Războiul polono-sovietic

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Războiul Polono-Sovietic)
Salt la: Navigare, căutare
Cscr-star piece.png
Statutul de calitate al acestui articol este în curs de reevaluare, pentru a verifica dacă acesta mai îndeplinește standardele articolelor de calitate. Vă rugăm să lăsați un comentariu pentru a ajuta în luarea unei decizii, sau fiți curajos și îmbunătățiți articolul chiar dumneavoastră. Dacă un articol a fost retrogradat, puteți contesta decizia, pornind un nou proces de reevaluare.
Pentru alte sensuri, vedeți Războiul ruso-polonez.
Războiul polono-sovietic
Parte a
Polish-soviet war 1920 Polish defences near Milosna, August.jpg
Informații generale
Perioadă 19191921
Loc Europa Centrală și Răsăriteană
Rezultat Victorie poloneză
Combatanți
Flag of the Soviet Union.svg RSFS Rusă Flag of Poland.svg Polonia
Conducători
Mihail Tuhacevski Józef Piłsudski
Efective
800.000 738.000
Pierderi
60.000 morți
113.510 răniți
60.000 morți

Războiul polono-sovietic (februarie 1919 – martie 1921) — în limba poloneză denumit și Wojna bolszewicka („Războiul bolșevic”) — a fost războiul care a dus la stabilirea granițelor între două state nou apărute după încheierea Primului Război Mondial și anume Rusia Sovietică și a doua Republică Poloneză. Acest conflict armat a fost pe de-o parte rezultatul încercărilor Poloniei, (a cărei statalitate fusese restabilită după mai bine de un secol de la ultima împărțire a Poloniei), de a reocupa teritoriile care fuseseră sub controlul ei la sfârșitul secolului al XVIII-lea sau chiar mai înainte și pe de altă parte al încercărilor Sovietelor de a recuceri teritoriile care făcuseră parte până la izbucnirea războiului din Imperiul Rus. Amândouă statele s-au declarat victorioase[1]la încheierea luptelor. Polonezii reușiseră să-și apere statul, în timp ce Sovietele se lăudau cu respingerea ofensivei poloneze din cadrul Operațiunii Kiev, care a fost privită ca parte a intervenției străine în războiul civil rus.

Frontierele dintre Polonia și Rusia Sovietică nu erau bine stabilite de Tratatul de la Versailles, în plus zona a fost bulversată de revoluția rusă, războiul civil rus, retragerea germanilor de pe frontul de răsărit (Primul Război Mondial) ca și de încercările Ucrainei și ale Belarusului de a-și câștiga independența. Șeful statului polonez, Józef Piłsudski, făcea proiecte pentru o confederație a statelor din Europa Centrală și Răsăriteană care să fie un bastion împotriva imperialismului german și rusesc. În același timp, bolșevicii deveneau câștigători în războiul civil rus și înaintau către vest.

În 1919, polonezii controlau cea mai mare parte a teritoriilor în litigiu. Conflictele de frontieră au crescut în intensitate și gravitate până au ajuns la stadiul unui război. Cauza a fost încercările lui Piłsudski de a căpăta un avantaj asupra Rusiei slăbite prin lansarea unui atac (Operațiunea Kiev) în Ucraina la începutul anului 1920. Contraofensiva sovietică a fost una de succes, reușindu-se alungarea forțelor poloneze din Ucraina într-o retragere care nu s-a oprit decât la porțile Varșoviei. Această avansare a trupelor sovietice până în apropierea frontierelor germane a crescut implicarea Aliaților occidenti în război. Misiunea militară franceză din Polonia, care era prezentă în țară încă din 1919, a ajutat la îmbunătățirea organizării și logisticii armatei poloneze. Efectivul Misiunii franceze a fost mărit încontinuu, ajungându-se la un numeric de aproximativ 600 de consilieri, conduși de generalul Maxime Weygand. Pe la mijlocul verii anului 1920, căderea Varșoviei în mâinile rușilor părea de neevitat. Această posibilitate a generat un optimism exagerat printre bolșevicii de la Moscova, care începuseră să consideră Polonia ca pe un pod pe care traversându-l, comunismul putea pătrunde în Germania , în sprijinului Partidului Comunist German. La mijlocul lunii august, polonezii au câștigat o victorie decisivă neașteptată în bătălia de la Varșovia. După această victorie, forțele poloneze au reluat ofensiva victorioasă către est, un armistițiu fiind semnat în octombrie 1920. Un tratat oficial de pace, Tratatul de pace de la Riga, a fost semnat pe 18 martie 1921, teritoriile aflate în discuție fiind împărțite între Polonia și Rusia Sovietică.

Diferite nume sub care este cunoscut războiul. Data de începere a luptelor[modificare | modificare sursă]

Războiul este cunoscut sub mai multe nume. "Războiul polono-sovietic" este poate cel mai des întâlnit, dar poate produce confuzii, de vreme ce adjectivul "sovietic" este de obicei folosit în legătură cu Uniunea Sovietică, care, spre deosebire de Rusia Sovietică, nu a existat în mod oficial până în decembrie 1922. Se mai folosesc și alte denumiri: "Războiul ruso-polonez [sau Războiul polono-rus] din 1919-1921" (ca să se poată face distincția cu alte războaie ale celor două națiuni) și "Războiul polono-bolșevic". În unele lucrări istorice poloneze se mai folosește și denumirea "Războiul din 1920" (în limba poloneză Wojna 1920 roku), în timp ce unii istorici sovietici au folosit denumirea "Războiul împotriva Poloniei Albe", pentru ca alții să considere această conflagrație ca parte a "Războiului împotriva intervenției străine" sau a războiului civil.

O altă controversă este legată de data de început a războiului. Unii istorici consideră că războiul a început în aprilie 1920, odată cu atacul polonez din Ucraina, (Operațiunea Kiev). Este adevărat că evenimentele din 1919 pot fi descrise drept conflicte de frontieră și doar la începutul anului 1920 amândouă părțile și-au dat seama că sunt de fapt angajate într-un război în toată regula. Totuși, evenimentele care au avut loc în 1919 sunt o parte esențială a războiului care avea să înceapă anul următor. Concluzia ar fi că evenimentele din 1920 sunt doar o consecință logică, deși nu neapărat previzibilă, a preludiului din 1919.

Preludiu[modificare | modificare sursă]

În 1918, odată cu sfârșitul Primului Război Mondial, harta Europei Centrale și Răsăritene s-a modificat în mod drastic. Cum înfrângerea Germaniei a distrus planurile ei de creare a statelor marionetă din Mitteleuropa și cum Rusia se afunda în vâltorile războiului civil, noile state apărute pe ruinele imperiilor au văzut o șansă reală de obținere și consolidare a propriei independențe, de cele mai multe ori prin luptă. Pe de altă parte, rușii considerau toate aceste teritorii ca fiind provincii rebele rusești, dar nu au fost capabili să reacționeze corespunzător, în condițiile în care Rusia era slăbită și în plin proces de constituire a Uniunii Sovietice prin revoluție și război civil.

