Războiul Civil Finlandez

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Războiul Civil Finlandez
Suomen sisällissota
Parte a Primului Război Mondial
Tampere destroyed in Civil War.jpg
Informații generale
Perioadă 27 Ianuarie – 15 Mai 1918
Loc Finlanda
Rezultat Victoria Albilor
Casus belli Certurile pentru guvernare
Combatanți
Flag of Finland 1918 (state).svg Albii

Garda Albă

 Imperiul German

Red flag.svg Roșii

Garda Roșie

 R.S.S.F Rusă

Conducători
Flag of Finland 1918 (state).svg C.G.E. Mannerheim Red flag.svg Ali Aaltonen
Efective
232 500 51 000
Pierderi
3414 uciși în acțiune
1,400-1,650 executați
'5199 uciși în acțiune
7,000-10,000 executați

Războiul civil din Finlanda a fost un conflict între forțele "roșiilor" (punaiset) (social-democrații aliați cu comuniștii finlandezi) și cele ale "albilor" (valkoiset) aflate sub comanda Senatului conservator, care în toamna precedentă reușise formarea unui guvern de unitate națională, care avea ca scop menținerea status quo-ului, (să mențină independența și monarhia constituțională).

Finlandezii folosesc mai multe nume pentru acest conflict: vapaussota („războiul pentru libertate”), kansalaissota ori sisällissota („războiul civil”), luokkasota („războiul de clasă”), punakapina („rebeliunea roșie”), torpparikapina („războiul arendașilor”), veljessota („războiul între frați”), sau chiar și vallankumous („revoluție”). Deși toate aceste nume reflectă într-un fel sau altul realitatea istorică, sunt cu toate încărcate de semnificații propagandistice.

Războiul civil și războiul în continuare sunt două dintre cele mai controversate și încărcate emoțional evenimete din istoria modernă a Finlandei. Aceste două conflicte sunt văzute ca două puncte de cotitură a soartei finlandeze, amândouă având o uriașă influență asupra politicii interne și celei externe.

Condițiile generale[modificare | modificare sursă]

Ţăranii fără pământ, care lucrau pământul arendat şi-şi plăteau renta în muncă, au fost oameni care nu au avut nicio influenţă în politica în cadrul societăţii finlandeze

Condițiile care au generat războiul civil pot fi considerate a fi în principal polarizarea politică cauzată de conflictul major dintre Imperiul Rus și Marele Ducat al Finlandei, entitate autonomă a Imperiului Țarist, care a debutat în 1889 odată cu lansarea politicii pan-slave și care s-a intensificat în 1899 odată cu primele încercări de rusificare a Finlandei. Una dintre primele consecințe ale acestei politici a fost desființarea armatei Marelui Ducat al Finlandei.

Până în acel moment, Senatul Finlandei reușise să ducă cu succes o politică loialist conservatoare fața de Rusia, având drept scop apărarea principalelor interese naționale ale țării prin autonomia acordată de puterea țaristă. Se aprecia în acele vremuri că "poporul" trebuie îndepărtat de abordările politice radicale, care ar fi dus la iritarea Curții Imperiale de la Sankt Peterburg. Cum această politică s-a dovedit până în cele din urmă greșită, atât activiștii de stânga, cât și cei de dreapta s-au radicalizat.

Radicalismul de dreapta a apărut ca răspuns la hegemonia culturală și constituțională rusească și avea să ducă în cele din urmă la colaborarea tacită cu Imperiul German, care se erija pe scena politică ca o nouă putere în regiunea Baltică după unificarea din 1871.

Radicalismul de stânga a fost în principal generat de apariția și înmulțirea țăranilor fără pământ (torpparit). Finlandezii nu aveau o tradiție în lucrarea pământului arendat de la marii proprietari, deoarece, până în acele timpuri, țăranii finlandezi fuseseră fermieri săraci, dar independenți, cu nici un alt stăpân decât regele. În plus, Revoluția Industrială începuse să afecteze sudul Finlandei. Era vremea expansiunii economice, iar prăpastia dintre bogați și săraci a început să se lărgească.

