Hazar

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la Chazar. Pentru alte sensuri, vedeți Chazar (dezambiguizare).
Teritoriul Imperiului Hazar intre anii 650-850

Chazarii, khazarii sau hazarii (Ebraică sing. "Kuzari" כוזרי plur. "Kuzarim" כוזרים; Turcă sing. "Hazar" plur. Hazarlar; Rusă Хазары; Tătară sing. Xäzär plur. Xäzärlär; limba tătară crimeeană: sing. Hazar, plur. Hazarlar; Greacă Χαζάροι/Χάζαροι; Arabă خزر; Persanăخزر; Latină "Gazari" or "Cosri") au fost un popor turcic seminomad, cu ascendență scită, din Asia Centrală a cărui majoritate s-a convertit la iudaism. Numele 'hazar' pare a fi legat de o formă a unui verb turcic care înseamnă a umbla (gezer în turca modernă).

În secolului VII au creat un kaganat (hanat) independent în nordul Caucazului, de-a lungul Mării Caspice, unde, în timp, iudaismul a devenit religia de stat. La apogeul statalității lor, hazarii și popoarele subordonate, care le plăteau tribut, controlau mare parte din ceea ce reprezintă azi sudul Rusiei, vestul Kazahstanului, estul Ucrainei, Azerbaijanul, mari porțiuni ale Caucazului (incluzând Daghestanul, Georgia) și Crimeea.

După mijlocul secolului XIII hazarii nu mai sunt menționați în izvoarele istorice. În sprijinul descendenței sale turcice pledează aproximativ 60 de nume proprii și titluri hazare păstrate (de exemplu: Tängri, hagam sau kagan, tarkan), etc.), diverse inscripții vechi turcice, cu caractere pseudorunice, atribuite hazarilor și descoperite în zona Donului și în sudul Caucazului, precum și în monumentul de limbă cunoscut sub denumirea "Corespondența hazară", datat însă ulterior secolului al XII-lea. Această corespondență a fost purtată, se pare, în anii 954-960 de Hasdai ibn Șaprut (sau Hisdai ben Șafrut) - ministru de externe, al comerțului și medic curant al lui Abd ar-Rahman al III-lea (912-961), califul de Córdoba - cu hanul hazar Iosif.

Istorie și origini[modificare | modificare sursă]

Istoria timpurie a acestui popor, vag cunoscută, a suscitat diverse ipoteze. În prezent, majoritatea cercetătorilor tind să creadă că teritoriul inițial de locuire al hazarilor trebuie căutat in Imperiul heftalit (hunii albi), în Asia Centrală, în zona din sudul Lacului Aral, întemeiat în jurul anului 400 d.Hr. Câteva decenii mai târziu, probabil în perioada domniei regelui Kawad I al Persiei (488-531), hazarii ating Caucazul, unde se asociază probabil tribului turcic al sabirilor ("turcii siberieni"). Denumirea akațir menționată de cronicari bizantini, pentru un grup etnic din federația hunilor, este probabil o adaptare a enumirii akhazar („hazar alb”).

După distrugerea hanatului heftalit de către împăratul bizantin Iustinian I (527-565) în jurul anului 560, hazarii se deplasează spre vest, stabilindu-se pe teritoriul actualului Daghestan. Principalele centre de putere se aflau în Balangar pe Sulak și în Samandar, în zona Terek. Aici intră în uniune cu o serie de triburi turcice „kök” (sau „gök”), adică turcii albaștri, și cu alanii (supranumiți așii ori iașii, grup etno-lingvistic iranic, scito-sarmat), iar în 567 recunosc supremația unui han turcic din dinastia Așina, de origine alană. După încheierea războiului persano-bizantin, în urma păcii încheiate în anul 628, hazarii continuă confrutările armate cu popoarele învecinate și ocupă temporar, în anii următori, părți din Armenia și Iberia, stat cunoscut în prezent sub denumirea Georgia.

După prăbușirea hanatului „kök türk” în anul 630 și scindarea sa în diverse formațiuni statale, hazarii preiau conducerea politică în teritoriile din vest, pe cursul mijlociu și inferior al fluviului Volga. Ulterior, conducătorii hazari își asumă titlul de kagan, fapt atestat în 652.

