Uniunea Europeană

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Uniunea europeană)
Salt la: Navigare, căutare
Pagina „UE” trimite aici. Pentru alte sensuri vedeți UE (dezambiguizare)


Premiul Nobel pentru Pace Uniunea Europeană1

Drapelul Uniunii Europene
Drapel

Deviză: In varietate concordia
(Română: Unitate în diversitate)
Imn: Odă bucuriei (orchestral)
Harta Uniunii Europene
Centre Politice Bruxelles (executiv și legislativ)
Strasbourg (legislativ)
Luxemburg (curtea supremă) Frankfurt (banca centrală)
Parlament Strasbourg (sediu oficial), Bruxelles, Luxemburg
Limbi oficiale2 24 de limbi oficiale
Președinți
- Consiliu
- Consiliul UE
- Comisia
- Parlament

Donald Tusk
Letonia
Jean-Claude Juncker
Martin Schulz
Creare
Ca CEE
 - Semnat
 - Intrat în vigoare

Ca UE
 - Semnat
 - Intrat în vigoare


Tratatul de la Roma
 - 25 martie 1957
 - 1 ianuarie 1958

Tratatul de la Maastricht
 - 7 februarie 1992
 - 1 noiembrie 1993

Suprafață
 
4.324.782 km2
Populație
 - Total (2012)
 - Densitate
Locul 33
507 890 191 locuitori
116,2 locuitori/km²
Cel mai mare oraș Londra
Produs Intern Brut (2011)
 - Total (Paritatea puterii de cumpărare)


 - Per capita (Paritatea puterii de cumpărare)

Locul 13
$ 15 821 000
$31 607
Produs Național Brut
 - Total
13 132 123 $ (Evaluări IMF)
Monede Logo UE Euro (EUR sau €)4

- Coroană cehă (CZK)
- Coroană suedeză (SEK)
- Forint maghiar (HUF)
- Zlot polonez (PLN sau Zł)
- Liră sterlină (GBP sau £)
- Coroană daneză (DKK)
- Leu românesc (RON)
- Leva bulgară (BGL)
- Kuna croată (HRK)

Fus orar UTC 0 ... +25
Domeniu Internet .eu
Prefix +36 (propus)

Notă 1: Vezi alte nume oficiale
Notă 2: Vezi Limbile Uniunii Europene; statele membre pot avea alte limbi oficiale
Notă 3: dacă se numără ca entitate unică
Notă 4: Folosit de membri ai Zonei euro și de instituții europene
Notă 5: +1 ... +3 în timpul verii; departamentele franceze de peste mări, UTC -4 ... +4
Notă 6: Fiecare stat membru are propriul prefix telefonic, în zonele 3 și 4

Uniunea Europeană (abreviat UE, vezi și nume alternative) este o uniune economică și politică, dezvoltată în Europa, ce este compusă din 28 state. Originile Uniunii Europene se trag de la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și din Comunitatea Economică Europeană (CEE), formată din șase state în 1958. În anii următori Uniunea Europeană s-a lărgit prin aderarea unor noi state membre și și-a crescut puterea prin adăugarea de domenii economice, sociale și politice în abilitățile sale. Tratatul de la Maastricht a înființat Uniunea Europeană sub prezenta denumire în 1993. Ultima amendare a bazelor constituționale ale UE a fost Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Uniunea funcționează printr-un sistem de instituții supranaționale independente și interguvernamentale care iau decizii prin negociere între statele membre.[1][2][3][4] Cele mai importante instituții ale UE sunt Comisia Europeană, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Curtea Europeană de Justiție și Banca Centrală Europeană. Parlamentul European este ales la fiecare 5 ani de cetățenii europeni.

Uniunea Europeană a dezvoltat o piață unică în cadrul unui sistem standardizat și unificat de legi care se aplică tuturor statelor membre. În cadrul Spațiului Schengen (care include state membre UE și state non-UE) controalele vamale au fost desființate.[5] Politicile UE sprijină și garantează libera mișcare a persoanelor, bunurilor, serviciilor și a capitalului[6], au fost emise legi în domeniul justiției și afacerilor interne și se păstrează politici comune în domeniul comerțului, agriculturii[7], în domeniul pescuitului și dezvoltarea regională. A fost înființată de asemenea și o uniune monetară, Zona Euro care este compusă în prezent din 17 state. Prin Politica Comună pentru afaceri externe și securitate, UE și-a dezvoltat un rol limitat în relațiile internaționale și de securitate. Au fost înființate și Misiuni Diplomatice Permanente în mai multe state din lume, iar UE este reprezentată în cadrul Organizației Națiunilor Unite, Organizația Mondială a Comerțului, G8 și G-20.

Cu o populație combinată de peste 500 de milioane de locuitori[8][9], care reprezintă 7.3% din populația lumii, Uniunea Europeană generează un PIB de 17,6 trilioane de dolari americani în 2011 (mai mare decât orice altă țară din lume), care reprezintă 20% din PIB-ul estimat în termeni de paritatea puterii de cumpărare la nivel mondial.

Este considerată a fi o construcție sui generis, fiind considerată de unii[cine?] ca fiind de facto o confederație [10][11]. Începând cu 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană are personalitate juridică internațională și poate încheia tratate.