Opinia publică era dominată de păturile sociale bine educate, iar în timpul secolul al XIX-lea problemele Finlandei începuseră să fie considerate legate numai de cultură, limbă, educație și Constituție. Amenințarea reprezentată de dușmanul comun, Rusia, a mascat prăpastia căscată între clasele sociale, dar atunci când opresiunea rusească a slăbit, conflictele latente au ieșit la iveală.

Greva generală (1905)[modificare | modificare sursă]

Tensiunile care apăruseră în timpul și după războiul pierdut de Rusia împotriva Japoniei au dus, printre altele, la greva generală din 1905, în timpul căreia "roșii" (socialiștii) "Gărzile muncitorești de apărare" (Punakaarti) și "albii" (antisocialiștii) Gărzile de apărare (Suojeluskunnat) și-au organizat propriile forțe paramilitare. Cele două organizații au devenit un motiv de îngrijoare în Finlanda.

Pentru a reduce nemulțumirea generală, a fost introdus votul universal. Partidul Social Democrat din Finlanda a cucerit rapid aproape 50% dintre voturi, dar starea electoratului său nu s-a îmbunătătțit, de vreme ce puterile legislativului erau "împărțite" între Parlament și țar, (în calitatea acestuia de Mare Duce al Finlandei).

Revoluția din februarie (1917)[modificare | modificare sursă]

Greva din Helsinki, 1917. Muncitorii cereau alimente şi o schimbare totală a puterii legislative de la guvernul rus la Parlamentul Finlandei.

Deși primele înfruntări violente între "roșii" și "albi" au apărut în iulie 1906 în Helsinki. Opresiunea rusă reînnoită a avut un efect unificator asupra finlandezilor, amânând până după revoluția rusă din 1917 toate conflictele serioase.

După alegerile generale din 1916, când social democrații au câștigat majoritatea absolută în Parlamentul Finlandei, Senatul Finlandei era un cabinet al unei largi coaliții conduse de Oskari Tokoi, liderul social-democraților și al unei uniuni sindicale. Încercarea guvernului său de o obține creșterea gradului de autonomie a fost un eșec până în cele din urmă. În conformitate cu părerile politice ale celor de stânga, acest fapt s-ar fi datorat rezistenței la tendințele revoluționare ale politicienilor de dreapta și a colaboratorilor lor "burghezi" din guvernul provizoriu al premierului Alexandr Kerenski.

Punctul de vedere al Senatului era că uniune personală cu Rusia a încetat în momentul în care țarul a fost detronat. Senatul aprecia că a venit momentul ca autoritatea țarului să fie transferată către Parlamentul Finlandei, ceea ce guvernul provizoriu rus nu putea accepta.

Nonsocialiștii din Senat erau puțin entuziasmați în legătură cu moțiunea guvernului aprobată de Parlament în iulie 1917, (în special în ceea ce privește capitolul asupra parlamentarismului, punct asupra căruia social-democrații insistaseră în mod deosebit), temându-se, pe de-o parte, că era prea avansat și provocator pentru ruși, iar pe de altă parte, că era prea radical și periculos pentru finlandezi. Moțiunea restrângea influența Rusiei în politica internă finlandeză, dar nu aducea nicio atingere puterilor guvernului din Sankt Peterburg în ceea ce privește problemele apărării și politicii externe. Așa cum era de așteptat, pentru guvernul provizoriu rus, această abordare a părut prea radicală. Parlamentul a fost dizolvat și au fost anunțate noi alegeri.

Din punctul de vedere al celor săraci, încercarile independentiste ale guvernului lui Oskari Tokoi erau un eșec la fel de mare pe cât era și votul universal. Numeroși săraci sufereau din cauza șomajuilui și lipsei de alimente, iar situația lor se înrăutățea în continuu. Democrația nu părea să fie soluția rezolvării problemelor proletariatului. Violența politică a crescut în timpul alegerilor care au urmat, în special prin luptele dintre cei etichetați "haimanalele roșii" și respectiv "măcelarii albi". Până în cele din urmă, stânga a pierdut majoritatea absolută în Parlament.

