Hazar

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Chazarii, khazarii sau hazarii (Ebraică sing. "Kuzari" כוזרי plur. "Kuzarim" כוזרים; Turcă sing. "Hazar" plur. Hazarlar; Rusă Хазары; Tătară sing. Xäzär plur. Xäzärlär; limba tătară crimeeană: sing. Hazar, plur. Hazarlar; Greacă Χαζάροι/Χάζαροι; Arabă خزر; Persanăخزر; Latină "Gazari" or "Cosri") au fost un popor turcic seminomad, cu ascendenţă scită, din Asia Centrală a cărui majoritate s-a convertit la iudaism. Numele 'hazar' pare a fi legat de o formă a unui verb turcic care înseamnă a umbla (gezer în turca modernă).

În secolului VII au creat un kaganat (hanat) independent în nordul Caucazului, de-a lungul Mării Caspice, unde, în timp, iudaismul a devenit religia de stat. La apogeul statalităţii lor, hazarii şi popoarele subordonate, care le plăteau tribut, controlau mare parte din ceea ce reprezintă azi sudul Rusiei, vestul Kazahstanului, estul Ucrainei, Azerbaijanul, mari porţiuni ale Caucazului (incluzând Daghestanul, Georgia) şi Crimeea.

După mijlocul secolului XIII hazarii nu mai sunt menţionaţi în izvoarele istorice. În sprijinul descendenţei sale turcice pledează aproximativ 60 de nume proprii şi titluri hazare păstrate (de exemplu: Tängri, hagam sau kagan, tarkan), etc.), diverse inscripţii vechi turcice, cu caractere pseudorunice, atribuite hazarilor şi descoperite în zona Donului şi în sudul Caucazului, precum şi în monumentul de limbă cunoscut sub denumirea "Corespondenţa hazară", datat însă ulterior secolului al XII-lea. Această corespondenţă a fost purtată, se pare, în anii 954-960 de Hasdai ibn Şaprut (sau Hisdai ben Şafrut) - ministru de externe, al comerţului şi medic curant al lui Abd ar-Rahman al III-lea (912-961), califul de Córdoba - cu hanul hazar Iosif.

Cuprins 1 Istorie şi origini 2 Hazarii şi religia iudaică 3 Hazarii si triburile maghiare 4 Apogeul Imperiului Hazar 5 Etno-geografie 6 Referinţe 7 Bibliografie 8 Vezi şi

[modifică] Istorie şi origini

Istoria timpurie a acestui popor, vag cunoscută, a suscitat diverse ipoteze. În prezent, majoritatea cercetătorilor tind să creadă că teritoriul iniţial de locuire al hazarilor trebuie căutat in Imperiul heftalit (hunii albi), în Asia Centrală, în zona din sudul Lacului Aral, întemeiat în jurul anului 400 d.Hr. Câteva decenii mai târziu, probabil în perioada domniei regelui Kawad I al Persiei (488-531), hazarii ating Caucazul, unde se asociază probabil tribului turcic al sabirilor ("turcii siberieni"). Denumirea akaţir menţionată de cronicari bizantini, pentru un grup etnic din federaţia hunilor, este probabil o adaptare a enumirii akhazar („hazar alb”).

După distrugerea hanatului heftalit de către împăratul bizantin Iustinian I (527-565) în jurul anului 560, hazarii se deplasează spre vest, stabilindu-se pe teritoriul actualului Daghestan. Principalele centre de putere se aflau în Balangar pe Sulak şi în Samandar, în zona Terek. Aici intră în uniune cu o serie de triburi turcice „kök” (sau „gök”), adică turcii albaştri, şi cu alanii (supranumiţi aşii ori iaşii, grup etno-lingvistic iranic, scito-sarmat), iar în 567 recunosc supremaţia unui han turcic din dinastia Aşina, de origine alană. După încheierea războiului persano-bizantin, în urma păcii încheiate în anul 628, hazarii continuă confrutările armate cu popoarele învecinate şi ocupă temporar, în anii următori, părţi din Armenia şi Iberia, stat cunoscut în prezent sub denumirea Georgia.