În același timp, odată cu succesul Marii Revolte poloneze din 1918, Polonia și-a recucerit independența pe care o pierduse în 1795 odată cu A treia împărțire. După 123 de ani de stăpânire străină, (rusească, germană și austro-ungară, a fost proclamată A doua Republică Poloneză.

Politica externă poloneză s-a aflat sub puternica influență a omului de stat Józef Piłsudski și a viziunii sale asupra unei "Federații Międzymorze" care să cuprindă Polonia (care să aibă rolul conducător), Lituania, Ucraina și alte țări nou apărute pe harta Europei Centrale și Răsăritene după prăbușirea imperiilor europene la sfârșitul Primului Război Mondial. Acest stat federal urma să contrabalanseze orice intenții imperialiste din partea Rusiei și Germaniei. Piłsudski a apărat în mod special punctul de vedere conform căruia "Nu poate exista o Polonie independentă fără o Ucraină independentă". Până în acel moment, forțele poloneze reușiseră să apere cu succes teritorii vaste în est. Pe de altă parte, Polonia nu avea nici o intenție să se alăture intervenției occidentale în războiul civil rus sau să cucerească teritorii rusești.

Polonia renăscută, martie 1919

Războiul polono-sovietic, ca și în cazul altor conflicte din acele timpuri din Europa Centrală și Răsăriteană, a izbucnit mai degrabă accidental decât în mod planificat. În haosul din primele luni ale anului 1919, este puțin probabil ca cineva din Rusia Bolșevică sau din Polonia renăscută să fi planificat în mod conștient un război cu vecinii. Polonia, care fusese unul dintre teatrele de luptă importante ale Primului Război Mondial, era instabilă din punct de vedere politic și avea deja unele conflicte de frontieră cu Germania și Cehoslovacia, în vreme ce Rusia era preocupată în special de intervenția puterilor occidentale în războiul civil și de contrarevoluția albilor.

Liderul sovietic Vladimir Ilici Lenin.

Această stare de fapt a început să se schimbe la sfârșitul anului 1919, când liderul nolui guvern comunist rus, Vladimir Ilici Lenin, a căpătat o stare de spirit exagerat de optimistă, datorată victoriilor Armatei Roșii în luptele cu albii anticomuniști și cu aliații lor occidentali. Bolșevicii erau ghidați de postulatul conform căruia procesele istorice aveau să ducă în scurtă vreme la dictatura proletariatului în întreaga lume și dispariția statului și națiunilor va duce în cele din urmă la o lume comunistă pe întreg pământul. Imboldul principal al bolșevicilor era intenția declarată de a lega revoluția din Rusia de așteptata revoluție germană. Lenin vedea Polonia ca pe un pod pe care Armata Roșie trebuia să-l traverseze pentru a lega cele două revoluții și pentru a da sprijin altor mișcări comuniste din Europa Occidentală. Așa cum a remarcat chiar Lenin "Era momentul în care toată lumea în Germania, inclusiv cei mai negri reacționari și monarhiști, a declarat ca bolșevicii vor fi fost salvarea lor."

Ofensiva din Polonia era șansa "să testăm Europa cu baionetele Armatei Roșii." Ar fi fost prima încercare bolșevică de a pătrunde în chiar inima Europei, prima încercare de exportare al revoluției comuniste prin forță. Într-o telegramă, Lenin exclama: "Trebuie să ne îndreptăm toată atenția pentru prepararea și întărirea frontului vestic. Trebuie anunțat un nou slogan: «Pregătiți-vă pentru războiul împotriva Poloniei!»"[2]. Scopul declarat al Armatei Roșii nu era acela de a cuceri Europa în mod direct, ci acela de a provoca schimbări sociale și revoluții. Generalul Tuhacevski proclama: "Spre vest! Drumul către conflagrația universală trece peste cadavrul Poloniei Albe. Mărșăluiți spre Vilno, Minsk, Varșovia!"[3]. Sovieticii nu s-au așteptat nicodată la o rezistență semnificativă din partea polonezilor. Deși primele încăierări au avut loc în februarie 1919, va lua cam un an ambelor părți până când iși vor da seama că sunt angrenate într-un război în toată regula.

Campania militară[modificare | modificare sursă]

1919[modificare | modificare sursă]

Haos în Europa Răsăriteană[modificare | modificare sursă]

În 1918, armata germană din est a început să se retragă către patrie. Zonele abandonate de trupele Puterilor Centrale au devenit terenuri de lupta pentru guvernele marionetă create de germani, alte guverne care apăruseră independent după retragerea germanilor pe de-o parte și bolșevicii care sperau să incorporeze aceste teritorii în Rusia comunistă. Toate aceste grupuri erau fragmentate, se uneau pentru a se diviza din nou, formau alianțe precare și aproape neîntrerupt se luptau între ele. Aproape toată Europa Răsăriteană se scufunda în haos.

Pe 18 noiembrie 1918, Lenin a dat ordine Armatei Roșii să înceapă marșul către vest, care ar fi trebuit să urmărească trupele germane din Oberkommando Ostfront (Ober-Ost) aflate în retragere. Ținta principală a operațiunii era să mărșăluiască prin toată Europa Răsăriteană și Centrală, să instituie guverne sovietice în statele care abia își câștigaseră independența și să sprijine revoluțiile comuniste din Germania și Austro-Ungaria. La începutul anului 1919, au izbucnit lupte aproape accidental și fără nici un ordin din partea guvernelor, când autoapărarea poloneză din Wilno (Samooborona) a intrat în luptă cu forțele bolșevice, fiecare dintre părți încercând să-și apere teritoriile. Până la urmă, forțele sovietice mai bine organizate a zdrobit rezistența poloneză și a alungat rămășițele acestor forțe spre vest.

În primăvara anului 1919, recrutările sovietice au mărit efectivul Armatei Roșii la 2.300.000 de oameni. Însă, doar puțini dintre ei au fost trimiși pe frontul din vest, majoritatea soldaților trebuind să facă față conflictului cu Armata Albă. În septembrie 1919, armata poloneză avea 540.000 de oameni sub arme, 230.000 find dislocați pe frontul sovietic.

Poster propagandistic sovietic. Se poate citi: "Așa se termină ideile stăpânilor. Trăiască Polonia Sovietică!"

