoacă atmosferele lor să sângereze treptat în spațiu.^[55] Ejecțiile masei coronale și alte lucruri similare aruncă în aer un câmp magnetic și cantități imense de material de la suprafața Soarelui. Interacțiunea acestui câmp magnetic și a materialelor cu câmpului magnetic al Pământului apar particule încărcate în atmosfera superioară a Pământului, unde interacțiunea lor creează aurorele văzută în apropierea polilor magnetici.

Radiațiile cosmice provin din afara Sistemului Solar. Heliosfera apară parțial Sistemul Solar și câmpurile magnetice planetare (pentru planetele care le au) de asemenea oferă o anumită protecție. Densitatea razelor cosmice în mediul interstelar și puterea câmpului magnetic al Soarelui se schimbă în o perioadă lungă de timp, astfel încât nivelul de radiații cosmice în Sistemul Solar variază, deși este necunoscut cât de mult.^[56]

Mediul interplanetar este casa la cel puțin două regiuni în formă de disc din praf cosmic. Prima, norul de praf zodiacal, se află în interiorul Sistemului Solar și cauzează lumina zodiacală. Probabil ea s-a format în urma coliziunilor din centura de asteroizi cauzate de interacțiunea cu planetele.^[57] Cea de-a doua se întinde de la aproximativ 10 UA până la aproximativ 40 UA și a fost creată ,probabil, de coliziuni similare din cadrul centurii Kuiper.^[58]^[59]

Sistemul Solar interior [modificare]

Sistemul Solar interior este numele tradițional pentru regiunea care cuprinde planetele terestre și asteroizii.^[60] Obiectele din această regiune sunt compuse în mare parte din silicați și metale, find relativ aproape de Soare; raza întregii regiuni este mai mică decât distanța dintre orbitele lui Jupiter și Saturn.

Planete interioare [modificare]

Articol principal: Planetă terestră.

Planetele interioare. De la stânga la dreapta: Mercur, Venus, Pământ și Marte în culorile originale, cu dimensiuni la scară (excepție fac distanțele dintre planete).

Cele patru planete interioare sau terestre au o compoziție densă, de roci, cu câțiva sau chiar fără sateliți și fără sistem de inele. Ele sunt compuse în mare parte din minerale refractare, cum ar fi silicații, care formează scoarțele și mantalele planetelor, și metale ca fierul și nichelul, care formează nucleele planetare. Trei din cele patru planete interioare (Venus, Terra și Marte) au o atmosferă destul de densă pentru a genera vremea; toate au cratere de impact și suprafețe tectonice ceea ce conferă rifturi și vulcani pe suprafața lor. Termenul de „planetă interioară” nu ar trebui confundat cu termenul planetă inferioară, care desemnează planetele mai apropiate de Soare decât Pământul (adică Mercur și Venus).

Mercur [modificare]

Mercur (0,4 UA de Soare) este cea mai apropiată planetă de Soare și cea mai mică planetă din Sistemul Solar (0,055 mase terestre). Mercur nu are niciun satelit natural, iar sigurele caracteristici geologice cunoscute în afara craterelor de impact sunt crestăturile din scoarță, care cel mai probabil s-au produs în timpul unei perioade de contrație timpurie din trecut.^[61] Atmosfera aproape neglijabilă a planetei Mercur consistă în atomi care suflați spre suprafața sa de către vântul solar.^[62] Nucleul său de fier relativ mare și mantaua subțire nu a fost încă suficient explicată. Ipotezele includ faptul că straturile exterioare au fost creeate prin impactul cu un obiect gigantic, iar strângerea a fost prevenită de energia Soarelui tânăr.^[63]^[64]

Venus [modificare]

Venus (0,7 UA depărtare de Soare) este asemănător ca mărime cu Pământul (cântărește 0,815 mase terestre) și, ca și Terra, are o manta subțire de silicat deaupra unui nucleu de fier, o atmosferă substanțială și evidențe ale activității geologice intense. Totuși, planeta este mult mai uscată decât Pământul iar atmosfera sa este de nouă ori mai densă. Venus nu are niciun satelit natural. Este cea mai fierbinte planetă, temperaturile de suprafață atingând 400 °C, asta datorându-se unui gaz cu efect de seră din atmosferă.^[65] Nicio evidență definitivă a unei activități geologice curente nu a fost detectată pe Venus, dar planeta nu are un câmp magnetic care ar preveni golirea atmosferei dense, ceea ce sugerează faptul că aceasta este încontinuu alimentată de către erupțiile vulcanice.^[66]

Pământ [modificare]

Pământul (de asemena și Terra; 1 UA depărtare de Soare) este cea mai mare și cea mai densă planetă interioară, singura despre care se cunoaște la momentul actual că are activitate geologică curentă, și este singurul loc din Sistemul Solar unde se cunoaște existența vieții.^[67] Hidrosfera sa lichidă este unică printre planetele terestre, iar Terra este singura planetă unde au fost observate plăcile tectonice. Atmosfera Pământului este radical diferită față de a altor planete, fiind shimbată de prezența vieții și conținând aproximativ 21% oxigen liber.^[68] Are doar un satelit natural, Luna, care este singurul satelit cu mărime ridicată al unei planete terestre din Sistemul Solar.

Marte [modificare]

Marte (1,5 UA distanță de Soare) este mai mic decât Terra și Venus (are 0,107 mase terestre). El posedă o atmosferă formată în majoritate din dioxid de carbon cu o presiune la suprafață de 6,1 milibari (aproximativ 0,6% din presiunea Pământului).^[69] Suprafața sa, brăzdată de vulcani vaști ca Olympus Mons și rifturi cum ar fi Valles Marineris, reprezintă o dovadă pentru activitatea geologică care a persistat ce mai devreme în urmă cu două milioane de ani în urmă.^[70] Culoarea sa roșie provine de la oxizii de fier (rugina) din sol.^[71] Marte are doi sateliți naturali foarte mici (Deimos și Phobos) despre care se crede că au fost asteroizi prinși de gravitația planetei.^[72]

Centura de asteroizi [modificare]

Articol principal: Centură de asteroizi.

Imagine ce surprinde centra de asteroizi (cu alb), troienii lui Jupiter (cu verde), the Hildele (cu portocaliu) şi asteroizi din apropierea Pământului.

Asteroizii sunt obiecte mici din sistemul solar^[b] compuși în mare parte din roci refractoare și minerale metalice, la care se mai adăugă gheață.^[73]

Centura de asteroizi ocupă locul dintre Marte și Jupiter, care măsoară de la 2,3 la 3,3 UA depărtare de Soare. Se crede că acestea sunt resturile rămase în urma formării sistemului solar care nu au reușit să se unească din cauza interferenței gravitaționale cauzate de Jupiter.^[74]

Asteroizii variază în mărime de la câteva sute de kilomteri la unități microscopice. Toți asteroizii, exceptându-l pe cel mai mare, Ceres, sunt clasificate ca obiectele mici ale Sistemului Solar.^[75]

Centura de asteroizi conține zeci de mii, posibil milioane, de obiecte ce au aproximativ un kilometru în diametru.^[76] În ciuda acestora, masa totală a centurii de asteroizi măsoară undeva la o miime din masa terestră.^[11] Centura de asteroizi este foarte slab populată; navele spațiale au trecut cu ușurință prin această fără niciun incident. Asteroizii cu diametre între 10 și 10⁻⁴ metri sunt denumiți meteoroizi.^[77]

Ceres [modificare]

Ceres (2,77 UA distanță de Soare) este cel mai mare asteroid, o protoplanetă și o planetă pitică.^[b] Are un diametru cu foarte puțin mai mic de 1000 km și o masă destul de mare pentru ca propria gravitație să-i confere o formă sferică. Ceres a fost considerat o planetă când a fost descoperită în secolul al XIX-lea, dar rangul a fost remutat la cel de asteroid în anii 1850 când observații mai ample au dezvăluit existența altor asteroizi asemănători.^[78] A fost clasificat ca și planetă pitică în anul 2006.

Grupuri de asteroizi [modificare]

Asteroizii din centura de asteroizi sunt divizați în grupuri de asteroizi și familii de asteroizi, depinzând de caracteristicile orbitale ale lor. Sateliții asteroidali sunt asteroizii care orbitează asteroizi mai mari. Ei nu sunt în mod clar distinși de către sateliții planetari, câteodată fiind la fel de mari ca și asteroidul orbitat. Centural de asteroizi conține de asemenea și comete de centură principală, care ar putea reprezenta sursa de apă a Pământului.^[79]

Troienii lui Jupiter sunt localizați ori în punctele L₄ ori în L₅ ale lui Jupiter (regiuni stabile din punct de vedere gravitațional care trag planetă pe orbita sa); termenul de troian este folosit de asemenea pentru a desemna corpuri mici din orice alt punct Lagrange satelitar sau planetar. asteroizii Hilda sunt într-o rezonanță de 2:3 cu planeta Jupiter; asta înseamnă că ei înconjoară Tera de trei ori la fiecare două orbite ale lui Jupiter.^[80]

Sistemul Solar interior este de asemenea prăfuit cu asteroizi vagabonzi, mulți dintre ei traversând orbitele planetelor interioare.^[81]

Sistemul Solar exterior [modificare]

Regiunea exterioară a Sistemului solar este locul unde se află giganții gazoși și sateliții lor. Multe comete scurt periodice, inclusiv centaurii, deseori orbitează în această regiune. Din cauza distanței foarte mari de la Soare, obiectele solide din Sistemul solar conțin o propoție mai mare de volatile cum ar fi apa, amoniacul și metanul, ceea ce planetele petroase din Sistemul solar interior nu pre au, temperaturile mai reci mențin acești compuși într-o stare solidă.

Planetele exterioare [modificare]

Articol principal: Gigant gazos.

De sus în jos: Neptun, Uranus, Saturn și Jupiter (Montaj cu culorile și dimensiunile aproximative)

Cele patru planete exterioare sau giganții gazoși (uneori numite planete Joviene), împreună au 99% din masa care orbitează Soarele.^[d] Jupiter și Saturn au o masă de zeci de ori mai mare decât cea a Pământului și în ele este prezent preponderent hidrogenul și heliul; Uranus și Neptun sunt mai puțin masive (având mai puțin de 20 de ori din masa Pământului) și sunt compuși mai mult din ghețuri. Din această cauză, mulți astronomi cred că ei fac parte dintr-o categorie aparte, „giganții de ghiață”.^[82] Toți cei patru giganți gazoși au inele, deși doar sistemul de lui inelul a lui Saturn este ușor observat pe Pământ. Termenul de planetă exterioară nu trebuie confundat cu cel de planetă superioară, care desemnează planete în afara orbitei Pământului și include, astfel, atât planetele exterioare cât și pe Marte.

Jupiter [modificare]

Jupiter (5,2 UA), cu o masă de 318 ori mai mare ca cea a Pământului, este de 2,5 mai masiv decât toate planetele din Sistemul solar laolată. El este compus în mare parte din hidrogen și heliu. Căldura internă destul de mare crează un număr de caracteristici semi-permanente în atmosfera sa, cum ar fi benzile de nori și Marea Pată Roșie.

Jupiter are 67 de sateliți cunoscuți. Cei mai mari patru sateliți, Ganymede, Callisto, Io și Europa sunt asemănători cu celelalte planete terestre, cum ar fi vulcanismul și încălzirea internă.^[83] Ganymede, cel mai mare satelit din Sistemul solar, este mai mare ca planeta Mercur.

Saturn [modificare]

Saturn (9,5 UA), fiind ușor distins datorită sistemului său de inele, este asemănător cu Jupiter la compoziția atmosferică și magnetosferă. Deși Saturn are 60% din volumul lui Jupiter, aceasta este mai puțin decât o treime din masă, cu o masă de 95 de ori mai mare ca cea a Pământului, fiind cea mai puțin densă planetă din Sistemul solar. Inelele lui Saturn sunt alcătuite din gheață și particule mici rocă.

Saturn are 62 de sateliți confirmați; doi dintre ei, Titan și Enceladus, arată semne de activitate geologică, deși aceștea sunt în mare parte făcuți din gheață.^[84] Titan, al doilea satelit după mărime din Sistemul solar este mai mare ca Mercur și singurul satelit din Sistemul Solar care are o atmosferă substanțială.

Uranus [modificare]

Uranus (19,6 UA), de 14 ori mai masiv ca Pământul, este cel mai ușor dintre toate planetele exterioare. Este singura planetă care orbitează Soarele pe o parte; înclinarea axei de rotație este de peste nouăzeci de grade la ecliptică. Acesta are un nucleu mult mai rece decât ceilalți giganți gazoși și cantitatea de căldură radiată în spațiu este foarte mică. ^[85]

Uranus are 27 de sateliți cunoscuți, cei mai mari fiind Titania, Oberon, Umbriel, Ariel și Miranda.

Neptun [modificare]

Neptun (30 UA), deși este oleacă mai mic decât Uranus, el este mult mai masiv (aproximativ de 17 ori mai greu ca Pământul) și prin urmare, mult mai dens. El radiază mai multă căldură internă, dar nu la fel de mult ca Jupiter sau Saturn.^[86]

Neptun are 13 sateliți cunoscuți. Cel mai mare, Triton, este geologic activ, având și cu un gheizer de azot lichid.^[87] Triton este singurul satelit mare, cu o orbită retrogradă. Neptun este acompaniat în timp ce orbitează Soarele de o mulțime de planete minore, numite troianii lui Neptun, care au o rezonanță orbitală de 1:1 cu el.

Centauri [modificare]

Articol principal: Centaur (planetă minoră).

Centaurii sunt comete de gheață, ca corpurile cu o axă semi-majoră mai mare decât cea al lui Jupiter (5,5 UA) și mai mică decât cea a lui Neptun (30 UA). Cel mai mare centaur cunoscut, 10199 Chariklo, are un diametru de aproximativ 250 km.^[88] Primul centaur descoperit, 2060 Chiron, a fost de asemenea clasificat ca cometă (95P) deoarece acesta a dezvoltat o comă ca la comete atunci când se apropia de Soare.^[89]

Comete [modificare]

Articol principal: Cometă.

