Jupiter

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Pentru alte sensuri, vedeți Jupiter (dezambiguizare).
JupiterJupiter symbol.svg
Jupiter by Cassini-Huygens.jpg

Date generale
Descoperire Cunoscut din antichitate
Nr. sateliți 66 (67 cu S/2000 J 11)
Sateliți Io
Europa
Ganymede
Callisto
Caracteristicile orbitei (cf. J2000[3][4])
Semiaxa mare 778 547 199 km
(5,20426658 u.a.)
Distanța la periheliu 740 573 646 km
(4,95042906 u.a.)
Distanța la afeliu 816 520 751 km
(5,45810410 u.a.)
Excentricitatea 0,048774888
Argumentul periheliului 275,066051°
Perioada siderală 4334,50 zile
(11,862615 ani[1])
Perioada sinodică 398,88 zile[2]
Viteza medie pe orbită 13,07 km/s[2]
Înclinarea față de ecliptică 1,304626°
Înclinarea față de ecuator Soarelui 6,09°
Longitudinea nodului ascendent 100,491580°
Date fizice
Raza polară 66854 ± 10 km[5][6]
(10,517 raze terestre)
Aria suprafeței 6,21796×1010 km²[6][7]
(121,9 arii terestre)
Volumul 1,43128×1015 km³[2][6]
(1321,3 volume terestre)
Masa 1,8986×1027 kg[2]
(317,8 mase terestre)
Accelerația gravitațională la suprafață 24,79 m/s²[2][6]
(2,358 g)
Viteza de eliberare 59,5 km/s [2][6]
Perioada rotației siderale 9,925 h[8]
(9 h 55 m 30 s)
Ascensia dreaptă a polului nord 268,057°
(17 h 52 min 14 s[5])
Declinația polului nord 64,496°[5]
Albedo 0,343 (bond)
0.52 (geom.)[2]
Date despre atmosferă
Hidrogen (H2) 89,8±2,0%
Heliu (He) 10,2±2,0%
Metan (CH4) ~0.3%
Amoniac (NH3) ~0.026%
HD ~0.003%
Etan (CH3-CH3) 0.0006%
Apă (H2O) 0,0004%

Jupiter este a cincea planetă de la Soare și este cea mai mare dintre toate planetele din Sistemul solar.[9] Are diametrul de 11 ori mai mare decât cel al Pământului, o masă de 318 ori mai mare și un volum de 1300 ori mai mare.

Jupiter este al patrulea obiect de pe cer ca strălucire (după Soare, Lună și Venus; și câteodată Marte). A fost cunoscut din timpuri preistorice. Descoperirea de către Galileo Galilei și Simon Marius, în 1610, ai celor patru mari sateliți ai lui Jupiter: Io, Europa, Ganymede și Callisto (cunoscute ca sateliții Galileeni) a fost prima descoperire a unui centru de mișcare aparent necentrat pe Pământ. A fost un punct major în favoarea teoriei heliocentrice de mișcare a planetelor a lui Nicolaus Copernic; susținerea de către Galileo a teoriei coperniciene i-a adus probleme cu Inchiziția.

Înainte de misiunile Voyager erau cunoscuți 16 sateliți.

Caracteristici fizice[modificare | modificare sursă]

Compoziție[modificare | modificare sursă]

Jupiter are probabil un "miez" de material solid în cantitate de 10 până la 15 mase Pământene.

Deasupra acestui miez se găsește partea principală a planetei formată din hidrogen metalic lichid. Această formă exotică a acestui element atât de comun se găsește doar la presiuni ce depășesc 4 milioane bari, cum este cazul în interiorul lui Jupiter (și Saturn). Hidrogenul metalic lichid e format din electroni și protoni ionizați (ca în interiorul Soarelui dar la o temperatură mult mai mică). La temperatura și presiunea din interiorul lui Jupiter hidrogenul este un [lichid], și nu un gaz. Este un conducător electric și sursa câmpului magnetic a lui Jupiter. Acest strat conține probabil ceva heliu și unele urme de "ghețuri". Stratul de la suprafață e compus în principal din hidrogen molecular obișnuit și heliu ce e lichid în interior și gazos la exterior. Atmosfera pe care o vedem noi este doar partea superioară a acestui strat adânc. Apa, dioxidul de carbon, metanul precum și alte molecule simple sunt de asemenea prezente în cantități mici.