După prăbuşirea hanatului „kök türk” în anul 630 şi scindarea sa în diverse formaţiuni statale, hazarii preiau conducerea politică în teritoriile din vest, pe cursul mijlociu şi inferior al fluviului Volga. Ulterior, conducătorii hazari îşi asumă titlul de kagan, fapt atestat în 652.

După respingerea atacurilor arabe în anii 652-653, hazarii îşi consolidează puterea în zona Caucazului şi, profitând de slăbirea Imperiului Bizantin, confruntat permanent cu atacurile arabe, îşi extind zona de influenţă până în zona Peninsulei Crimeea, la Marea Neagră. În faţa pericolului comun reprezentat de atacurile arabilor, hazarii îşi ameliorează relaţiile politice cu Bizanţul şi participă alături de bizantini la diferite campanii împotriva arabilor. Expresia relaţiilor bune între cele două părţi este confirmată în 695, când, expulzat fiind, împăratul bizantin Iustinian al II-lea (685-695, 705-711) se stabileşte în Hazaria şi se căsătoreşte cu fiica hanului, Tzitzak, în turca hazară probabil Çiçek („Florica”), botezată apoi cu numele Teodora. Respingerea noului val de atacuri arabe, întreprinse între „722”-„723”, ocazie cu care a fost distrus Balangar, capitala hanatului hazar, a dus la strângerea raporturilor bizantino-hazare. Aceste relaţii au fost consolidate şi mai mult în anii următori prin căsătoria, în anul 732, a viitorului împărat bizantin Constantin al V-lea (741-775) cu fiica hanului hazar, devenită împărăteasa Bizanţului, cunoscută sub numele de botez Irina.

[modifică] Hazarii şi religia iudaică

Din textul corespondeţei purtată de Hasdai ibn Şaprut cu hanul hazar Iosif reiese că trecerea la iudaism a hazarilor s-a petrecut în jurul anului 740, fiind iniţiată de hanul Bulan. Potrivit cronicarului Mas'udi, convertirea la iudaism a hazarilor s-a petrecut însă în timpul califului Harun al-Raşid (786-809), la cumpăna secolelor VIII-IX. Referindu-se la acest eveniment, Dimasqi afirmă: „Ei (hazarii) sunt formaţi din două clase: din războinici, care sunt musulmani, şi din evrei, care sunt supuşi. Înainte, asemenea turcilor, ei nu aveau o religie, dar, potrivit lui Ibn al Adir, după ce conducătorii de la Constantinopole au alungat, în timpul lui Harun al-Raşid, evreii din imperiul lor, aceştia s-au stabilit în ţara hazarilor, unde au găsit oameni înţelegători. Ei le-au oferit religia lor hazarilor, pe care aceştia au găsit-o mai convingătoare decât aceea pe care ei o practicau şi au preluat-o”. Vechea cutumă hazară a execuţiei publice a liderului care suferea o înfrângere (şi care deci nu se mai bucura de favorurile zeilor) a jucat probabil un rol major la optarea păturii conducătoare pentru convertirea la religia mozaică.

Stabilirea cu exactitate a numărului hazarilor convertiţi la iudaism nu este posibilă. Sigur este doar faptul că alături de han şi de aristocraţia tribală, un procentaj însemnat al populaţiei hazare a adoptat iudaismul. Au existat însă şi hazari creştini. Potrivit cronicarului Ibn al-Gauzi, oştile hazare care au invadat Armenia în 799-800 erau de peste 100.000 luptători. Avînd în vedere că raportul dintre civili şi războinici era, în general, în acea perioadă de circa 4:1, este plauzibil ca populaţia hazară să fi fost la începutul secolului al IX-lea de cel puţin patru până la cinci milioane de locuitori. O influenţă majoră în stabilizarea iudaismului în rândul hazarilor au exercitat-o evreii din Crimeea, ale căror comunităţi au luat fiinţă în peninsulă după revolta lui Bar-Kohba din anii 132-135 d.Hr.