Cometa Hale–Bopp

Cometele sunt obiecte mici din sistemul solar,^[b] de obicei cu doar câțiva kilometri în lungime, compuși în mare parte din gheață volatilă. Au orbite puternic excentrice, și în general periheliul se află între orbitele unor planete interioare iar afeliul la mare depărtare de planeta Pluto. Când o cometă intră în sistemul solar interior, apropierea sa de Soare cauzează sublimarea și ionizarea suprafeței sale înghețate, creându-se astfel o coadă: o urmă lungă de gaz și praf care este de obicei vizibilă cu ochiul liber.

Cometele de perioadă scurtă au perioada orbitală mai lungă de două sute de ani, iar cele de perioadă lungă au perioadele orbitale de ordinul miilor de ani. Se crede că cometele de perioadă scurtă își au originea în centura Kuiper, în timp ce cele de perioadă lungă (cum ar fi Hale–Bopp) în norul lui Oort. Multe grupuri de comete, ca Kreutz Sungrazers, s-au format prin despărțirea unei comete-părinte.^[90] Unele comete cu orbite hiperbolice pot să provină din afara Sistemului Solar, dar determinarea precisă a orbitelor lor este dificilă.^[91] Cometele bătrâne care și-au consumat mare parte a materialului volatil datorită încălzirii solare sunt categorizate de obicei ca asteroizi.^[92]

Regiunea transneptuniană [modificare]

Zona de dincolo de Neptun sau „regiunea transneptuniană” este în mare parte neexplorată. Ea conține o mulțime de lumi mici (cea mai mare având un diametru de doar o cincime din cel al Pământului și o masă mult mai mică decât cea a Lunii), compuse în principal din roci și gheață. Această regiune este uneori cunoscută sub numele de „sistemul solar exterior”, deși alții folosesc acest termen pentru a înțelege regiunea de dincolo de centura de asteroizi.

Centura Kuiper [modificare]

Articol principal: Centura Kuiper.

Reprezentarea grafică a tuturor obiectelor din Centura Kuiper cunoscute în anul 2007

Centura Kuiper este un inel mare, plin cu resturi, similar cu centura de asteroizi, în el fiind în principal obiecte care sunt compuse în primul rând din gheață.^[93] Aceasta se întinde între 30 și 50 UA de la Soare. Deși se consideră că conține zeci de planete pitice, el este compus în principal din corpuri mici din Sistemului Solar. Multe dintre obiectele mai mari centura Kuiper, ca Quaoar, Varuna și Orcus, pot fi recunoscute ca planete pitice dacă vor fi date suplimentare despre ele. Se estimează că acolo sunt peste 100.000 de obiecte cu un diametru mai mare de 50 km, dar masa totală a centurii Kuiper se considerat a fi doar o zecime sau chiar o sutime din masa Pământului.^[10] Multe obiecte din centura Kuiper au mai mulți sateliți,^[94] iar cele mai multe au orbite care le duce în afara planului ecliptic.^[95]

Centura Kuiper poate fi împărțită în centura classică și rezonantă.^[93] Rezonantele au o orbită legată de cea a lui Neptun (de exemplu, orbitează Soarele de două ori pentru fiecare trei orbitări a lui Neptun, sau o dată la fiecare două). Prima rezonanță are loc în orbita lui Neptun. Centura clasică constă în obiecte care nu au rezonanță cu Neptun, și se întinde de la aproximativ 39,4 UA până la 47,7 UA.^[96] Obiectele din centura clasică Kuiper se clasifică ca cubewano, dupa ce a fost descoperit primul obiect de acest fel, (15760) 1992 QB₁, și până acum au o orbită asemănătoare cu orbita lor inițială care avea o excentritate mică.^[97]

Pluto și Charon [modificare]

Perioada orbitală a lui Pluto este de 248 de ani; Pluto este o planetă unică datorită formei orbitei sale, unice printre celelalte planete ale Sistemului Solar.

Planeta pitică Pluto (la ~39 UA distanță de Soare) este cel mai mare obiect cunoscut din centura Kuiper. Când a fost descoperit în 1930, era considerat a noua planetă; acest lucru s-a schimbat în 2006 când s-a adoptat o definție mai formală a unei planete. Pluto are o orbită aproximativ excentrică înclinată la 17 grade față de planul eclipticei, iar distanța sa față de Soare este de circa 29,7 UA la periheliu (când traversează orbita lui Neptun) și 49,5 UA la afeliu.

Charon, cel mai mare satelit al lui Pluto, este câteodată descris ca alcătuind un sistem binar cu Pluto, din moment ce cele două corpuri orbitează un baricentru de gravitate asupra suprafețelor lor (asta înseamnă că par a se „orbita reciproc”). În afară de Charon, sunt cunoscuți alți patru mai mici sateliți care orbitează planeta Pluto, și anume: P5, Nix, P4, și Hydra.

Comparaţie artistică a Eris, Pluto, Makemake, Haumea, Sedna, 2007 OR₁₀, Quaoar, Orcus și Pământul Earth.

Pluto are o rezonanță de 3:2 cu Neptun, asta însemnând că Pluto orbitează de două ori în jurul Soarelui la fiecare trei orbitări ale lui Neptun. Obiectele din centura Kuiper care posedă aceeași rezonanță orbitală sunt cunoscute ca obiecte obiecte plutino.^[98]

Makemake și Haumea [modificare]

Makemake (45,79 UA mediu), fiind mai mică ca Pluto este cel mai mare obiect cunoscut din centura Kuiper clasică (adică el nu este confirmat într-o resonanță cu Neptun). Makemake este cel mai luminos obiect din centura Kuiper după Pluto. A fost numită și desemnată ca o planetă pitică în 2008.^[2] Orbita sa este mult mai înclinat decât ce a lui Pluto, la 29°.^[99]

Haumea (43,13 UA mediu) are o orbită similară cu cea a lui Makemake cu excepția faptului că este prinsă într-o rezonanță orbitală de 7:12 cu Neptun.^[100] Este de aproape aceeași mărime ca și Makemake și are doi sateliți naturali. O rotație rapidă, de 3,9 ore o face de o formă alungită și aplatizată. A fost numită și desemnată ca o planetă pitică în 2008.^[101]

Discul împrăștiat [modificare]

Articol principal: Discul împrăștiat.

Discul împrăștiat, ce se suprapune peste centura lui Kuiper dar se extinde mult în afara acestuia, este posibila sursă a cometelor de perioadă scurtă. Se crede că obiectele din discul împrăștiat au fost transformate în obiecte neregulate datorită influenței gravitaționale a migrației timpurii a lui Neptun. Multe astfel de obiecte au periheliul undeva în centura Kuiper dar afeliul mult în afara sa (unele obiecte au afeliul și la 150 UA depărtare de Soare). Orbitele obiectelor din discul împrăștiat sunt de asemenea foarte înclinate față de planul eclipticei, și adesea sunt chiar perpendiculare pe aceasta. Unii astronomi consideră discul împrăștiat a fi pur și simplu o altă regiune a centurii Kuiper, iar obiectele discului împrăștiat sunt considerate „obiecte împrăștiate din centura Kuiper”.^[102] Unii astronomie de asemenea clasifică centaurii ca obiecte împrăștiate de interior ale centurii Kuiper împreună cu obiectele împrăștiate din discul împrăștiat.^[103]

Eris [modificare]

Eris (68 UA distanță medie față de la Soare) este cel mai mare obiect din discul împrăștiat cunoscut și cauzează incertitudini în ceea ce privește definirea unei planete, din moment ce el este cu 25% mai mare decât Pluto^[104] și cam cu același diametru. Este cel mai mare dintre planetele pitice cunoscute. Are un singur satelit, Dysnomia. Ca și pluto, orbita sa este puternic excentrică, periheliul fiind la 38,2 UA (aproximativ distanța lui Pluto față de Soare) și afeliul la 97,6 UA, fiind puternic înclinată față de planul ecliptice.

Regiuni mai îndepărtate [modificare]

Punctul în care se încheie sistemul solar și începe spațiul interstelar nu este definit cu precizie, deoarece granițele sale exterioare sunt modelate de două forțe distincte: vântul solar și gravitația Soarelui. Limita exterioară a influenței vântului solar este de aproximativ de patru ori distanța de la Pluto la Soare; această heliopauză este considerată începutul mediului interstelar.^[51] Cu toate acestea, sfera lui Hill a Soarelui, raza efectivă de dominație gravitațională a sa, se crede că se extinde până la o mie de ori mai departe.^[105]

Heliopauză [modificare]

Harta atomilor energetic neutrali a helioînvelişului și heliopauzei de IBEX. Acreditare: NASA/Goddard Space Flight Center Scientific Visualization Studio.

Heliosfera este împărțită în două regiuni distincte. Vântul solar călătorește cu o viteză de până la aproximativ 400 km/s până când se ciocnește cu vântul interstelar; un flux de plasmă în mediul interstelar. Coliziunea are loc la încetarea șocului, care este aproximativ de 80-100 UA de la Soare din direcția opusă vântului mediului interstelar și aproximativ 200 UA de la Soare din direcția vântului.^[106] Aici vântul încetinește dramatic, se condensează și devine mai turbulent,^[106] formând o structură ovală mare cunoscută sub numele de helioînveliș. Această structură se crede că arată și se comportă foarte mult ca coada unei comete și se extinde în exterior până la 40 UA în partea direcției opuse vântului, dar coada este de mai multe ori că distanța decât distanța direcției vântului; dar probele de pe Cassini și nava spațială Interstellar Boundary Explorer sugerează că aceasta este, de fapt, forțată într-o formă de bule sub acțiunea de constrângere a câmpului magnetic interstelar.^[107] Voyager 1 și Voyager 2 au raportat că au trecut încetarea șocului și au intrat în helioînveliș, la 94 UA și respectiv 84 UA de la Soare.^[108]^[109] Limita exterioară a heliosferei, heliopauza, este punctul în care vântul solar în cele din urmă se termină și se începe spațiului interstelar.^[51]

Forma și marginea exterioară a heliosferei sunt probabil afectate de dinamica fluidelor a interacțiunilor cu mediul interstelar^[106] precum și de câmpuri magnetice solare existente la sud, de exemplu este direct modelat de emisfera nordică care se extinde cu 9 UA mai departe decât emisfera sudică. Dincolo de heliopauza, în jurul valorii de 230 UA, se află arcul de șoc, o „urmă” de plasmă lăsată de Soare când acesta călătorește prin Calea Lactee.^[110]

Nici o navă spațială încă nu a depășit heliopauza, așa că este imposibil să cunoaște condițiile din spațiul interstelar local. Se așteaptă ca nava spațială Voyager NASA va trece în următorul deceniu heliopauza și va transmite date valoroase privind nivelurile de radiații și vântul solar ce se întoarce spre Pământ.^[111] Cât de bine Heliosfera apără sistemul solar de razele cosmice este încă rău cunoscut. O echipă finanțată de NASA a dezvoltat un concept de „Misiune Viziune”, care are scopul de a trimite o sondă spre heliosferă.^[112]^[113]

Sedna [modificare]

90377 Sedna (525,86 UA mediu) eu un obiect mare, roșiatic, cu o orbită eliptică care este de aproximativ 76 UA la periheliu și 928 UA la afeliu și care durează 12.050 de ani. Mike Brown, omul care a descoperit acest obiect în 2003, afirmă că aceast obiect nu poate face parte din discul împrăștiat sau centura Kuiper astfel cum periheliu este prea îndepărtat ca să poată fi afectat de migrațiea lui Neptun. El și alți astronomi consideră că acest obiect este de un tip cu totul nou, în care mai poate fi inclus obiectul 2000 CR₁₀₅, care are un periheliu de 45 UA și un afeliu de 415 UA, și o perioadă orbitală de 3.420 de ani.^[114] Brown denumește această populație ca „norul lui Oort interior”, așa cum este posibil să se fi format printr-un proces similar, deși este mult mai aproape de Soare.^[115] Sedna este foarte asemănătoare cu o planetă pitică, deși forma sa încă nu este determinată.

Norul lui Oort [modificare]

Articol principal: Norul lui Oort.

O redare artistică a norului lui Oort, norului lui Hill şi centurii Kuiper

Norul lui Oort este un nor ipotetic de formă sferică cu până la un trilion de obiecte de gheață, care este considerat a fi sursa pentru toate comete de lungă durată și înconjoară sistemul solar la o distastanță de aproximativ 50.000 UA (în jur de 1 an-lumină (al)), și posibil până la 100.000 UA (1,87 al). Acesta este considerat a fi compus din comete care au fost aruncate din Sistemul Solar interior de interacțiunile gravitaționale cu planetele exterioare. Obiectele din norul lui Oort se mișcă foarte încet, și pot fi perturbate de evenimente rare, cum ar fi coliziunile, efectele gravitaționale ale unei stele în trecere sau mareea galactică, o forță mareică exercitată de către Calea Lactee.^[116]^[117]

Limite [modificare]

Vezi și: Vulcanoid (asteroid), Planeta X, Nemesis (stea ipotetică), și Tyche (planetă ipotetică)

O mare parte din sistemul solar este încă necunoscut. Câmpul gravitațional al Soarelui este estimat să domine forțele gravitaționale ale stelelor din apropierea de 2 ani-lumină (125.000 UA). Estimările mai mici pentru raza norului lui Oort, ca contrast, nu-l pun mai departe de 50.000 UA.^[118] În ciuda descoperirilor cum ar fi Sedna, regiunea dintre centura Kuiper și norul lui Oort, o zonă cu raza de zeci de mii de UA, este încă practic necunoscută. Există, de asemenea, studii în curs de desfășurare ale regiunii dintre Mercur și Soare.^[119] Mai pot fi descoperite obiecte în regiunile neexplorate ale Sistemului Solar.

În noiembrie 2012, NASA a anunțat că Voyager 1 a abordat zona de tranzit cu limita exterioară a sistemului solar, instrumentele sale detectând o intensificare bruscă a câmpului magnetic. Nici o schimbare în direcția câmpului magnetic n-a avut loc, ceea ce oamenii de știință din NASA interpretează în a indica că Voyager 1 nu a părăsit Sistemul Solar.^[120]

Contextul galactic [modificare]

Localizarea Sistemului Solar în raport cu galaxia noastră.