Atmosfera[modificare | modificare sursă]

Jupiter este în jur de 86% hidrogen și 14% heliu (după numărul de atomi, cca 75/25% după masă) cu urme de metan, apă, amoniac și "piatră". Asta este foarte aproape de compoziția primordială din Solar Nebula din care s-a format întregul sistem solar. Saturn are o compoziție similară, iar Uranus și Neptun au mult mai puțin hidrogen și heliu.

Marea Pată Roșie

Marea Pată Roșie[modificare | modificare sursă]

Marea Pată Roșie (GRS) a fost observată prima oară, de către telescoapele terestre, cu mai mult de 300 de ani în urmă (descoperirea ei e atribuită lui Cassini, sau Robert Hooke în secolul al XVII-lea). Este un oval de aproximativ 12000 pe 25000 km, destul de mare să cuprindă trei Pământuri. Alte pete mai mici dar similare sunt cunoscute de decenii. Obervațiile în infraroșu și direcția de rotație indică faptul că este o regiune de înaltă presiune ai cărei nori superiori sunt mult mai înalți și mai reci decât zonele înconjurătoare. Structuri similare au fost observate pe Saturn și Neptun. Nu se știe modul în care asemenea structuri rezistă așa de mult timp.

Jupiter și celelalte planete gazoase prezintă vânturi de mari viteze în benzi largi de latitudine. Vânturile suflă în direcții opuse în două benzi adiacente. Diferențele mici de temperatură sau de compoziție chimică sunt responsabile pentru colorarea diferită a benzilor, aspect ce domină imaginea planetei. Cele de culoare deschisă sunt numite zone; iar cele de culoare închisă sunt numite centuri. Benzile au fost cunoscute de ceva timp pe Jupiter, dar vortex-urile complexe din regiunile de graniță între două benzi au fost pentru prima dată observate de Voyager. Datele de la Galileo indică faptul că vânturile au o viteză mai mare decât s-a crezut anterior (mai mari de 400 mph) și sunt prezente în adâncimea planetei cel puțin până unde a putut ajunge sonda; ar putea să fie extinse până la mii de kilometri în interiorul planetei. Atmosfera lui Jupiter este de asemenea foarte turbulentă. Aceasta indică faptul ca vânturile sunt conduse, în mare parte, de căldura internă a planetei și nu de cea provenită de la Soare, cum este cazul Pământului.

În 1979 și 1980, sonda spațială NASA Voyager a stabilit că Marea Pată Roșie și-a redus dimensiunea la 23335 km, iar observațiile realizate de astronomi amatori, începând din 2012, au evidențiat că ritmul s-a accelerat, diametrul reducându-se cu aproape 1000 km pe an. Observațiile realizate în 2014 cu ajutorul telescopului spațial Hubble au confirmat că Marea Pată Roșie măsoară sub 16500 km, cel mai mic diametru observat vreodată.[10]

Magnetosfera[modificare | modificare sursă]

Imagine color de pe satelit

Jupiter are un câmp magnetic uriaș, mult mai puternic ca al Pământului. Magnetosfera lui se extinde pe mai mult de 650 milioane de km (după orbita lui Saturn!). (De notat este că magnetosfera lui Jupiter e departe de a fi sferică—se extinde spre soare "doar" 4,3 milioane de kilometri). Lunile lui Jupiter sunt cuprinse în magnetosfera lui, ceea ce explică parțial activitatea de pe Io. Din păcate pentru viitoarele călătorii spațiale și o problemă mare pentru proiectanții sondelor Voyager și Galileo, mediul de lângă Jupiter prezintă mari cantități de particule prinse de câmpul magnetic al lui Jupiter. Această "radiație" este similară, dar mult mai intensă decât cea observată în centurile Van Allen ale Pământului. Ar fi fatală pentru orice ființă umană neprotejată.

