Descălecatul Țării Românești

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Descălecatul Ţării Româneşti)
Salt la: Navigare, căutare
Istoria României
Stema României
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria pe teritoriul României
Epoca pietrei
Epoca bronzului
Epoca fierului
Dacia
Cultura și civilizația dacică
Războaiele daco-romane
Dacia romană
Originile românilor
Formarea statelor medievale
Țările Române în Evul Mediu
Țara Românească
Principatul Moldovei
Dominația otomană
Țările Române la începutul epocii moderne
Epoca fanariotă
Modernizarea țărilor române
Regulamentul Organic
Revoluția Română de la 1848
Principatele Unite
Războiul de Independență
Regatul României
Primul Război Mondial
Unirea Basarabiei cu România
Unirea Bucovinei cu România
Unirea Banatului cu România
Unirea Transilvaniei cu România
Al Doilea Război Mondial
Comunismul
R.P. Română/R.P. Romînă
R.S. România
Revoluția Română din 1989
România Contemporană
Vezi și
Istoria românilor
Istoria militară a României
Istoriografia română

Portal România
 v  d  m 

Descălecatul Țării Românești se referă la totalitatea evenimentelor ce au dus la formarea statului medieval Țara Românească în perioada 1290–1330. Înainte de consolidarea acestui stat, zona era controlată de triburi migratoare, dintre care ultimii erau cumanii, care îi învinseseră pe pecenegi cu ajutorul Imperiului Bizantin. O legendă vorbește despre Negru Vodă, un herțeg din zona Făgărașului care ar fi traversat Carpații împreună cu unii coloniști și i-ar fi învins pe tătari, fondând Țara Românească și orașele Câmpulung și Curtea de Argeș. Înființarea statului, însă, este legată istoric de figura lui Basarab I, vasal al regelui Ungariei Carol Robert de Anjou și care s-a răzvrătit împotriva acestuia și a învins armatele trimise de rege în bătălia de la Posada.

Context istoric[modificare | modificare sursă]

Originile românilor

Au fost elaborate diverse teorii bazate pe argumente istorice și arheologice privind formarea poporului român, însă niciuna dintre ele nu explică complet datele toponimice, lingvistice și etnografice. Cele mai importante ipoteze sunt cea a continuității – în Dacia a avut loc procesul de romanizare a populației autohtone după cucerirea acestui teritoriu după primul război daco-roman din 105-106 – și cea integraționistă („teoria lui Rösler”) – la îndemnul regilor ungari, doritori de a repopula partea de răsărit a regatului și regiunile vecine după invazia mongolă din 1241, populația romanică ar fi imigrat din Balcani și s-ar fi stabilit în teritoriile actualelor țări România și Republica Moldova ulterior sosirii slavilor, maghiarilor și sașilor aici.[1][2][3]

După retragerea aureliană, pe teritoriul carpato-danubiano-pontic au fost prezente valuri succesive ale popoarelor migratoare (goți, huni, avari, etc.)[4], ultimii fiind cumanii. Aceștia i-au înfrânt pe pecenegi (migratorii anteriori lor) cu ajutorul Imperiului Bizantin, lupta decisivă având loc la Levounion.[5] Estul Valahiei și sudul Moldovei au făcut parte din Cumania mai bine de 150 de ani, diferiți șefi de trib cumani fiind conducătorii regiunii.[6] Această populație a început să-și piardă din influență în timpul expansiunii ungurilor și mai ales în timpul Invaziei mongole în Europa din 1241-1242. După acest eveniment, majoritatea cumanilor s-a stabilit în Ungaria.[7]

Cronica lui Nestor îi menționează pe vlahi (волохи, Volochi) și teritoriul unde locuiesc: „Iar în partea lui Iaphet se află rușii și alte limbi: merii, muramii, vesii, mordvinii, ciuzii de pe Volga, permii, pecerii, iamii, ugrii, litvanii, zimeagolii, corsi, leatgolii și prusii. Ciuzii s-au așezat lângă marea Varegă; lângă această mare stau varegii până spre răsărit spre hotarele lui Sem, tot lângă această mare stau spre apus până în țara anglilor și până la vlahi. De Iaphet apoi aparțin varegii, svezii, norvegii, goții, rușii, anglii, galicianii, rimleanii, neamții, korleazii, vemețienii, francii și alți așezați de la apus spre miazăzi și se învecinesc cu semințiile lui Hem”, de asemenea notându-se și o bătălie a acestora cu ungurii: „Iar când vlahii, atacară pe slovianii de la Dunăre și se stabiliră între și-i asupriră, acești slovianii plecară și se stabilirea pe Vistula și se numiră leașii”.[8]