În 2012 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Pace, „pentru că peste șase decenii a contribuit la progresul păcii și reconcilierii, democrației și drepturilor omului în Europa”.[12]

Cuprins

Istorie[modificare | modificare sursă]

După al Doilea Război Mondial, mișcarea integrării europene a fost văzută de mulți ca o scăpare din formele extreme de naționalism care au devastat continentul de două ori în același secol.[13]. Una din aceste încercări de a-i uni pe europeni a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului care a fost declarată drept „primul pas către o Europă federală”, pornind cu dorința de a elimina orice posibilitate de războaie viitoare între statele membre prin intermediul schimburilor intre industriile grele naționale[14]. Membrii fondatori ai Comunității au fost Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Țările de Jos și Germania de Vest. Primii susținători ai Comunității au fost Jean Monnet, Robert Schuman, Paul-Henri Spaak, Alcide De Gasperi și Konrad Adenauer.[15]. În 1957, șase state au semnat Tratatul de la Roma, care extinde cooperarea anterioară din cadrul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și creează Comunitatea Economică Europeană, înființând o uniune vamală și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice pentru cooperarea în dezvoltarea energiei nucleare. Tratatul a intrat în vigoare în 1958.[15]

Comunitatea Economică Europeană și Euratom au fost create separat de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, deși împărțeau aceleași instanțe și Adunarea Comună. Conducerea acestor Comunități erau denumite Comisii, opusul „Înaltei Autorități”. Comunitatea Economică Europeană era condusă de Walter Hallstein iar Euratom integra sectoare de energie nucleară, pe când CEE avea să dezvolte uniunea vamală dintre membri.[16][17][18] În anii 1960, au apărut tensiuni cu Franța care dorea limitarea puterii supranaționale. Totuși, în 1965 s-a ajuns la un acord, iar în 1967 a fost încheiat Tratatul Merger în Bruxelles. A intrat în vigoare la 1 iulie 1967 și a creat un singur set de instituții pentru cele trei comunități, care erau denumite împreună drept Comunitățile Europene, deși era cunoscută doar Comunitatea Europeană.[19][20] Jean Rey a prezidat pentru prima Comisie unită.[21]


În 1973, Comunitățile s-au lărgit prin includerea Danemarcei(inclusiv Groenlanda, care a părăsit comunitățile în 1985), Irlanda și a Marii Britanii[22]. Norvegia a negociat aderarea în același timp dar votanții norvegieni au respins planul de aderare într-un referendum, așa că Norvegia a rămas în afara uniunii. În 1979 au avut loc primele alegeri democratice pentru Parlamentul European.[23] Grecia a aderat în 1981, Portugalia și Spania în 1986[24]. În 1985, Acordul de la Schengen a dus la spațiul fără controale vamale între cele mai multe state membre și câteva state non-membre[25]. În 1986, steagul european a început să fie folosit de Comunități[26] iar Actul Unic European a fost semnat. În 1990, după căderea Cortinei de Fier, fosta Germanie de Est a devenit parte a comunității ca parte a noii Germanii unite[27]. O dată cu extinderea către fostele state comuniste din Estul Europei, au fost convenite criteriile de la Copenhaga pentru statele candidate.


Uniunea Europeană a fost înființată formal când Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare, pe 1 noiembrie 1993,[28] iar în 1995 Austria, Finlanda și Suedia au aderat la nou înființata UE. În 2002, bancnotele și monedele euro au înlocuit monedele naționale din 12 state membre. De atunci, Zona Euro a crescut la 17 state. În 2004, UE a avut cea mai mare extindere din istorie, când Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia au aderat la Uniune.[29]

La 1 ianuarie 2007, România și Bulgaria au devenit cele mai noi state membre. În același an Slovenia a adoptat euro, urmată în 2008 de Cipru și Malta, de Slovacia în 2009 și de Estonia în 2011. În iunie 2009 au avut loc alegerile pentru parlamentul european care au dus la continuarea mandatului de președinte al comisiei de Barosso, iar în 2009 Islanda și-a depus formal candidatura pentru aderarea la UE. În 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare și a reformat multe aspecte ale UE. În particular a schimbat structura legală a Uniunii Europene, transformând sistemul celor 3 comunități într-o singură entitate cu personalitate juridică internațională și a creat funcția permanentă de Președinte al Consiliului European, primul care ocupă această funcție fiind Herman Van Rompuy și un Înalt Reprezentant pentru afaceri externe și securitate, Catherine Ashton.[30] La 9 decembrie 2011, Croația a semnat Tratatul de Aderare la UE.[31] Referendumul de aderare la UE ce a avut loc în 22 decembrie 2011 a validat aderarea țării la Uniunea Europeană, 66% din cetățenii croați prezenți la vot au votat pentru aderarea la Uniunea Europeană iar aderarea a avut loc la 1 iulie 2013.[32]


Formarea Comunităților Europene[modificare | modificare sursă]

Bustul lui Jean Monnet
Poster cu Marshall Plan
Jean Monnet si Konrad Adenauer

Pe 16 aprilie 1948 a fost înființată Organizația Europeană de Cooperare Economică(OEEC). A fost creată cu scopul de a permite statelor europene să gestioneze, în comun, ajutorul american atribuit în cadrul Planului Marshall.