[modifică] Hazarii si triburile maghiare

În cursul secolului al IX-lea Hazaria cuprindea în interiorul hotarelor sale diverse popoare, printre care se numărau şi triburile ungurilor. Relaţiile dintre cele două popoare nu au fost totdeauna optime, hanul hazar văzându-se silit uneori să recurgă la ajutorul bizantinilor, cum a fost probabil cazul în 838, pentru a respinge atacurile ungurilor.

Durata apartenenţei ungurilor la hanatul hazar este controversată, aprecierile oscilând între câţiva ani şi câteva secole. Influenţa hazară asupra ungurilor trebuie să fi fost însă majoră, din moment ce iniţiativa numirii lui Árpád la conducerea uniunii de triburi maghiare se datorează hazarilor. În urma unei revolte eşuate împotriva hanului, trei triburi hazare, cunoscute sub denumirea de kavari (în cronici "cowar"-i), li s-au alăturat ungurilor. Atacaţi de pecenegi, ungurii, împreună cu cele trei triburi hazare, abandonează în anul 896 regiunea numită "Atelkuzu" (Etelkuz sau Etelköz), din nord-vestul Mării Negre, traversează regiunea galiţiană-ucraineană a Munţilor Carpaţi şi se stabilesc în Pannonia şi Câmpia Pannonică. Izvoarele istorice ulterioare amintesc că la „descălecatul” lor in Crişana, Banat şi Transilvania, ungurii au avut un conflict cu ducele Menumorut din Bihor şi că în populaţia locală exista un grup etnic „cozar”. Cronicarul Anonymus, notar al regelui Béla, notează în "Gesta Hungarorum": „...et terram illam habitarent gentes, qui dicuntur Cozar”). Acei "cozari" erau probabil o ramură locală a hazarilor.

[modifică] Apogeul Imperiului Hazar

Secolele IX-X reprezintă o epocă de prosperitate economică, hazarii participând activ la comerţul dintre Europa de Nord şi teritoriile de la Marea Neagră sau de la Marea Caspică şi din Caucaz. Această prosperitate se reflectă şi în construcţia cetăţii hazare Sarkel, de la cotul Donului, denumită de ruşi Belaia Veza (Cetatea Albă), ridicată în 833 de bizantinul Petronas. Din această perioadă datează o serie de colonii hazare stabilite din diverse motive în diferite aşezări ruseşti, de-a lungul principalelor căi comerciale. Partea de jos a oraşului Kiev era denumită în această perioadă prin etnonimul "Kozarî", ai cărui locuitori instruiţi i-au propus principelui kievean Vladimir I (980-1015) trecerea la iudaism. Însuşi toponimul Kiev este probabil de origine hazară. Numărul comunităţilor iudaice din statul kievean rus a crescut şi datorită imigrării evreilor originari din Imperiul Bizantin, în timpul împăratului Romanos I Lakapenos (920-924), din cauza persecuţiilor la care au fost supuşi.

În cadrul unui proces istoric, care debutează spre mijlocul secolului al IX-lea şi se termină în primele decenii ale celui următor, rolul hanului începe să fie limitat, acesta rezumându-se doar la exercitarea unor atribuţii sacrale, funcţiile de conducător militar şi politic fiind preluate de un beg (sau bek, bey). Concomitent, se intensifică procesul de aservire şi destrămare a păturii războinicilor hazari. Atacurile susţinute ale alanilor, oguzilor şi ale „bulgarilor negri”, la care, uneori, au participat şi trupe bizantine sau kievene, au dus treptat la slăbirea şi, în cele din urmă, la destrămarea Imperiului Hazar.

[modifică] Etno-geografie

Din veacul al X-lea până spre mijlocul secolului al XIII-lea sunt amintite comunităţi hazare în Kiev, în Tmutorokan (sau Tmutorakan, Tmutarakan), în Peninsula Taman, în teritoriile de pe Volga, stepele din Kuban, litoralul de nord al Mării Caspice in preajma Astrahanului precum şi în Caucaz. Devastarea aşezărilor din Rusia Kieveană, inclusiv a capitalei Kiev, în timpul invaziei mongole din 1239, urmată de nesiguranţa drumurilor comerciale din această zona geografică au determinat emigrarea masivă a comunităţilor iudaice spre Regatul Poloniei.