Autonomia Finlandei a fost reinstaurată de guvernul provizoriu rus, dar cu restricții, forța polițienească fiind practic desființată. În această situație au fost reînviate forțele paramilitare ca răspuns la creșterea insecurității și anarhiei generale. Frica generală era larg răspândită, dar relațiile dintre roșii și albi erau încă la un nivel rezonabil în Finlanda. Albgardiștii erau organizați de lideri proveniți din clasa industriașilor și învățaților conservatori, în vreme ce roșii erau convocați prin sindicatele locale.

Revoluția din Octombrie (1917)[modificare | modificare sursă]

Revoluția bolșevică din octombrie condusă de Lenin a reaprins speranțele pentru mai bine în Marele Ducat al Finlandei. Polarizarea și neîncrederea reciprocă dintre dreapta și stânga a crescut în mod dramatic. Au fost raportate aproximativ 30 asasinate politice. După alegerile generale, a fost numit un guvern nesocialist, care era strivit între socialiștii tot mai radicalizați din țară și bolșevicii tot mai agresivi din Petrogradul aflat în imediata apropiere a graniței finlandeze. Numeroasele trupe rusești staționate în Finlanda făceau situația să fie din ce în ce mai rea, ele fiind la rândul lor tot mai implicate în activitățile revoluționare, în lupta pentru libertate (свобода). Pentru a face situația și mai complicată, în Finlanda a izbucnit o nouă grevă generală.

Libertatea s-a dovedit pentru finlandezi a nu fi decât similară cu jafurile și atacurile violente ale militarilor ruși aflați de cele mai multe ori sub influența alcoolului și care câteodată își asasinau ofițerii. În condițiile lipsei totale a unei forțe de poliție sau a unei armate regulate finlandeze, anarhia generalizată a dus la renașterea și la crearea a numeroase noi Gărzi Albe. Gărzile erau unități locale, formate prin inițiative cetățenești. Unele dintre ele își aveau rădăcinile în "Gărzile de Securitate" înființate în timpul grevei generale din 1905, dar libertatea trupelor rusești a fost cea care a generat apariția celor mai multe Gărzi Albe.

După Revoluția Socialistă din Octombrie, rolul celor două mari forțe politice au fost inversate. Astfel, în acel moment, nesocialiștii erau nerăbdători să obțină autonomia maximă sau chiar independența față de Rusia, în timp ce social-democrații îi considerau pe bolșevici drept posibili aliați împotriva "opresorilor capitaliști". Senatul, condus de eroul național finlandez Pehr Evind Svinhufvud, a propus proclamarea independenței, iar Parlamentul a legiferat declarația de independență pe 6 decembrie 1917.

Social democrații și revoluția[modificare | modificare sursă]

Situația politică tensionată s-a deteriorat în tot timpul anului 1917. Au izbucnit greve în agricultură, greve locale prin care se încerca influențarea autorităților locale, încăierări pentru alimente și datorită inflației și, în cele din urmă, sus-numita greva generală din noiembrie. Conducerea social-democraților nu a putut controla mișcările violente ale maselor și acțiunile parlamentare și extraparlamentare aveau sprijinul schimbător al celor mulți. Încă din 1906, calea parlamentară se dovedise dezamăgitoare, iar, după Revoluția din Octombrie, conducerea bolșevică rusă făcea presiuni asupra social-democraților finlandezi să le urmeze exemplul și să pună mâna pe putere în forță. Partidul Social Democrat din Finlanda era acuzat de ineficacitate atât in țară cât și la Petrograd.

Pe 16 noiembrie, în timpul grevei generale, proaspăt formatul Consiliul Central Revoluționar al Muncitorilor a votat cu o majoritate fragilă cucerirea puterii prin luptă, dar organul revoluționar suprem, Comitetul Executiv, nu a reușit să recruteze suficient de mulți membri pricepuți în astfel de lovituri, iar revoluția a trebuit anulată. Organizarea Gărzilor Roșii a început în ritm alert, deși în scurtă vreme entuziasmul a început să scadă datorită eșecului grevei generale și a neînceperii revoluției. Inițiativa a fost preluată de Consiliul Central Revoluționar al Muncitorilor, (consiliu care cuprindea sindicatele și Partidul Social Democrat din Finlanda), cu toate că liderii partidului pierduseră o bună parte a credibilității și autorității, la început datorită eșecului partidului în a căpăta un cât de mic avantaj politic în parlamentul în care dețineau majoritatea absolută.

