Planetă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
1: Mercur, 2: Venus, 3: Terra, 4: Marte, 5: Jupiter, 6: Saturn, 7: Uranus, 8: Neptun

O planetă este un corp ceresc de masă considerabilă care orbitează în jurul unei stele și care nu produce energie prin fuziune nucleară. Din această cauză, planetele sunt mult mai reci decât stelele, și nu au și nu emit lumină proprie, ci doar pot reflecta lumina stelelor. În principiu, planetele ar putea oferi condiții pentru apariția vieții extraterestre. Până acum câțiva ani erau cunoscute doar cele 8 planete ale sistemului nostru solar (plus planeta pitică Pluton). Acestea sunt, în ordinea crescătoare a distanței de la Soare:

  1. Mercur
  2. Venus
  3. Pământ, numit și Terra
  4. Marte
  5. Jupiter
  6. Saturn
  7. Uranus
  8. Neptun

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Cuvântul românesc planetă este un împrumut din franceză: planète și din latină: planeta.[1] (Termenul francez planète are drept origine același termen latin planeta).[2] Termenul latin planeta provine din greaca veche planêtês, care, în expresia πλανήτης αστήρης, transliterat: planêtês astêrês, desemneză „astru în mișcare” (sau „astru rătăcitor”),[2] în opoziție cu stelele care apar imobile pe bolta cerească.

Această mișcare aparentă, dacă urmărim planeta pe cer de la o noapte la alta, a fost observată foarte devreme de oamenii tuturor civilizațiilor, însă complexitatea sa a rămas timp îndelungat un mister pentru astronomi, până la identificarea acestei mișcări aparente ca rezultantă a curselor eliptice ale Pământului și ale celorlalte planete în jurul Soarelui.

Dacă planetele Sistemului Solar sunt vizibile noaptea pe cer, este pentru că ele reflectă lumina Soarelui, contrar stelelor care strălucesc datorită energiei luminoase generate de reacțiile termonucleare care se produc în interiorul acestora.

Noua definiție[modificare | modificare sursă]

La 24 august 2006 Uniunea Astronomică Internațională a redefinit termenul de „planetă” ca fiind un corp ceresc care îndeplinește următoarele condiții:

  • orbitează în jurul unei stele centrale, de exemplu în jurul Soarelui
  • are o masă suficientă astfel încât forța gravitațională să îi confere o formă aproximativ sferică
  • nu suferă în interiorul său reacții de fuziune nucleară
  • „curăță” spațiul cosmic din vecinătatea orbitei sale

Corpurile cerești care îndeplinesc primele trei condiții dar nu și pe a patra, și nu sunt sateliți, sunt numite planete pitice (engleză: dwarf planet).

Planetele Sistemului Solar[modificare | modificare sursă]

Cele patru planete telurice ale Sistemului Solar: Mercur, Venus, Terra și Marte (la scară).

În Sistemul nostru Solar există opt planete, denumite în cultura occidentală printr-un nume tradițional izvorât din mitologia romană, căruia i-a fost asociat câte un simbol astrologic. În ordinea depărtării crescânde față de Soare, aceste opt planete sunt:

  1. Mercur (simbol )
  2. Venus ()
  3. Terra (/)
  4. Marte ()
  5. Jupiter ()
  6. Saturn ()
  7. Uranus ()
  8. Neptun ()

Planetele Sistemului Solar se pot împărți în două categorii:

Cele patru gigante gazoase ale Sistemului solar: Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun în fața limbului Soarelui (la scară).

Istoric, Pluto a fost considerat ca planetă de la descoperirea sa (1930). Apoi astronomii au reconsiderat acest statut constatând că era vorba de un obiect de un tip relativ curent după anii 2000. Ei au recalificat obiectul Pluto (la 24 august 2006) deoarece s-au descoperit și alte obiecte transneptuniene de talie comparabilă în centura de asteroizi exteriori, ca 136199 Eris (în mod paradoxal se ezita în acea vreme calificarea acestui obiect, Eris, ca a zecea planetă, și era desemnat prin numele de Xena, deoarece decizia privitoare la nume constituia o responsabilitate prea grea în cazul că ar fi fost calificat drept planetă).