Din 14 februarie, forțele poloneze puțin numeroase asigurau paza frontului de est. Până pe 14 februarie erau apărate pozițiile de-a lungul liniei localităților Kobrin, Prujanî și a râurilor Zalewianka și Neman. În jurul acestei date, primele unități regulate poloneze au luat contactul cu unitățile avansate ale Armatei Roșii și o schiță de linie de frontieră a început să se formeze din Lituania prin Belarus și Ucraina.

Afiș propagandistic polonez. Se poate citi: "La arme! Apărați Patria! Luați aminte care este soarta noastră viitoare"

Începerea luptelor: primele conflicte polono-sovietice[modificare | modificare sursă]

Primele conflicte serioase ale războiului au avut loc pe 14 februarie, când au izbucnit lupte lângă orașele Maniewicze și Bereza Kartuska în Belarus. Până la sfârșitul lunii februarie, ofensiva bolșevică s-a oprit. În conflict au intervenit și forțele ucrainene. În zona Balticii au apărut mișcări de nesupunere. Escaladarea conflictului la nivel regional părea inevitabilă.

În același timp, războiul civil rus era în plină desfășurare. La începutul verii anului 1919, albii au câștigat inițiativa strategică, forțele de sub comanda Anton Ivanovici Denikin se îndreptau către Moscova. Se spune că Piłsudski îi considera pe bolșevici mai puțin periculoși decât pe albi, atâta vreme cât aceștia din urmă nu erau deloc dispuși să accepte independența Poloniei. Bolșevicii, în schimb, proclamaseră tratatele pentru împărțirea Poloniei drept acte nule și neavenite. În lunile care au urmat, Denikin a pierdut lupta cu Armata Roșie, plătind cu vârf și îndesat refuzul de a colabora cu o Polonie independentă.

La începutul lunii martie a anului 1919, forțele poloneze au început o ofensivă, travesând râul Neman, au cucerit orașul Pinsk și au ajuns până la periferiile orașului Lida. Atât acțiunile poloneze cât și cele rusești au început cam în același timp, (în aprilie), ceea ce a dus la creșterea numărului de militari angajați în conflict în acel sector. În acea luna, bolșevicii au cucerit orașele Grodno și Wilno, dar au fost alungați din zonă de contraofensiva polonezilor. Proaspăt formata armată poloneză s-a dovedit un oponent mult mai dificil de învins decât se așteptaseră rușii. Încapabili să-și atingă obiectivele inițiale, trebuind să facă față și ofensivei albilor, Armata Roșie s-a retras de pe pozițiile cucerite și și-a reorganizat apărarea. În scurtă vreme, războiul polono-rus avea să se dezvolte la o intensitate de nebănuit cu doar câteva luni mai devreme.

Forțele poloneze au recucerit importantul oraș Wilno pe 19 aprilie și au continuat în mod hotărât marșul către răsărit. Până pe 2 octombrie, forțele poloneze ajunseseră pe râul Dźwina și stăpâneau toată zona de Dzisna la Dyneburg.

Europa Centrala și de Răsărit în decembrie 1919

Până la începutul anului 1920, ofensiva poloneză s-a dovedit un succes. Au mai avut loc lupte sporadice între polonezi și Armata Roșie, dar forțele bolșevice rusești erau implicate profund în luptele cu albii contrarevoluționari și se retrăgeau încet, dar continuu, de pe tot frontul apusean, din Letonia până in sudul Ucrainei.

Frontul diplomatic. Alianțele[modificare | modificare sursă]

În 1919, s-au făcut mai multe încercări de negociere între diferitele facțiuni polono-ruse, dar toate au fost fără rezultat. În acest timp, relațiile polono-lituaniene s-au înrăutățit, deoarece politicienii polonezi găseau inacceptabile pretențiile lituanienilor pentru independența completă ca și pentru o anume configurație a graniței comune. Era vorba în special de orașul Wilno, capitala istorică a Lituaniei, locuită, e adevărat, de o majoritate poloneză. Negocierile polonezilor cu Guvernul provizoriu lituanian au consemnat unele rezultate pozitive și, la începutul anului 1920, forțele polono-lituaniene au efectuat câteva acțiuni militare comune împotriva bolșevicilor. Cel mai mare succes polonez a fost însă semnarea unei tratat de alianța militară cu Republica Populară Ucrainiană și cu armata ei condusă de Simon Petliura. Petliura căpătase, după ce guvernul său fusese învins de bolșevici, azil politic în Polonia și acum organiza pe teritoriul aceste țări o nouă armată ucraineană. Războiul polono-ucrainean se încheiase în iulie 1919 și, din septembrie, ucrainenii loiali lui Petliura luptau alături de polonezi împotriva bolșevicilor.

1920[modificare | modificare sursă]

Forțele aflate în conflict[modificare | modificare sursă]

Forțele sovietice aveau deja succese importante în luptele cu armatele albilor, îl învinseseră pe Denikin, semnaseră tratate de pace cu Letonia și Estonia. Frontul polonez devenise cel mai important teatru de luptă și majoritatea forțelor și resurselor sovietice au fost redirecționate către vest. În ianuarie 1920, Armata Roșie a început concentrarea a unei forțe de aproximativ 700.000 de oameni în regiunea râului Berezina și în Belarus. În tot anul 1920, aproximativ 800.000 de soldați ai Armatei Roșii au fost trimiși să lupte în războiul cu Polonia, din care 420.000 au fost dislocați pe frontul de vest iar restul pe frontul de sud-vest, în Galiția. Sovieticii avea la dispoziție numeroasele depozite de arme și muniție lăsate de armata germană care se retrăsese după terminarea războiului, precum și o mare cantitate de arme moderne de producție franțuzească capturate de la albi și de la forțele expediționare aliate pe care tocmai le învinseseră. Cu aceste noi forțe și dotări, Înaltul Comandament Sovietic a plănuit o ofensivă nouă în aprilie – mai.

Generalul sovietic Mihail Tuhacevski.

Printre comandanții ofensivei Armatei Roșii s-au numărat: Mihail Tuhacevski, (noul comandant al Frontului de vest), Leon Troțki (organizatorul Armatei Roșii), Iosif Vissarionovici Stalin, (viitorul dictator sovietic), și bolșevicul de origine nobiliară poloneză Felix Edmundovici Dzerjinski, (cel care avea să fie fondatorul CEKA).

Armata poloneză era formată din soldați care luptaseră în armatelor diferitelor imperii care stăpâniseră regiuni din Polonia, sprijiniți de voluntari și recruți total lipsiți de experiență. Dotarea era foarte prostă, în principal echipament rămas de la diferitele armate care luptaseră în regiune în Primul Război Mondial sau care fusese capturat. Armata poloneză folosea tunuri fabricate în cinci țări, și puști fabricate în șase țări. Fiecare tip de armă folosea un alt tip de muniție. Efectivele poloneze au crescut de la 100.000 în 1918 la mai mult de 500.000 la începutul anului 1920. În august 1920, armata poloneză număra mai mult de 737.000 de sodați, fiind aproximativ egală ca forță cu unitățile Armatei Roșii.