Sistemul solar este localizat în galaxia Calea Lactee, o galaxie spiralată cu un diametru de aproximativ 100 000 de ani-lumină, ce conține în total circa 200 de miliarde de stele.^[121] Ca localizare generală, Soarele se află în cadrul uneia dintre brațele (sau spiralele) exterioare ale Căii Lactee, cunoscut ca Brațul Orion, sau „Pintenul Local”.^[122] Soarele se află la aproximativ 25 000 și 28 000 de ani lumină distanță de Centrul Galactic,^[123] iar viteza sa în raport cu galaxia este de aproximativ 220 de kilometri pe secundă, astfel completează o revoluție galactică odată la 225-250 de milioane de ani. Această revoluție este cunoscută în limbajul științific ca an galactic al Sistemului Solar.^[124] Apexul solar, punctul spre care Soarele se deplasează în mișcarea lui prin Calea Lactee, se află în apropierea stelei strălucitoare Vega, dar la zona mărginașă dintre constelațiile Lira și Hercule.^[125] Planul eclipticei se află la un unghi de aproximativ 60° față de planul galactic.^[f]

Localizarea Sistemului Solar în galaxie este factorul care a determinat evoluția vieții pe Pământ. Orbita sa este aproape circulară, și vitezele orbitale din apropierea Soarelui sunt aproape la fel de rapide ca și cele ale brațelor spirale. Prin urmare, Soarele tranzitează brațele galaxiei foarte rar. Deoarece în zona orbitală a Soarelui (adică în zona brațelor spirale) există mai puține supernove, instabilități gravitaționale și radiații care ar putea distruge Sistemul Solar, astfel Pământul a avut lungi perioade de stabilitate în care viața a putut să prospere.^[127] De asemenea, Sistemul Solar se află poziționat cu mult în afara zonelor foarte aglomerate cu stele ale centrului galactic. În apropierea centrului, forțele gravitaționale venite de la alte stele ar putea smulge obiectele afla în Norul lui Oort și să trimită multe comete înspre Sistemul Solar interior, producând coliziune cu probabile implicații catastrofale pentru viața de pe Pământ. Radiațiile intense ale centrului galactic ar putea, de asemenea, să perturbe evoluția formelor de viață complexe.^[127] Chiar și pentru locația curentă a Sistemului Solar, unii savanți au presupus ca acum 35 000 de ani, unele supernove să fi afectat negativ viața de pe Pământ, prin aruncarea unor fragmente de nucleu stelar spre Soare sub forma unor fire de praf radioactive și chiar obiecte mai mari, asemănătoare cometelor.^[128]

Vecinătate [modificare]

În imediata vecinătate galactică a Sistemului Solar se află Norul Local Interstelar, un nor astronomic dens dintr-o altă regiune împrăștiată cunoscută ca Bula Locală, o cavitate în formă de clepsidră din mediul interstelar de cel puțin 300 de ani lumină în lungime. Bula este saturată cu plasmă de temperatură înaltă ceea ce sugerează că a fost produsă recent de unele supernove.^[129]

Sunt relativ câteva stele aflate la mai puțin de zece ani lumină (95 de trilioane de km) de Soare. Cel mai apropiat este sistemul triplu stele Alfa Centauri, din constelația Centaurul, aflat la 4,4 ani lumină distanță și compus dintr-o pereche de stele (Alfa Centauri A și B) asemănătoare Soarelui, în jurul cărora gravitează la o distanță de 0,2 ani-lumină pitica roșie Alfa Centauri C, de o luminozitate relativ mică. Aceasta din urmă este steaua cea mai apropiată de Soare, la o distanță de 4,24 ani-lumină, motiv pentru care mai este numită „Proxima Centauri”. Următoarele cele mai apropiate stele față de Soare sunt piticele roșii Steaua lui Barnard (la 5,9 ani lumină), Wolf 359 (7,8 ani lumină) și Lalande 21185 (8,3 ani lumină). Cea mai mare stea din lista celor mai apropiate este de departe Sirius, o stea luminoasă din Secvența Principală de stele a cărei masă este asemănătoare cu cea a Soarelui și orbitată de către o pitică albă denumită Sirius B. Se află la aproximativ 8,6 ani lumină distanță. Celelalte sisteme stelare mai apropiate de zece ani lumină sunt sistemul binar Luyten 726-8 dintre două stele pitice albe și roșii (la 8,7 ani lumină) și pitica roșie solitară Ross 154 (9,7 ani lumină).^[130] Cea mai apropiată stea solitară asemănătoare Soarelui este Tau Ceti, localizată la 11,9 ani lumină depărtare. Ea are aproximativ 80% din masa Soarelui, dar doar 60% din luminozitatea sa.^[131] Cea mai apropiată planetă extrasolară de Sistemul Solar se află în preajma stelei Alpha Centauri B. Una dintre planetele confirmate ale acesteia, Alpha Centauri Bb, are cel puțin 1,1 din masa Pământului și orbitează steaua la fiecare 3,236 zile.^[132]

O diagramă care arată locația noastră în Universul observabil. (Click aici pentru o imagine alternativă.)

Sistemul solar în imagini [modificare]

Câteva exemple vizuale ale celor mai apropiate obiecte din Sistemul Solar, selectate după mărime și detalii și sortate după volum. Soarele este de aproximativ 10 000 de ori mai mare și de 41 de trilioane de ori mai voluminos decât cele mai mic obiect prezentat (Prometeu). Listele mai includ: lista obiectelor din sistemul solar după mărime, listă de sateliți naturali, lista planetelor minore și lista cometelor.

Sistemul Solar

Soare (stea)	Jupiter (planetă)	Saturn (planetă)	Uranus (planetă)	Neptun (planetă)	Pământ (planetă)	Venus (planetă)

Marte (planetă)	Ganymede (satelitul lui Jupiter)	Titan (satelitul lui Saturn)	Mercur (planetă)	Callisto (satelitul lui Jupiter)	Io (satelitul lui Jupiter)	Lună (satelitul Pământului)

Europa (satelitul lui Jupiter)	Triton (satelitul lui Neptune)	Titania (satelitul lui Uranus)	Rhea (satelitul lui Saturn)	Oberon (satelitul lui Uranus)	Iapetus (satelitul lui Saturn)	Umbriel (satelitul lui Uranus)

Ariel (satelitul lui Uranus)	Dione (satelitul lui Saturn)	Tethys (satelitul lui Saturn)	Vesta (asteroid)	Enceladus (satelitul lui Saturn)	Miranda (satelitul lui Uranus)	Proteu (satelitul lui Neptun)

Mimas (satelitul lui Saturn)	Hyperion (satelitul lui Saturn)	Phoebe (satelitul lui Saturn)	Janus (satelitul lui Saturn)	Epimetheus (satelitul lui Saturn)	Prometheus (satelitul lui Saturn)	Pandora (satelitul lui Saturn)
Acest cadru: vizualizare • discuție • modificare

Soarele și planetele de la Mercur la Neptun desenate la scară conform distanței și mărimeilor.

Note [modificare]

^ Capitalizarea numelui este variată. UAI, organul autoritativ în privința nomenclaturilor astronomice, specifică valorificarea numele tuturor obiectelor individuale astronomice (Sistemul solar). Cu toate acestea, numele este frecvent pronunțată cu litere mici (sistemul solar) – de exemplu în Dicționarul Oxford al limbii engleze și Merriam-Webster's 11th Dicționarul enciclopedic
^ ^a ^b ^c ^d ^e ^f În acord cu definiția curentă, obiectele cu o orbită în jurul Soarelui sunt clasificate dinamic și fizic în trei categorii: planete, planete pitice și mici corpuri cerești din Sistemul solar:
- O planetă este un corp care orbitează în jurul Soarelui, are o masă suficientă pentru a lua o formă sferică și, are o dominație orbitală asupra tuturor obiectelor mai mici. Conform acestei definiții, în Sistemul solar sunt opt planete: Miercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun. Tot conform acestei definiții Pluto nu este planetă, deoarece el nu are o dominație orbitală asupra obiectelor din centura Kuiper^[1]
- O planetă pitică este un corp ceresc ce orbitează Soarele, fiind destul de masiv ca sub acțiunea propriei forțe gravitaționale să capete o formă sferică, dar care nu are dominație orbitală și nu este satelit.^[1] UAI a recunoscut cinci planete pitice: Ceres, Pluto, Haumea, Makemake și Eris.^[2] Cu toate acestea se crede că numai Ceres și Pluto au toate caracteristicile necesare conform acestei definiții. Altor obiecte precum Sedna, Orcus și Quaoar, li s-ar putea acorda statutul de planetă pitică în viitor.^[3] Planetele pitice care orbitează în regiunea trans-Neptuniană sunt numite „plutoizi”, deși acest termen nu este utilizat foarte des.^[4]
- Restul obiectelor care orbitează în jurul Soarelui sunt obiectele mici din sistemul solar.^[1]
^ Vezi Lista de sateliți naturali, pentru o listă completă a sateliților naturali ai celor opt planete și a primelor cinci planete pitice.
^ ^a ^b Masa sistemului solar (excluzând Soarele, Jupiter și Saturn), poate fi determinată prin însumarea tuturor maselor calculate pentru obiectele mai mari și folosind calcule brute pentru masele Norului lui Oort (care are masa aproximativ de 3 ori mai mare ca cea a Pământului)^[9], Centura Kuiper (care are aproximativ 0,1 din masa Pământului)^[10] și centura de asteroizi (estimată a avea 0,0005 din masa Pământului)^[11]. Totalul, rotunjit, dă o valoare aproximativă de ~37 mase ale Pământului sau 8,1% din masa care orbitează în jurul Soarelui. Cu masele combinate ale lui Uranus si Neptun (~31 mase trestre) scăzute, restul de materie, de ~6 mase terestre, cuprinde 1,3% din total.
^ Măsurătorile astronomice ale distanței în cadrul Sistemului Solar de fac în unități astronomice (UA). O UA este egală cu distanța medie dintre Pământ și Soare, sau 149,598,000 km. În medie, Pluto se află la 39 de UA de Soare iar Jupiter la aproximativ 5,2 UA. Un an lumină este echivalent cu 63,241 UA.
^ Dacă ψ reprezintă unghiul dintre polul nord al eclipticei și polul nord galactic, atunci:

$\cos\psi=\cos(\beta_g)\cos(\beta_e)\cos(\alpha_g-\alpha_e)+\sin(\beta_g)\sin(\beta_e)$ ,

unde $\beta_g=$ 27° 07′ 42.01″ și $\alpha_g=$ 12h 51m 26.282 reprezintă declinația și ascensia dreaptă a polului nord galactic,^[126] în timp ce $\beta_e=$ 66° 33′ 38.6″ și $\alpha_e=$ 18h 0m 00 sunt cele pentru polul nord al eclipticei. (Ambele perechi de coordonate sunt pentru epoca J2000.) Rezultatul calculului este de 60.19°.

Referințe [modificare]