După respingerea atacurilor arabe în anii 652-653, hazarii își consolidează puterea în zona Caucazului și, profitând de slăbirea Imperiului Bizantin, confruntat permanent cu atacurile arabe, își extind zona de influență până în zona Peninsulei Crimeea, la Marea Neagră. În fața pericolului comun reprezentat de atacurile arabilor, hazarii își ameliorează relațiile politice cu Bizanțul și participă alături de bizantini la diferite campanii împotriva arabilor. Expresia relațiilor bune între cele două părți este confirmată în 695, când, expulzat fiind, împăratul bizantin Iustinian al II-lea (685-695, 705-711) se stabilește în Hazaria și se căsătorește cu fiica hanului, Tzitzak, în turca hazară probabil Çiçek („Florica”), botezată apoi cu numele Teodora. Respingerea noului val de atacuri arabe, întreprinse între „722”-„723”, ocazie cu care a fost distrus Balangar, capitala hanatului hazar, a dus la strângerea raporturilor bizantino-hazare. Aceste relații au fost consolidate și mai mult în anii următori prin căsătoria, în anul 732, a viitorului împărat bizantin Constantin al V-lea (741-775) cu fiica hanului hazar, devenită împărăteasa Bizanțului, cunoscută sub numele de botez Irina.

Hazarii și religia iudaică[modificare | modificare sursă]

Din textul corespondeței purtată de Hasdai ibn Șaprut cu hanul hazar Iosif reiese că trecerea la iudaism a hazarilor s-a petrecut în jurul anului 740, fiind inițiată de hanul Bulan. Potrivit cronicarului Mas'udi, convertirea la iudaism a hazarilor s-a petrecut însă în timpul califului Harun al-Rașid (786-809), la cumpăna secolelor VIII-IX. Referindu-se la acest eveniment, Dimasqi afirmă: „Ei (hazarii) sunt formați din două clase: din războinici, care sunt musulmani, și din evrei, care sunt supuși. Înainte, asemenea turcilor, ei nu aveau o religie, dar, potrivit lui Ibn al Adir, după ce conducătorii de la Constantinopole au alungat, în timpul lui Harun al-Rașid, evreii din imperiul lor, aceștia s-au stabilit în țara hazarilor, unde au găsit oameni înțelegători. Ei le-au oferit religia lor hazarilor, pe care aceștia au găsit-o mai convingătoare decât aceea pe care ei o practicau și au preluat-o”. Vechea cutumă hazară a execuției publice a liderului care suferea o înfrângere (și care deci nu se mai bucura de favorurile zeilor) a jucat probabil un rol major la optarea păturii conducătoare pentru convertirea la religia mozaică.

Stabilirea cu exactitate a numărului hazarilor convertiți la iudaism nu este posibilă. Sigur este doar faptul că alături de han și de aristocrația tribală, un procentaj însemnat al populației hazare a adoptat iudaismul. Au existat însă și hazari creștini. Potrivit cronicarului Ibn al-Gauzi, oștile hazare care au invadat Armenia în 799-800 erau de peste 100.000 luptători. Avînd în vedere că raportul dintre civili și războinici era, în general, în acea perioadă de circa 4:1, este plauzibil ca populația hazară să fi fost la începutul secolului al IX-lea de cel puțin patru până la cinci milioane de locuitori. O influență majoră în stabilizarea iudaismului în rândul hazarilor au exercitat-o evreii din Crimeea, ale căror comunități au luat ființă în peninsulă după revolta lui Bar-Kohba din anii 132-135 d.Hr.

Hazarii si triburile maghiare[modificare | modificare sursă]

În cursul secolului al IX-lea Hazaria cuprindea în interiorul hotarelor sale diverse popoare, printre care se numărau și triburile ungurilor. Relațiile dintre cele două popoare nu au fost totdeauna optime, hanul hazar văzându-se silit uneori să recurgă la ajutorul bizantinilor, cum a fost probabil cazul în 838, pentru a respinge atacurile ungurilor.