În 1960 devine Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică(OCDE). Scopul urmărit de Comunitatea Europeană a fost acela de a stabili o mai mare apropiere între statele membre, față de aceea care era specifică organizațiilor de cooperare.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) a fost prima comunitate europeană. A apărut la inițiativa lui Jean Monnet, președintele Organizației Naționale a Planificării în Franța.

La 18 aprilie 1951 a fost semnat Tratatul instituind CECO pe o perioada de 50 de ani. Înalta Autoritate și-a început activitatea sub președintele Jean Monnet.

În 2002, toate elementele de patrimoniu activ și pasiv au fost gestionate de Comisia Europeană, fiind destinate cercetării. După închiderea lichidării, patrimoniul era denumit Bunuri ale Fondului de Cercetare a Cărbunelui și Oțelului.

În contextul Războiului din Coreea, Planul Pleven prevedea crearea Comunității Europene de Apărare cu o armata europeană integrată, însă ideea a picat datorită refuzului Adunării Naționale Franceze în 1954 datorită posibilității de reînarmare a Germaniei.

Pe 21 aprilie 1956 a fost emis Raportul Spaak, având tema principală constituirea a două organizații internaționale după model CECO:

Crearea lor a fost semnată în 1957 și au intrat în vigoare în 1958. Cele trei organizații, CECO, CEE și EURATOM aveau la început organe instituționale proprii.


În 1951-1952 s-a desfășurat Tratatul de la Paris. CECO avea structura instituțională proprie, o Înalta Autoritate, un Consiliu Special de Miniștri, o Adunare Comună și o Curte de Justiție. În 1957, prin Tratatele de la Roma, pentru CEE și EURATOM au fost înființate sisteme instituționale proprii: câte o comisie, consiliu, adunare și o curte de justiție proprie.

În 1965 a fost semnat Tratatul de Bruxelles-Tratatul de fuziune prin care erau unificate legislativele și executivele într-un singur Consiliu și o Comisie unică pentru a obține o singură administrație, un singur buget și un singur statut al personalului, fiind adăugat Protocolul unic privind privilegiile și imunitățile.

Din acel moment se putea vorbi despre existența a trei comunități, fiecare cu o personalitate juridică distinctă, chiar dacă dispuneau de instituții de conducere și administrare comune.

Extinderea Uniunii Europene[modificare | modificare sursă]

Programele Uniunii Europene - asistență candidați[modificare | modificare sursă]

Uniunea Europeană oferă sprijin de preaderare statelor care înaintează o cerere de aderare. Acest instrument ajută statele candidate să îndeplinească condițiile de aderare la UE, alinierea instituțiilor și a normelor acestora la standardele comunității. În 1999, în Consiliul European de la Berlin, s-a stabilit bugetul anual de 3,120 miliarde de euro pentru ajutorarea statelor post-sovietice candidate la aderare pe intervalul 2000-2006. Suma a fost pusă la dispoziție prin intermediul:

  • Programul PHARE: pregătirea statelor candidate pentru aderarea la UE concentrându-și ajutorul în consolidarea capacității instituționale prin înființarea unor sisteme de gestiune și formarea funcționarilor, și ajutorul pentru investiții prin îmbunătățirea infrastructurii, dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii și dezvoltarea socială și regională.
  • Programul ISPA , cu un buget anual de 1, 040 de milioane de euro, destinat protecției mediului și dezvoltării infrastructurii de transport
  • Programul SAPARD, cu un buget anual de 520 de milioane de euro destinat finanțării dezvoltării agricole și rurale.

Între 2007-2013, IAP-Instrumentul de asistență pentru preaderare a fost unicul mecanism de finanțare al Uniunii pentru a ajuta țările candidate să îndeplinească obligațiile care le revin pentru a deveni membrii UE, înlocuind o serie de programe de preaderare mai vechi din perioada 2000-2006.

Prin Tratatul de la Maastricht , a fost creat Comitetul Regiunilor care trebuia consultat obligatoriu pentru luarea deciziilor în domenii în care politică regională și fondurile structurale sunt importante. Responsabilitatea programelor revenea Directoratului General al Comisiei Europene.

Cofinanțarea se făcea prin trei dintre instituțiile componente ale Băncii Mondiale:


Criterii de aderare la Uniunea Europeana[modificare | modificare sursă]

În 1993, în cadrul Consiliului European de la Copenhaga, statele europene au făcut un pas decisiv către extinderea globală. Statele post-sovietice, dacă doreau, puteau să depună cereri de aderare în comunitatea europeană, însă trebuie să respecte o serie de criterii pentru a se conforma Acquis-ului comunitar:

  • politice: instituții stabile care să garanteze democrația, respectarea drepturilor omului și ale minorităților, existența și funcționarea unei justiții independente
  • economice: existența unei economii de piață funcțională capabilă să facă față presiunilor concurențiale ale pieței interne UE
  • instituționale: transpunerea legislației comunitare și capacitatea de a aplică angajamentele asumate

Extinderea Uniunii Europene după 1995[modificare | modificare sursă]

Căderea Cortinei de fier in 1989 a permis extinderea către est a Uniunii. (Zidul Berlinului)
Malta salutand aderarea
Presedintele Poloniei Aleksander Kwaśniewski semnand tratatul de aderare la UE
Euromaidan-ul de la Kiev: protestatari militand pentru aderarea Ucrainei la UE
Largirea UE

Conform art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană: „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minoritǎților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.”