Contraspionajul polonez avea destule informații că sovieticii se pregăteau pentru o nouă ofensivă, acesta fiind motivul pentru care Înaltul Comandament Polonez a decis să lanseze propria ofensivă și să le-o ia înaintea rușilor. Planurile pentru Operațiunea Kiev prevedeau înfrângerea forțelor Armatei Roșii pe flancul sudic polonez și restabilirea Ucrainei independente în frunte cu un guvern prieten.

Operațiunea Kiev[modificare | modificare sursă]

Până în aprilie, forțele poloneze au avansat încet dar constant către est. Noul guvern leton a cerut Poloniei ajutorul pentru cucerirea orașului Dyneburg, care a căzut după lupte grele în ianuarie și a fost predat letonilor în ianuarie. Până în martie, armata poloneză separaseră forțele sovietice din nord (Belarus) de cele din sud (Ucraina).

Pe 24 aprilie, Polonia a început principala ei ofensivă, Operațiunea Kiev, care avea ca scop crearea unei Ucraine independente și care ar fi trebuit să fie parte a Federației Międzymorze plănuite de Piłsudski. Statul ucrainean independent ar fi devenit astfel un aliat al Poloniei în lupta împotriva Rusiei Sovietice. Polonezii erau ajutați în acest demers de forțele Republicii Populare Ucrainene conduse de Simon Petliura.

Avion polonez Breguet 14 pe un aeroport din Kiev

Armata a 3-a poloneză a căștigat cu ușurință ciocnirile cu Armata Roșie în Ucraina. Forțele combinate polono-ucrainene au cucerit Kievul pe 7 mai, întâlnind doar o rezistență nesemnificativă. Ofensiva poloneză avea să întâlnească însă în curând contraofensiva Armatei Roșii. Polonezii, pregătindu-se pentru ofensiva spre Żłobin, au reușit să-i împingă pe ruși către est, dar nu au reușit să continue atacul plănuit. În nord, forțele poloneze s-au descurcat mult mai rău. Armata I-a poloneză a fost învinsă și a fost silită să se retragă, urmărita de Armata a XV-a rusă, care a ocupat teritoriile dintre Dzwina și Berezina. Polonezii au încercat să obțină un avantaj atacând flancurile expuse ale rușilor, dar forțele de învăluire nu au reușit să stopeze înaintarea sovieticilor. La sfârșitul lui mai, frontul se stabilizase pe micul râu Auta, iar forțele sovietice au început pregătirile pentru un nou asalt.

Momentul maxim al ofensivei poloneze spre Kiev, iunie 1920

Pe 24 mai 1920, forțele polono-ucrainene s-au întâlnit pentru prima oară cu faimoasa Armata I de cavalerie a lui Semion Budionnîi, (Konarmia). Atacurile repetate ale cavaleriei cazacilor lui Budionnîi au rupt frontul polono-ucrainean pe 5 iunie. Sovieticii au atacat în continuare cu foarte mobilele unități de cavalerie ariergarda poloneză, țintind căile de comunicație și de aprovizionare. Până pe 10 iunie polonezii se retrăgeau de-a lungul întregului front. Pe 13 iunie, forțele polono-ucrainene au lăsat Kievul să cadă în mâna bolșevicilor.

Șirul victoriilor bolșevice[modificare | modificare sursă]

Comandantul Armatei a III-a poloneză din Ucraina, generalul Edward Rydz-Śmigły, a hotărât să-și croiască prin luptă un drum spre nord-vest. Forțele poloneze din Ucraina au reușit să se retragă în ordine și cu efectivele aproape intacte, dar nu au fost în stare să fie de ajutor frontului polonez de nord și să asigure întărirea liniei de apărare de pe râul Auta unde urma să aibă loc o bătălie decisivă.

Datorită forțelor insuficiente, frontul polonez lung de 330 de kilometri era apărat de 120.000 de soldați și de aproximativ 460 piese de artilerie, fără nici o rezervă strategică. Această abordare tactică era specifică perioadei Primului Război Mondial, respectiv de stabilire a unei "linii fortificate de apărare". Ea a dat unele rezultate pe frontul de vest saturat cu trupe, mitraliere și artilerie. Frontul polonez, însă, avea puțini oameni sprijiniți de o artilerie necorespunzătoare și nu avea practic nici o fortificație.

În fața liniilor poloneze, Armata Roșie a concentrat Frontul de nord-vest sovietic condus de tânărul general Mihail Tuhacevski. Efectivele acestui front depășeau 108.000 de infanteriști, 11.000 de cavaleriști, și 772 de piese de artilerie și 2.913 mitraliere. În câteva puncte cheie, sovieticii îi copleșeu numeric pe polonezi în proporție de patru la unu.

Tuhacevski și-a lansat ofensiva pe 4 iulie de-a lungul axei Smolensk-Brest-Litovsk, traversând râurile Auta și Berezina. Corpul al III-lea de cavalerie trebuia să învăluiască forțele poloneze prin nord, pătrunzând prin apropierea granițelor lituaniane și prusace, (ambele aparținând unor țări ostile Poloniei). Armatele a IV-a, a XV-a și a III-a trebuiau să atace decisiv către vest, sprijinite dinspre sud de Armata a XVI-a și de Grupa Mozyrska. Timp de trei zile, sorții victoriei au oscilat, dar superioritatea numerică rusească și-a spus cuvântul până în cele din urmă. Datorită apărării eroice a unităților poloneze, planul lui Tuhacevski de a rupe frontul inamic și de a-l împinge în mlaștinile Pinsk a dat greș, dar până pe 7 iulie polonezii au fost obligați să se retragă pe întreg frontul.

Polonezii au încercat coagularea unei noi linii de rezistența pe linia "tranșeelor germane", o zonă puternic fortificată din timpul Primului Război Mondial, care oferea o posibilitate reală de stopare a ofensivei rusești. Încă o dată însă, efectivul al trupelor poloneze s-a dovedit insuficient. Corpul al III-lea de cavalerie, sprijinit de forțele lituaniene, a cucerit orașul Wilno pe 14 iulie, forțându-i pe polonezi să se retragă din nou. În sud, în Galiția, cavaleria generalului Semion Budionnîi a avansat adânc în spatele frontului polonez, capturând orașul Brodno și apropiindu-se de Lwów și Zamość. La începutul lui iulie, devenise clar pentru polonezi că obiectivele Rusiei nu erau doar de a le împinge granițele către apus, ci chiar de a șterge din nou de pe hartă Polonia independentă.