^ ^a ^b ^c „The Final IAU Resolution on the definition of "planet" ready for voting”. IAU. 24 august 2006. http://www.iau.org/iau0602.423.0.html. Accesat la 2 martie 2007.
^ ^a ^b „Dwarf Planets and their Systems”. Working Group for Planetary System Nomenclature (WGPSN). U.S. Geological Survey. 7 noiembrie 2008. http://planetarynames.wr.usgs.gov/append7.html#DwarfPlanets. Accesat la 13 iulie 2008.
^ Ron Ekers. „IAU Planet Definition Committee”. International Astronomical Union. http://www.iau.org/public_press/news/release/iau0601/newspaper/. Accesat la 13 octombrie 2008.
^ „Plutoid chosen as name for Solar System objects like Pluto”. International Astronomical Union. June 11, 2008, Paris. http://www.iau.org/public_press/news/release/iau0804. Accesat la 11 iunie 2008.
^ "Today we know of more than a dozen dwarf planets in the solar system".The PI's Perspective
^ WC Rufus (1923). „The astronomical system of Copernicus”. Popular Astronomy 31: 510. Bibcode: 1923PA.....31..510R.
^ Weinert, Friedel (2009). Copernicus, Darwin, & Freud: revolutions in the history and philosophy of science. Wiley-Blackwell. p. 21. ISBN 978-1-4051-8183-9
^ M Woolfson (2000). „The origin and evolution of the solar system”. Astronomy & Geophysics 41 (1): 1.12. doi:10.1046/j.1468-4004.2000.00012.x.
^ Davoust, Emmanuel. "A hundred years of science at the Pic du Midi Observatory". arXiv:astro-ph/9707201
^ ^a ^b Audrey Delsanti and David Jewitt (2006). „The Solar System Beyond The Planets” (PDF). Institute for Astronomy, University of Hawaii. Arhivat din original la 29 ianuarie 2007. http://web.archive.org/web/20070129151907/http://www.ifa.hawaii.edu/faculty/jewitt/papers/2006/DJ06.pdf. Accesat la 3 ianuarie 2007.
^ ^a ^b Krasinsky, G. A. (1 iulie 2002). „Hidden Mass in the Asteroid Belt”. Icarus 158 (1): 98–105. doi:10.1006/icar.2002.6837. Bibcode: 2002Icar..158...98K.
^ Levison, H. F. (27 noiembrie 2003). „Formarea Centurii Kuiper prin transportul exterior al corpurilor în timpul migrației planetei Neptun”. Nature 426 (6965): 419–421. doi:10.1038/nature02120. PMID 14647375. http://www.nature.com/nature/journal/v426/n6965/abs/nature02120.html. Accesat la 2 martie 2013.
^ Harold F. Levison, Martin J Duncan (1997). „From the Kuiper Belt to Jupiter-Family Comets: The Spatial Distribution of Ecliptic Comets”. Icarus 127 (1): 13–32. doi:10.1006/icar.1996.5637. Bibcode: 1997Icar..127...13L.
^ Grossman, Lisa (13 august 2009). „Planet found orbiting its star backwards for first time”. NewScientist. http://www.newscientist.com/article/dn17603-planet-found-orbiting-its-star-backwards-for-first-time.html. Accesat la 2 martie 2013.
^ nineplanets.org. „An Overview of the Solar System”. http://www.nineplanets.org/overview.html. Accesat la 2 martie 2013.
^ Amir Alexander (2006). „New Horizons Set to Launch on 9-Year Voyage to Pluto and the Kuiper Belt”. The Planetary Society. http://www.planetary.org/news/2006/0116_New_Horizons_Set_to_Launch_on_9_Year.html. Accesat la 2 martie 2013.
^ ^a ^b Marochnik, L. and Mukhin, L. (1995). „"Is Solar System Evolution Cometary Dominated?”. in Shostak, G. S.. Progress in the Search for Extraterrestrial Life. 74. pp. 83. http://adsabs.harvard.edu/abs/1995ASPC...74...83M.
^ doi:10.1088/2041-8205/731/2/L42 10.1088/2041-8205/731/2/L42
Această referință va fi completată automat în următoarele minute. Puteți sări peste perioada de așteptare sau puteți extinde citarea manual
^ „Dawn: A Journey to the Beginning of the Solar System”. Space Physics Center: UCLA. 2005. http://www-ssc.igpp.ucla.edu/dawn/background.html. Accesat la 2 martie 2013.
^ „The Sun's Vital Statistics”. Stanford Solar Center. http://solar-center.stanford.edu/vitalstats.html. Accesat la 2 martie 2013. , citând Eddy, J. (1979). A New Sun: The Solar Results From Skylab. NASA. p. 37. NASA SP-402. http://history.nasa.gov/SP-402/contents.htm
^ Williams, Dr. David R. (7 septembrie 2006). „Saturn Fact Sheet”. NASA. http://nssdc.gsfc.nasa.gov/planetary/factsheet/saturnfact.html. Accesat la 31 iulie 2007.
^ Williams, Dr. David R. (16 noiembrie 2004). „Jupiter Fact Sheet”. NASA. http://nssdc.gsfc.nasa.gov/planetary/factsheet/jupiterfact.html. Accesat la 2 martie 2013.
^ Paul Robert Weissman, Torrence V. Johnson (2007). Encyclopedia of the solar system. Academic Press. p. 615. ISBN 0-12-088589-1
^ doi:10.1016/S0273-1177(03)00578-7 10.1016/S0273-1177(03)00578-7
Această referință va fi completată automat în următoarele minute. Puteți sări peste perioada de așteptare sau puteți extinde citarea manual
^ ^a ^b ^c doi:10.1016/0032-0633(95)00061-5
Această referință va fi completată automat în următoarele minute. Puteți sări peste perioada de așteptare sau puteți extinde citarea manual
^ ^a ^b ^c ^d doi:10.1016/S0032-0633(99)00088-4 10.1016/S0032-0633(99)00088-4
Această referință va fi completată automat în următoarele minute. Puteți sări peste perioada de așteptare sau puteți extinde citarea manual
^ Michael Zellik (2002). Astronomy: The Evolving Universe (ed. 9th). Cambridge University Press. p. 240. ISBN 0-521-80090-0. OCLC 223304585 46685453
^ Placxo, Kevin W.; Gross, Michael (2006). Astrobiology: a brief introduction. JHU Press. p. 66. ISBN 978-0-8018-8367-5. http://books.google.com/?id=2JuGDL144BEC&pg=PA66&dq=inventory+volatiles+hydrogen&q=inventory%20volatiles%20hydrogen
^ Guy Ottewell (1989). „The Thousand-Yard Model |subtitle The Earth as a Peppercorn”. NOAO Educational Outreach Office. http://www.noao.edu/education/peppercorn/pcmain.html. Accesat la 2 martie 2013.
^ „Tours of Model Solar Systems”. University of Illinois. http://internal.psychology.illinois.edu/~wbrewer/solarmodel.html. Accesat la 2 martie 2013.
^ „Luleå är Sedna. I alla fall om vår sol motsvaras av Globen i Stockholm.”. Norrbotten Kuriren (in swedish). http://www.kuriren.nu/arkiv/2005/11/17/Lokalt/1510647/Lule%C3%A5-%C3%A4r-Sedna.aspx. Accesat la 2 martie 2013.
^ Datele sunt în baza că în meteoriți s-a găsit cel mai vechi inclusion, și se consideră a fi data de formare a materialului solid în primul colaps al nebuloasei.
A. Bouvier and M. Wadhwa. "The age of the solar system redefined by the oldest Pb-Pb age of a meteoritic inclusion." Nature Geoscience, în presă, 2010. doi:10.1038/NGEO941
^ ^a ^b ^c „Lecture 13: The Nebular Theory of the origin of the Solar System”. University of Arizona. http://atropos.as.arizona.edu/aiz/teaching/nats102/mario/solar_system.html. Accesat la 9 martie 2013.
^ Irvine, W. M. (1983). „The chemical composition of the pre-solar nebula”. Cometary exploration; Proceedings of the International Conference. 1. pp. 3. Bibcode: 1983coex....1....3I.
^ Greaves, Jane S. (7 ianuarie 2005). „Disks Around Stars and the Growth of Planetary Systems”. Science 307 (5706): 68–71. doi:10.1126/science.1101979. PMID 15637266. Bibcode: 2005Sci...307...68G.
^ „Present Understanding of the Origin of Planetary Systems”. National Academy of Sciences. 5 aprilie 2000. http://www.nap.edu/openbook.php?record_id=1732&page=21. Accesat la 11 martie 2013.
^ Boss, A. P.; Durisen, R. H. (2005). „Chondrule-forming Shock Fronts in the Solar Nebula: A Possible Unified Scenario for Planet and Chondrite Formation”. The Astrophysical Journal 621 (2): L137. doi:10.1086/429160. Bibcode: 2005ApJ...621L.137B.
^ Sukyoung Yi; Pierre Demarque; Yong-Cheol Kim; Young-Wook Lee; Chang H. Ree; Thibault Lejeune; Sydney Barnes (2001). „Toward Better Age Estimates for Stellar Populations: The $Y^{2}$ Isochrones for Solar Mixture”. Astrophysical Journal Supplement 136: 417. doi:10.1086/321795. Bibcode: 2001ApJS..136..417Y.
^ A. Chrysostomou, P. W. Lucas (2005). „The Formation of Stars”. Contemporary Physics 46 (1): 29. doi:10.1080/0010751042000275277. Bibcode: 2005ConPh..46...29C.
^ K. P. Schroder, Robert Cannon Smith (2008). „Distant future of the Sun and Earth revisited”. Monthly Notices of the Royal Astronomical Society 386 (1): 155–163. doi:10.1111/j.1365-2966.2008.13022.x. Bibcode: 2008MNRAS.386..155S.
^ Pogge, Richard W. (1997). „The Once & Future Sun” (lecture notes). New Vistas in Astronomy. Arhivat din original la 27 mai 2005. http://web.archive.org/web/20050527094435/http://www-astronomy.mps.ohio-state.edu/Vistas/. Accesat la 11 martie 2013.
^ „Sun: Facts & Figures”. NASA. Arhivat din original la 2 ianuarie 2008. http://web.archive.org/web/20080102034758/http://solarsystem.nasa.gov/planets/profile.cfm?Object=Sun&Display=Facts&System=Metric. Accesat la 2 martie 2013.
^ Zirker, Jack B. (2002). Journey from the Center of the Sun. Princeton University Press. pp. 120–127. ISBN 978-0-691-05781-1
^ „Why is visible light visible, but not other parts of the spectrum?”. The Straight Dome. 2003. http://www.straightdope.com/columns/read/2085/why-is-visible-light-visible-but-not-other-parts-of-the-spectrum. Accesat la 2 martie 2013.
^ ^a ^b Than, Ker (30 ianuarie 2006). „Astronomers Had it Wrong: Most Stars are Single”. SPACE.com. http://www.space.com/scienceastronomy/060130_mm_single_stars.html. Accesat la 2 martie 2013.
^ Smart, R. L.; Carollo, D.; Lattanzi, M. G.; McLean, B.; Spagna, A. (2001). „The Second Guide Star Catalogue and Cool Stars”. in Hugh R. A. Jones and Iain A. Steele. Ultracool Dwarfs: New Spectral Types L and T. Springer. pp. 119. Bibcode: 2001udns.conf..119S.
^ Nir J. Shaviv (2003). „Towards a Solution to the Early Faint Sun Paradox: A Lower Cosmic Ray Flux from a Stronger Solar Wind”. Journal of Geophysical Research 108 (A12): 1437. doi:10.1029/2003JA009997. Bibcode: 2003JGRA..108.1437S.
^ T. S. van Albada, Norman Baker (1973). „On the Two Oosterhoff Groups of Globular Clusters”. Astrophysical Journal 185: 477–498. doi:10.1086/152434. Bibcode: 1973ApJ...185..477V.
^ Charles H. Lineweaver (9 martie 2001). „An Estimate of the Age Distribution of Terrestrial Planets in the Universe: Quantifying Metallicity as a Selection Effect”. Icarus 151 (2): 307–313. doi:10.1006/icar.2001.6607. Bibcode: 2001Icar..151..307L.
^ „Solar Physics: The Solar Wind”. Marshall Space Flight Center. 16 iulie 2006. http://solarscience.msfc.nasa.gov/SolarWind.shtml. Accesat la 3 octombrie 2006.
^ ^a ^b ^c „Voyager Enters Solar System's Final Frontier”. NASA. http://www.nasa.gov/vision/universe/solarsystem/voyager_agu.html. Accesat la 2 aprilie 2007.
^ Phillips, Tony (15 februarie 2001). „The Sun Does a Flip”. Science@NASA. http://science.nasa.gov/headlines/y2001/ast15feb_1.htm. Accesat la 4 februarie 2007.
^ A Star with two North Poles, April 22, 2003, Science @ NASA
^ Riley, Pete (2002). „Modeling the heliospheric current sheet: Solar cycle variations”. Journal of Geophysical Research 107. doi:10.1029/2001JA000299. Bibcode: 2002JGRA.107g.SSH8R. http://ulysses.jpl.nasa.gov/science/monthly_highlights/2002-July-2001JA000299.pdf.
^ Lundin, Richard (9 martie 2001). „Erosion by the Solar Wind”. Science 291 (5510): 1909. doi:10.1126/science.1059763. PMID 11245195.
^ Langner, U. W. (2005). „Effects of the position of the solar wind termination shock and the heliopause on the heliospheric modulation of cosmic rays”. Advances in Space Research 35 (12): 2084–2090. doi:10.1016/j.asr.2004.12.005. Bibcode: 2005AdSpR..35.2084L.
^ „Long-term Evolution of the Zodiacal Cloud”. 1998. http://astrobiology.arc.nasa.gov/workshops/1997/zodiac/backman/IIIc.html. Accesat la 3 februarie 2007.
^ „ESA scientist discovers a way to shortlist stars that might have planets”. ESA Science and Technology. 2003. http://sci.esa.int/science-e/www/object/index.cfm?fobjectid=29471. Accesat la 3 februarie 2007.
^ Landgraf, M. (1 mai 2002). „Origins of Solar System Dust beyond Jupiter”. The Astronomical Journal 123 (5): 2857–2861. doi:10.1086/339704. Bibcode: 2002AJ....123.2857L. http://astron.berkeley.edu/~kalas/disksite/library/ladgraf02.pdf. Accesat la 9 februarie 2007.
^ „Inner Solar System”. NASA Science (Planets). http://nasascience.nasa.gov/planetary-science/exploring-the-inner-solar-system. Accesat la 9 mai 2009.
^ Schenk P., Melosh H. J. (1994), Lobate Thrust Scarps and the Thickness of Mercury's Lithosphere, Abstracts of the 25th Lunar and Planetary Science Conference, 1994LPI....25.1203S
^ Bill Arnett (2006). „Mercury”. The Nine Planets. http://www.nineplanets.org/mercury.html. Accesat la 2 martie 2013.
^ Benz, W., Slattery, W. L., Cameron, A. G. W. (1988), Collisional stripping of Mercury's mantle, Icarus, v. 74, p. 516–528.
^ Cameron, A. G. W. (1985), The partial volatilization of Mercury, Icarus, v. 64, p. 285–294.
^ Mark Alan Bullock (1997) (PDF). The Stability of Climate on Venus. Southwest Research Institute. http://www.boulder.swri.edu/~bullock/Homedocs/PhDThesis.pdf. Accesat la 3 martie 2013.
^ Paul Rincon (1999). „Climate Change as a Regulator of Tectonics on Venus” (PDF). Johnson Space Center Houston, TX, Institute of Meteoritics, University of New Mexico, Albuquerque, NM. http://www.boulder.swri.edu/~bullock/Homedocs/Science2_1999.pdf. Accesat la 3 martie 2013.
^ „What are the characteristics of the Solar System that lead to the origins of life?”. NASA Science (Big Questions). http://science.nasa.gov/planetary-science/big-questions/what-are-the-characteristics-of-the-solar-system-that-lead-to-the-origins-of-life-1/. Accesat la 3 martie 2013.