Orice stat care respectă condițiile prevăzute la art.2 din Tratatul Uniunii Europene și care se angajează să le promoveze poate solicită să devină membru UE. Statul depune o cerere de aderare Consiliului, Comisia desfășoară o consultare, Parlamentul decide aderarea prin aprobarea majoritară și Consiliul prin unanimitate.

În decembrie 1997 se lansează un proces global de extindere prin aplicarea unor strategii de pre-aderare care să includă negocieri de aderare, examenul analitic al legislației UE și procedura de urmat.

Extinderea Comunității Europene a început în 1973 prin aderarea Regatului Unit, Irlandei și Danemarcei. Norvegia nu a aderat datorită rezultatului negativ obținut în urmă referendumului consultativ și astfel nu s-a putut ratifică tratatul.

Între timp, regimurile dictatoriale în Spania, Portugalia și Grecia au luat sfârșit. S-a creat posibilitatea lărgirii CEE având în vedere relațiile strânse cu aceste trei țări. În 1981 aderă Grecia, iar în 1986 aderă Spania și Portugalia. În 1995 au aderat Austria, Finlanda și Suedia după tratatul de aderare din 1994. Norvegia respinge din nou referendumul. În urma prăbușirii regimurilor comuniste în Europa estică și dispariției URSS din 1989-1991, apare ocazia unei unificări reale și complete a continentului european. În 2004 se desfășoară cea mai mare extindere a UE: Cipru, Malta, Ungaria, Polonia, Cehia, Estonia, Letonia , Lituania, Slovacia și Slovenia. În 2007 aderă Bulgaria și România(și-a câștigat statutul de stat asociat în 1995 după ce a depus candidatura la aderare, iar în 1997, după primirea acceptului din partea Consiliului European, România a primit finanțare pentru îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga, negocierile pentru aderare începând la Helsinki în 2000 fiind prevăzute reforme instituționale, economice și sociale, iar în 2005, s-a desfășurat ceremonia de semnare a tratatului de aderare care a intrat în vigoare în 2007).

În 2013, numărul statelor membre a crescut la 28 după aderarea Croației.

În prezent se desfășoară negocieri cu Macedonia, Serbia, Ucraina și Turcia. Islanda și-a depus candidatura pentru a deveni stat membru UE în iulie 2009, dar ulterior a renunțat.

Extinderea UE a fost rezultatul deciziei de a împărți cu alte state beneficiile obținute de Europa Vestică prin crearea unei zone stabile unde războiul a devenit imposibil. UE are responsabilitatea de a consilia și sprijini țările vecine să se dezvolte economic și democratic pentru menținerea stabilității și securității.

Tratate și Convenții[modificare | modificare sursă]

Semnat
A intrat în vigoare
Document
1948
1948
Tratatul de la Bruxelles
1951
1952
Tratatul de la
Paris
1954
1955
Tratatul de la Bruxelles modificat
1957
1958
Tratatele de la
Roma
1965
1967
Tratatul de
fuziune
1975
N/A
Concluziile Consiliului European
1985
1985
Acordul de la Schengen
1986
1987
Actul unic european
1992
1993
Tratatul de la
Maastricht
1997
1999
Tratatul de la
Amsterdam
2001
2003
Tratatul de la
Nisa
2007
2009
Tratatul de la
Lisabona
Pix.gif Pix.gif Pix.gif Pix.gif Pix.gif Pix.gif Pix.gif Pix.gif
                         
Cei trei piloni ai Uniunii Europene  
Comunitățile Europene:  
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM)
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) Tratatul a expirat în 2002 Uniunea Europeană (UE)
    Comunitatea Economică Europeană (CEE)
        Regulile Schengen   Comunitatea Europeană (EC)
    TREVI Justiție și afaceri interne (JHA)  
  Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală (CPJMP)
          Cooperarea Politică Europeană (EPC) Politica externă și de securitate comună a Uniunii Europene (PESC)
Instituții neconsolidate Uniunea Vest-Europeană (UVE)    
Tratatul a expirat în 2011  
                       


Tratatul de la Paris(1951)[modificare | modificare sursă]

Adenauer, De Gasperi si Schuman

Pe 9 mai 1950 , Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, propune, într-un discurs inspirat de Jean Monnet, punerea în comun a resurselor de cărbune și oțel din Franța și Republica Federală Germania, într-o organizație deschisă și altor țări din Europa.

„Pacea mondială nu va putea fi salvgardată fără eforturi creatoare pe măsură pericolelor care o amenință. [...] Franța, campioana unei Europe unite, a avut întotdeauna ca obiectiv esențial realizarea păcii. [...] Europa nu se va face dintr-o dată, nici printr-o construcție de ansamblu: ea se va face prin acțiuni concrete, care să creeze , mai întâi, o solidaritate de fapt. Strângerea la un loc a națiunilor europene necesită ca opoziția seculară dintre Franța și Germania să fie înlăturată.” Solidaritatea în producție astefel stabilită va dovedi că orice război între Franța și Germania devine nu doar inimaginabil, ci, chiar, imposibil.”