Gărzile Albe au fost organizate de-a lungul întregului an 1917. În decembrie, efectivul lor ajunsese la aproximativ 40.000 de oameni. Ca răspuns, organizarea Gărzilor Roșii a fost accelerată în noiembrie, pentru a ajunge la un efectiv de aproximativ 30.000 de membri până la sfârșitul anului. După proclamarea independenței, Parlamentul Finlandei a înputernicit pe 12 ianuarie 1918 Senatul Finlandei să creeze "o forță polițienească puternică". În scurtă vreme a fost clar că aceasta a fost o mișcare prin care se încerca legalizarea Gărzilor Albe, în același timp încercându-se excluderea Garzilor Roșii și a altor simpatizanți ai social-democraților, (aflați acum în opoziție, cu aproximativ 50% din voturile populare și locurile din Parlament). Pe 25 ianuarie 1918, Senatul a hotărât ca Gărzle Albe să se constituie în trupe guvernamentale, ajungându-se la un punct în politica țării din care nu mai exista întoarcere. Numeroși social democrați s-au alăturat rebeliunilor izbucnite în trei dintre cele mai importante orașe ale țării, dar, cel puțin la nivel oficial, revolta nu a fost sporijinită de organele executive ale partidului.

Programul și schița de constituție a Republicii Socialiste Muncitorești Finlandeze scrise de Otto Ville Kuusinen au fost influențate puternic de social democrați, dar a fost influențată în măsură egală și de Declarația de independență a Statelor Unite și de constituția cantonală a Elveției. Scopul principal al Republicii era reforma socială și calea declarată pentru atingerea țelurilor era democrația parlamentară, bazată pe principiul suveranității poporului și a autodeterminării naționale. Căile bolșevice ale dictaturii proletariatului și a socializării nu se regăseau în acest program. Rebeliunea din Finlanda a diferit astfel de Revoluția din Octombrie și de celelalte revolte de pe continentul european care au urmat după încheierea primului război mondial, (așa cum au fost revolta condusă de Béla Kun în Ungaria, sau revolta spartachiștilor din Berlin, sau "Republica Sovietică Bavareză".)

Conflictul[modificare | modificare sursă]

Garda Albă în Nummi. Gărzile Albe au fost transformate în Armata Albă printr-o decizie a Senatului din 25 ianuarie 1918. Conducerea socialiștilor a ordonat mobilizarea Gărzilor Roșii pe 27 ianuarie 1918.

"Roșiii" erau alarmați de decizia guvernamentală de a folosi albgardiștii ("măcelarii", cum îi numeau socialiștii), ca nucleu al armatei naționale, care avea ca sarcină de început dezarmarea celor aproximativ 40.000 de militari ruși staționați în Finlanda. Gărzile Roșii bănuiau că erau următoarele trupe care ar fi urmat să fie dezarmate.

Primele lupte serioase dintre cele două tabere au apărut în noaptea de 19 ianuarie. Au urmat cele de după declarația Senatului, (care transforma Gărzile Albe în armată națională), pentru ca pe 26 ianuarie să izbucnească rebeliunea generală. Rusia Bolșevică își afirmase în mod public intențiile de ajutorare a Republicii Socialiste Muncitorești Finlandeze. Roșiii au reușit să ocupe capitala Helsinki în primele ore ale dimineții zilei de 28 ianuarie, iar membrii Senatului au fost evacuați în orașul Vaasa, pe coasta de vest a țării. Vaasa a fost capitala Finlandei de pe 29 ianuarie până pe 3 mai.

Se afirmă de cele mai multe ori că liderii celor două tabere au acționat independent unii de ceilalți în aceste zile importante și că a fost doar o coincidență că Armata Albă a fost înființată în mod oficial în aceeași zi în care a izbucnit rebeliunea stângii. Este de asemenea acceptat de către toți istoricii că liderii ambelor tabere au acționat fără nici o autorizație oficială și democratică și, pe de altă parte, este unanim acceptat că, în cadrul facțiunilor lor, conducătorii nu au întâlnit nicio opoziție organizată. Cu alte cuvinte, procesul care a dus la izbucnirea războiului civil a fost mai degrabă inițiat de neîncrederea dintre roșii și albi și a fost legat mai puțin de evenimentele de la sfârșitul lui ianuarie 1918.