^ Anne E. Egger, M.A./M.S.. „Earth's Atmosphere: Composition and Structure”. VisionLearning.com. http://www.visionlearning.com/library/module_viewer.php?c3=&mid=107&l=. Accesat la 3 martie 2013.
^ David C. Gatling, Conway Leovy (2007). „Mars Atmosphere: History and Surface Interactions”. in Lucy-Ann McFadden et. al.. Encyclopaedia of the Solar System. pp. 301–314
^ David Noever (2004). „Modern Martian Marvels: Volcanoes?”. NASA Astrobiology Magazine. http://www.astrobio.net/news/modules.php?op=modload&name=News&file=article&sid=1360&mode=thread&order=0&thold=0. Accesat la 3 martie 2013.
^ „Mars: A Kid's Eye View”. NASA. http://solarsystem.nasa.gov/planets/profile.cfm?Object=Mars&Display=Kids. Accesat la 3 martie 2013.
^ Scott S. Sheppard, David Jewitt, and Jan Kleyna (2004). „A Survey for Outer Satellites of Mars: Limits to Completeness”. Astronomical Journal. http://www2.ess.ucla.edu/~jewitt/papers/2004/SJK2004.pdf. Accesat la 3 martie 2013.
^ „Are Kuiper Belt Objects asteroids? Are large Kuiper Belt Objects planets?”. Cornell University. http://curious.astro.cornell.edu/question.php?number=601. Accesat la 3 martie 2013.
^ Petit, J.-M.; Morbidelli, A.; Chambers, J. (2001). „The Primordial Excitation and Clearing of the Asteroid Belt” (PDF). Icarus 153 (2): 338–347. doi:10.1006/icar.2001.6702. Bibcode: 2001Icar..153..338P. http://www.gps.caltech.edu/classes/ge133/reading/asteroids.pdf. Accesat la 3 martie 2013.
^ „IAU Planet Definition Committee”. International Astronomical Union. 2006. http://www.iau.org/public_press/news/release/iau0601/newspaper/. Accesat la 3 martie 2013.
^ „New study reveals twice as many asteroids as previously believed”. ESA. 2002. http://www.esa.int/esaCP/ESAASPF18ZC_index_0.html. Accesat la 3 martie 2013.
^ Beech, M.; Steel (1 septembrie 1995). „On the Definition of the Term Meteoroid”. Quarterly Journal of the Royal Astronomical Society 36 (3): 281–284. Bibcode: 1995QJRAS..36..281B.
^ „History and Discovery of Asteroids” (DOC). NASA. http://dawn.jpl.nasa.gov/DawnClassrooms/1_hist_dawn/history_discovery/Development/a_modeling_scale.doc. Accesat la 3 martie 2013.
^ Phil Berardelli (2006). „Main-Belt Comets May Have Been Source Of Earths Water”. SpaceDaily. http://www.spacedaily.com/reports/Main_Belt_Comets_May_Have_Been_Source_Of_Earths_Water.html. Accesat la 3 martie 2013.
^ Barucci, M. A.; Kruikshank, D.P.; Mottola S.; Lazzarin M. (2002). „Physical Properties of Trojan and Centaur Asteroids”. Asteroids III. Tucson, Arizona: University of Arizona Press. pp. 273–87
^ A. Morbidelli, W. F. Bottke Jr., Ch. Froeschlé, P. Michel; Bottke; Froeschlé; Michel (1 ianuarie 2002). W. F. Bottke Jr., A. Cellino, P. Paolicchi, and R. P. Binzel. ed. „Origin and Evolution of Near-Earth Objects” (PDF). Asteroids III (University of Arizona Press): 409–422. Bibcode: 2002aste.conf..409M. http://www.boulder.swri.edu/~bottke/Reprints/Morbidelli-etal_2002_AstIII_NEOs.pdf.
^ Jack J. Lissauer, David J. Stevenson (2006). „Formation of Giant Planets” (PDF). NASA Ames Research Center; California Institute of Technology. http://www.gps.caltech.edu/uploads/File/People/djs/lissauer&stevenson(PPV).pdf. Accesat la 16 ianuarie 2006.
^ Pappalardo, R T (1999). „Geology of the Icy Galilean Satellites: A Framework for Compositional Studies”. Brown University. http://www.agu.org/cgi-bin/SFgate/SFgate?&listenv=table&multiple=1&range=1&directget=1&application=fm99&database=%2Fdata%2Fepubs%2Fwais%2Findexes%2Ffm99%2Ffm99&maxhits=200&=%22P11C-10%22. Accesat la 16 ianuarie 2006.
^ Kargel, J. S. (1994). „Cryovolcanism on the icy satellites”. Earth, Moon, and Planets 67: 101–113. doi:10.1007/BF00613296. Bibcode: 1995EM&P...67..101K.
^ Hawksett, David; Longstaff, Alan; Cooper, Keith; Clark, Stuart; Longstaff; Cooper; Clark (2005). „10 Mysteries of the Solar System”. Astronomy Now 19: 65. Bibcode: 2005AsNow..19h..65H.
^ Podolak, M.; Reynolds, R. T.; Young, R. (1990). „Post Voyager comparisons of the interiors of Uranus and Neptune”. NASA, Ames Research Center 17 (10): 1737. doi:10.1029/GL017i010p01737. Bibcode: 1990GeoRL..17.1737P.
^ Duxbury, N. S., Brown, R. H. (1995). „The Plausibility of Boiling Geysers on Triton”. Beacon eSpace. http://trs-new.jpl.nasa.gov/dspace/handle/2014/28034?mode=full. Accesat la 16 ianuarie 2006.
^ John Stansberry, Will Grundy, Mike Brown, Dale Cruikshank, John Spencer, David Trilling, Jean-Luc Margot (2007). „Physical Properties of Kuiper Belt and Centaur Objects: Constraints from Spitzer Space Telescope”. The Solar System Beyond Neptune. pp. 161. Bibcode: 2008ssbn.book..161S.
^ Patrick Vanouplines (1995). „Chiron biography”. Vrije Universitiet Brussel. http://www.vub.ac.be/STER/www.astro/chibio.htm. Accesat la 23 iunie 2006.
^ Sekanina, Zdeněk (2001). „Kreutz sungrazers: the ultimate case of cometary fragmentation and disintegration?”. Publications of the Astronomical Institute of the Academy of Sciences of the Czech Republic 89: 78–93. Bibcode: 2001PAICz..89...78S.
^ Królikowska, M. (2001). „A study of the original orbits of hyperbolic comets”. Astronomy & Astrophysics 376 (1): 316–324. doi:10.1051/0004-6361:20010945. Bibcode: 2001A&A...376..316K.
^ Whipple, Fred L. (1992). „The activities of comets related to their aging and origin”. Celestial Mechanics and Dynamical Astronomy 54: 1–11. doi:10.1007/BF00049540. Bibcode: 1992CeMDA..54....1W.
^ ^a ^b Stephen C. Tegler (2007). „Kuiper Belt Objects: Physical Studies”. in Lucy-Ann McFadden et. al.. Encyclopedia of the Solar System. pp. 605–620
^ doi:10.1086/501524 10.1086/501524
Această referință va fi completată automat în următoarele minute. Puteți sări peste perioada de așteptare sau puteți extinde citarea manual
^ Chiang et al.; Jordan, A. B.; Millis, R. L.; Buie, M. W.; Wasserman, L. H.; Elliot, J. L.; Kern, S. D.; Trilling, D. E. et al. (2003). „Resonance Occupation in the Kuiper Belt: Case Examples of the 5:2 and Trojan Resonances”. The Astronomical Journal 126 (1): 430–443. doi:10.1086/375207. Bibcode: 2003AJ....126..430C. http://www.boulder.swri.edu/~buie/biblio/pub047.pdf. Accesat la 15 august 2009.
^ M. W. Buie, R. L. Millis, L. H. Wasserman, J. L. Elliot, S. D. Kern, K. B. Clancy, E. I. Chiang, A. B. Jordan, K. J. Meech, R. M. Wagner, D. E. Trilling (2005). „Procedures, Resources and Selected Results of the Deep Ecliptic Survey”. Earth, Moon, and Planets 92 (1): 113. doi:10.1023/B:MOON.0000031930.13823.be. Bibcode: 2003EM&P...92..113B.
^ E. Dotto1, M. A. Barucci2, and M. Fulchignoni (24 august 2006). „Beyond Neptune, the new frontier of the Solar System” (PDF). http://sait.oat.ts.astro.it/MSAIS/3/PDF/20.pdf. Accesat la 26 decembrie 2006.
^ Fajans, J. (1 octombrie 2001). „Autoresonant (nonstationary) excitation of pendulums, Plutinos, plasmas, and other nonlinear oscillators”. American Journal of Physics 69 (10): 1096–1102. doi:10.1119/1.1389278. http://ist-socrates.berkeley.edu/~fajans/pub/pdffiles/AutoPendAJP.pdf. Accesat la 26 decembrie 2006.
^ Marc W. Buie (5 aprilie 2008). „Orbit Fit and Astrometric record for 136472”. SwRI (Space Science Department). http://www.boulder.swri.edu/~buie/kbo/astrom/136472.html. Accesat la 15 iulie 2012.
^ Michael E. Brown. „The largest Kuiper belt objects” (PDF). CalTech. http://www.gps.caltech.edu/~mbrown/papers/ps/kbochap.pdf. Accesat la 15 iulie 2012.
^ „News Release – IAU0807: IAU names fifth dwarf planet Haumea”. International Astronomical Union. 17 septembrie 2008. http://www.iau.org/public_press/news/release/iau0807/. Accesat la 15 iulie 2012.
^ David Jewitt (2005). „The 1000 km Scale KBOs”. University of Hawaii. http://www2.ess.ucla.edu/~jewitt/kb/big_kbo.html. Accesat la 4 martie 2013.
^ „List Of Centaurs and Scattered-Disk Objects”. IAU: Minor Planet Center. http://www.minorplanetcenter.org/iau/lists/Centaurs.html. Accesat la 4 martie 2013.
^ doi:10.1126/science.1139415 10.1126/science.1139415
Această referință va fi completată automat în următoarele minute. Puteți sări peste perioada de așteptare sau puteți extinde citarea manual
^ Littmann, Mark (2004). Planets Beyond: Discovering the Outer Solar System. Courier Dover Publications. pp. 162–163. ISBN 978-0-486-43602-9
^ ^a ^b ^c Fahr, H. J.; Kausch, T.; Scherer, H.; Kausch; Scherer (2000). „A 5-fluid hydrodynamic approach to model the Solar System-interstellar medium interaction” (PDF). Astronomy & Astrophysics 357: 268. Bibcode: 2000A&A...357..268F. http://aa.springer.de/papers/0357001/2300268.pdf. Vezi Figura 1 și 2.
^ NASA/JPL (2009). „Cassini's Big Sky: The View from the Center of Our Solar System”. http://www.jpl.nasa.gov/news/features.cfm?feature=2370&msource=F20091119&tr=y&auid=5615216. Accesat la 20 decembrie 2009.
^ Stone, E. C.; Cummings, A. C.; McDonald, F. B.; Heikkila, B. C.; Lal, N.; Webber, W. R. (1 septembrie 2005). „Voyager 1 explores the termination shock region and the heliosheath beyond”. Science 309 (5743): 2017–20. doi:10.1126/science.1117684. PMID 16179468. Bibcode: 2005Sci...309.2017S.
^ Stone, E. C.; Cummings, A. C.; McDonald, F. B.; Heikkila, B. C.; Lal, N.; Webber, W. R. (1 iulie 2008). „An asymmetric solar wind termination shock”. Nature 454 (7200): 71–4. doi:10.1038/nature07022. PMID 18596802.
^ P. C. Frisch (University of Chicago) (24 iunie 2002). „The Sun's Heliosphere & Heliopause”. Astronomy Picture of the Day. http://antwrp.gsfc.nasa.gov/apod/ap020624.html. Accesat la 23 iunie 2006.
^ „Voyager: Interstellar Mission”. NASA Jet Propulsion Laboratory. 2007. http://voyager.jpl.nasa.gov/mission/interstellar.html. Accesat la 8 mai 2008.
^ R. L. McNutt, Jr. et al. (2006). „Innovative Interstellar Explorer”. Physics of the Inner Heliosheath: Voyager Observations, Theory, and Future Prospects. 858. pp. 341–347. doi:10.1063/1.2359348. Bibcode: 2006AIPC..858..341M.
^ Anderson, Mark (5 ianuarie 2007). „Interstellar space, and step on it!”. New Scientist. http://space.newscientist.com/article/mg19325850.900-interstellar-space-and-step-on-it.html. Accesat la 5 februarie 2007.
^ David Jewitt (2004). „Sedna – 2003 VB₁₂”. University of Hawaii. http://www2.ess.ucla.edu/~jewitt/kb/sedna.html. Accesat la 23 iunie 2006.
^ Mike Brown. „Sedna”. CalTech. http://www.gps.caltech.edu/~mbrown/sedna/. Accesat la 2 mai 2007.
^ Stern SA, Weissman PR. (2001). „Rapid collisional evolution of comets during the formation of the Oort cloud.”. Space Studies Department, Southwest Research Institute, Boulder, Colorado. http://www.ncbi.nlm.nih.gov/entrez/query.fcgi?cmd=Retrieve&db=PubMed&list_uids=11214311&dopt=Citation. Accesat la 19 noiembrie 2006.
^ Bill Arnett (2006). „The Kuiper Belt and the Oort Cloud”. nineplanets.org. http://www.nineplanets.org/kboc.html. Accesat la 23 iunie 2006.
^ T. Encrenaz, JP. Bibring, M. Blanc, MA. Barucci, F. Roques, PH. Zarka (2004). The Solar System: Third edition. Springer. p. 1
^ Durda D. D.; Stern S. A.; Colwell W. B.; Parker J. W.; Levison H. F.; Hassler D. M. (2004). „A New Observational Search for Vulcanoids in SOHO/LASCO Coronagraph Images”. Icarus 148: 312–315. doi:10.1006/icar.2000.6520. Bibcode: 2000Icar..148..312D.
^ Greicius, Tony (3 decembrie 2012). „NASA Voyager 1 Encounters New Region in Deep Space”. NASA. http://www.nasa.gov/mission_pages/voyager/voyager20121203.html. Accesat la 26 ianuarie 2013.
^ English, J. (2000). „Exposing the Stuff Between the Stars”. Hubble News Desk. http://www.ras.ucalgary.ca/CGPS/press/aas00/pr/pr_14012000/pr_14012000map1.html. Accesat la 6 martie 2013.
^ R. Drimmel, D. N. Spergel (2001). „Three Dimensional Structure of the Milky Way Disk”. Astrophysical Journal 556: 181–202. doi:10.1086/321556. Bibcode: 2001ApJ...556..181D.
^ Eisenhauer, F. (2003). „A Geometric Determination of the Distance to the Galactic Center”. Astrophysical Journal 597 (2): L121–L124. doi:10.1086/380188. Bibcode: 2003ApJ...597L.121E.
^ Leong, Stacy (2002). „Period of the Sun's Orbit around the Galaxy (Cosmic Year)”. The Physics Factbook. http://hypertextbook.com/facts/2002/StacyLeong.shtml. Accesat la 6 martie 2013.
^ C. Barbieri (2003). „Elementi di Astronomia e Astrofisica per il Corso di Ingegneria Aerospaziale V settimana”. IdealStars.com. http://dipastro.pd.astro.it/planets/barbieri/Lezioni-AstroAstrofIng04_05-Prima-Settimana.ppt. Accesat la 6 martie 2013.
^ Reid, M.J. (22 mai 2004). „The Proper Motion of Sagittarius A*”. The Astrophysical Journal 616 (2): 883. doi:10.1086/424960. Bibcode: 2004ApJ...616..872R.
^ ^a ^b Leslie Mullen (2001). „Galactic Habitable Zones”. Astrobiology Magazine. http://www.astrobio.net/news/modules.php?op=modload&name=News&file=article&sid=139. Accesat la 6 martie 2013.
^ „Supernova Explosion May Have Caused Mammoth Extinction”. Physorg.com. 2005. http://www.physorg.com/news6734.html. Accesat la 6 martie 2013.
^ „Near-Earth Supernovas”. NASA. http://science.nasa.gov/headlines/y2003/06jan_bubble.htm. Accesat la 5 martie 2013.
^ „Stars within 10 light years”. SolStation. http://www.solstation.com/stars/s10ly.htm. Accesat la 6 martie 2013.
^ „Tau Ceti”. SolStation. http://www.solstation.com/stars/tau-ceti.htm. Accesat la 6 martie 2013.
^ doi:10.1038/nature11572 10.1038/nature11572
Această referință va fi completată automat în următoarele minute. Puteți sări peste perioada de așteptare sau puteți extinde citarea manual