Gesta Hungarorum sau Cronica Notarului Anonymus, descoperită sub forma unei copii în 1746, la Biblioteca familiei imperiale din Viena și publicată pentru prima dată în 1765 de către Johannes Georgius Schwandtner, menționează existența valahilor în spațiul transilvănean și în Panonia, dar și prezența unor formațiuni prestatale pe teritoriul fostei colonii romanice, Dacia. La finalul secolului al VII-lea, ungurii sunt opriți din expansiunea lor spre vest la Lechfeld, lângă Augsburg și încep să-și îndrepte atacurile spre estul Tisei. Cronicarul Anonymus al regelui Béla al III-lea prezintă ducatele din acest teritoriu în ordinea în care sunt atacate de către unguri: cel al lui Salanus („țara care se află intre Tisa și Dunăre (...) pana la hotarul rutenilor și polonezilor”), al lui Menumorut (între Someș și Mureș cu capitala la Biharea), al lui Glad (intre Mureș și Dunăre) și cel al lui Gelou (Gelu) (între Poara Mureșului până la izvoarele Someșului).[9][10]

Primele cnezate și voievodate[modificare | modificare sursă]

Oltenia, spre deosebire de Muntenia, nu a făcut parte din Cumania, influența acestora fiind minimă în această regiune. Banatul de Severin a fost înființat în anii 1230 ca teritoriu al Ungariei, primul ban, Luca, fiind pentru prima dată menționat în 1233.[11] Diploma cavalerilor ioaniți din 1247 este un act de danie al regelui Béla al IV-lea al Ungariei către Cavalerii Ioaniți, oferindu-le „țara Severinului” și „toată Cumania”. Cavalerii își asumau responsabilitatea să apere granițele acestor regiuni și să asigure extinderea maghiarilor în ținuturile dintre Dunăre și Carpați. Diploma atestă primele formațiuni prestatale românești la sud de lanțul muntos carpatic.[12][13]

Formaţiuni politice româneşti în secolele IX - XIII[14]
„în numele casei ospitalierilor, s-a îndatorat de bună voie, pe sine și casa ospitalierilor să ia arme pentru ajutorarea regatului nostru în vederea apărării credinței creștine, potrivit cu actul scris mai jos, și să se supună și la celelalte îndatoriri ce se vor arăta îndată în această scrisoare, ii dam și ii dăruim lui, și prin dansul numitei case, întreaga țară a Severinului împreună cu munții ce țin de ea și cu toate celelalte ce atârnă de ea, precum și cnezatele lui Ioan și Farcaș pana la râul Olt, afara de pământul cnezatului voievodului Litovoi, pe care îl lăsăm românilor așa cum l-au stăpânit aceștia și până acum. Totuși [le dam] în asa fel, încât jumătate din toate foloasele și veniturile și slujbele din întreaga țara a Severinului, amintita mai sus, din cnezatele numite mai sus să o păstram pe seama noastră și a urmașilor noștri, cealaltă jumătate căzând în folosul casei pomenite mai sus, afară de bisericile clădite și cele ce se vor clădi în toate țările sus-zise, din veniturile cărora nu păstram nimic pe seama noastră – rămânând totuși neatinse cinstea și drepturile arhiepiscopilor și episcopiilor, pe care știe ca le au – lăsând deoparte și toate morile dintre hotarele țârilor amintite, atât cele clădite cât și ce se vor clădi – în afara de cele din țara Litua – precum și toate clădirile și semănăturile făcute pe cheltuiala fraților zisei case, și fânețele și pășunile pentru vitele și oile lor, și pescăriile de la Dunăre și iazurile de la Celei, pe care le păstrăm împreună pe seama noastră și a lor.[10][15]

Voievodatul lui Litovoi era situat în marea depresiune a Târgu-Jiului, străbătută de râul Jiu, prelungindu-se spre apus până la depresiunea Tismaniei și în răsărit până la Olt; în sud, se întindea până la regiunea de câmpie, iar în nord îngloba și ținutul Hațegului.[16] Voievodatul lui Seneslau se afla în depresiunea Titestilor sau Arefului, având ca granite: în sud - regiunea de câmpie și în nord - Țara Făgărașului (inclusiv).[16] Cele două cnezate erau așezate în dreapta Oltului, cel al lui Farcaș în județul Vâlcea, iar cel al lui Ioan probabil se afla mai la sud.[17]