Durata apartenenței ungurilor la hanatul hazar este controversată, aprecierile oscilând între câțiva ani și câteva secole. Influența hazară asupra ungurilor trebuie să fi fost însă majoră, din moment ce inițiativa numirii lui Árpád la conducerea uniunii de triburi maghiare se datorează hazarilor. În urma unei revolte eșuate împotriva hanului, trei triburi hazare, cunoscute sub denumirea de kavari (în cronici „cowar”-i), li s-au alăturat ungurilor. Atacați de pecenegi, ungurii, împreună cu cele trei triburi hazare, abandonează în anul 896 regiunea numită „Atelkuzu” (Etelkuz sau Etelköz), din nord-vestul Mării Negre, traversează regiunea galițiană-ucraineană a Munților Carpați și se stabilesc în Pannonia și Câmpia Pannonică. Izvoarele istorice ulterioare amintesc că la „descălecatul” lor în Crișana, Banat și Transilvania, ungurii au avut un conflict cu ducele Menumorut din Bihor și că în populația locală exista un grup etnic „cozar”. Cronicarul Anonymus, notar al regelui Béla, notează în „Gesta Hungarorum”: „...et terram illam habitarent gentes, qui dicuntur Cozar”). Acei "cozari" erau probabil o ramură locală a hazarilor.

Apogeul Imperiului Hazar[modificare | modificare sursă]

Secolele IX-X reprezintă o epocă de prosperitate economică, hazarii participând activ la comerțul dintre Europa de Nord și teritoriile de la Marea Neagră sau de la Marea Caspică și din Caucaz. Această prosperitate se reflectă și în construcția cetății hazare Sarkel, de la cotul Donului, denumită de ruși Belaia Veza (Cetatea Albă), ridicată în 833 de bizantinul Petronas. Din această perioadă datează o serie de colonii hazare stabilite din diverse motive în diferite așezări rusești, de-a lungul principalelor căi comerciale. Partea de jos a orașului Kiev era denumită în această perioadă prin etnonimul "Kozarî", ai cărui locuitori instruiți i-au propus principelui kievean Vladimir I (980-1015) trecerea la iudaism. Însuși toponimul Kiev este probabil de origine hazară. Numărul comunităților iudaice din statul kievean rus a crescut și datorită imigrării evreilor originari din Imperiul Bizantin, în timpul împăratului Romanos I Lakapenos (920-924), din cauza persecuțiilor la care au fost supuși.

În cadrul unui proces istoric, care debutează spre mijlocul secolului al IX-lea și se termină în primele decenii ale celui următor, rolul hanului începe să fie limitat, acesta rezumându-se doar la exercitarea unor atribuții sacrale, funcțiile de conducător militar și politic fiind preluate de un beg (sau bek, bey). Concomitent, se intensifică procesul de aservire și destrămare a păturii războinicilor hazari. Atacurile susținute ale alanilor, oguzilor și ale „bulgarilor negri”, la care, uneori, au participat și trupe bizantine sau kievene, au dus treptat la slăbirea și, în cele din urmă, la destrămarea Imperiului Hazar.

Etno-geografie[modificare | modificare sursă]

Din veacul al X-lea până spre mijlocul secolului al XIII-lea sunt amintite comunități hazare în Kiev, în Tmutorokan (sau Tmutorakan, Tmutarakan), în Peninsula Taman, în teritoriile de pe Volga, stepele din Kuban, litoralul de nord al Mării Caspice in preajma Astrahanului precum și în Caucaz. Devastarea așezărilor din Rusia Kieveană, inclusiv a capitalei Kiev, în timpul invaziei mongole din 1239, urmată de nesiguranța drumurilor comerciale din această zona geografică au determinat emigrarea masivă a comunităților iudaice spre Regatul Poloniei.