Sonda Galileo a descoperit o nouă radiație intensă între inelele lui Jupiter și straturile superioare ale atmosferei. Această nouă centură de radiații are o intensitate de aproximativ 10 ori mai mare decât cea a centurilor Van Allen de pe Pământ. Surprinzător, această nouă centură conține ioni de heliu de energie mare de origini necunoscute.

Inelele planetei[modificare | modificare sursă]

Inelele

Jupiter are inele ca Saturn, dar mult mai palide și mai mici. Existența lor a fost nebănuită până când au fost descoperite de către oamenii de știință de la Voyager 1 ce au insistat că, după ce a călătorit 1 miliard de km, ar putea măcar să arunce o privire pentru a vedea dacă există vreun inel. Toți au crezut că șansa de a le găsi este nulă dar erau acolo. A fost o descoperire majoră. De atunci au fost fotografiate în infra-roșu de către telescoapele de pe Pământ și de pe Galileo. Spre deosebire de cele ale lui Saturn, inelele lui Jupiter sunt întunecate. Probabil sunt alcătuite din grăunțe mici de material pietros. Spre deosebire de inelele lui Saturn, acestea par să nu conțină gheață. Particulele din inelele lui Jupiter probabil nu rămân acolo pentru mult timp (datorită atracției atmosferice și magnetice). Sonda Galileo a găsit dovezi clare ce arată că inelele sunt alimentate încontinuu de praful format de impacturile micrometeoriților cu cele patru luni interioare, ce sunt foarte energice datorită mărimii câmpului gravitațional al lui Jupiter. Inelul interior e lărgit de interacțiunea cu câmpul magnetic al lui Jupiter.

Explorarea planetei[modificare | modificare sursă]

Explorarea planetei

Jupiter a fost vizitat de către Pioneer 10 în 1973 și mai târziu de Pioneer 11, Voyager 1, Voyager 2 și Ulysses. Sonda spațială Galileo orbitează în prezent în jurul lui Jupiter și va trimite înapoi date cel puțin încă doi ani.[Când?]

Misiunea Galileo[modificare | modificare sursă]

Singura sondă spațială care a orbitat planeta Jupiter până în prezent este Galileo, numită după faimosul astronom italian născut în 1564. Sonda spațială a intrat cu succes pe orbita lui Jupiter pe data de 7 decembrie 1995 și a orbitat planeta timp de 7 ani efectuînd zboruri multiple în preajma sateliților galileeni adică Io, Europa, Ganymede și Callisto, plus în jurul satelitului Amalthea (a treia lună joviană).

Sonda spațială a asistat la impactul dintre cometa Shoemaker Levy 9 și Jupiter din 1994. Deși informația obținută de Galileo despre Jupiter a fost vastă, viteza de transmisie a datelor proiectată a fost limitată de o eroare de deschidere a antenei direcționale.

O sondă atmosferică a fost eliberată de Galileo în iulie 1995, pătrunzând în atmosfera joviană pe 7 decembrie. A fost parașutată prin 150 de kilometri de atmosferă colectând date timp de 57.6 minute, fiind până la urmă zdrobită de presiunea atmosferică uriașă (de 22 de ori presiunea atmosferică a Pământului), la o temperatură de 153 grade Celsius. Se presupune că a fost topită și posibil evaporată în straturile inferioare mult mai fierbinți. Chiar sonda Galileo a suferit o soartă similară, doar că mult mai rapidă (neffind frânată de parașute), când a fost ghidată intenționat înspre un impact cu Jupiter pe 21 septembrie 2003 la o viteză de peste 50 km/s. Motivul auto-distrugerii sondei a fost evitarea unei prăbușiri pe satelitul Europa care ar putea contamina satelitul despre care se crede că prezintă condiții favorabile vieții.

Sateliții lui Jupiter[modificare | modificare sursă]

Lunile galileene ale lui Jupiter. De sus în jos: Callisto, Ganymede, Europa și Io

Jupiter are 67 de sateliți naturali cunoscuți,[11] Dintre acește 51 au un diametru mai mic de 10 km și au început să fie descoperiți din anul 1975. Cei patru sateliți descoperiți de Galileo Galilei (sateliți galileeni) sunt Io, Europa, Callistro și Ganymede.