Organizația trebuia să fie condusă potrivit metodelor supranaționale bazate pe cooperare. Trebuia să se facă realizarea unei solidarități sectorial în special în domeniul economic, în defavoarea unificării politice. Se dorea realizarea unui control internațional asupra ramurilor de bazǎ ale industriei de armament, și anume cărbunele și oțelul, printr-un tratat inviolabil, plasarea întregii producții de cărbune și oțel franco-germane sub Înalta Autoritate comună (compusă din personalități independente desemnate în mod egal de către guverne, președinte ales de comun acord de către guverne). Toate acestea vor duce la crearea unei Federații europene - indispensabile menținerii păcii.

Pe 18 aprilie 1951, la Paris, a fost semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) între Germania, Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia pe o perioadā de 50 de ani.

Tratatul de la Roma (1957-1958)[modificare | modificare sursă]

Semnatarii Tratatului de la Roma

Adenauer , Antonio si Hallstein
Sala Muzeului Capitolini unde a fost semnat Tratatul de la Roma
Timbru reprezentand Tratatul de la Roma

Tratatul de la Roma se referă la tratatul prin care a fost instituită Comunitatea Economică Europeană (EEC) și a fost semnat de Franța, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia și Luxemburg la 25 martie 1957. Inițial, numele complet al tratatului era Tratat de instituire a Comunității Economice Europene. Totuși, Tratatul de la Maastricht l-a amendat eliminând, printre alte lucruri, cuvântul "Economic" atât din numele comunității cât și al tratatului. Din acest motiv tratatul este denumit de cele mai multe ori Tratat de instituire a Comunității Europene sau Tratatul CE.

În aceași zi a mai fost semnat un tratat care instituia Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA, Euratom) : cele două tratate, împreună cu Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, care a expirat în 2002, au devenit Tratatele de la Roma. Atât Tratatul de la Roma, cât și Tratatul CEEA au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Tratatul inițial a fost modificat de către toate tratatele ulterioare; Tratatul de la Nisa a încercat să consolideze toate tratatele într-un singur document, dar Tratatul CE a rămas o secțiune de sine stătătoare în cadrul acestuia.

Deși intrarea în vigoare în 1993 a Tratatului de instituire a Uniunii Europene a fost un nou pas in direcția integrării europene, luarea majorității deciziilor în cadrul Uniunii se face încă după baza legală a Tratatului CE, care rămâne principală sursă a legislației comunitare.

Tratatul a fost semnat de către următorii:Paul-Henri Spaak și J. Ch. Snoy et d'Oppuers din partea Belgiei, Konrad Adenauer și Walter Hallstein din partea Germaniei, Christian Pineau și Maurice Faure din partea Franței, Antonio Segni și Gaetano Martino din partea Italiei, Joseph Bech și Lambert Schaus din partea Luxemburgului, Joseph Luns și J. Linthorst Homan din partea Olandei.

La Messina, în 1955, miniștrii de externe au convenit asupra concentrării atenției spre integrarea economică și conștientizarea faptului că scăderea tarifelor vamale între cei 6 le va stimula relațiile comerciale și dezvoltarea economică.

Obiectivul Tratatului de la Roma era integrarea economiei comune, crearea unei piețe comune, instituirea celor "4 libertăți", excluderea oricărei discriminări naționale. Pentru a funcționa însă, avea nevoie de un fundament juridic, erau necesare armonizări legislative, astfel, rolul Curții Europene de Justiție se arăta extrem de important.

Implicații teoretice ale acestui tratat: odată cu piața comună se naște societatea civilă europeană. Statul nu mai este subiectul suveran pe propriul teritoriu întrucât piața comună trebuie să funcționeze pe dimensiunea supranațională, doar așa poate fi eficientă. Astfel iese în evidență primatul dreptului comunitar asupra dreptului național. Totodată spectrul CEE este mai larg decât CECO, care avea în centru ideea de pace între Franța și Germania. În același timp, Marea Britanie refuza intrarea în CEE, avea mereu ideea de putere maritimă, nevrând să cedeze porțiuni de putere în mod gradual instituțiilor comunitare. A vrut să-și creeze propria piață comună și astfel a luat ființă EFTA în 1959, concepută drept rivală pentru CEE.

Tratatul de la Bruxelles(1965-1967)[modificare | modificare sursă]

Tratatul de la Bruxelles sau Tratatul de fuziune, semnat la 8 aprilie 1965, a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Cunoscut și sub numele de „Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților Europene”, tratatul de la Bruxelles a avut drept obiectiv înființarea unor structuri unice pentru cele 3 Comunități Europene: Consiliul de miniștri (organ de decizie) și Comisia Europeană (organ executiv). Aceasta a stabilit înlocuirea Comisiei CEE și Consiliului CEE cu Comisia și Consiliul Euratom și Înalta Autoritate și Consiliul CECO. Deși fiecare comunitare a rămas independentā din punct de vedere, au împărțit instituții comune și au fost împreună cunoscute sub numele de Comunitățile Europene . Acest tratat este considerat de unii ca fiind începutul real al Uniunii Europene .

Acest tratat a fost abrogat prin Tratatul de la Amsterdam , semnat în 1997.