Caracteristici ale planetelor din Sistemul Solar[modificare | modificare sursă]

Tip Nume Diametrul la
ecuator[a]
Masă[a] Semiaxa majoră (UA) Perioadă orbitală
(ani)[a]
Înclinație
față de ecuatorul Soarelui (°)
Excentricitate
orbitală
Perioadă de rotație
(zile pământești)
Sateliți
confirmați[b]
Inele Atmosferă
Planetă telurică Mercur 0,382 0,06 0,31–0,47 0,24 3,38 0,206 58,64 0 nu foarte mică
Venus 0,949 0,82 0,72 0,62 3,86 0,007 −243,02 0 nu CO2, N2
Pământ[c] 1,00 1,00 1,00 1,00 7,25 0,017 1,00 1 nu N2, O2, Ar
Marte 0,532 0,11 1,52 1,88 5,65 0,093 1,03 2 nu CO2, N2, Ar
Gigant gazos Jupiter 11,209 317,8 5,20 11,86 6,09 0,048 0,41 67 da H2, He
Saturn 9,449 95,2 9,54 29,46 5,51 0,054 0,43 62 da H2, He
Uranus 4,007 14,6 19,22 84,01 6,48 0,047 −0.72 27 da H2, He
Neptun 3,883 17,2 30,06 164,8 6,43 0,009 0,67 14 da H2, He

Planete pitice[modificare | modificare sursă]

Ca una din urmări, Pluto, care era considerată până de curând cea de-a noua planetă a Sistemului Solar, și-a pierdut statutul de planetă, fiind acum considerată planetă pitică.

Dincolo de Neptun, în Sistemul Solar s-au mai descoperit și alte corpuri cerești reci de dimensiuni apreciabile din categoria planetelor pitice (minore), planetoizi sau asteroizi), care se învârtesc și ele în jurul Soarelui, dar sunt mai mici decât planetele propriu-zise: Pluto, 2003 UB313, 2005 FY9, 2003 EL61, Sedna, Quaoar, Varuna etc.

Planete minore (asteroizi)[modificare | modificare sursă]

Planete dincolo de sistemul solar[modificare | modificare sursă]

Din anul 1995 încoace au fost descoperite planete și în afara Sistemului Solar, totuși la depărtări de Pământ uriașe, de ordinul anilor-lumină (1 an-lumină = 9,4605284 × 1012 kilometri). În iunie 2008 se cunoșteau deja ceva mai mult de 300 astfel de planete, numite planete extrasolare sau și „exoplanete”. În februarie 2010 numărul lor a trecut de 400. Însă astronomii apreciază numărul total al planetelor extrasolare numai în galaxia noastră — Calea Lactee — ca fiind de cel puțin 100 de miliarde.[4]

Din cauza marilor distanțe și lipsei de lumină proprie, planetele extrasolare nu pot fi văzute direct prin mijloace optice. (O excepție o constituie cel mai puternic telescop de la ora actuală (2010), numit Very Large Telescope (VLT), al observatorului European South Observatory ESO, și aflat în Chile în deșertul Atacama.) Existența exoplanetelor se dovedește în general prin stabilirea unor mici neregularități în luminozitatea unor stele, care au loc atunci când planeta respectivă acoperă pe traiectoria ei, fie și numai parțial, steaua de care ține.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Referințe și note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c Măsuri relative la Pământ.
  2. ^ Jupiter are cei mai mulți sateliți naturali verificți (67) din Sistemul nostru Solar.[3]
  3. ^ Vezi articolul Pământ, pentru valori absolute.
  1. ^ Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicționar universal al limbii române (2007).
  2. ^ a b Nouveau dictionnaire étymologique et hystorique (1977).
  3. ^ Scott S. Sheppard (4 ianuarie 2013). „The Jupiter Satellite Page (Now Also The Giant Planet Satellite and Moon Page)”. Carnegie Institution for Science. http://www.dtm.ciw.edu/users/sheppard/satellites/. Accesat la 12 aprilie 2013. 
  4. ^ fr Exoplanètes. Cette fois, on les voit vraiment!, autor: Équipe de rédaction de Science et vie, ianuarie 2009, Editor: Science et Vie, consultat la 23 iulie 2009.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicționar universal al limbii române (2007), Editura Litera Internațional, București - Chișinău.ISBN 978-973-675-307-7
  • Albert Dauzat, Jean Dubois, Henri Mitterand, Nouveau dictionnaire étymologique et hystorique par ... (1977), Librairie Larousse, Paris. ISBN 2-03-020210-X
  • Thérèse Encrenaz et James Lequeux, L'exploration des planètes : De Galilée à nos jours... et au-delà, Belin, 2014 (ISBN 9782701161952)

Legături externe[modificare | modificare sursă]