  • Jupiter este treptat încetinit datorită refluxului produs de sateliții galileeni. De asemenea aceste forțe schimbă orbita lunilor, îndepărtându-le de Jupiter.
  • Sateliții Io, Europa și Ganymede sunt ținuți împreună de forțe ce prezintă o rezonanță orbitală de tip 1:2:4 și orbitele lor evoluează împreună. Callisto este aproape prins și el în această grupă: în câteva sute de milioane de ani Callisto va fi prins, orbitând la exact de două ori perioada lui Ganymede și de opt ori perioada lui Io.
Jupiter si Ganymede
  • Înainte de misiunile Voyager (Voyager 1 și Voyager 2), astronomii cunoșteau numai 12 sateliți în afară de cei galileeni, și anume pe Amalthea, descoperită în 1892, Himalia, în 1904, Elara, în 1904, Pasiphae, în 1908, Sinope în 1914, Lysithea în 1983, Ananke în 1951, Leda în 1974, Adrastea și Thebe în 1979, urmați de Carme în 1983 și Metis în 1989.
  • Sateliții lui Jupiter sunt numiți după personaje din viața lui Zeus (în principal după amantele sale).
  • În plus, au fost descoperite și câteva alte luni mai mici, care însă nu au fost oficial confirmate sau botezate.

Efectul lui Jupiter asupra Pământului[modificare | modificare sursă]

Astronomii cred că Jupiter joacă rolul unui scut cosmic pentru planeta noastră, măturând din calea Pământului obiectele ce pot provoca un impact devastator.[12] Unii oameni de știință afirmă că viața pe Terra nu s-ar fi putut dezvolta fără efectul protector al lui Jupiter.[12]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ K. P. Seidelmann, ed (1992). Explanatory Supplement to the Astronomical Almanac. Mill Valley, California: University Science Books. http://aa.usno.navy.mil/publications/docs/NewES.htm. Accesat la 8 august 2007  — p.706 (Table 15.8) and p.316 (Table 5.8.1)
  2. ^ a b c d e f g Williams, Dr. David R. (16 noiembrie 2004). „Jupiter Fact Sheet”. NASA. http://nssdc.gsfc.nasa.gov/planetary/factsheet/jupiterfact.html. Accesat la 8 august 2007. 
  3. ^ Yeomans, Donald K. (13 iulie 2006). „HORIZONS System”. NASA JPL. http://ssd.jpl.nasa.gov/?horizons. Accesat la 8 august 2007.  — At the site, go to the "web interface" then select "Ephemeris Type: ELEMENTS", "Target Body: Jupiter Barycenter" and "Center: Sun".
  4. ^ Orbital elements refer to the barycenter of the Jupiter system, and are the instantaneous osculating values at the precise J2000 epoch. Barycenter quantities are given because, in contrast to the planetary centre, they do not experience appreciable changes on a day-to-day basis from to the motion of the moons.
  5. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite Seidelmann2007
  6. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite 1bar
  7. ^ NASA: Solar System Exploration: Planets: Jupiter: Facts & Figures
  8. ^ Seidelmann, P. K.; Abalakin, V. K.; Bursa, M.; Davies, M. E.; de Burgh, C.; Lieske, J. H.; Oberst, J.; Simon, J. L.; Standish, E. M.; Stooke, P.; Thomas, P. C. (2001). „Report of the IAU/IAG Working Group on Cartographic Coordinates and Rotational Elements of the Planets and Satellites: 2000”. HNSKY Planetarium Program. http://www.hnsky.org/iau-iag.htm. Accesat la 2 februarie 2007. 
  9. ^ Din 2008, cea mai mare planetă cunoscută din afara Sistemului solar este TrES-4.
  10. ^ en The shrinking of Jupiter’s Great Red Spot
  11. ^ Sheppard, Scott S.. „The Giant Planet Satellite and Moon Page. http://www.dtm.ciw.edu/users/sheppard/satellites/. Accesat la 11 septembrie 2012. 
  12. ^ a b Jupiter tocmai a salvat Terra de la un impact devastator (VIDEO), 12 septembrie 2012, Descoperă, accesat la 1 martie 2013

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]