Dintre aceste formațiuni românești, cea care se afirmă la putere este voievodatul lui Litovoi.[18] Acesta s-a răsculat în 1272 împotriva regelui ungar Ladislaus IV dorind să câștige teritoriul Banatului de Severin, un important punct strategic. Armata voievodului se luptă cu cea a lui George, fiul lui Simon, dar este înfrântă. Litovoi moare în timpul bătăliei (probabil purtată undeva în jurul anului 1277, fiind evocată într-o diplomă regală din 1285), iar fratele său, Bărbat, este capturat. Acesta își răscumpără libertatea cu o mare sumă de bani și devine urmașul lui Litovoi la conducere până în 1288.[18][19]

Negru Vodă: legenda și interpretările istoricilor[modificare | modificare sursă]

Portretul lui Negru-Vodă

O cronică anonimă susține că Negru-Vodă, un herțeg al Făgărașului și Amlașului, care a înfrânt tătarii și s-a căsătorit cu Doamna Marghita, a fost primul voievod al Țării Românești. Conform legendei, el împreună cu câțiva coloniști din Transilvania („Români, catolici și saxoni”) s-au așezat în 1290 în sudul Carpaților, stabilindu-se la Curtea de Argeș sau Câmpulung, astfel Negru-Vodă devenind fondatorul Țarii Românești.[20][21] Originea Olteniei este dată de același act. Teritoriul era unul separat de Muntenia, fiind cucerit ulterior de românii din Turnu Severin, care au înființat două capitale (la Strehaia și Craiova). După venirea lui Negru Vodă, aceștia i s-au supus.[22] Termenul „descălecat” se referă tocmai la asa-numitele așezări de pe acest teritoriu, însă semnificația lui este controversată, deoarece exista populație română în momentul sosirii lui Negru Vodă, astfel cuvântul putând să aibă semnificația de unificare a teritoriilor sub un singur conducător.[23]

Contestat de istorici este și voievodul, de al cărui nume se leagă înființarea unor biserici,[24][25] considerându-se a fi o invenție sau fiind confundat cu alți domnitori.[26] Astfel, din cauza lipsei dovezilor concludente, Nicolae Iorga pune la îndoială existența lui Negru Vodă, afirmând că acest nume este doar un pseudonim acordat lui Basarab I, care ar fi, în opinia lui, adevăratul fondator al Țarii Românești.[27] Neagu Djuvara îl identifică cu Thocomerius, tatăl lui Basarab I, sugerând faptul că onomastica se datorează originii cumanice, având o culoare mai închisă a pielii decât majoritatea românilor.[28] Bogdan Petriceicu Hasdeu este de părere că Negru Vodă este în realitate Radu I Basarab, al treilea domn al țării, și afirmă că „Negru” ar fi de fapt denumirea populară a dinastiei Basarabilor. A.D. Xenopol susținea ideea că domnitorul a existat cu adevărat, fiind un nobil transilvănean român, care a fost nevoit să se refugieze în Muntenia din cauza persecuțiilor catolicilor. Negru Vodă a mai fost identificat și cu Vladislav al II-lea, iar confuzia aceasta a fost alimentată de cronicarii munteni, care scriau în funcție de cerințele celor ce erau la putere în acea perioadă.[26]

Basarab I: obținerea independenței Țării Românești[modificare | modificare sursă]

Cronica pictată de la Viena, scena luptei de la Posada (1330)