Diverşi cercetători, în frunte cu cei din prima parte a sec. XX, ca Mihail I. Artamonov (fondatorul hazarologiei, şef al sitului arheologic dedicat excavării resturilor fortăreţei hazare Sarkel)^[1], Douglas M. Dunlop^[2] şi Abraham N. Poliak^[3];^[4] popularizaţi de Arthur Köstler (în cartea Al treisprezecelea trib), consideră că o parte importantă a evreilor est-europeni, aşa-numiţii aşkenazim (sensul nou nemţi; sensul vechi, antic sciţi, Saka) - denumiţi de turcologii din Turcia musevî türkler, adică turcii mozaici -, sunt descendenţii comunităţilor hazarilor evrei. În lucrarea lui Köstler se subliniază că hazarii „şi-au ales acestă religie (mozaică) în anul 740, deşi nu avuseseră nimic în comun” cu evreii. Autorul şi autorii citaţi de el afirmă despre hazari că sunt „turcomani din stepele scitice”. Această identificare reprezintă obiectul unei îndelungate controverse istorice. (Vezi şi comunităţile caraite^[5].) Uneori secuii ardeleni, în special cei care fac parte din neamul (clanul) Abraham, sau asa zişii koromza (busrmani sau "kalizok") au fost de asemeni asociaţi cu hazarii.

[modifică] Referinţe

[modifică] Bibliografie

1. Marquart, J., Osteuropäische und ostasiatische Streifzüge. Ethnologische und historisch-topographische Studien zur Geschichte des 9. und 10. Jahrhunderts (ca. 840-940), ("Studii istorico-topografice privind sec. IX-X"), Leipzig, 1903, p. 5-27 şi 270-305
2. Melich János, A honfoglaláskori Magyarország ("Ungaria din epoca descălecatului"), Budapest 1925-1929, p. 357
3. Göckenjan, Hansgerd, Hilfsvölker und Grenzwächter im mittelalterlichen Ungarn ("Popoare auxiliare şi grănicereşti din Ungaria medievală"), Wiesbaden, 1972, p. 35-44
4. Koestler, Arthur, The Thirteenth Tribe („Al 13-lea trib: hazarii“), London, 1976
5. Koestler, Arthur, The Thirteenth Tribe (.PDF)
6. Lexikon des Mittelalters, vol. II, München şi Zürich, 1981-1982, p. 1783-1788.
7. Brătianu, I. Gheorghe, Marea Neagră, vol. I, Bucureşti, 1988, p. 271-310.
8. Rezachevici, Constantin, Evreii în Ţările Române in Evul Mediu, în: Magazin Istoric, Bucureşti, august 1995
9. Neues Lexikon des Judentums (editor Julius H. Schoeps), Gütersloh, 2000, p. 162.
10. Bury, John Bagnall, History of the Later Roman Empire, Macmillan & Co, Ltd, 1923
11. Obolenski, Dmitri, Un Commonwealth medieval: Bizanţul. Europa der Răsărit 500-1453. Bucureşti, 2002, p. 43, 46, 50 şi passim
12. Grigorescu, N., Hazarii - al treisprezecelea trib
13. Jewish history and Romania; from the Khazars?
14. Poliak, Abraham N., Kazariyah: Toldot mamlakha yehudit be'europa (Hazaria: istoria regatului evreiesc în Europa), Tel Aviv, 1943-1944 (ed. a II-a 1951)
15. Artamonov, Mihail, Ilarionovici, Istoriia hazar, 1962 (monografie; ed. a II-a: Sankt Petersburg, 2002, editura Facultăţii de Filologie a universităţii Sankt-Petersburgskogo Gosudasrstvennîi Univ., seria "Klassiki Ermitaja", ISBN-ISSN-ISMN 5-8465-0032-3)
16. Dunlop, Douglas M., The History of the Jewish Khazars, Princeton University Press, 1954

[modifică] Vezi şi

• Harta Khazariei medievale

• Tarcani