Pluto

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la o planetă pitică. Pentru alte sensuri, vedeți Pluto (dezambiguizare).
Pluto
Pluto.jpg

Reprezentare artistică a planetei Pluto
Date generale
Descoperire Clyde W. Tombaugh,
18 februarie 1930
Nr. sateliți 5
Sateliți Charon
Nix
Hydra
Kerberos
Styx
Caracteristicile orbitei
Semiaxa mare 5,906376272 mrd. km
39,48168677 u.a.
Distanța la periheliu 4,436824613 mrd. km
29,65834067 u.a.
Distanța la afeliu 7,375927931 mrd. km
49,30503287 u.a.
Excentricitatea 0,24880766
Argumentul periheliului 113,76329°
Perioada siderală 90613,3055 zile
248,09 ani
Perioada sinodică 366,73 zile
Viteza medie pe orbită 4,666 km/s
Înclinarea față de ecliptică 17,14175°
Înclinarea față de ecuator Soarelui 11,88°
Longitudinea nodului ascendent 110,30347°
Date fizice
Raza medie 1195 km
Aria suprafeței 17,95 mil. km²
Volumul 7,15 mrd. km³
Masa 1,305 ± 0,007×1022 kg
Densitatea medie 2030 kg/m³
Accelerația gravitațională la suprafață 0,58 m/s²
Viteza de eliberare 1,2 km/s
Perioada rotației siderale −6,387230 zile (retrograd)
551856 secunde
Înclinarea ecuatorului pe orbită 119,591 ± 0,014°
Ascensia dreaptă a polului nord 133,046 ± 0,014°
Declinația polului nord -6,145 ± 0,014°
Albedo 0,49–0,66
Temperatura la suprafață 33 — 55 K

Pluto (sau Pluton) este o planetă pitică din Sistemul Solar, a doua ca mărime după Eris. A fost descoperită în anul 1930 de către astronomul american Clyde William Tombaugh.

Până în 2006 a fost considerată a noua planetă a Sistemului Solar, atât în ordinea distanței față de Soare, cât și a descoperirii. Pluto împreună cu satelitul său Charon sunt uneori considerate sistem binar, deoarece baricentrul orbitelor nu se află în interiorul niciunuia dintre cele două corpuri.[1]

Statutul de planetă pitică[modificare | modificare sursă]

De la descoperirea lui Pluto, în 1930, aceasta a fost considerată a fi a noua planetă a Sistemului Solar. La 24 august 2006, în urma unei rezoluții a Uniunii Astronomice Internaționale în care a fost schimbată definiția termenului de planetă, Pluto a primit statutul de planetă pitică, deoarece nu a "curățat" spațiul cosmic din vecinătatea orbitei sale.

Caracteristici fizice și chimice ale corpului ceresc Pluto[modificare | modificare sursă]

Pluto se rotește în jurul Soarelui în 247,8 ani pământești, pe o orbită cu rază medie de 5,91 miliarde km (39,3 ua). Orbita planetei pitice este foarte excentrică (0,248), astfel încât uneori Pluto ajunge într-o poziție mai apropiată de Soare decât Neptun, a opta planetă a Sistemului Solar. Pluto are orbita înclinată cu 17°12' față de planul eclipticii, care este un alt lucru ieșit din comun. Diametrul acestei planete pitice este de 2.390 km, reprezentând doar 18,74% din cel al Terrei. Înclinarea planului de rotație al planetei este de 57°24', densitatea lui Pluto este 1.800 kg/m3, iar perioada de rotație este de 6 zile 10 h, desfășurându-se în sens invers celei a Pământului (de la est la vest).

Caracteristici comparative[modificare | modificare sursă]

  • Perioada de rotație = 6,388 ani tereștri
  • Volum = 0,7 % din volumul Pământului (1,1952 × 1022)
  • Masă = 0,2 % din masa Pământului

Descoperirea lui Pluto[modificare | modificare sursă]

Pluto a fost descoperită ca rezultat al unei cercetări prin telescop inițiate în 1905 de către astronomul american Percival Lowell, care a presupus existența unei planete îndepărtate dincolo de Neptun, ca urmare a unor mici neregularități în orbitele lui Uranus și Neptun. Continuată după moartea lui Lowell de cercetătorii de la observatorul Lowell, cercetarea s-a încheiat cu succes când astronomul american Clyde W. Tombaugh l-a găsit pe Pluto.

