Saturn

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Pentru alte sensuri, vedeți Saturn (dezambiguizare).
SaturnSaturn symbol.svg
Saturn (planet) large.jpg

Imagine în culori reale a lui Saturn compusă din pozele făcute de Voyager 2 pe 4 august, 1981. Se văd aici și patru sateliți saturnieni: Tethys, Dione, Rhea și (foarte slab) Mimas.
Numit după zeul roman Saturn
Date generale
Nr. sateliți ~200 de sateliți
observați, dintre
care 62 au orbita
confirmată (53
dintre aceștia au primit și nume oficiale),
și aprox. 150 de lune minore + 7 inele principale.
Sateliți Titan
Rhea
Iapetus
Dione
Tethys
Enceladus
Mimas
Caracteristicile orbitei (cf. J2000)
Semiaxa mare 1 421 179 772 km
(9,53707032 u.a.)
Distanța la periheliu 1 349 467 375 km
(9,02063224 u.a.)
Distanța la afeliu 1 503 983 449 km
(10,05350840 u.a.)
Excentricitatea 0,05415060
Argumentul periheliului 336.013 862°
Perioada siderală 10 757,7365 zile
(29 a 165 d 11,68 h)
Perioada sinodică 378,0944 zile
Viteza medie pe orbită 9,6446 km/s
Înclinarea față de ecliptică 2,48446°
Înclinarea față de ecuator Soarelui 5.51°
Longitudinea nodului ascendent 113.642 811°
Anomalie medie 320.346 750°
Date fizice
Raza medie 58 232 km
(9,014 raze terestre)
Aria suprafeței 4,27×1010 km2
(83,703 arii terestre)
Volumul 8,2713×1014 km3
(763,59 volume terestre)
Masa 5.6846×1026 kg
(95,152 mase terestre)
Densitatea medie 687,3 kg/m3
Accelerația gravitațională la suprafață 10,44 m/s2
(1,064 g)
Viteza de eliberare 35,5 km/s
Perioada rotației siderale 0,444 zile
(10 h 47 min 6 s)
Înclinarea ecuatorului pe orbită 26,73°
Ascensia dreaptă a polului nord 2h 42m 21s
(40.589°)
Declinația polului nord 83.537°
Albedo 0.342 (Bond)
0.47 (geometric)
Temperatura la suprafață 134 K (−139°C)
Presiunea atmosferei 140 000 Pa
Magnitudine aparentă între +1.47 și −0.24
Diametru unghiular 14.5"–20.1"
(fără inele)
Date despre atmosferă
Hidrogen (H2) ~96,3%
Heliu (He) ~3,25%
Metan (CH4) ~0.4%
Amoniac (NH3) ~0.01%
HD ~0.01%
Etan (CH3-CH3) ~0.0007%
Vapori de Apă (H2O) ~0,1 %

Saturn este a șasea planetă de la Soare și a doua ca mărime din Sistemul Solar, după Jupiter. Împreună cu Jupiter, Uranus și Neptun, Saturn este clasificat ca un gigant gazos. Aceste planete sunt numite corpuri joviane, însemnând planete asemănătoare cu Jupiter.

Saturn este numit după zeul roman Saturnus (care va denumi ziua de sâmbătă), echivalentul zeului grec Kronos (Titan și tatăl lui Zeus), babilonianul Ninurta și divinității Hindu Shani. Simbolul lui Saturn este coasa zeului Kronos (Unicode: ♄).

Planeta este compusă din hidrogen și proporții mici de heliu și alte elemente. Structura internă a planetei constă într-un miez de piatră și gheață, înconjurat de un strat gros de hidrogen metalic și un strat gazos exterior. Atmosfera este blândă, deși multe caracteristici intense pot apărea. Vânturile de pe Saturn pot atinge viteze de 1,800 km/h, mult mai rapide decât cele de pe Jupiter. Are un câmp magnetic a cărui putere este un intermediar între cea a Pământului și câmpul puternic al lui Jupiter.

Saturn prezintă un sistem de inele, care sunt alcătuite din particule de gheață și mici cantități de deșeuri de praf și rocă. 62 de sateliți cunoscuți orbitează în jurul planetei, fără a socoti particulele din inele. Titan, cel mai mare satelit al lui Saturn și al doilea satelit ca mărime din Sistemul Solar (după Ganimede, satelitul lui Jupiter), este mai mare ca planeta Mercur și este singurul satelit din Sistemul Solar care are o atmosferă cu o consistență semnificativă.