Forțele rusești au avansat necruțător către apus cu 32-35 kilometri pe zi. Grodno în Belarus a căzut pe 19 iulie, Brest-Litovsk a căzut pe 1 august. Încercările poloneze de a apăra linia râului Bug cu Armata a IV-a și unitățile Grupa Poleska au oprit avansare rușilor doar pentru o săptămână. După forțarea cursului râului Narev pe 2 august, Frontul de nord-vest al rușilor s-a apropiat la 100 de kilometri de Varșovia. Fortăreața Brześć, care trebuise să fie cartierul general al contraofensivei poloneze, a fost cucerit la primul atac al Armatei sovietice a XVI-a. Frontul sovietic de sud-vest îi scoseseră pe polonezi din Ucraina și se apropiau amenințător de Zamość și de cel mai mare oraș polonez din sud-estul Poloniei, Lwów, un important centru industrial apărat de Armata a VI-a poloneză. Calea către capitala Poloniei era deschisă. Lwówul polonez, (în limba ucraineană Lviv), a fost în scurtă vreme asediat și patru armate rusești au început marșul către Varșovia.

Succesele ofensivei rusești, începutul lui august 1920

Forțele poloneze din Galiția din jurul Lwówului au contraatacat cu succes încetinind avansarea sovietică. Astfel a încetat retragerea polonezilor pe frontul sudic, dar agravarea situației din preajma capitalei Varșovia a împiedicat continuarea atacului pe acest front și avansarea către răsărit. După ce sovieticii au cucerit orașul Brześć, atacul polonez în sud a încetat, toate forțele disponibile fiind mutate către nord pentru a lua parte la bătălia care avea să aibă loc la porțile Varșoviei.

Frontul diplomatic. Jocurile politice[modificare | modificare sursă]

Odată cu întoarcerea cursului războiului împotriva Poloniei, puterea politică a lui Piłsudski a început să scadă, iar oponenții acestuia, inclusiv Roman Dmowski au început să urce la putere. Până in cele din urmă, Piłsudski a reușit să-și recapete influența în special asupra militarilor, în timp ce, odată cu apropierea rușilor de Varșovia, scena politică poloneze a început să intre în panică. În acest timp, la ordinul Partidului Comunist Sovietic, s-a format în Białystok un guvern marionetă polonez pe 28 iulie - Tymczasowy Komitet Rewolucyjny Polski, (TKRP, Comitetul Provizoriu Revoluționar Polonez) – acesta urmând să organizeze administrația în teritoriile poloneze cucerite de Armata Roșie. TKRP nu s-a bucurat de sprijinul populației poloneze, oficialii acestui guvern fiind recrutați în special dintre bieloruși și evrei. În afară de aceaste lucruri, au apărut intrigi politice între diferiții comandanți sovietici, odată cu apropierea momentului unei victorii socotite certe de toată lumea. Lipsa totală de cooperare între cei mai importanți lideri militari sovietici i-a costat scump pe aceștia în bătălia decisivă a campaniei, bătălia de la Varșovia.

Opinia publică occidentală, manevrată de presă și de politicienii de stânga, era puternic antipoloneză. Mulți observatori străini se așeptau ca Polonioa să fie învinsă în scurtă vreme și țara să devină următoarea republică sovietică. Primul ministru britanic, David Lloyd George, a făcut presiuni asupra Poloniei să ceară pacea de la sovietici în condițiile oferite de aceștia. De asemenea, britanicii i-au refuzat Poloniei orice formă de ajutor, care a dus și la înfrângerea albilor în războiul civil rus. În iulie 1920, britanicii au anunțat că sunt gata să trimită echipamente militare din surplusurile rămase după încheierea Primului Război Mondial dar, în fața amenințărilor cu greva generală a Trades Union Congress, care se opuneau sprijinului britanic pentru "Polonia Albă", nici un fel de armă sau de muniție nu a părăsit porturile englezești. David Lloyd George nu a fost niciodată prea entuziast în sprijinirea polonezilor, el fiind presat de membrii mai de dreapta ai guvernului său, (în special de Lord Curzon si Winston Churchill), să ofere ajutor antisovietic. Amenințarea cu greva generală a fost scuza convenabilă pentru Lloyd George să nu-și respecte promisiunile. Pe 6 august 1920, Partidul Laburist a publicat o broșură în care se afirma că muncitorii englezi nu vor lua niciodată partea polonezilor în război, sindicatele blocând de asemenea aprovizionarea forței expediționare britanice din Arhanghelsk, care acorda sprijin albilor contrarevoluționari. Socialiștii francezi, în ziarul lor L'Humanité, declarau: "Nici un om, nici un bănuț, nici o coajă pentru Polonia capitalistă și reacționară. Trăiască Revoluția Rusă! Trăiască Internaționala Muncitorilor!" Polonia a suferit înfrângeri și datorită sabotajelor sau întârzierilor în livrarea de echipamente de război, când muncitorii din Austria, Cehoslovacia și Germania au refuzat să ajute la transportul a astfel de materiale către front.

Atitudinea Lituaniei a fost în principal antipoloneză, țara alăturându-se sovietelor în război, în iulie 1919. Decizia lituaniană a fost dictată atât de dorința de a ocupa orașul Wilno (în limba lituaniană Vilnius) și zonele adiacente, ca și de amenințarea unităților Armatei Roșii, aflate la granițele țării.

Piloții americani voluntari Merian C. Cooper și Cedric Fauntleroy au luptat în Escadronul Kościuszko Squadron al Forțelor Aeriene Poloneze.

Polonezii au avut puțini aliați. Franța, continuând politica de împotrivire la bolșevism, acum când albii din Rusia erau aproape învinși, a trimis în 1919 mic grup de instructori militari în Polonia, aproximativ 400 de oameni. Acest grup era format în principal din ofițeri francezi, dar printre ei era și un mic grup de instructori britanici conduși de generalul locotenent Sir Adrian Carton De Wiart. Eforturile franceze au fost vitale pentru organizarea logisticii armatei poloneze, care până în 1919 folosise manuale, structuri organizatorice și echipamente diverse, în special din stocurile puterilor care stăpâniseră până de curând țara. Printre ofițerii francezi s-a aflat și un viitor președinte al Franței, Charles de Gaulle, care în cursul acelstui război a fost decorat cu cel mai important ordin militar, Virtuti Militari. În afră de acest ajutor, Franța a facilitat tranzitul către Polonia a așa numitei "Armate Albastre", care era o forța formată în special de luptători de origine poloneză, dar și voluntari internaționali, care luptaseră sub comanda fraceză în Primul Război Mondial. Această armată era comandată de generalul polonez Józef Haller.