Pe fronturile europene ale primului război mondial se mai duceau încă lupte, iar Rusia Bolșevică și Imperiul German aveau propriile interese în Finlanda.

Cei mai mulți dintre albi s-au temut că trupele rusești aveau să ia partea roșiilor în conflict. Guvernul bolșevic rus își exprimase în mod public sprijinul pentru roșii, în ciuda faptului că recunoscuse independența Finlandei cu numai trei săptămâni mai înainte. Această poziție era datorată politicii liderilor de la Petrograd de sprijinire a revoluției comuniste mondiale, revoluție care trebuia să continue și în Finlanda.

Cadavre neîngopate după încheierea bătăliei de la Tampere

Tabăra albilor era dominată de "activiștii" aparținând clasei de mijloc — progermane și independentiste. Din punctul lor de vedere, întreținerea de relații strânse cu Rusia comunistă era echivalentă cu renunțarea la independența doar de puțin timp cucerită. Albii erau influențați, de asemenea, de interesele Germaniei, care le oferiseră sprijin, inclusiv prin instruirea în secret a trupelor de voluntari "Jäger" (Jääkärit).

Trupele albilor s-au regrupat în părțile de nord și de centru ale țării sub conducerea președintelui Senatului Pehr Evind Svinhufvud și sub comanda militară a lui Carl Gustaf Emil Mannerheim.

La început, ambele părți au fost de acord să respecte legile războiului. Punctul de cotitură a fost masacrul de la Suinula, petrecut chiar la începutul războiului. O unitate a albilor a reușit să scape pe 1 ianuarie din zona Tampere controlată de roșii. Ei au reușit să captureze primăria dintr-o localitate învecinată. Din Tampere a fost trimis un detașament de 300 de pușcași roșii, care a recucerit primăria și i-a făcut prizonieri pe albi. Între timp, a mai sosit un alt detașament de 200 de pușcași roșii. Conducătorul acestora, Hyrskymurto, a dat ordin ca toți prizonierii să fie împușcați. Numai 15 albi au scăpat cu viața, iar dintre aceștia, numai 5 au reușit să ajungă în zona controlată de albi. După acest incident a urmat răzbunarea albilor și a început escaladarea acțiunilor criminale. Cele mai multe incidente au avut o factură locală, dar aproximativ o treime dintre acțiunile teroriste ale albilor a fost controlate de la centru.

Situația militară a roșiilor din sud s-a înrăutățit după sosirea trupelor de voluntari "Jäger" de pe 25 februarie și după retragerea forțelor rusești care s-au conformat prevederilor tractatului de la Brest-Litovsk (3 martie 1918).

Forțele albilor au lansat un contraatac în bătălia de la Tampere, (15 martie6 aprilie). După cucerirea orașului, aproximativ 10.000 de soldați roșii au fost luați prizonieri.

Pe 3 aprilie, trupele germane au debarcat la Hanko în sprijinul albilor, au avansat rapid către est și au cucerit orașul Helsinki pe 13 aprilie. A urmat o nouă înfrângere a roșiilor în luptele de la Viipuri din 28 aprilie29 aprilie, iar ultimele puncte de rezistență ale socialiștilor au fost eliminate până pe 7 mai.

Urmări[modificare | modificare sursă]

Pierderi umane
Motiv Roșii Albii Alții Total
Uciși în lupte 5.199 3.414 790 9.403
Executați, împușcați sau asasinați 7.370 1.424 926 9.720
Morți în lagărele de prizonieri 11.652 4 1.790 13.446
Morți după eliberarea din lagăre 607 - 6 613
Dispăruți în luptă 1.767 46 380 2.193
Alte cauze 443 291 531 1.265
Total 27.038 5.179 4.423 36.640
Sursa: Arhiva națională
Lagăr de prizonieri în Suomenlinna, Helsinki. Mai mult de 11.000 de oameni au murit în astfel de lagăre datorită foamei, bolilor și execuțiilor arbitrare.