Caracteristici fizice[modificare | modificare sursă]

Saturn, imagine realizată de Pioneer

Datorită combinației dintre densitatea mică, rotația rapidă și starea fluidă, Saturn este un sferoid aplatizat; este turtit la poli și bombat la ecuator. Razele ecuatoriale și polare diferă cu aproape 10% - 60.268 vs 54.364 km. Celelalte planete sunt și ele turtite, dar într-o măsură mai mică. Saturn este singura planetă din Sistemul Solar mai puțin densă ca apa. Deși miezul planetei este mai dens ca apa, densitatea specifică obișnuită a lui Saturn este de 0.69 g/cm3 datorită atmosferei sale gazoase. Saturn cântărește doar cât 95 de Pământuri, comparativ cu Jupiter, care are masa de 318 ori mai mare decât a Terrei, dar mai mare doar cu 20% decât Saturn.

Structura internă[modificare | modificare sursă]

Deși nu sunt informații directe despre structura internă a planetei, se crede că interiorul lui Saturn este similar cu al lui Jupiter, având un nucleu mic de rocă, înconjurat de hidrogen și heliu. Miezul este similar în compoziție cu cel al Pământului, însă mai dens. Deasupra miezului se alfă un strat gros de hidrogen metalic, urmat de un strat de hidrogen lichid și heliu, iar în spațiul exterior la 1000 km atmosfera gazoasă. Sunt prezente si urme de gheață. Regiunea miezului este estimată a fi egala cu 9-22*masa Pământului. Saturn are un miez fierbinte, estimat a avea temperatura de 11,700 °C si radiază energie de 2,5 ori mai multă decât primește de la Soare. Cea mai mare parte a energiei este generată prin mecanismul Kelvin-Helmholtz (compresie gravitațională lentă), însa producerea căldurii planetei nu este explicabilă doar prin acest mecanism. Un procedeu adițional propus prin care Saturn își creează căldura este „ploaia” de heliu din interiorul planetei, picăturile de heliu eliberând căldura prin frecare pe măsura ce cad prin hidrogenul mai ușor.

Atmosfera[modificare | modificare sursă]

Atmosfera saturniană prezintă benzi paralele, asemănătoare cu cea a planetei Jupiter, însă în cazul lui Saturn aceste benzi nu sunt la fel de bine conturate și sunt mai late la ecuator. Vânturile aici sunt printre cele mai puternice din întreg Sistemul solar, date înregistrate de Voyager indică maxime de 500 m/s.

Atmosfera lui Saturn, de obicei calmă, prezintă uneori structuri și elemente specifice; în 1990 telescopul Hubble a observat o uriașă formațiune noroasă lângă ecuatorul lui Saturn, care dispăruse în 1994 când Voyager a depistat o altă furtună, mai mică. Furtuna observată în 1990 are un caracter ciclic, manifestându-se odată la aproximativ 30 de ani; au mai fost observate furtuni în 1876, 1903, 1933 și 1960, cea din 1933 fiind cea mai cunoscută. Respectând regula, următoarea apariție ar trebui să fie în 2020 (cf. Kidger 1992).

Saturn până în 2029

Folosind imagini în infraroșu, astronomii au observat că Saturn are vortexuri (vârtejuri cu pâlnie) polare cu temperatura mai ridicată, acest fenomen fiind unic în cadrul planetelor sistemului solar.

Straturile de nori[modificare | modificare sursă]

Magnetosfera[modificare | modificare sursă]

Orbită și rotația[modificare | modificare sursă]

În legătură cu rotirea propriei axe, aceasta se produce cu o mare viteză, în 10 ore și 14 minute la ecuator și în 10 ore și 39 minute în regiunile polare.

Inelele planetare[modificare | modificare sursă]

Prezentare comparativă a mărimii planetelor Saturn și Pământ

Inelele planetei Saturn datează de mult mai mult timp decât s-a considerat până acum de cercetători și ar putea rezista pentru o perioadă nelimitată de timp. Aceste noi date au fost oferite de sonda spațială Cassini. Oamenii de știință au demonstrat că particulele ce formează inelele care orbitează în jurul lui Saturn au 3 miliarde de ani. Deși în aparență inelele lui Saturn par niște formațiuni tinere, ele ar putea fi la fel de bătrâne ca și Sistemul Solar.