Generalul Józef Haller (atingând steagul) și Armata Albastră.

la mijlocul anului 1920, Misiunea Aliată a fost extinsă prin sosirea a încă câțiva noi instructori. Printre aceștia se aflau diplomatul Jean Jules Jusserand, Maxime Weygand, (șeful de stat major al mareșalului Ferdinand Foch, Comandantul suprem al Antantei victorioase), și diplomatul englez Lord Edgar Vincent D'Abernon. Acești noi membri ai misiunii aliate nu au avut o contribuție majoră la desfășurarea războiului. Practic, bătălia decisivă pentru Varșovia a fost câștigată de polonezi mai înainte ca membrii misiunii să se întoarcă în țară și să-și prezinte raportul. Ulterior, pentru o perioadă lungă de timp, a persistat mitul că doar sosirea militarilor aliați ar fi salvat Polonia, Weygand ocupând locul central în această poveste.

Schimbarea sorților războiului. Miracolul de pe Vistula[modificare | modificare sursă]

Apărarea poloneză la Miłosna, lângă Varșovia, august 1920.

Pe 10 august 1920, unitățile cazacilor ruși sub comanda lui Gaik Bjișkin au traversat Vistula, plănuind să învăluiască Varșovia prin vest, în timp ce atacul principal urma să se producă din est. Pe 13 august, un prim atac rusesc a fost respins. Armata I poloneză a rezistat unui atac direct asupra capitalei, în același timp oprind și asaltului asupra orașului Radzymin.

Comandantul suprem sovietic, Tuhacevski , crezând că totul merge conform planului său, a căzut până în cele din urmă în capcana întinsă de Piłsudski. Înaintarea sovietică din nord s-a făcut vacuum operațional, de vreme ce nu erau forțe importante poloneze în zonă. Pe de altă parte, la sud de Varșovia, unde se decidea soarta bătăliei, Tuhacevski a lăsat numai forțe simbolice care să apere joncțiunea vitală dintre fronturile sovietice de nord-vest și de sud-vest. Alt factor care a influențat situația de pe front a fost neutralizarea Armatei I de cavalerie a lui Budionnîi, care era foarte temută în rândurile comandanților polonezi. Această armată se complicase luptele din jurul orașului Lwów. La insistențele lui Tuhacevski, Înaltul Comandament Sovietic ordonase Armatei I de cavalerie să mărșăluiască către nord, spre Varșovia și Lublin, dar Budionnîi nu s-a supus acestui ordin, în principal datorită dușmăniei dintre Tuhacevski și comandantul frontului de sud-vest, Alexandr Egorov. În plus, jocurile politice ale comisarului politic al frontului de sud-vest, Iosif Vissarionovici Stalin, au influențat în mod decisiv insubordonarea lui Budionnîi și Egorov. Stalin, în cautarea propriei măriri, se concentrase pe cucerirea orașului Lwów – departe în sud-estul Poloniei – oraș asediat de bolșevici, dar care rezista eroic atacurilor.

Generalul polonez Władysław Sikorski.

Armata a V-a poloneză de sub comanda generalului Władysław Sikorski a contraatacat la fortăreața Modlin, forțând cursul râului Wkra. Polonezii au trebuit să facă față Armatelor a III-a și a XV-a sovietice, superioare numeric și mai bine echipate. După doar o zi, atacurile sovietic asupra Varșoviei și Modlinului fuseseră oprite și în final rușii au trebuit să se retragă. Armata a V-a a lui Sikorski au împins neîncetat forțele sovietice epuizate spre est cu o viteză de 30 de kilometri pe zi, reușind ca prin manevre fulgerătoare să distrugă toate speranțele bolșevice de reușită a manevrei de învăluire de la nord. Până pe 16 august, contraofensiva poloneză a fost completată de atacul "Armatei de Rezervă" condusă personal de Piłsudski. Executând precis planurile lui Piłsudski, forțele poloneze avansând dinspre sud au găsit o spărtură uriașă între fronturile rusești și au exploatat slăbiciunea forțelor sovietice slabe care se presupunea că ar fi putut apăra acest punct de joncțiune. Polonezii au continuat atacul către nord cu două armate, urmărind și distrugând inamicul surprins. Ei au ajuns până în spatele liniilor lui Tuhacevski, pe care le-au încercuit până pe 18 august. În aceeași zi, Tuhacevski, aflat în cartierul său general din Minsk la 450 de kilometri depărtare de front, și-a dat seama de proporțiile înfrângerii sovietice și a ordonat resturilor forțelor sale să se retragă și să se regrupeze. El a sperat să-și întărească linia întâi, să oprească atacul polonez și să recâștige inițiativa, dar ordinele date în acest scop au ajuns prea târziu, ori nu au mai ajuns deloc.

Soldați polonezi expunând stindardele de luptă sovietice capturate după bătălia de la Varșovia.

Armatele sovietice din centru s-au prăbușit în haos. Tuhacevski a ordonat o retragere generală dincol de râul Bug, dar a pierdut contactul cu cea mai mare parte a forțelor bolșevice din jurul Varșoviei, și toate planurile sovietice s-au pierdut în dezordinea datorată pierderii comunicațiilor.


Armatele bolșevice s-au retras în dezordine, divizii întregi intrând în panică și dezintegrându-se. Înfrângerea Armatei Roșii a fost de-o asemenea amploare și atât de neașteptată încât, ca urmare a instigărilor detractorilor lui Piłsudski, bătălia de la Varșovia este cunoscută în Polonia și sub numele de "Miracolul de pe Vistula".

Înfrângerea lui Budionnîi[modificare | modificare sursă]

Pe 17 august, înaintarea Armatei I de cavalerie de sub comanda lui Budionnîi spre Lwów a fost oprită în bătălia de la Zadwórze, când militarii unei forțe mici poloneze s-au sacrificat în luptă pentru a împiedica cavaleria sovietică să cucerească orașul și să împiedice întăririle poloneze să se îndrepte spre Varșovia. Pe 29 august, cavaleria lui Budionnîi, străbătând zone slab apărate, a ajuns în dreptul orașului Zamość pe a încercat să-l cucerească. Cum în zonă începuseră să vină întăriri poloneze eliberate din fața capitalei după victoria din bătălia de la Varșovia, Budionnîi au pus capăt asediului Lwówului pe 31 august, încercând într-un târziu să vină în sprijinul forțelor sovietice care se retrăgeau după înfrângere. Forțele lui Budionnîi au fost interceptate de cavaleria poloneză la Komarów, lângă Zamość, în ceea ce este considerată cea mai mare bătălie de cavalerie de după 1813 și una dintre cele mai mari lupte de acest fel din istorie. Cavaleria lui Budionnîi a reușit să evite încercuirea, dar moralul sovieticilor a ajuns la cele mai scăzute cote. Rămășitele Armatei I de cavalerie s-au retras către Włodzimierz Wołyński pe 6 September și au fost spulberate în Bătălia de la Hrubieszów.

