Planeta Jupiter are un sistem de inele, cunoscut sub numele de inelele lui Jupiter sau sistemul de inele ale lui Jupiter. Acesta a fost al treilea sistem de inele care a fost descoperit în Sistemul Solar, după cele ale lui Saturn și Uranus. Acesta a fost observat pentru prima oară în 1979 de către sonda spațială Voyager 1[1] și cercetat în profunzime în anii 1990 de către sonda spațială Galileo[2]. De asemenea, a fost observat de telescopul spațial Hubble și de la Pământ în ultimii ani.[3] Observarea de la sol a inelelor necesită cele mai mari telescoape disponibile.[4]
Sistemul de inele al lui Jupiter este slab și este format în principal din praf.[5] El are patru componente principale: un inel interior, tor format din particule cunoscut sub numele de inel de halo; un inel principal, relativ luminos, extrem de subțire și două inele largi, groase, exterioare, inele diafane, numite după sateliții din al căror material sunt compuse: Amalthea și Thebe.[6]
Inelele lui Jupiter - al treilea sistem de inele descoperite în sistemul solar, după inelele lui Saturn și Uranus. Pentru prima dată, inelele lui Jupiter au fost observate în 1979 de către Voyager 1.[7] Principalele caracteristici ale inelelor Jupiter sunt prezentate în tabelul de mai jos.[8][9][10][11]
Praful părăsește inelul din cauza efectului Poynting-Robertson, precum și forțele electromagnetice ale magnetosferei Jupiter.[13][14] Substanțele volatile, de exemplu gheața, se evaporă rapid. «Durata de viață» a particulelor din inel este de la 100 la 1000 de ani.[15][14] Astfel, praful trebuie să fie în mod constant refăcut prin ciocniri între corpuri de la 1 cm la 0,5 km în dimensiune.[16] Praful produs de ciocniri păstrează aceleași elemente orbitale ca și corpurile sursă, dar treptat încet într-o spirală începe să se deplaseze în direcția lui Jupiter, formând o parte interioară slabă (în lumina spate) a inelului principal și a halo-ului.[15][14] În acest moment, vârsta inelului principal nu este cunoscută, dar poate reprezinta ultimele rămășițe ale unei populații de corpuri mici lângă Jupiter.[10]
^Smith, B. A.; Soderblom, L. A.; Johnson, T. V.; et al. (1979). "The Jupiter System through the Eyes of Voyager 1". Science 204 (4396): 951–957, 960–972. doi:10.1126/science.204.4396.951. PMID 17800430. http://adsabs.harvard.edu/abs/1979Sci...204..951S.
^Ockert-Bell, M. E.; Burns, J. A.; Daubar, I. J.; et al. (1999). "The Structure of Jupiter’s Ring System as Revealed by the Galileo Imaging Experiment". Icarus 138: 188–213. doi:10.1006/icar.1998.6072. http://adsabs.harvard.edu/abs/1999Icar..138..188O.
^Meier, R.; Smith, B. A.; Owen, T. C.; et al. (1999). "Near Infrared Photometry of the Jovian Ring and Adrastea". Icarus 141: 253–262. doi:10.1006/icar.1999.6172. http://adsabs.harvard.edu/abs/1999Icar..141..253M.
^Pater, I.; Showalter, M. R.; Burns, J. A.; et al. (1999). "Keck Infrared Observations of Jupiter’s Ring System near Earth’s 1997 Ring Plane Crossing" (pdf). Icarus 138: 214–223. doi:10.1006/icar.1998.6068. http://www.astro.umd.edu/~hamilton/research/reprints/DePater99.pdf.
^Showalter, M. A.; Burns, J. A.; Cuzzi, J. N.; Pollack, J. B. (1987). "Jupiter's Ring System: New Results on Structure and Particle Properties". Icarus 69 (3): 458–498. doi:10.1016/0019-1035(87)90018-2. http://adsabs.harvard.edu/abs/1987Icar...69..458S.
^ abBurns, J.A. (). „Jupiter's Ring-Moon System”(pdf). În Bagenal, F.; Dowling, T.E.; McKinnon, W.B. Jupiter: The Planet, Satellites and Magnetosphere. Cambridge University Press.Mentenanță CS1: Nume multiple: lista editorilor (link)
Materiale media legate de Inelele lui Jupiter la Wikimedia Commons