Vezi și [modificare]

Portal Sistemul solar

Legături externe [modificare]

Turul multimedia al Sistemului Solar
Sistemul nostru Solar
Sistemul Solar
Cele mai înspăimântătoare locuri din Sistemul Solar, 13 decembrie 2010, Descoperă
O calatorie in interiorul planetelor, 4 septembrie 2008, Georgiana Fefea, Descoperă
Noua hartă 3D a celor mai apropiate 100.000 de stele (Google), 15 noiembrie 2012, Descoperă

[1] Capitalizarea numelui este variată. UAI, organul autoritativ în privința nomenclaturilor astronomice, specifică valorificarea numele tuturor obiectelor individuale astronomice (Sistemul solar). Cu toate acestea, numele este frecvent pronunțată cu litere mici (sistemul solar) – de exemplu în Dicționarul Oxford al limbii engleze și Merriam-Webster's 11th Dicționarul enciclopedic

[footnoteB-6] ^ ^a ^b ^c ^d ^e ^f În acord cu definiția curentă, obiectele cu o orbită în jurul Soarelui sunt clasificate dinamic și fizic în trei categorii: planete, planete pitice și mici corpuri cerești din Sistemul solar:

O planetă este un corp care orbitează în jurul Soarelui, are o masă suficientă pentru a lua o formă sferică și, are o dominație orbitală asupra tuturor obiectelor mai mici. Conform acestei definiții, în Sistemul solar sunt opt planete: Miercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun. Tot conform acestei definiții Pluto nu este planetă, deoarece el nu are o dominație orbitală asupra obiectelor din centura Kuiper^[1]

O planetă pitică este un corp ceresc ce orbitează Soarele, fiind destul de masiv ca sub acțiunea propriei forțe gravitaționale să capete o formă sferică, dar care nu are dominație orbitală și nu este satelit.^[1] UAI a recunoscut cinci planete pitice: Ceres, Pluto, Haumea, Makemake și Eris.^[2] Cu toate acestea se crede că numai Ceres și Pluto au toate caracteristicile necesare conform acestei definiții. Altor obiecte precum Sedna, Orcus și Quaoar, li s-ar putea acorda statutul de planetă pitică în viitor.^[3] Planetele pitice care orbitează în regiunea trans-Neptuniană sunt numite „plutoizi”, deși acest termen nu este utilizat foarte des.^[4]

Restul obiectelor care orbitează în jurul Soarelui sunt obiectele mici din sistemul solar.^[1]

[3] O planetă este un corp care orbitează în jurul Soarelui, are o masă suficientă pentru a lua o formă sferică și, are o dominație orbitală asupra tuturor obiectelor mai mici. Conform acestei definiții, în Sistemul solar sunt opt planete: Miercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun. Tot conform acestei definiții Pluto nu este planetă, deoarece el nu are o dominație orbitală asupra obiectelor din centura Kuiper^[1]

[4] O planetă pitică este un corp ceresc ce orbitează Soarele, fiind destul de masiv ca sub acțiunea propriei forțe gravitaționale să capete o formă sferică, dar care nu are dominație orbitală și nu este satelit.^[1] UAI a recunoscut cinci planete pitice: Ceres, Pluto, Haumea, Makemake și Eris.^[2] Cu toate acestea se crede că numai Ceres și Pluto au toate caracteristicile necesare conform acestei definiții. Altor obiecte precum Sedna, Orcus și Quaoar, li s-ar putea acorda statutul de planetă pitică în viitor.^[3] Planetele pitice care orbitează în regiunea trans-Neptuniană sunt numite „plutoizi”, deși acest termen nu este utilizat foarte des.^[4]

[5] Restul obiectelor care orbitează în jurul Soarelui sunt obiectele mici din sistemul solar.^[1]

[8] Vezi Lista de sateliți naturali, pentru o listă completă a sateliților naturali ai celor opt planete și a primelor cinci planete pitice.

[footnoteD-15] Masa sistemului solar (excluzând Soarele, Jupiter și Saturn), poate fi determinată prin însumarea tuturor maselor calculate pentru obiectele mai mari și folosind calcule brute pentru masele Norului lui Oort (care are masa aproximativ de 3 ori mai mare ca cea a Pământului)^[9], Centura Kuiper (care are aproximativ 0,1 din masa Pământului)^[10] și centura de asteroizi (estimată a avea 0,0005 din masa Pământului)^[11]. Totalul, rotunjit, dă o valoare aproximativă de ~37 mase ale Pământului sau 8,1% din masa care orbitează în jurul Soarelui. Cu masele combinate ale lui Uranus si Neptun (~31 mase trestre) scăzute, restul de materie, de ~6 mase terestre, cuprinde 1,3% din total.

[23] Măsurătorile astronomice ale distanței în cadrul Sistemului Solar de fac în unități astronomice (UA). O UA este egală cu distanța medie dintre Pământ și Soare, sau 149,598,000 km. În medie, Pluto se află la 39 de UA de Soare iar Jupiter la aproximativ 5,2 UA. Un an lumină este echivalent cu 63,241 UA.

[132] Dacă ψ reprezintă unghiul dintre polul nord al eclipticei și polul nord galactic, atunci:

$\cos\psi=\cos(\beta_g)\cos(\beta_e)\cos(\alpha_g-\alpha_e)+\sin(\beta_g)\sin(\beta_e)$ ,

unde $\beta_g=$ 27° 07′ 42.01″ și $\alpha_g=$ 12h 51m 26.282 reprezintă declinația și ascensia dreaptă a polului nord galactic,^[126] în timp ce $\beta_e=$ 66° 33′ 38.6″ și $\alpha_e=$ 18h 0m 00 sunt cele pentru polul nord al eclipticei. (Ambele perechi de coordonate sunt pentru epoca J2000.) Rezultatul calculului este de 60.19°.

[FinalResolution-2] „The Final IAU Resolution on the definition of "planet" ready for voting”. IAU. 24 august 2006. http://www.iau.org/iau0602.423.0.html. Accesat la 2 martie 2007.

[name-3] „Dwarf Planets and their Systems”. Working Group for Planetary System Nomenclature (WGPSN). U.S. Geological Survey. 7 noiembrie 2008. http://planetarynames.wr.usgs.gov/append7.html#DwarfPlanets. Accesat la 13 iulie 2008.

[4] Ron Ekers. „IAU Planet Definition Committee”. International Astronomical Union. http://www.iau.org/public_press/news/release/iau0601/newspaper/. Accesat la 13 octombrie 2008.

[IAU0804-5] „Plutoid chosen as name for Solar System objects like Pluto”. International Astronomical Union. June 11, 2008, Paris. http://www.iau.org/public_press/news/release/iau0804. Accesat la 11 iunie 2008.

[Stern2012-7] "Today we know of more than a dozen dwarf planets in the solar system".The PI's Perspective

[9] WC Rufus (1923). „The astronomical system of Copernicus”. Popular Astronomy 31: 510. Bibcode: 1923PA.....31..510R.

[10] Weinert, Friedel (2009). Copernicus, Darwin, & Freud: revolutions in the history and philosophy of science. Wiley-Blackwell. p. 21. ISBN 978-1-4051-8183-9

[11] M Woolfson (2000). „The origin and evolution of the solar system”. Astronomy & Geophysics 41 (1): 1.12. doi:10.1046/j.1468-4004.2000.00012.x.

[12] Davoust, Emmanuel. "A hundred years of science at the Pic du Midi Observatory". arXiv:astro-ph/9707201

[Delsanti-Beyond_The_Planets-13] Audrey Delsanti and David Jewitt (2006). „The Solar System Beyond The Planets” (PDF). Institute for Astronomy, University of Hawaii. Arhivat din original la 29 ianuarie 2007. http://web.archive.org/web/20070129151907/http://www.ifa.hawaii.edu/faculty/jewitt/papers/2006/DJ06.pdf. Accesat la 3 ianuarie 2007.

[Krasinsky2002-14] Krasinsky, G. A. (1 iulie 2002). „Hidden Mass in the Asteroid Belt”. Icarus 158 (1): 98–105. doi:10.1006/icar.2002.6837. Bibcode: 2002Icar..158...98K.

[Levison2003-16] Levison, H. F. (27 noiembrie 2003). „Formarea Centurii Kuiper prin transportul exterior al corpurilor în timpul migrației planetei Neptun”. Nature 426 (6965): 419–421. doi:10.1038/nature02120. PMID 14647375. http://www.nature.com/nature/journal/v426/n6965/abs/nature02120.html. Accesat la 2 martie 2013.

[17] Harold F. Levison, Martin J Duncan (1997). „From the Kuiper Belt to Jupiter-Family Comets: The Spatial Distribution of Ecliptic Comets”. Icarus 127 (1): 13–32. doi:10.1006/icar.1996.5637. Bibcode: 1997Icar..127...13L.

[18] Grossman, Lisa (13 august 2009). „Planet found orbiting its star backwards for first time”. NewScientist. http://www.newscientist.com/article/dn17603-planet-found-orbiting-its-star-backwards-for-first-time.html. Accesat la 2 martie 2013.

[19] ts.org. „An Overview of the Solar System”. http://www.nineplanets.org/overview.html. Accesat la 2 martie 2013.

[20] Amir Alexander (2006). „New Horizons Set to Launch on 9-Year Voyage to Pluto and the Kuiper Belt”. The Planetary Society. http://www.planetary.org/news/2006/0116_New_Horizons_Set_to_Launch_on_9_Year.html. Accesat la 2 martie 2013.

[Marochnik1995-21] Marochnik, L. and Mukhin, L. (1995). „"Is Solar System Evolution Cometary Dominated?”. in Shostak, G. S.. Progress in the Search for Extraterrestrial Life. 74. pp. 83. http://adsabs.harvard.edu/abs/1995ASPC...74...83M.

[22] :10.1088/2041-8205/731/2/L42 10.1088/2041-8205/731/2/L42
Această referință va fi completată automat în următoarele minute. Puteți sări peste perioada de așteptare sau puteți extinde citarea manual

[24] „Dawn: A Journey to the Beginning of the Solar System”. Space Physics Center: UCLA. 2005. http://www-ssc.igpp.ucla.edu/dawn/background.html. Accesat la 2 martie 2013.

[25] „The Sun's Vital Statistics”. Stanford Solar Center. http://solar-center.stanford.edu/vitalstats.html. Accesat la 2 martie 2013. , citând Eddy, J. (1979). A New Sun: The Solar Results From Skylab. NASA. p. 37. NASA SP-402. http://history.nasa.gov/SP-402/contents.htm

[26] Williams, Dr. David R. (7 septembrie 2006). „Saturn Fact Sheet”. NASA. http://nssdc.gsfc.nasa.gov/planetary/factsheet/saturnfact.html. Accesat la 31 iulie 2007.

[27] Williams, Dr. David R. (16 noiembrie 2004). „Jupiter Fact Sheet”. NASA. http://nssdc.gsfc.nasa.gov/planetary/factsheet/jupiterfact.html. Accesat la 2 martie 2013.

[28] Paul Robert Weissman, Torrence V. Johnson (2007). Encyclopedia of the solar system. Academic Press. p. 615. ISBN 0-12-088589-1

[Mumma-29] :10.1016/S0273-1177(03)00578-7 10.1016/S0273-1177(03)00578-7
Această referință va fi completată automat în următoarele minute. Puteți sări peste perioada de așteptare sau puteți extinde citarea manual

[Podolak_Weizman_et_al._1995-30] :10.1016/0032-0633(95)00061-5
Această referință va fi completată automat în următoarele minute. Puteți sări peste perioada de așteptare sau puteți extinde citarea manual

[Podolak_Podolak_et_al._2000-31] :10.1016/S0032-0633(99)00088-4 10.1016/S0032-0633(99)00088-4
Această referință va fi completată automat în următoarele minute. Puteți sări peste perioada de așteptare sau puteți extinde citarea manual

[zeilik-32] Michael Zellik (2002). Astronomy: The Evolving Universe (ed. 9th). Cambridge University Press. p. 240. ISBN 0-521-80090-0. OCLC 223304585 46685453

[Placxo-33] Placxo, Kevin W.; Gross, Michael (2006). Astrobiology: a brief introduction. JHU Press. p. 66. ISBN 978-0-8018-8367-5. http://books.google.com/?id=2JuGDL144BEC&pg=PA66&dq=inventory+volatiles+hydrogen&q=inventory%20volatiles%20hydrogen

[34] Guy Ottewell (1989). „The Thousand-Yard Model |subtitle The Earth as a Peppercorn”. NOAO Educational Outreach Office. http://www.noao.edu/education/peppercorn/pcmain.html. Accesat la 2 martie 2013.