Acordul de la Schengen (1985)[modificare | modificare sursă]

Statele membre Schengen

Prin Acordul de la Schengen semnat în mica localitate luxemburgheză Schengen la data de 14 iunie 1985, Belgia, Franța, Germania, Luxemburg și Olanda au convenit să renunțe treptat la controlul de la frontierele comune și să introducă libera circulație pentru toți cetățenii statelor membre semnatare, ai altor state membre sau ai unor terțe țări. Până în prezent, 30 de state au aderat la Acordul Schengen, dintre care 27 l-au și implementat. Într-un moment istoric, la 21 decembrie 2007, nouă state, majoritatea din centrul și estul Europei, și-au deschis granițele, astfel încât pentru prima dată este posibilă călătoria liberă peste fosta Cortină de Fier.

Un monument simbolic creat în localitatea Schengen, Luxembourg
Semnăturile de pe Acordul Schengen din 14 iunie 1985

Între timp, la lista țărilor semnatare s-au adaugat Italia în 1990, Spania și Portugalia în 1991, Grecia în 1992, Austria în 1995, Suedia, Finlanda și Danemarca în 1996, Islanda și Norvegia devenind și ele părți la Convenție. Acordul și Convenția, împreună cu declarațiile și deciziile adoptate de Comitetul Executiv Schengen, formează așa-zisul acquis Schengen. Pe parcursul redactării Tratatului de la Amsterdam , s-a luat hotărârea de încorporare a acestui acquis în Uniunea Europeană, de vreme ce el se referea la unul dintre principalele obiective ale pieței interne, și anume libera circulație a persoanelor.[33]


Actul Unic European(1986-1987)[modificare | modificare sursă]

Actul Unic European a fost semnat în 1986 și a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. A fost semnat în două etape:

  • 17 februarie 1986: Luxemburg: 9 state membre ale Comunității Europene (Franța, Germania, Olanda, UK, Belgia, Luxemburg, Islanda, Portugalia, Spania)
  • 28 februarie 1986: Haga : alte 3 state (Italia, Danemarca, Grecia)

Prevederile:

  • preambulul : tranformarea relațiilor statelor membre într-o Uniune Europeană

Titlul I :

  • cooperarea politică
  • Comunitățile Europene și cooperarea politică europeană au ca prim obiectiv pe acela de a contribui împreună la realizarea unui program concret al UE.
  • instituționalizarea Consiliului European, care până atunci era fondat doar comunicatul din urma summitului de la Paris 1974

Titlul II :

  • extinde votul cu majoritate calificată a Consiliului
  • introduce procedura de cooperare în anumite domenii
  • obiectiv principal AUE : realizarea Pieței interne UE pe data definitivă: 31 decembrie 1992

Abia la 1 ianuarie 1995 Comunitățile Europene devin cea mai mare piață unificată din lume.

Titlul III :

  • obligația de consultare a statelor membre în probleme de interes general
  • președinția cooperării politice trebuie să fie asigurată de același stat care asigura președinția Consiliului Comunităților
  • crearea unui Secretariat politic la Bruxelles

Titlul IV :separarea ordinii juridice comunitare și a cooperării politice


Meritul Actului Unic a fost că pentru prima oară într-un tratat internațional ratificat este menționată Uniunea Europeană ca obiectiv al statelor membre.

Tratatul de la Maastricht(1992/1993)[modificare | modificare sursă]

Monumentul care comemoreaza Tratatul de la Maastricht

În 1992-1993 a fost încheiat Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană.

Titlul I cuprinde dispoziții comune referitoare la cei trei piloni ai UE: pilon comunitar, PESC, cooperare în justiție și afaceri interne. Titlurile II, III și IV cuprind modificări ale Tratatului instituind Comunitatea Europeană și redefinește obiectivele în funcție de modificările instituționale. Titlul V este consacrat politicii externe și de securitate comună, înlocuiește prevederile Actului Unic European și deschide noi căi privind elaborarea unei politici de apărare

Titlul VI este dedicat cooperării în domeniul justiției și afaceri interne

Titlul VII cuprinde dispoziții finale ca limitele competenței Curții de Justiție, aderarea la UE și revizuirea tratatelor. Cele trei tratate instituitive CECO, CEE și EURATOM au fost modificate, iar tratatul instituind CEE se va numi Tratatul instituind Comunitatea Europeană. Se emite cetățenia unională, uniunea europeană monetară și se formulează pe termen lung o politică de apărare.

Tratatul de la Amsterdam(1997-1998)[modificare | modificare sursă]

Poza de grup in cadrul Tratatului de la Amsterdam

În 1997 și în 1999 este semnat Tratatul de la Amsterdam. Uniunea a fost transformată și sunt impuse noi obiective privind sporirea rolului cetățeanului și consolidarea caracterului democratic al instituțiilor. Prin conținut, Tratatul de la Amsterdam este un tratat de modificare a tratatelor institutive. Principalele modificări aduse acestuia sunt:

Titlul I:

  • afirmarea identității pe scenă internațională prin aplicarea unei politici externe de securitate comună,
  • definirea unei politici de apărare comune,
  • menținerea și dezvoltarea uniunii ca spațiu de libertate, securitate și justiție
  • asigurarea liberei circulații a persoanelor și aplicarea unor măsuri de prevenire și combatere a criminalității

Titlul V:

