Nor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Nori cumulus deasupra Australiei

Un nor este o masă vizibilă de picături de lichid condensat (apă pe planeta Pamânt) sau de cristale de gheaţă condensate care se găseşte în atmosferă deasupra suprafeţei Pământului sau deasupra unei alte planete ce posedă atmosferă. Există o ramură specială a meteorologiei care studiază norii, nefologia.

Pe planeta Pamânt, substanţa care se condensează este apa, care formează picături foarte mici de apă sau de cristale de gheaţă (de obicei de 0,01 mm în diametru), care fiind înconjurate de un număr imens de alte picături asemănătoare, produc efectul vizibil de nori având culori variind de la albul pur (când proporţia de cristale de gheaţă este mare) până la nuanţe foarte închise de gri (pentru norii ce conţin picături de apă în proporţie majoritară). O altă cauză a culorii norilor variind între alb şi negru, trecând prin nenumărate nuanţe intermediare de gri, este grosimea acestora, deoarece norii reflectă la fel toate lungimile de undă ale luminii solare albe. Totuşi, cu cât norul este mai gros şi mai dens, cu atât culoarea este mai închisă, din cauza absorbţiei luminii produsă în interiorul norului.

Cuprins

1 Formarea norilor şi precipitaţiile
- 1.1 Formarea şi proprietăţile norilor
2 Clasificarea norilor
3 Nori pe alte planete
4 Legături externe

[modifică] Formarea norilor şi precipitaţiile

[modifică] Formarea şi proprietăţile norilor

Nori cumulus de vreme bună.

Norii se formează când vaporii invizibili de apă din aer se condensează în picături de apă vizibile sau în cristale de gheaţă. Acest fenomen se produce în trei modalităţi distincte.

1) Aerul este răcit sub punctul de saturaţie. Aceasta se întâmplã când aerul intrã în contact cu o suprafaţã rece sau cu o suprafaţã care se răceşte prin iradiere, sau în cazul în care aerul este răcit de expansiunea adiabatică, care este datorată creşterii în altitudine. Aceasta se poate întâmpla:

de-a lungul fronturilor calde şi reci, aşa numita ridicare frontală;
când aerul se ridicã în susul versantului unui munte şi se răceşte în timp ce se înalţă în atmosferă (ridicare orografică);
prin convecţia cauzată de încălzirea unei suprafeţe prin expunere la soare, numită încălzire diurnă;
atunci când aerul cald trece pe de-asupra unei suprafeţe mai reci cum ar fi o suprafaţã de apã rece sau o platformă de eroziune, alpină sau nu.

2) Norii se pot forma atunci când se amestecă două mase de aer care sunt ambele sub punctul de saturaţie. De exemplu respiraţia într-o zi rece, evaporarea apei Oceanului Arctic, etc.

3) Aerul rămâne la aceeaşi temperatură dar absoarbe mai mulţi vapori de apã, până când ajunge la saturaţie.

Apa dintr-un nor obişnuit poate avea o masă de câteva milioane de tone. În orice caz, volumul unui nor este corespunzător de mare, iar densitatea vaporilor este de fapt destul de scăzută încât curenţii de aer de desubtul şi din interiorul norului să fie capabili să susţină picăturile suspendate în aer. De asemenea, condiţiile din interiorul unui nor nu sunt statice: picăturile de apă se formează şi se evaporă în mod constant. O picatură de apă obişnuită are o rază de 1 x 0.00001 m şi o viteză terminală de circa 1-2 cm/s. Aceasta oferă picăturilor de apă destul timp să se reevapore când cad în aerul mai cald de sub nor.

Majoritatea picăturilor se formează când vaporii de apă se condensează în jurul unui nucleu de condensare, o particulă minusculă de fum, praf, cenuşă sau sare. În condiţii de suprasaturare, picăturile de apă se pot comporta ca nuclee de condensare.

Picăturile de apă care sunt destul de mari pentru a cădea pe pământ sunt produse în două feluri. Cel mai important se presupune a fi Procesul Bergeron, descoperit de către Tor Bergeron, care afirmă^{[necesită citare]} că picăturile de apă suprarăcite, împreună cu cristalele de gheaţă dintr-un nor, interacţionează şi duc la creşterea rapidă a cristalelor de gheaţă, care precipită din nor şi se topesc în timp ce cad. Acest proces are loc de obicei în nori ai căror vârfuri au temperaturi de mai puţin de -15°C. Al doilea proces important este acela de coliziune şi captare, care are loc în nori cu vârfuri mai calde, în care coliziunea picăturilor de apã care se ridicã şi coboarã, produce picãturi din ce în ce mai mari, care sunt în final destul de grele pentru a cădea pe pământ sub formă de ploaie. În timp ce o picătură cade printre alte picături mai mici care o înconjoară, ea produce o “trezire” care atrage câteva dintre picăturile cele mici în coliziuni, ajutând astfel la rãspândirea procesului. Aceastã metodă de producere a picăturilor de ploaie reprezintă mecanismul primar în norii stratiformi joşi, şi în micii nori de tip Cumulus.

[modifică] Clasificarea norilor

Clasificarea norilor se poate face:

A. După formă:

tipul cumulus: nori sub formă de grămezi izolate, bine individualizate, cu sau fără contur precis;
tipul stratus: nori cu aspect de pânză continuă;
tipul stratocumulus: grămezi compacte, sudate cu aspect de valuri.

B. După înălţime:

norii superiori: cirrus, cirrostratus, cirrocumulus - plafon 5 - 10 km,12-13 cand e furtuna;
norii mijlocii; altostratus, altocumulus - plafon 2 - 5 km;
norii inferiori: stratocumulus, stratus, nimbostratus - plafon 0 - 2 km;
norii de convecţie verticală.

[modifică] Nori pe alte planete

In sistemul solar, atmosferă prezinta planetele: Venus, Terra, Marte(atmosfera similară cu cea a Pământului, doar ca foarte rarefiată), Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, cât şi Titan, satelitul lui Saturn. Atmosferele acestor planete menţionate (cu excepia Terrei şi a planetei Marte) sunt formate din pături groase de nori.

[modifică] Atmosfera lui Venus

[modifică] Atmosfera lui Marte

[modifică] Atmosfera lui Jupiter

[modifică] Atmosfera lui Saturn

[modifică] Un satelit cu atmosferă

Titan, cel mai mare satelit al planetei Saturn, prezinta o atmosfera groasa, fiind astfel singurul satelit cu atmosferă cunoscut pâna in prezent. Observaţiile din spaţiu ale sondei Voyager au arătat că atmosfera de pe Titan este mai densă decât a Pământului, cu o presiune atmosferică mai mare de o dată şi jumătate decât a planetei noastre. Atmosfera este atât de groasă şi gravitaţia atât de scăzută, încât un om ar putea zbura prin ea doar mimând mişcările de înot.

Atmosfera este de 98.4% azot - singura cu un asemenea procent de azot din Sistemul Solar. restul de 1,6% este format din metan şi urme de alte gaze, cum ar fi hidrocarburile (inclusiv etan, diacetilenă, propină, acetilenă , propan), acrilonitril, cianură de hidrogen, dioxid de carbon, monoxidul de carbon, (CN)₂, argon si heliu.