Fișier:Bitwa pod Komarowem w 1920 roku.jpg
Bătălia de la Komarów, una dintre cel mai mari înfruntări de cavalerie din istoria lumii. (Pictură de Wojciech Kossak.)

Tuhacevski a reușit până la urmă să organizeze retragerea către est și în septembrie a reușit să stabilească o nouă linie defensivă care se întindea la nord de la granița polono-lituaniană spre sud, în zona mlăștinoasă Polesie, având centrul în orașul Grodno din Belarus. Pentru a distruge apărarea sovietică, armatele poloneze au trebuit să lupte în bătălia de pe râiul Niemen. Polonezii au traversat râul Niemen și au depășit prin flancuri unitățile bolșevice, care au fost obligate să se retragă din nou. Polonezii au continuat să avanseze pe toate fronturile, repetând succesele din anul precedent.

Sfârșitul războiului[modificare | modificare sursă]

După bătălia de pe râul Szczara de la mijlocul lunii octombrie, armata poloneză a atins aliniamentul Tarnopol-Dubno-Minsk-Drisa. Bolșevicii au cerut încetarea ostilităților, iar polonezii, epuizați și continuu presați de guvernele occidentale, având însă controlul asupra majorității teritoriilor în litigiu, au căzut de acord să înceapă negocierile de pace. Pe 12 octombrie s-a semnat o înțelegere de încetare a focului care a intrat în vigoare pe 18 octombrie.

Urmări[modificare | modificare sursă]

Conform istoricului britanic A. J. P. Taylor, războiul polono-bolșevic "determinat în mare măsură cursul istoriei europene pentru următorii 20 de ani sau mai mult. […] Fără să o recunoască și aproape în mod inconștient, liderii sovietici au abandonat cauza revoluției internaționale". Înfrângerea bolșevicilor a împiedicat Polonia să devină o altă republică sovietică și a salvat Germania, Cehoslovacia și alte state învecinate de o soartă asemănătoare.

Cea mai mare parte a ceea ce a câștigat armata poloneză pe câmpul de luptă în 1920, a fost pierdut în timpul tratativelor, care au fost caracterizate de mulți drept lipsite de viziunea viitorului și prostești. Ca urmare a înfrângerii militare dezastruase, bolșevicii au oferit delegației poloneze concesiuni teritoriale substanțiale în zonele cu frontiere aflate în litigiu. Multor obeservatori li s-a părut că partea poloneză a negociat la Riga de parcă Polonia ar fi pierdut războiul, nu l-ar fi câștigat. Polonia, la presiunile Ligii Națiunilor, a decis să semneze Tratatul de pace de la Riga, împărțind teritoriile disputate din Belarus și Ucraina între Rusia și Polonia.

În fapt, tratatul încălca termenii acordului militar de alianță cu Ucraina, care interzicea în mod explicit încheierea unei păci separate cu Rusia. Pacea a înrăutățit relațiile dintre majoritatea poloneză și minoritatea ucraineană, care s-a simțit trădată. Acest sentiment avea să fie folosit din plin de propaganda sovietică, ceea ce a dus la creșterea tensiunilor interetnice și izbucnirea unor acțiuni violente în anii 1930 și 1940.

A doua Republică Poloneză 1922-1938

Succesele militare din toamna anului 1920 i-au permis Poloniei să obțină stăpânirea asupra orașului Wilno, unde a fost format un Comitet de Guvernare a Lituaniei Centrale (Komisja Rządząca Litwy Środkowej), un organism marionetă. A avut loc un plebiscit și Seimul orașului a votat pe 20 februarie 1922 pentru alipirea la Polonia. Acest act a înrăutățit relații dintre cele două state pentru deceniile care aveau să urmeze. Repercusiunile alipirii orașului Wilno – Vilnius la Polonia mai afectează încă, deși la o scară mai redusă, relațiile dintre cele două țări vecine.

Urmările războiului polono-sovietic, deși salutate de de unii politicieni precum liderul național democrat Roman Dmowski — care era în favoarea unui stat mai mic, omogen din punct de vedere național — au fost o lovitură mortală pentru visul lui Piłsudski pentru reînvierea puternicei și multiculturalei Uniuni statale polono-lituaniene în forma modernă a "Federației Międzymorze". Un deputat național democrat în Seimul Poloniei, Stanisław Stroński, a făcut celebră expresia "Miracolul de pe Vistula" (în limba poloneză: "Cud nad Wisłą"), pentru a sublinia dezacordul său cu "aventura ucraineană" a lui Piłsudski. Extresia lui Stroński a fost adoptată de unii polonezi patrioți sau credincioși, fără să le pese de intenția ironică a creatorului ei.

Mormintele soldaților polonezi căzuți în bătălia de la Varșovia, cimitirul Powązki, Varșovia.

În timpul acestui război, cele două țări au avut mari dificultăți socio-economice și au fost incapabile să aibă grijă de populația civilă, iar tratamentul prizonierilor de război o fost departe de a fi corespunzător[4], mii de oameni din amândouă taberele murind în timpul epidemiei de gripă spaniolă ce a apărut în Europa după încheierea primei conflagrații mondiale.

Strategia militara dezvoltată în timpul războiului polono-sovietic l-a influențat pe Charles De Gaulle, care a fost instructor în Polonia în timpul confruntării. El și Władysław Sikorski au fost singurii ofițeri care, ca urmare a experienței căpătate în acest conflict armat, au prevăzut viitorul războiului mecanizat. Deși în perioada interbelică ei nu au reușit să-și convingă superiorii să țină seama de învățăturile războiului polono-sovietic, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, De Gaulle și Sikorski au ajuns comandanții supremi ai forțelor armate naționale din exil. Războiul polono-sovietic a influențat doctrina militară poloneză care, pentru următoarele două decenii, a pus un accent deosebit pe mobilitatea unităților de cavalerie de elită.