Războiul civil care s-a încheiat, dar a lăsat societatea finlandeză profund divizată în două grupuri. Campania "terorii roșii" împotriva albilor a fost urmată de "teroarea albă" împotriva revoluționarilor și a sprijinitorilor lor. Bolile, foametea și proastele tratatmente au ucis mii de deținuți din lagărele de concentrare. Conflictul și urmările lui imediate au ucis mai mult de 30.000 de oameni din populația de trei milioane a țării.

În plus, un număr necunoscut de copii ai revoluționarilor roșii au fost internați în orfelinate sau au fost dați în grija unor părinți adoptivi, în timp ce părinții naturali erau fie închiși (au existat aproximativ 75.000 de deținuți roșii), fie declarați nedemni pentru educarea copiilor în spiritul patriotismului pentru o Finlandă independentă.

Mulți copii ai roșiilor au suferit de stigmatul social de a fi fost urmașii proletarilor învinși, trădători de patrie.

Un mare număr de revoluționari finlandezi au fugit din Finlanda pentru a căuta azil în Rusia la sfârșitul războiului și la scurt timp după aceasta. Cei mai mulți dintre ei au pierit în timpul marilor epurări staliniste. Numărul acestor victime este necunoscut.

În vreme ce albii sărbătoreau victoria în "războiul de independență" împotriva Rusiei și bolșevismului, stânga politică a refuzat o lungă perioadă de timp să participe la celebrarea independenței. Partidul Comunist din Finlanda a fost scos în afara legii în 1923, în vreme ce social-democrații au rămas în opoziție în toată perioada interbelică. Svinhufvud a fost ales președinte (1931-1937) cu o platformă care-i i-a ținut pe social-democrați în afara guvernului.

Finlanda, prima țară nordică (și europeană) care a adoptat votul universal a fost ultima care a adoptat parlamentarismul.

Polarizarea socială și politică din perioada de dinaintea de războiul civil și adâncirea acesteia după încheierea conflictului au dus, direct și indirect, la o dezvoltare mentală a Finlandei mai apropiată de Prusia secolului al XIX-lea, decât de cea a celorlalte țări scandinave, în care mișcările populare și ideologiile liberale au dus la dezvoltarea democrației moderne. În Finlanda, forțele militare și ideologiile conservatoare au câștigat un uriaș prestigiu ca urmare a victoriei în război.

Polarizarea avea să rămână prezentă în societatea finlandeză încă multă vreme și avea să-și pună amprenta pe politica externă. A fost stabilit un consens în ceea ce privește scopul principal, independența Finlandei, dar politica de alianțe externe a variat foarte des, de la Imperiul German în 1918 la Antanta vicorioasă, de la Polonia (1922) și mai apoi Liga Națiunilor, înapoi la Germania (din 1931), mai târziu și Scandinavia (1934), împotriva Germaniei Naziste (1937), pentru ca apoi să curteze intens pe aceiași naziști (în 1940), pentru ca mai apoi, involuntar și necesar să se adapteze relațiilor speciale cu Uniunea Sovietică, relații contrabalansate de intensificarea colaborării cu țările scandinave.

O altă moștenire lăsată de războiul civil a fost curentul antiparlamentar și antidemocratic care a rămas în opinia publică și în mod particular în rândul tineretului universitar până la sfârșitul războiului de iarnă, când astfel de poziții deveniseră periculoase. Un alt rezultat a fost Mișcarea Laponă de la sfârșitul celui de-al treilea deceniu al secolului al XX-lea, mișcare care s-a constituit ca o reacție la creșterea popularității și influenței "socialiștilor" (social-democrații reformiști). Însă, după tentativa eșuată de lovitură de stat din 1932, antiparlamentarii a pierdut mult din popularitate, nemaifiind dominanți nici în dezbaterile publice, nici într-unul dintre partidele politice ale vremii.

Înaintea războiului civil, țările scandinave au fost primele care au recunoscut independența Finlandei. După încheierea acestui război, relațiile reciproce s-au răcit. Când, la mijlocul deceniului al patrulea, Finlanda s-a reorientat din nou către țările scandinave, reacțiile acestora din urmă au fost mai puțin entuziaste decât s-ar fi așteptat politicienii de la Helsinki. S-a ajuns ca, în timpul războiului de iarnă, Finlanda să lupte practic singură împotriva Uniunii Sovietice.

Vezi și[modificare | modificare sursă]