[35] „Tours of Model Solar Systems”. University of Illinois. http://internal.psychology.illinois.edu/~wbrewer/solarmodel.html. Accesat la 2 martie 2013.

[Sedna-36] „Luleå är Sedna. I alla fall om vår sol motsvaras av Globen i Stockholm.”. Norrbotten Kuriren (in swedish). http://www.kuriren.nu/arkiv/2005/11/17/Lokalt/1510647/Lule%C3%A5-%C3%A4r-Sedna.aspx. Accesat la 2 martie 2013.

[37] Datele sunt în baza că în meteoriți s-a găsit cel mai vechi inclusion, și se consideră a fi data de formare a materialului solid în primul colaps al nebuloasei.
A. Bouvier and M. Wadhwa. "The age of the solar system redefined by the oldest Pb-Pb age of a meteoritic inclusion." Nature Geoscience, în presă, 2010. doi:10.1038/NGEO941

[Arizona-38] „Lecture 13: The Nebular Theory of the origin of the Solar System”. University of Arizona. http://atropos.as.arizona.edu/aiz/teaching/nats102/mario/solar_system.html. Accesat la 9 martie 2013.

[39] Irvine, W. M. (1983). „The chemical composition of the pre-solar nebula”. Cometary exploration; Proceedings of the International Conference. 1. pp. 3. Bibcode: 1983coex....1....3I.

[40] Greaves, Jane S. (7 ianuarie 2005). „Disks Around Stars and the Growth of Planetary Systems”. Science 307 (5706): 68–71. doi:10.1126/science.1101979. PMID 15637266. Bibcode: 2005Sci...307...68G.

[41] „Present Understanding of the Origin of Planetary Systems”. National Academy of Sciences. 5 aprilie 2000. http://www.nap.edu/openbook.php?record_id=1732&page=21. Accesat la 11 martie 2013.

[42] Boss, A. P.; Durisen, R. H. (2005). „Chondrule-forming Shock Fronts in the Solar Nebula: A Possible Unified Scenario for Planet and Chondrite Formation”. The Astrophysical Journal 621 (2): L137. doi:10.1086/429160. Bibcode: 2005ApJ...621L.137B.

[Yi2001-43] Sukyoung Yi; Pierre Demarque; Yong-Cheol Kim; Young-Wook Lee; Chang H. Ree; Thibault Lejeune; Sydney Barnes (2001). „Toward Better Age Estimates for Stellar Populations: The $Y^{2}$ Isochrones for Solar Mixture”. Astrophysical Journal Supplement 136: 417. doi:10.1086/321795. Bibcode: 2001ApJS..136..417Y.

[44] A. Chrysostomou, P. W. Lucas (2005). „The Formation of Stars”. Contemporary Physics 46 (1): 29. doi:10.1080/0010751042000275277. Bibcode: 2005ConPh..46...29C.

[45] K. P. Schroder, Robert Cannon Smith (2008). „Distant future of the Sun and Earth revisited”. Monthly Notices of the Royal Astronomical Society 386 (1): 155–163. doi:10.1111/j.1365-2966.2008.13022.x. Bibcode: 2008MNRAS.386..155S.

[46] Pogge, Richard W. (1997). „The Once & Future Sun” (lecture notes). New Vistas in Astronomy. Arhivat din original la 27 mai 2005. http://web.archive.org/web/20050527094435/http://www-astronomy.mps.ohio-state.edu/Vistas/. Accesat la 11 martie 2013.

[47] „Sun: Facts & Figures”. NASA. Arhivat din original la 2 ianuarie 2008. http://web.archive.org/web/20080102034758/http://solarsystem.nasa.gov/planets/profile.cfm?Object=Sun&Display=Facts&System=Metric. Accesat la 2 martie 2013.

[48] Zirker, Jack B. (2002). Journey from the Center of the Sun. Princeton University Press. pp. 120–127. ISBN 978-0-691-05781-1

[49] „Why is visible light visible, but not other parts of the spectrum?”. The Straight Dome. 2003. http://www.straightdope.com/columns/read/2085/why-is-visible-light-visible-but-not-other-parts-of-the-spectrum. Accesat la 2 martie 2013.

[sun-50] Than, Ker (30 ianuarie 2006). „Astronomers Had it Wrong: Most Stars are Single”. SPACE.com. http://www.space.com/scienceastronomy/060130_mm_single_stars.html. Accesat la 2 martie 2013.

[51] Smart, R. L.; Carollo, D.; Lattanzi, M. G.; McLean, B.; Spagna, A. (2001). „The Second Guide Star Catalogue and Cool Stars”. in Hugh R. A. Jones and Iain A. Steele. Ultracool Dwarfs: New Spectral Types L and T. Springer. pp. 119. Bibcode: 2001udns.conf..119S.

[52] Nir J. Shaviv (2003). „Towards a Solution to the Early Faint Sun Paradox: A Lower Cosmic Ray Flux from a Stronger Solar Wind”. Journal of Geophysical Research 108 (A12): 1437. doi:10.1029/2003JA009997. Bibcode: 2003JGRA..108.1437S.

[53] T. S. van Albada, Norman Baker (1973). „On the Two Oosterhoff Groups of Globular Clusters”. Astrophysical Journal 185: 477–498. doi:10.1086/152434. Bibcode: 1973ApJ...185..477V.

[54] Charles H. Lineweaver (9 martie 2001). „An Estimate of the Age Distribution of Terrestrial Planets in the Universe: Quantifying Metallicity as a Selection Effect”. Icarus 151 (2): 307–313. doi:10.1006/icar.2001.6607. Bibcode: 2001Icar..151..307L.

[55] „Solar Physics: The Solar Wind”. Marshall Space Flight Center. 16 iulie 2006. http://solarscience.msfc.nasa.gov/SolarWind.shtml. Accesat la 3 octombrie 2006.

[Voyager-56] „Voyager Enters Solar System's Final Frontier”. NASA. http://www.nasa.gov/vision/universe/solarsystem/voyager_agu.html. Accesat la 2 aprilie 2007.

[SunFlip-57] Phillips, Tony (15 februarie 2001). „The Sun Does a Flip”. Science@NASA. http://science.nasa.gov/headlines/y2001/ast15feb_1.htm. Accesat la 4 februarie 2007.

[58] A Star with two North Poles, April 22, 2003, Science @ NASA

[59] Riley, Pete (2002). „Modeling the heliospheric current sheet: Solar cycle variations”. Journal of Geophysical Research 107. doi:10.1029/2001JA000299. Bibcode: 2002JGRA.107g.SSH8R. http://ulysses.jpl.nasa.gov/science/monthly_highlights/2002-July-2001JA000299.pdf.

[60] Lundin, Richard (9 martie 2001). „Erosion by the Solar Wind”. Science 291 (5510): 1909. doi:10.1126/science.1059763. PMID 11245195.

[Langner_et_al_2005-61] Langner, U. W. (2005). „Effects of the position of the solar wind termination shock and the heliopause on the heliospheric modulation of cosmic rays”. Advances in Space Research 35 (12): 2084–2090. doi:10.1016/j.asr.2004.12.005. Bibcode: 2005AdSpR..35.2084L.

[62] „Long-term Evolution of the Zodiacal Cloud”. 1998. http://astrobiology.arc.nasa.gov/workshops/1997/zodiac/backman/IIIc.html. Accesat la 3 februarie 2007.

[63] „ESA scientist discovers a way to shortlist stars that might have planets”. ESA Science and Technology. 2003. http://sci.esa.int/science-e/www/object/index.cfm?fobjectid=29471. Accesat la 3 februarie 2007.

[64] Landgraf, M. (1 mai 2002). „Origins of Solar System Dust beyond Jupiter”. The Astronomical Journal 123 (5): 2857–2861. doi:10.1086/339704. Bibcode: 2002AJ....123.2857L. http://astron.berkeley.edu/~kalas/disksite/library/ladgraf02.pdf. Accesat la 9 februarie 2007.

[inner-65] „Inner Solar System”. NASA Science (Planets). http://nasascience.nasa.gov/planetary-science/exploring-the-inner-solar-system. Accesat la 9 mai 2009.

[66] Schenk P., Melosh H. J. (1994), Lobate Thrust Scarps and the Thickness of Mercury's Lithosphere, Abstracts of the 25th Lunar and Planetary Science Conference, 1994LPI....25.1203S

[67] Bill Arnett (2006). „Mercury”. The Nine Planets. http://www.nineplanets.org/mercury.html. Accesat la 2 martie 2013.

[68] Benz, W., Slattery, W. L., Cameron, A. G. W. (1988), Collisional stripping of Mercury's mantle, Icarus, v. 74, p. 516–528.

[69] Cameron, A. G. W. (1985), The partial volatilization of Mercury, Icarus, v. 64, p. 285–294.

[70] Mark Alan Bullock (1997) (PDF). The Stability of Climate on Venus. Southwest Research Institute. http://www.boulder.swri.edu/~bullock/Homedocs/PhDThesis.pdf. Accesat la 3 martie 2013.

[71] Paul Rincon (1999). „Climate Change as a Regulator of Tectonics on Venus” (PDF). Johnson Space Center Houston, TX, Institute of Meteoritics, University of New Mexico, Albuquerque, NM. http://www.boulder.swri.edu/~bullock/Homedocs/Science2_1999.pdf. Accesat la 3 martie 2013.

[life-72] „What are the characteristics of the Solar System that lead to the origins of life?”. NASA Science (Big Questions). http://science.nasa.gov/planetary-science/big-questions/what-are-the-characteristics-of-the-solar-system-that-lead-to-the-origins-of-life-1/. Accesat la 3 martie 2013.

[73] Anne E. Egger, M.A./M.S.. „Earth's Atmosphere: Composition and Structure”. VisionLearning.com. http://www.visionlearning.com/library/module_viewer.php?c3=&mid=107&l=. Accesat la 3 martie 2013.

[74] David C. Gatling, Conway Leovy (2007). „Mars Atmosphere: History and Surface Interactions”. in Lucy-Ann McFadden et. al.. Encyclopaedia of the Solar System. pp. 301–314

[75] David Noever (2004). „Modern Martian Marvels: Volcanoes?”. NASA Astrobiology Magazine. http://www.astrobio.net/news/modules.php?op=modload&name=News&file=article&sid=1360&mode=thread&order=0&thold=0. Accesat la 3 martie 2013.

[76] „Mars: A Kid's Eye View”. NASA. http://solarsystem.nasa.gov/planets/profile.cfm?Object=Mars&Display=Kids. Accesat la 3 martie 2013.

[77] Scott S. Sheppard, David Jewitt, and Jan Kleyna (2004). „A Survey for Outer Satellites of Mars: Limits to Completeness”. Astronomical Journal. http://www2.ess.ucla.edu/~jewitt/papers/2004/SJK2004.pdf. Accesat la 3 martie 2013.

[78] „Are Kuiper Belt Objects asteroids? Are large Kuiper Belt Objects planets?”. Cornell University. http://curious.astro.cornell.edu/question.php?number=601. Accesat la 3 martie 2013.

[79] Petit, J.-M.; Morbidelli, A.; Chambers, J. (2001). „The Primordial Excitation and Clearing of the Asteroid Belt” (PDF). Icarus 153 (2): 338–347. doi:10.1006/icar.2001.6702. Bibcode: 2001Icar..153..338P. http://www.gps.caltech.edu/classes/ge133/reading/asteroids.pdf. Accesat la 3 martie 2013.

[80] „IAU Planet Definition Committee”. International Astronomical Union. 2006. http://www.iau.org/public_press/news/release/iau0601/newspaper/. Accesat la 3 martie 2013.

[81] „New study reveals twice as many asteroids as previously believed”. ESA. 2002. http://www.esa.int/esaCP/ESAASPF18ZC_index_0.html. Accesat la 3 martie 2013.

[82] Beech, M.; Steel (1 septembrie 1995). „On the Definition of the Term Meteoroid”. Quarterly Journal of the Royal Astronomical Society 36 (3): 281–284. Bibcode: 1995QJRAS..36..281B.

[83] „History and Discovery of Asteroids” (DOC). NASA. http://dawn.jpl.nasa.gov/DawnClassrooms/1_hist_dawn/history_discovery/Development/a_modeling_scale.doc. Accesat la 3 martie 2013.

[84] Phil Berardelli (2006). „Main-Belt Comets May Have Been Source Of Earths Water”. SpaceDaily. http://www.spacedaily.com/reports/Main_Belt_Comets_May_Have_Been_Source_Of_Earths_Water.html. Accesat la 3 martie 2013.

[Barucci-85] Barucci, M. A.; Kruikshank, D.P.; Mottola S.; Lazzarin M. (2002). „Physical Properties of Trojan and Centaur Asteroids”. Asteroids III. Tucson, Arizona: University of Arizona Press. pp. 273–87

[MorbidelliAstIII-86] A. Morbidelli, W. F. Bottke Jr., Ch. Froeschlé, P. Michel; Bottke; Froeschlé; Michel (1 ianuarie 2002). W. F. Bottke Jr., A. Cellino, P. Paolicchi, and R. P. Binzel. ed. „Origin and Evolution of Near-Earth Objects” (PDF). Asteroids III (University of Arizona Press): 409–422. Bibcode: 2002aste.conf..409M. http://www.boulder.swri.edu/~bottke/Reprints/Morbidelli-etal_2002_AstIII_NEOs.pdf.

[87] Jack J. Lissauer, David J. Stevenson (2006). „Formation of Giant Planets” (PDF). NASA Ames Research Center; California Institute of Technology. http://www.gps.caltech.edu/uploads/File/People/djs/lissauer&stevenson(PPV).pdf. Accesat la 16 ianuarie 2006.