  • definirea obiectivelor politicii PESC,
  • apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale, a independenței și a integrității uniunii în conformitate cu Carta ONU, consolidarea securității
  • menținerea păcii și a securității internaționale
  • promovarea cooperării internaționale
  • competență uniunii se extinde la misiunile umanitare și de evacuare, de restabilire și de menținere a păcii, de dispunerea unor forțe combative pentru gestionarea crizelor
  • oferirea cetățenilor Uniunii un nivel ridicat de protecție prin elaborarea unei acțiuni comune cu statele membre în domeniul cooperării judiciare și polițienești (Europol și Curtea de Justiție)
  • prevenirea criminalității și combaterea terorismului
  • cooperare între forțele de poliție și vamale

Titlul VII

  • li se permite statelor membre care doreau să instituie între ele o cooperare mai strânsă cu privire la al treilea pilon PESC și apelarea la instituțiile UE

Consiliul European de la Köln - iunie 1999[modificare | modificare sursă]

Consiliul European de la Koln adopta platforma politică de acțiune prin care UE să poată derula acțiuni autonome reacționând la crizele internaționale, susținute de forțe militare credibile, fără a aduce prejudicii NATO.

Se creează structuri responsabile pentru probleme de securitate: Comitetul Politic și de Securitate, Comitetul Militar și Statul Major Militar. Deciziile adoptate au marcat debutul Politicii Europene de Securitate și Apărare-PESA sau ESDP și Politicii Europene de Securitate Comună-PESC.

Succesoare a PESA de sub NATO, spre deosebire e prima, ESDP include state UE care nu sunt membre NATO.

Tratatul de la Nisa(2001-2003)[modificare | modificare sursă]

Semnaturile tratatului de la Nisa

Tratatul de la Nisa este un Tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele de instituire a Comunităților Europene precum și anumite acte conexe.

A fost semnat de șefii de stat și de guvern ai statelor membre UE la 26 februarie 2001, în cadrul Consiliului European de la Nisa (Franța) și a intrat în vigoare după încheierea procesului de ratificare: 1 februarie 2003.

Cele mai importante modificări:

Compoziția și funcționarea organelor europene a fost modificată foarte puțin din anii 1950, deși numărul de state membre a crescut de la 6 la început până la 15 și Uniunea Europeană are astăzi mai multe atribuții decât la începuturile integrării europene.

O extindere a Uniunii Europene cu până la 12 state fără adaptarea instituțiilor acesteia ar fi trimis Uniunea în colaps.

Într-o uniune de 27, cu regulile de până atunci, Comisia Europeană ar fi avut 33 de membri, numărul membrilor Parlamentului European ar fi depășit cifra de 800, iar procesul de luare a deciziilor ar fi fost astfel puternic încetinit.

După încheierea procesului de ratificare pentru noua constituție europeană, aceasta din urmă va înlocui Tratatul de la Nissa. Procesul de ratificare a fost însă blocat din cauza rezultatelor negative ale referendumurilor din Franța și Olanda.




Declarația de la Laeken-Convenția Viitorului Uniunii Europene(2002)[modificare | modificare sursă]

În decembrie 2001, în cadrul Consiliului European, s-a desfășurat Summit-ul de la Laeken prin care era emisă "Declarația privind Viitorul Uniunii Europene". Această se angaja să construiască o uniune mai democratică, mai transparență și mai eficientă. Erau enumerate 60 de probleme referitoare la viitorul Uniunii, axându-se pe patru mari teme:

  • diviziunea și definirea puterilor
  • simplificarea tratatelor
  • organizarea instituțională
  • progresul în direcția unei Constituții pentru cetățenii europeni

A fost astfel convocată o Convenție care i-a reunit pe principalii actori politici pentru a examina problemele fundamentale puse de viitoarea dezvoltare a Uniunii. Capitolul I-Europa la răscruce de drumuri cuprinde realizările din istoria comunității europene și susține că UE se află în fața a două provocări: cea internă privind reforma instituțiilor și cea externă privind lărgirea uniunii și integrarea statelor din Europa Centrală și de Est.

În Capitolul II-Provocări și reforma în Uniunea reînnoită, Uniunea devine mai democratică, mai transparență și mai eficientă, dar avea să se înfrunte cu trei mari provocări: apropierea cetățenilor tineri de construcția europeană și de instituții, organizarea politicii și ariei politice europene într-o Uniune lărgită și dezvoltarea UE într-un factor de stabilizare și ca un model al lumii multipolare S-au pus problema delimitării dintre atribuțiile UE și cele ale statelor membre, amendamentele care trebuiau aduse tratatului , dezvoltarea politicii externe și de securitate comună și cooperarea mai strânsă în domeniul legii penale și ale poliției.

Se propunea o viitoare Constituție Europeană care va simplifică tratatele.

În capitolul III-Convenția privind Viitorul Europei, se presupune că statele candidate vor fi reprezentate ca și statele membre de către un reprezentant al șefului statului și doi reprezentanți ai parlamentului.

Deciziile sunt luate prin consens și la 1 martie 2002 are loc întâlnirea inaugurală la Bruxelles în care dezbaterile au fost publice în 12 limbi oficiale și fiind prezentate lucrări proiectate pe un an.