Diverși cercetători, în frunte cu cei din prima parte a sec. XX, ca Mihail I. Artamonov (fondatorul hazarologiei, șef al sitului arheologic dedicat excavării resturilor fortăreței hazare Sarkel)[1], Douglas M. Dunlop[2] și Abraham N. Poliak[3];[4] popularizați de Arthur Köstler (în cartea Al treisprezecelea trib), consideră că o parte importantă a evreilor vest-europeni, așa-numiții așkenazi (sensul nou nemți; sensul vechi, antic sciți, Saka) - denumiți de turcologii din Turcia musevî türkler, adică turcii mozaici -, sunt descendenții comunităților hazarilor evrei. În lucrarea lui Köstler se subliniază că hazarii „și-au ales acestă religie (mozaică) în anul 740, deși nu avuseseră nimic în comun” cu evreii. Autorul și autorii citați de el afirmă despre hazari că sunt „turcomani din stepele scitice”. Această identificare reprezintă obiectul unei îndelungate controverse istorice. (Vezi și comunitățile caraite[5].) Uneori secuii ardeleni, în special cei care fac parte din neamul (clanul) Abraham, sau asa zișii koromza (busrmani sau "kalizok") au fost de asemeni asociați cu hazarii.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Artamonov, Mihail, Ilarionovici, Istoriia hazar, 1962 (monografie; ed. a II-a: Sankt Petersburg, 2002, ed. Facultății de Filologie a universității Sankt-Petersburgskogo Gosudasrstvennîi Univ., seria "Klassiki Ermitaža", ISBN-ISSN-ISMN 5-8465-0032-3)
  2. ^ Dunlop, Douglas M., The History of the Jewish Khazars, Princeton University Press, 1954
  3. ^ Abraham N. Poliak, Kazariyah: Toldot mamlakha yehudit be'europa (Hazaria: istoria regatului evreiesc în Europa), Tel Aviv, 1943-1944 (ed. a II-a 1951). Din introducere: a new approach, both to the problem of the relations between the Khazar Jewry and other Jewish communities, and to the question of how far we can go in regarding this (Khazar) Jewry as the nucleus of the large Jewish settlement in Eastern Europe... The descendants of this settlement - those who stayed where they were, those who emigrated to the United States and to other countries, and those who went to Israel - constitute now the large majority of world Jewry
  4. ^ Citat din A. N. Poliak, Kazariyah... în: Koestler, Arthur, The Thirteenth Tribe, chapter one, part 1, Rise anf Fall of the Khazars
  5. ^ Caraitism, caraiți

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  1. Marquart, J., Osteuropäische und ostasiatische Streifzüge. Ethnologische und historisch-topographische Studien zur Geschichte des 9. und 10. Jahrhunderts (ca. 840-940), ("Studii istorico-topografice privind sec. IX-X"), Leipzig, 1903, p. 5-27 și 270-305
  2. Melich János, A honfoglaláskori Magyarország ("Ungaria din epoca descălecatului"), Budapest 1925-1929, p. 357
  3. Göckenjan, Hansgerd, Hilfsvölker und Grenzwächter im mittelalterlichen Ungarn ("Popoare auxiliare și grănicerești din Ungaria medievală"), Wiesbaden, 1972, p. 35-44
  4. Koestler, Arthur, The Thirteenth Tribe („Al 13-lea trib: hazarii“), London, 1976
  5. Koestler, Arthur, The Thirteenth Tribe (.PDF)
  6. Lexikon des Mittelalters, vol. II, München și Zürich, 1981-1982, p. 1783-1788.
  7. Brătianu, I. Gheorghe, Marea Neagră, vol. I, București, 1988, p. 271-310.
  8. Rezachevici, Constantin, Evreii în Țările Române in Evul Mediu, în: Magazin Istoric, București, august 1995
  9. Neues Lexikon des Judentums (editor Julius H. Schoeps), Gütersloh, 2000, p. 162.
  10. Bury, John Bagnall, History of the Later Roman Empire, Macmillan & Co, Ltd, 1923
  11. Obolenski, Dmitri, Un Commonwealth medieval: Bizanțul. Europa der Răsărit 500-1453. București, 2002, p. 43, 46, 50 și passim
  12. Jewish history and Romania; from the Khazars?
  13. Poliak, Abraham N., Kazariyah: Toldot mamlakha yehudit be'europa (Hazaria: istoria regatului evreiesc în Europa), Tel Aviv, 1943-1944 (ed. a II-a 1951)
  14. Artamonov, Mihail, Ilarionovici, Istoriia hazar, 1962 (monografie; ed. a II-a: Sankt Petersburg, 2002, editura Facultății de Filologie a universității Sankt-Petersburgskogo Gosudasrstvennîi Univ., seria "Klassiki Ermitaja", ISBN-ISSN-ISMN 5-8465-0032-3)
  15. Dunlop, Douglas M., The History of the Jewish Khazars, Princeton University Press, 1954
  16. Mircea Georgescu: Al treisprezecelea trib: Khazarii, Editura ANTET, București, 2010

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]