Sonda Cassini a studiat inelele cu ajutorul unui spectru special cu ultraviolete. Particulele astfel observate au fost asemuite ca mărime de la granule de nisip, până la buldozere. Ultimele descoperiri cu privire la planeta Saturn, veche de 4 miliarde de ani, arătau că inelele sale datează de acum 100 de milioane de ani, când o lună uriașă sau o cometă ar fi pătruns în atmosfera planetei Saturn.

Sonda spațială Cassini, lansată în octombrie 1997, având la bord modulul de explorare Huygens, a inclus și planeta Saturn în programul său de explorare.

Cassini a ajuns la Saturn și la lunile sale în 2004, unde a orbitat în jurul planetei pentru a o explora. De acolo a trimis imagini inedite către Pământ. Imaginile arătau inelele și striațiile acestora, atât din partea de deasupra planului lor, cât și de dedesubt.

Sateliții lui Saturn[modificare | modificare sursă]

Sateliții lui Saturn

Planeta Saturn are 62 sateliți naturali, 53 dintre care au un nume formal. [1]

Principalii sateliți, comparați cu Luna
Nume Diameteru
(km)
Masă
(kg)
Raza orbitei (km) Perioada orbitală (zile)
Mimas 400
(10% Luna)
0.4×1020
(0.05% Luna)
185,000
(50% Luna)
0.9
(3% Luna)
Enceladus 500
(15% Luna)
1.1×1020
(0.2% Luna)
238,000
(60% Luna)
1.4
(5% Luna)
Tethys 1060
(30% Luna)
6.2×1020
(0.8% Luna)
295,000
(80% Luna)
1.9
(7% Luna)
Dione 1120
(30% Luna)
11×1020
(1.5% Luna)
377,000
(100% Luna)
2.7
(10% Luna)
Rhea 1530
(45% Luna)
23×1020
(3% Luna)
527,000
(140% Luna)
4.5
(20% Luna)
Titan 5150
(150% Luna)
1350×1020
(180% Luna)
1,222,000
(320% Luna)
16
(60% Luna)
Iapetus 1440
(40% Luna)
20×1020
(3% Luna)
3,560,000
(930% Luna)
79
(290% Luna)

Istorie și explorare[modificare | modificare sursă]

În Antichitate[modificare | modificare sursă]

Observațiile europene din perioada 1600-1800[modificare | modificare sursă]

Observînd în 1610 corpul ceresc,Galileo Galilei a avut impresia că globul principal este însoțit de doi aștrii mai mici, imobili, de o parte și de alta a sa. Această constatare nu era însă pe atunci de natură să fie larg difuzată: încă o dată, „perfecțiunea” corpurilor cerești, postulată de scolastică, părea infirmată, așa cum se întîmplase cu fazele lui Venus, petele din Soare, etc. Pentru a-și consemna descoperirea, Galilei a notat, într-o lucrare a sa, următoarea înșiruire de litere: SMAISMR MILME POETALEV MIBUNE NUGTT AVIRAS. Kepler n-a reușit să descifreze enigma. La cererea împăratului Rudolf II, Galilei a consimțit să dea soluția anagramei: „Altissimum planetam tergeminum observavi”, cu alte cuvinte: „Am observat că planeta cea mai înaltă este un tricorp”. Dispunînd de un instrument slab, învățatul nu putuse deosebi inelul lui Saturn de planetă și i s-a părut că vede trei aștrii îngemănați. Dar, după doi ani, în 1612, cei doi „aștrii laterali”, după ce au pălit treptat, au dispărut cu totul. „Saturn și-a devorat copiii!” a exclamat învățatul din Pisa, decepționat. Ulterior, alți astronomi l-au observat însă din nou pe Saturn ca tricorp( Hevelius, Riccioli - în 1650 ). În sfîrșit, în 1656-1657 Christiaan Huygens a construit un instrument destul de puternic ca să poată contempla fenomenul în toată măreția lui: planeta cea mai îndepărtată cunoscută în acea vreme apărea „înconjurată de un inel diafan, care nu atinge nicăieri planeta și este înclinat față de eliptică” (1659).Saturn, magnificul, își făcea intrarea în astronomie. Dar de ce își „devora” Saturn periodic copiii, de ce dispărea uneori inelul? Explicația este simplă: datorită grosimii sale foarte mici ( 15–20 km ) atunci cînd inelul este îndreptat cu muchia spre Pământ, devine pur și simplu invizibil.