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Numele ales pentru planetă, care trebuia să evoce inițialele astronomului Percival Lowell, este cel al zeului roman Pluto. Numele a fost sugerat mai întâi de Venetia Burney (Phair, după căsătorie), pe atunci o fată de 11 ani din Oxford, Anglia. La micul dejun, bunicul ei, care lucra la Biblioteca Bodleiană din cadrul Universității Oxford, citea în ziarul Times despre descoperirea unei noi planete. El i-a cerut nepoatei sale să aleagă un nume bun pentru noua planetă. Venetia, care avea o pasiune pentru miturile și legendele romane și grecești, a sugerat numele zeului roman al Lumii de dincolo. Profesorul Herbert Hall Turner a telegrafiat colegilor săi din America această sugestie, și după dezbateri favorabile, care au fost aproape unanime, numele Pluto (Pluton) a fost adoptat și anunțat de Slipher la 1 mai 1930. În limbile chineză, japoneză, coreeană și vietnameză numele planetei se traduce ca Regele stelei întunecate. Deși Hades nu este foarte cunoscut în cultura asiatică, traducerea este potrivită.

Unicitatea lui Pluto[modificare | modificare sursă]

Orbita eliptică a lui Pluto

Pluto a fost descoperit în 1930, dar puținele informații despre îndepărtata planetă au întârziat o înțelegere realistă a însușirilor sale. Unicitatea orbitei lui Pluto, relațiile rotaționale cu satelitul său, axa de rotație și variațiile de lumină îi conferă o anumită imagine deosebită. Pluto este de obicei mai departe de Soare decât oricare din cele opt planete ale Sistemului Solar. Datorită excentricității orbitei, timp de 20 de ani din cei 249, cât durează mișcarea sa de revoluție, este mai aproape decât Neptun.

Orbita[modificare | modificare sursă]

Orbita lui Pluto este diferită de orbitele planetelor. Este foarte înclinată deasupra planului ecliptic și foarte excentrică (alungită, necirculară). Excentricitatea duce la faptul că se intersectează cu orbita lui Neptun. Cea mai recentă apariție a acestui fenomen a durat de la 7 februarie 1979 până la 11 februarie 1999. Calcule matematice indică faptul că apariția anterioară a acestui fenomen a durat 14 ani, de la 11 iulie 1735 până la 15 septembrie 1749. Aceleași calcule arată că Pluto a fost a opta planetă (pitică) de la Soare între 30 aprilie 1483 și 23 iulie 1503, o durată aproximativ egală cu cea dintre 1979 și 1999. Studii recente sugerează că fiecare trecere a lui Pluto în orbita lui Neptun durează cu aproximație între 13 și 20 de ani, cu alternanță și mici variații.

Orbita lui Pluto în roşu intersectează orbita lui Neptun, în albastru (vedere polară)

Pluto orbitează într-o rezonanță orbitală de 3:2 cu Neptun. Când Neptun se apropie din spatele lui Pluto, gravitațiile lor încep să le atragă încet, rezultând o interacțiune între pozițiile lor pe același fel de orbită, ce produce Punctele Troiene.

Pe măsură ce Pluto se apropie de periheliu, atinge distanța maximă de la ecliptică datorită înclinației sale de 17 grade. Astfel, este mult deasupra sau dedesubtul planului orbitei planetei Neptun. În aceste condiții Pluto și Neptun nu se vor ciocni sau apropia nicio dată la mai mult de 18 UA una de cealaltă. Începând cu anii 1990 au fost descoperite și alte obiecte transneptuniene (OTN), și o parte din ele au aceeași rezonanță orbitală de 3:2 cu Neptun. Aceste OTN au fost numite „plutonice”, după Pluto.

Spre deosebire de majoritatea planetelor, dar asemănător cu Uranus, Pluto se rotește cu polii săi aproape în planul orbitei. Axa de rotație a lui Pluto este înclinată cu 122 grade. Când a fost descoperit Pluto, imaginea văzută de pe Pământ a fost regiunea sa sudică polară, relativ luminoasă. Pluto apărea din ce în ce mai vag pe măsură ce unghiul nostru de privire trecea de la aproximativ perpendicular pe pol, în 1954, la aproximativ perpendicular pe ecuator, în 1973.

În perioada 1985-1990 Pământul a fost aliniat cu orbita lui Charon, astfel încât pe Pluto avea loc o eclipsă de Pământ în fiecare zi. Acest lucru a dus la strângerea unor date importante, la apariția hărților albedo (ce stabileau suprafața reflectorizantă) și la determinarea cu acuratețe a dimensiunilor lui Pluto și Charon, inclusiv a tuturor datelor ce puteau fi astfel calculate.

Perioada de rotație a lui Pluto este de 6,387 de zile, la fel ca cea a satelitului său Charon.