[88] Pappalardo, R T (1999). „Geology of the Icy Galilean Satellites: A Framework for Compositional Studies”. Brown University. http://www.agu.org/cgi-bin/SFgate/SFgate?&listenv=table&multiple=1&range=1&directget=1&application=fm99&database=%2Fdata%2Fepubs%2Fwais%2Findexes%2Ffm99%2Ffm99&maxhits=200&=%22P11C-10%22. Accesat la 16 ianuarie 2006.

[89] Kargel, J. S. (1994). „Cryovolcanism on the icy satellites”. Earth, Moon, and Planets 67: 101–113. doi:10.1007/BF00613296. Bibcode: 1995EM&P...67..101K.

[90] Hawksett, David; Longstaff, Alan; Cooper, Keith; Clark, Stuart; Longstaff; Cooper; Clark (2005). „10 Mysteries of the Solar System”. Astronomy Now 19: 65. Bibcode: 2005AsNow..19h..65H.

[91] Podolak, M.; Reynolds, R. T.; Young, R. (1990). „Post Voyager comparisons of the interiors of Uranus and Neptune”. NASA, Ames Research Center 17 (10): 1737. doi:10.1029/GL017i010p01737. Bibcode: 1990GeoRL..17.1737P.

[92] Duxbury, N. S., Brown, R. H. (1995). „The Plausibility of Boiling Geysers on Triton”. Beacon eSpace. http://trs-new.jpl.nasa.gov/dspace/handle/2014/28034?mode=full. Accesat la 16 ianuarie 2006.

[spitzer-93] John Stansberry, Will Grundy, Mike Brown, Dale Cruikshank, John Spencer, David Trilling, Jean-Luc Margot (2007). „Physical Properties of Kuiper Belt and Centaur Objects: Constraints from Spitzer Space Telescope”. The Solar System Beyond Neptune. pp. 161. Bibcode: 2008ssbn.book..161S.

[94] Patrick Vanouplines (1995). „Chiron biography”. Vrije Universitiet Brussel. http://www.vub.ac.be/STER/www.astro/chibio.htm. Accesat la 23 iunie 2006.

[95] Sekanina, Zdeněk (2001). „Kreutz sungrazers: the ultimate case of cometary fragmentation and disintegration?”. Publications of the Astronomical Institute of the Academy of Sciences of the Czech Republic 89: 78–93. Bibcode: 2001PAICz..89...78S.

[hyperbolic-96] Królikowska, M. (2001). „A study of the original orbits of hyperbolic comets”. Astronomy & Astrophysics 376 (1): 316–324. doi:10.1051/0004-6361:20010945. Bibcode: 2001A&A...376..316K.

[97] Whipple, Fred L. (1992). „The activities of comets related to their aging and origin”. Celestial Mechanics and Dynamical Astronomy 54: 1–11. doi:10.1007/BF00049540. Bibcode: 1992CeMDA..54....1W.

[physical-98] Stephen C. Tegler (2007). „Kuiper Belt Objects: Physical Studies”. in Lucy-Ann McFadden et. al.. Encyclopedia of the Solar System. pp. 605–620

[99] :10.1086/501524 10.1086/501524
Această referință va fi completată automat în următoarele minute. Puteți sări peste perioada de așteptare sau puteți extinde citarea manual

[trojan-100] Chiang et al.; Jordan, A. B.; Millis, R. L.; Buie, M. W.; Wasserman, L. H.; Elliot, J. L.; Kern, S. D.; Trilling, D. E. et al. (2003). „Resonance Occupation in the Kuiper Belt: Case Examples of the 5:2 and Trojan Resonances”. The Astronomical Journal 126 (1): 430–443. doi:10.1086/375207. Bibcode: 2003AJ....126..430C. http://www.boulder.swri.edu/~buie/biblio/pub047.pdf. Accesat la 15 august 2009.

[101] M. W. Buie, R. L. Millis, L. H. Wasserman, J. L. Elliot, S. D. Kern, K. B. Clancy, E. I. Chiang, A. B. Jordan, K. J. Meech, R. M. Wagner, D. E. Trilling (2005). „Procedures, Resources and Selected Results of the Deep Ecliptic Survey”. Earth, Moon, and Planets 92 (1): 113. doi:10.1023/B:MOON.0000031930.13823.be. Bibcode: 2003EM&P...92..113B.

[102] E. Dotto1, M. A. Barucci2, and M. Fulchignoni (24 august 2006). „Beyond Neptune, the new frontier of the Solar System” (PDF). http://sait.oat.ts.astro.it/MSAIS/3/PDF/20.pdf. Accesat la 26 decembrie 2006.

[Fajans_et_al_2001-103] Fajans, J. (1 octombrie 2001). „Autoresonant (nonstationary) excitation of pendulums, Plutinos, plasmas, and other nonlinear oscillators”. American Journal of Physics 69 (10): 1096–1102. doi:10.1119/1.1389278. http://ist-socrates.berkeley.edu/~fajans/pub/pdffiles/AutoPendAJP.pdf. Accesat la 26 decembrie 2006.

[Buie136472-104] Marc W. Buie (5 aprilie 2008). „Orbit Fit and Astrometric record for 136472”. SwRI (Space Science Department). http://www.boulder.swri.edu/~buie/kbo/astrom/136472.html. Accesat la 15 iulie 2012.

[brownlargest-105] Michael E. Brown. „The largest Kuiper belt objects” (PDF). CalTech. http://www.gps.caltech.edu/~mbrown/papers/ps/kbochap.pdf. Accesat la 15 iulie 2012.

[iaunews-106] „News Release – IAU0807: IAU names fifth dwarf planet Haumea”. International Astronomical Union. 17 septembrie 2008. http://www.iau.org/public_press/news/release/iau0807/. Accesat la 15 iulie 2012.

[107] David Jewitt (2005). „The 1000 km Scale KBOs”. University of Hawaii. http://www2.ess.ucla.edu/~jewitt/kb/big_kbo.html. Accesat la 4 martie 2013.

[108] „List Of Centaurs and Scattered-Disk Objects”. IAU: Minor Planet Center. http://www.minorplanetcenter.org/iau/lists/Centaurs.html. Accesat la 4 martie 2013.

[Brown_Schaller_2007-109] :10.1126/science.1139415 10.1126/science.1139415
Această referință va fi completată automat în următoarele minute. Puteți sări peste perioada de așteptare sau puteți extinde citarea manual

[Littmann-110] Littmann, Mark (2004). Planets Beyond: Discovering the Outer Solar System. Courier Dover Publications. pp. 162–163. ISBN 978-0-486-43602-9

[fahr-111] Fahr, H. J.; Kausch, T.; Scherer, H.; Kausch; Scherer (2000). „A 5-fluid hydrodynamic approach to model the Solar System-interstellar medium interaction” (PDF). Astronomy & Astrophysics 357: 268. Bibcode: 2000A&A...357..268F. http://aa.springer.de/papers/0357001/2300268.pdf. Vezi Figura 1 și 2.

[112] NASA/JPL (2009). „Cassini's Big Sky: The View from the Center of Our Solar System”. http://www.jpl.nasa.gov/news/features.cfm?feature=2370&msource=F20091119&tr=y&auid=5615216. Accesat la 20 decembrie 2009.

[113] Stone, E. C.; Cummings, A. C.; McDonald, F. B.; Heikkila, B. C.; Lal, N.; Webber, W. R. (1 septembrie 2005). „Voyager 1 explores the termination shock region and the heliosheath beyond”. Science 309 (5743): 2017–20. doi:10.1126/science.1117684. PMID 16179468. Bibcode: 2005Sci...309.2017S.

[114] Stone, E. C.; Cummings, A. C.; McDonald, F. B.; Heikkila, B. C.; Lal, N.; Webber, W. R. (1 iulie 2008). „An asymmetric solar wind termination shock”. Nature 454 (7200): 71–4. doi:10.1038/nature07022. PMID 18596802.

[115] P. C. Frisch (University of Chicago) (24 iunie 2002). „The Sun's Heliosphere & Heliopause”. Astronomy Picture of the Day. http://antwrp.gsfc.nasa.gov/apod/ap020624.html. Accesat la 23 iunie 2006.

[116] „Voyager: Interstellar Mission”. NASA Jet Propulsion Laboratory. 2007. http://voyager.jpl.nasa.gov/mission/interstellar.html. Accesat la 8 mai 2008.

[117] R. L. McNutt, Jr. et al. (2006). „Innovative Interstellar Explorer”. Physics of the Inner Heliosheath: Voyager Observations, Theory, and Future Prospects. 858. pp. 341–347. doi:10.1063/1.2359348. Bibcode: 2006AIPC..858..341M.

[118] Anderson, Mark (5 ianuarie 2007). „Interstellar space, and step on it!”. New Scientist. http://space.newscientist.com/article/mg19325850.900-interstellar-space-and-step-on-it.html. Accesat la 5 februarie 2007.

[119] David Jewitt (2004). „Sedna – 2003 VB₁₂”. University of Hawaii. http://www2.ess.ucla.edu/~jewitt/kb/sedna.html. Accesat la 23 iunie 2006.

[120] Mike Brown. „Sedna”. CalTech. http://www.gps.caltech.edu/~mbrown/sedna/. Accesat la 2 mai 2007.

[121] Stern SA, Weissman PR. (2001). „Rapid collisional evolution of comets during the formation of the Oort cloud.”. Space Studies Department, Southwest Research Institute, Boulder, Colorado. http://www.ncbi.nlm.nih.gov/entrez/query.fcgi?cmd=Retrieve&db=PubMed&list_uids=11214311&dopt=Citation. Accesat la 19 noiembrie 2006.

[122] Bill Arnett (2006). „The Kuiper Belt and the Oort Cloud”. nineplanets.org. http://www.nineplanets.org/kboc.html. Accesat la 23 iunie 2006.

[123] T. Encrenaz, JP. Bibring, M. Blanc, MA. Barucci, F. Roques, PH. Zarka (2004). The Solar System: Third edition. Springer. p. 1

[124] Durda D. D.; Stern S. A.; Colwell W. B.; Parker J. W.; Levison H. F.; Hassler D. M. (2004). „A New Observational Search for Vulcanoids in SOHO/LASCO Coronagraph Images”. Icarus 148: 312–315. doi:10.1006/icar.2000.6520. Bibcode: 2000Icar..148..312D.

[125] Greicius, Tony (3 decembrie 2012). „NASA Voyager 1 Encounters New Region in Deep Space”. NASA. http://www.nasa.gov/mission_pages/voyager/voyager20121203.html. Accesat la 26 ianuarie 2013.

[fn9-126] English, J. (2000). „Exposing the Stuff Between the Stars”. Hubble News Desk. http://www.ras.ucalgary.ca/CGPS/press/aas00/pr/pr_14012000/pr_14012000map1.html. Accesat la 6 martie 2013.

[127] R. Drimmel, D. N. Spergel (2001). „Three Dimensional Structure of the Milky Way Disk”. Astrophysical Journal 556: 181–202. doi:10.1086/321556. Bibcode: 2001ApJ...556..181D.

[distance2-128] Eisenhauer, F. (2003). „A Geometric Determination of the Distance to the Galactic Center”. Astrophysical Journal 597 (2): L121–L124. doi:10.1086/380188. Bibcode: 2003ApJ...597L.121E.

[129] Leong, Stacy (2002). „Period of the Sun's Orbit around the Galaxy (Cosmic Year)”. The Physics Factbook. http://hypertextbook.com/facts/2002/StacyLeong.shtml. Accesat la 6 martie 2013.

[130] C. Barbieri (2003). „Elementi di Astronomia e Astrofisica per il Corso di Ingegneria Aerospaziale V settimana”. IdealStars.com. http://dipastro.pd.astro.it/planets/barbieri/Lezioni-AstroAstrofIng04_05-Prima-Settimana.ppt. Accesat la 6 martie 2013.

[131] Reid, M.J. (22 mai 2004). „The Proper Motion of Sagittarius A*”. The Astrophysical Journal 616 (2): 883. doi:10.1086/424960. Bibcode: 2004ApJ...616..872R.

[astrobiology-133] Leslie Mullen (2001). „Galactic Habitable Zones”. Astrobiology Magazine. http://www.astrobio.net/news/modules.php?op=modload&name=News&file=article&sid=139. Accesat la 6 martie 2013.

[134] „Supernova Explosion May Have Caused Mammoth Extinction”. Physorg.com. 2005. http://www.physorg.com/news6734.html. Accesat la 6 martie 2013.

[135] „Near-Earth Supernovas”. NASA. http://science.nasa.gov/headlines/y2003/06jan_bubble.htm. Accesat la 5 martie 2013.

[136] „Stars within 10 light years”. SolStation. http://www.solstation.com/stars/s10ly.htm. Accesat la 6 martie 2013.

[137] „Tau Ceti”. SolStation. http://www.solstation.com/stars/tau-ceti.htm. Accesat la 6 martie 2013.

[138] :10.1038/nature11572 10.1038/nature11572
Această referință va fi completată automat în următoarele minute. Puteți sări peste perioada de așteptare sau puteți extinde citarea manual

[a]

[b]

[5]

[c]

[6]

[7]

[8]

[d]

[12]

[13]

[14]

[15]

[16]

[17]

[18]

[e]

[19]

[20]

[21]

[22]

[23]

[24]

[25]

[26]

[27]

[28]

[29]

[30]

[31]

[32]

[33]

[34]

[35]

[36]

[37]

[38]

[39]

[40]

[41]

[42]

[43]

[44]

[45]

[46]

[47]

[48]

[49]

[50]

[51]

[52]

[53]

[54]

[55]

[56]

[57]

[58]

[59]

[60]

[61]

[62]

[63]

[64]

[65]

[66]

[67]

[68]

[69]

[70]

[71]

[72]

[73]

[74]

[75]

[76]

[11]

[77]

[78]

[79]

[80]

[81]

[82]

[83]

[84]

[85]

[86]

[87]

[88]

[89]

[90]

[91]

[92]

[93]

[10]

[94]

[95]

[96]

[97]

[98]

[2]

[99]