S-a crezut mult timp că inelul este un corp continuu.Maxwell a demonstrat în 1857 că acest lucru este imposibil, că dacă ar fi așa, el s-ar rupe curînd sub efectul enormelor tensiuni produse. În sfîrșit, studiul spectroscopic a confirmat în 1895 punctul de vedere al lui Maxwell, căci s-a adeverit că diferitele porțiuni ale formației se rotesc cu viteze diferite: partea internă mai repede decît partea externă.Astăzi se știe că nu există un inel, ci mai multe inele și că fiecare este alcătuit din nenumărate particule, corpuri meteorice și gaze înghețate care îl înconjoară pe Saturn, supunîndu-se legilor lui Kepler, un fel de „microsateliți”. Dimensiunile acestor particule mai sunt încă supuse controversei.

Sonda Cassini-Huygens[modificare | modificare sursă]

  • La 1 iulie 2004 sonda Cassini-Huygens a efectuat manevra IOS (Inserția Orbitală Saturniană) intrând astfel pe orbită în jurul planetei Saturn. În prealabil sonda a studiat în detaliu sistemul iar în iunie 2004 a realizat un zbor apropiat în jurul lunii Phoebe, trimițând înapoi imagini de înaltă rezoluție și alte date. În urma zborului în jurul lui Titan (cea mai mare lună saturniană), sonda a capturat imagini radar înfățișând lacuri mari, contururi de țărmuri, insule și munți. Sonda a parcurs 2 zboruri complete în jurul lui Titan înainte de a se desprinde de sonda Huygens la 25 decembrie 2004. Huygens a coborât pe suprafața lunii pe 14 ianuarie 2005 trimițând înapoi o mulțime de date colectate în timpul coborârii în atmosferă și după aterizare.
  • În 2006 NASA a anunțat că sonda Cassini a găsit dovezi care indică prezența unor rezervoare de apă lichidă care erup sub formă de gheizere pe luna Enceladus. Imaginile arată jeturi de particule de gheață emise din zona polară sudică a lui Enceladus fiind proiectate direct în orbită în jurul lui Saturn. Andrew Ingersoll de la Institutul Tehnologic din California susține că „mai există și alte lune care prezintă oceane de apă lichidă acoperite de straturi de gheață cu grosimi de ordinul kilometrilor. Diferența în acest caz este că apa de pe Enceladus se află doar la câteva zeci de metri sub suprafață”. În mai 2011 oamenii de știință de la NASA au susținut în urma unei conferințe despre satelitul Enceladus, că această lună pare a fi cel mai propice loc pentru viață așa cum o știm noi din sistemul solar.
  • Fotografiile trimise de Cassini au condus la alte descoperiri semnificative și anume existența unui inel planetar nou aflat la exterior de inele principale saturniene.Se crede că originea acestui inel se datorează unui impact dintre un meteorit și două dintre lunile lui Saturn. În iulie 2006 Cassini a oferit dovezi care indică lacuri de hidrocarburi lângă polul nord al lunii Titan. În martie 2007 alte imagini au dezvăluit „mări” de hidrocarburi, cea mai mare dintre ele fiind de dimensiunea Mării Caspice. În octombrie 2006 sonda a detectat o furtună ciclonică cu un diametru de 8000 de kilometri și cu un ochi central vizibil, la polul nord pe Saturn. Din 2004 până în 2009 sonda a descoperit și confirmat 8 noi sateliți naturali. Misiunea sa primară s-a încheiat în 2008 odată cu completarea a 74 de orbite în jurul lui Saturn. Misiunea a fost prelungită până în septembrie 2010 și apoi până în 2017 pentru un studiu complet al anotimpurilor pe Saturn.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Explorarea spațiului

Note[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Wall, Mike (21 iunie 2011). „Saturn's 'Ice Queen' Moon Helene Shimmers in New Photo”. Space.com. Arhivat din original la 5 octombrie 2011. http://www.webcitation.org/62DnbkDpz. Accesat la 19 iulie 2011. 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Ion Corvin Sîngeorzan, Ghidul Cosmosului, Editura Minerva, București, 1980

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Puteți găsi mai multe informații despre Saturn prin căutarea în proiectele similare ale Wikipediei, grupate sub denumirea generică de „proiecte surori”:

Wiktionary-logo.svg Definiții din Wikționar
Wikibooks-logo.svg Manuale de la Wikimanuale
Wikiquote-logo.svg Citate de la Wikicitat
Wikisource-logo.svg Texte sursă de la Wikisursă
Commons-logo.svg Imagini și media de la Commons
Wikinews-logo.png Știri de la Wikiștiri
Wikivoyage-Logo-v3-icon.svg Ghiduri turistice de la Wikivoyage

Imagini