Lui Bărbat i-a urmat la domnie Tihomir în preajma anului 1290, iar câțiva ani mai târziu (în preajma lui 1310) Basarab I preia tronul.[29][30] Astfel, în 1324, situația juridică internațională a voievodului era aceea de vasal al Ungariei. Însă voievodul duce o politică externă foarte activă, folosind poziția de expectativă, care îi permitea să realizeze negocieri și acțiuni militare. Intră în conflict cu coroana maghiară, dorind să unească Banatul de Severin la Țara Românească. Au loc negocieri, domnitorul român trebuind să plătească astfel 7000 de mărci de argint, să renunțe la anexarea teritoriului, să trimită un fiu ca garanție la curtea ungară și să plătească tributul anual. Carol Robert de Anjou, devenit rege al Ungariei în 1308, nu acceptă oferta lui Basarab și începe războiul. În perioada 9-12 noiembrie 1330 are loc bătălia de la Posada, românul învingând în această vale îngustă oastea maghiară. Prin această victorie, Țara Românească a obținut independența față de Regatul Ungariei și a putut să se consolideze ca stat unitar între Carpații Meridionali și Dunăre.[31][32] Gheorghe Romanescu consideră că victoria de la Posada „reprezintă un moment important în istoria militara româneasca, afirmând posibilitățile tactice ale unei armate de țară - inferioară din punct de vedere numeric și al dotării cu armament - de a măcina treptat forțele invadatoare prin acțiuni îndrăznețe de hârțuire și a le zdrobi în cele din urmă în bătălia hotărâtoare”.[33]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Gheorghe I. Brătianu, Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, București, Editura Eminescu 1980
  • István Vásáry, Cumans and Tatars, Cambridge University Press 2005
  • Neagu Djuvara, Thocomerius - Negru Vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Tării Românești, Humanitas, 2007
  • Sergiu Columbeanu, Cnezate și voievodate românești. Editura Albatros, 1973

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Nicolae Rusu. Romanii din Balcani. Observatorul. Accesat la 8 septembrie 2009.
  2. ^ Ioan Marian Țiplic, Contribuții la istoria spațiului românesc în perioada migrațiilor și Evul Mediu timpuriu. Institutul European, 2005. ISBN 973-611-365-5
  3. ^ Paul Damian - Geto-dacii în configurația demografică a Daciei romane. Muzeului Național de Istorie a Românilor. Accesat la 8 septembrie 2009.
  4. ^ Columbeanu, pg. 6
  5. ^ Djuvara, pg. 16-17
  6. ^ Vásáry, pg. 136
  7. ^ Vasary, pg.136, 138
  8. ^ ru Nestor Cronicarul, "Повесть временных лет" (Povest' vremennykh let, 1113). imwerden.de. Accesat la 6 septembrie 2009.
  9. ^ Columbeanu, pg. 47
  10. ^ a b Cum au uitat românii un mileniu de istorie (II). descopera.ro. Accesat la 8 septembrie 2009.
  11. ^ Vasary, p.146
  12. ^ Panaitescu și Damaschin Mioc, Documenta Romaniae Historica. B Țara Românească. vol.1, Edit. Acad. R.S.R., București, 1966, pg. 329-333.
  13. ^ Columbeanu, pg. 110
  14. ^ Ovidiu Drimba - Istoria culturii şi civilizaţiei româneşti, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1987, vol.2, pag.404
  15. ^ Documente... C. Transilvania veac. XI-XIII, vol I, pg. 320-333.
  16. ^ a b Columbeanu, pg. 111
  17. ^ Columbeanu, pg. 112
  18. ^ a b Columbeanu, pg. 113
  19. ^ Vasary, p.147-148
  20. ^ Brătianu, p. 93, 102
  21. ^ Țările Românești, întemeiate la partide de vânătoare. Adevărul. Accesat la 10 septembrie 2009.
  22. ^ Brătianu, p. 102-103
  23. ^ Brătianu, p. 93
  24. ^ Biseric miresei. bisericamiresei.ro. Accesat la 9 septembrie 2009.
  25. ^ Târgoviște: Cetățuia–Negru Vodă, liniște și adăpost în vârful muntelui. Adevărul. Accesat la 10 septembrie 2009.
  26. ^ a b Descălecătorul. Jurnalul Național. Accesat la 10 septembrie 2009.
  27. ^ Brătianu, p. 90
  28. ^ Neagu Djuvara și varianta cumană a întemeierii Țării Românești. Făclia. Accesat la 9 septembrie 2009.
  29. ^ Columbeanu. pg. 117
  30. ^ Petru Demetru Popescu, Basarab I, Ed. Militară, București, 1975
  31. ^ Columbeanu, pg. 117-118
  32. ^ Długosz, Jan & Michael, Maurice. The Annals of Jan Długosz. (Abridged edition). IM Publications, 1997. ISBN 1-901019-00-4
  33. ^ Gheorghe Romanescu - Marile Batalii ale Românilor. Editura Sport-Turism, București, 1982