Masă și mărime[modificare | modificare sursă]

Mărimea lui Pluto - pe fotografie cel mai mic corp

Pluto nu numai că este mai mică și mult mai puțin masivă decât toate planetele, dar având mai puțin de 0,2 din masa lunară este de asemenea mai mică și mai puțin masivă chiar decât primii șapte sateliți din sistemul solar: Ganimede, Titan, Callisto, Io, Luna Pământului, Europa și Triton. Totuși Pluto este aproximativ de două ori mai mare în diametru și de 12 ori mai mare ca masă decât Ceres, cea mai mare planetă pitică din centura de asteroizi. Ceres era mai mare decât orice alt obiect cunoscut din Centura Kuiper - până când, în 2005, a fost descoperită planeta pitică 2003 UB313.

Masa și diametrul lui Pluto nu au putut fi evaluate corect decât la câteva decenii după descoperirea sa. Descoperirea satelitului său Charon în 1978 a dat posibilitatea determinării masei sistemului binar Pluto – Charon prin simpla aplicare a formulei celei de a treia legi a lui Kepler. Mai târziu diametrul lui Pluto a fost măsurat, când a fost ascuns de Charon.

Atmosfera pe Pluto[modificare | modificare sursă]

Atmosfera rarefiată a lui Pluto este cel mai probabil formată din azot și monoxid de carbon, în echilibru cu azotul solid și gheața formată din monoxid de carbon de pe suprafață. Pe măsură ce Pluto se depărtează de periheliu și de Soare, mare parte din atmosferă îngheață. Când se apropie din nou de Soare, temperatura de la suprafața solidă crește, ducând la sublimarea gheții de azot în gaz, producâd un antiefect de seră. În mare parte la fel ca evaporarea transpirației de pe pielea umană, sublimarea are un efect de răcire asupra planetei, și cercetătorii au descoperit de curând că temperatura lui Pluto este cu 10 grade mai mică decât se așteptau.

Atmosfera lui Pluto a fost descoperită în urma unei ocultații observate în 1988. Când un obiect fără atmosferă ocultează o stea, steaua dispare dintr-o dată; în cazul lui Pluto însă, lumina stelei a scăzut încet. Din viteza de scădere, presiunea atmosferei a fost determinată ca fiind de 0,15 Pa, de 700.000 ori mai mică decât cea a Pământului.

Aspect[modificare | modificare sursă]

Mărimea aparentă a lui Pluto este mai mică de +14 m și, de aceea, pentru observație este necesar un telescop. Pentru a fi văzut cu ușurință este necesar un telescop cu o deschidere de 30 cm. Arată ca o stea chiar și printr-un telescop foarte mare, datorită diametrului unghiular de 0,15 sec. Culoarea lui Pluto este maro deschis, cu o ușoară tentă de galben.

Sateliții lui Pluto[modificare | modificare sursă]

Până azi au fost identificați cinci sateliți ai planetei Pluto: Charon, prima dată menționat în 1978 de către astronomul James Christy, Nix, Hydra, desemnați inițial prin numele de cod "S/2005 P 1" și "S/2005 P 2", considerabil mai mici, descoperiți în 2005, și S/2011 P1, descoperit în 2011.

Sistemul Pluto-Charon este notabil pentru că este singurul sistem planetă pitică - lună din sistemul solar al cărui centru gravitațional este deasupra suprafeței planetei. Datorită diferenței mici de masă și dimensiuni dintre planetă și satelitul acesteia, poate fi considerat ca fiind o planetă pitică dublă (termen complicat de descoperirea ulterioară a încă doi sateliți plutonieni).

Explorarea lui Pluto[modificare | modificare sursă]

Despre Pluto se cunosc puține lucruri, din cauza distanței mari de la Pământ, precum și datorită faptului că nicio sondă spațială nu a vizitat încă Pluto. Stația cu Voyager 1 intenționa la început să-l viziteze, dar din cauza reducerilor de buget și a lipsei de interes – înainte de descoperirea dimensiunilor și atmosferei lui Pluto și Charon – zborul a fost anulat pentru a facilita un alt zbor spre Titan, satelit al lui Saturn.

Prima sondă spațială care va vizita Pluto va fi New Horizons de la NASA, o misiune condusă de Southwest Research Institute și de Laboratorul de Fizică Aplicată John Hopkins. Misiunea, deja lansată la 19 ianuarie 2006, a beneficiat de ajutor gravitațional de la Jupiter la 28 februarie 2007, și va ajunge în apropierea lui Pluto în iulie 2015 [1].

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ C.B. Olkin, L.H. Wasserman, O.G. Franz (2003). „en The mass ratio of Charon to Pluto from Hubble Space Telescope astrometry with the fine guidance sensors” (PDF). Lowell Observatory 164: 254–259. doi:10.1016/S0019-1035(03)00136-2. http://www.as.utexas.edu/~fritz/astrometry/Papers_in_pdf/%7BOlk03%7DPlutoCharon.pdf. Accesat la 13 martie 2007. 

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]