Printre progresele tehnologice asociate cu acest război a fost unul care, peste două decenii, avea să schimbe cursul celui de-al Doilea Război Mondial. Mareșalul Poloniei Piłsudski și statul său major s-au bucurat de un uriaș avantaj oferit de contraspionajul militar polonez care a reușit decodarea ("spargerea codurilor") mesajelor radio rusești. Mesajele fuseseră codate într-un sistem simplu de înlocuire a literelor cu cifre, securitatea lor fiind scăzută și datorită incredibilelor neglijențe ale cifratorilor sovietici. Criptanaliștii și comandanții polonezi puteau astfel să "privească peste umărul comandanților sovietici". Astfel, toate planurile rușilor, începând ce cele concepute de Mihail Tuhacevski sau de Lev Troțki deveneau imediat cunoscute polonezilor în momentul transmiterii lor.[5]Realizările decriptorilor polonezi din timpul războiului au fost un preludiu la reușitele spectaculoase ale Biroului de criptanaliză al Statului Major al Armatei (Biuro Szyfrów) care, în decembrie 1932, a reușit să spargă cifrul mașinii de codificat Enigma. Spargerea codurilor germane de către Aliații Occidentali la Bletchley Park a fost extrem de mult ușurată de avansul teoretic și tehnic asigurat de polonezi care și-au dezvăluit realizările cu o lună înainte de izbucnirea războiului.[6]Uniunea Sovietică, aliată în august 1939 cu Germania Nazistă prin Pactului Molotov-Ribbentrop, a invadat răsăritul Poloniei pe 17 septembrie 1939, pecetluind soarta Poloniei obligată să facă față și agresiunii naziste. Ocuparea estului țării de către Uniunea Sovietică a expus populația poloneză ororilor represiunilor și deportărilor staliniste. S-a sugerat că înfrângerea usturătoare a bolșevicilor în fața Varșoviei în 1920 a contribuit în 1940 la luarea de către Stalin a deciziei masacrării ofițerilor polonezi la Katyn.

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a reușit să cucerească sau să aibă controlul indirect asupra unui teritoriu mai vast decât cel pe care îl stăpânise Imperiul Rus vreodată și a împlinit parțial visulul lui Lenin de a aduce revoluția socialistă în Germania.

Până în 1989, câtă vreme comuniștii au avut puterea în Republica Populară Polonia, războiul polono-sovietic era ori omis sau minimalizat în cărțile de istorie poloneze și ale celorlalte țări socialiste, sau era prezentat astfel încât să se conformeze principiilor ideologice comuniste.

Lista bătăliilor războiului polono-sovietic[modificare | modificare sursă]

Pentru o listă cronologică a celor mai importante bătălii ale războiului polono sovietic, vezi Lista bătăliilor războiului polono-sovietic.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Asupra consecințelor nu există un consens. Istoricii ruși și polonezi au tendința să atribuie victoria tărilor lor. Istoricii din alte țări apreciază în general că victoria a aparținut polonezilor, victorie pe care ei nu au fost capabili să o exploateze așa cum se cuvine.
  2. ^ Lincoln, Red Victory: a History of the Russian Civil War - Victoria Roșie: o istorie a războiului civil rus.
  3. ^ Mihail Tuhacevski , ordinul de zi din 2 iulie 1920.
  4. ^ Jeńcy i internowani rosyjscy... și Zwycięzcy za drutami...
  5. ^ Ścieżyński, Radjotelegrafja... Vezi de asemenea Paweł Wroński, "Sensacyjne odkrycie: Nie było cudu nad Wisłą" ("O descoperire remarcabilă: Nu a fost nici o minune pe râul Vistula"), Gazeta Wyborcza, online
  6. ^ Kozaczuk, Enigma.

Biliografie[modificare | modificare sursă]

Non-Engleză[modificare | modificare sursă]

Poloneză[modificare | modificare sursă]

  • Cisek, Janusz, Sąsiedzi wobec wojny 1920 roku. Wybór dokumentów. (Neighbours Attitude Towards the War of 1920. A collection of documents. – English summary), Polish Cultural Foundation Ltd, 1990, London, ISBN 0-85065-212-X.
  • Czubiński, Antoni, Walka o granice wschodnie Polski w latach 1918–1921 (Fighting for eastern borders of Poland in 1918–1921), Instytut Śląski w Opolu, Opole, 1993
  • Drozdzowski, Marian Marek (ed.), Międzynarodowe aspekty wojny polsko-bolszewickiej, 1919–1920. Antologia tekstów historycznych (International aspects of the Polish-Bolshevik War,1919–1920. Anthology of historical texts.'), Instytut Historii PAN, 1996, ISBN 83-86417-21-8
  • Golegiewski, Grzegorz, Obrona Płocka przed bolszewikami, 18–19 sierpnia 1920 r. (Defence of Płock from the Bolsheviks, 18–19 August 1920), NOVUM, 2004, ISBN 83-89416-43-3
  • Kawalec Tadeusz, Historia IV-ej Dywizji Strzelców Generała Żeligowskiego w zarysie (History of 4th Rifleman Division of General Żeligowki in brief), Gryf, 1993, OCLC 32178695.
  • Konieczny, Bronisław, Moje życie w mundurze. Czasy narodzin i upadku II RP (My life in the uniform. Times of the birth and fall of the Second Polish Republic), Księgarnia Akademicka, 2005 ISBN 83-7188-693-4
  • Kopański, Tomasz Jan, 16 (39-a) Eskadra Wywiadowcza 1919–1920 (16th (39th) Scouting Escadrille 1919–1920), Wojskowy Instytut Historyczny, 1994, ISBN 83-901733-5-2
  • Kukiel, Marian, Moja wojaczka na Ukrainie. Wiosna 1920 (My fighting in Ukraine. Spring 1920), Wojskowy Instytut Historyczny, 1995, ISBN 83-85621-74-1
  • Łukowski, Grzegorz, Walka Rzeczpospolitej o kresy północno-wschodnie, 1918–1920. Polityka i dzialania militarne. (Rzeczpospolita's fight for the northeastern borderlands, 1918–1920. Politics and military actions.), Wydawnictwo Naukowe Universytetu Adama Mickiewicza, Poznań, 1994, ISBN 83-232-0614-7
  • Pruszyński, Mieczysław, Dramat Piłsudskiego: Wojna 1920 (The drama of Piłsudski: War of 1920), Polska Oficyna Wydawnicza BGW, 1995, ISBN 83-7066-560-8
  • Odziemkowski, Janusz, Leksykon Wojny Polsko-Rosyjskiej 1919–1920 (Lexicon of Polish-Russian War 1919–1920), Rytm, 2004, ISBN 83-7399-096-8
  • Rozstworowski, Stanisław (ed.), Listy z wojny polsko-bolszewickiej (Letters from the Polish-Bolshevik War), Adiutor, 1995, ISBN 83-86100-11-7
  • Szczepański, Janusz, Wojna 1920 na Mazowszu i Podlasiu (War of 1920 in Mazowsze and Podlasie), Gryf, 1995, ISBN 83-86643-30-7

Rusă[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]