Președintele Convenției a devenit fostul președinte francez, Giscard d'Estaing, iar foștii premieri, italianul Giuliano Amato și belgianul Jean-Luc Dehane au fost numiți vicepreședinți. Statele membre erau reprezentate de câte un reprezentant al fiecărui șef de stat și de câte 2 reprezentanți ai parlamentului din fiecare țară (în total 30 de membrii), 16 membrii ai Parlamentului European și 2 comisari europeni. Prezidiul era alcătuit din președinte, vicepreședinți, 9 membrii ai Convenției și era asistat de un Secretariat al Convenției. Observatorii au fost compuși din 3 reprezentanți ai Comitetului Economic și Social, 3 reprezentanți ai partenerilor sociali europeni, 6 reprezentanți din Comitetul Regiunilor și ombudsmanul european (care investighează plângerile cu privire la cazuri de administrare defectuoasă de către instituțiile și organismele UE).

Conferința interguvernamentală a luat ultima decizie în urma dezbaterilor convenției.

Tratatul de la Lisabona(2007/2009)[modificare | modificare sursă]

Tratatul de la Lisabona
Poza de grup cu liderii statelor membre

Tratatul de la Lisabona a fost un tratat internațional care a amendamentat două tratate care constituiau forma bazei constituționale a UE: Tratatul de la Maastricht și Tratatul de la Roma. Tratatul de la Lisabona a fost semnat de statele membre UE la 13 decembrie 2007 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul de la Roma a fost redenumit în Tratatul privind funcționarea UE.

A adus mai multe elemente de noutate care fac trimitere la personalitatea juridică a UE și competențele acesteia:

  • consolidarea personalității juridice a uniunii
  • sunt modificate tratatele privind UE și Comunitatea Europeană, dar și Tratatul de instituire a EURATOM
  • se asigura un cadru general pentru că cetățenii europeni să aibă un cuvânt de spus în domeniul afacerilor europene și pentru ca drepturile lor fundamentale să fie consacrate într-o carta
  • UE va fi mai bine pregătit să răspundă asteptarilor în domeniul energiei, schimbărilor climatice, criminalității transfrontaliere și imigrației

Tratatul de la Lisabona a adus următoarele modificări:

  • Parlamentul UE și parlamentele naționale au mai multă putere decizională
  • cetățenii europeni vor putea influența propunerile legislative UE
  • se creează Carta Drepturilor Fundamentale cu același statut juridic cu tratatele
  • sunt înființate noi funcții în domenii ca diplomație, securitate, comerț, ajutor umanitar
  • este creată funcția de președinte permanent al Consiliului European, numit Președintele Uniunii Europene, cu un mandat de 2 ani și jumătate, primul președinte ales fiind belgianul Herman Van Rompuy, al doilea fiind polonezul Donald Tusk
  • este creată funcția de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate
  • este extinsă gama de politică internă și sunt modernizate instituții pentru asigurarea unei bune funcționari a Uniunii
  • UE dobândește o poziție mai puternică și coerentă pe plan extern
  • pentru prima dată sunt create secțiuni dedicate energiei, protecției civile și sănătății publice în context transfrontalier
  • libertatea, justiția și securitatea sunt plasate în centrul priorităților UE.
  • se acționează mai eficient în prevenirea criminalității și combaterii terorismului
  • se impune "clauză de solidaritate" prin care UE și statele membre vor acționa împreună în cazul în care un membru este supus unui atentat terorist sau victima unei catastrofe naturale
  • se prevede creșterea economică, competitivitate, ameliorarea condițiilor sociale și de muncă, întărirea securității personale și colective, asigurarea unui mediu mai curat și a condițiilor de sănătate mai bune, dezvoltarea solidarității între statele membre, menținerea progresului științific și tehnologic și îmbunătățirea capacității de a acționa pe plan extern
  • cetățenii pot cere Comisiei să propună o inițiativǎ care prezintă interes pentru ei și care să țină de competențele UE, prin strângerea a unui milion de semnături din diferite state membre
  • supremația dreptului comunitar
  • dreptul internațional are prioritate în raport cu cel național
  • niciun text intern nu se opune dreptului comunitar conform tratatului
  • numărul de comisari a fost redus cu o treime
  • s-a făcut trecerea de la unanimitatea de voturi la votul cu majoritate calificată în multe domenii din cadrul Consiliului de Miniștri

Geografia[modificare | modificare sursă]

Statele membre ale UE acoperă un teritoriu de 4.423.147 kilometri pătrați. Uniunea este mai mare decât orice stat cu excepția a șase țări, iar cel mai înalt vârf este Mont Blanc din Alpii Graici care măsoară 4.810,45 metri deasupra nivelului mării.[34] Cel mai jos punct din UE este Zuidplaspolder în Olanda, la 7 metri sub nivelul mării. Peisajul, clima și economia UE sunt influențate de coastă, care măsoară 65.993 km lungime. UE are a doua cea mai lungă coastă din lume, după Canada. Combinate, statele membre au frontiere terestre cu 19 state ne-membre pe un total de 12.441 km, adică a cincea cea mai lungă frontieră din lume.[35][36]

Incluzând teritoriile de peste mări ale statelor membre, UE are cele mai multe tipuri de climă, de la clima arctică (nord-estul Europei) la clima tropicală (Guyana Franceză), mediile meteorologice pentru UE fiind lipsite de sens. Majoritatea locuitorilor trăiesc în zone cu climat mediteranean (sudul Europei), temperat maritim (nord-vestul Europei) sau temperat-continental (Europa Centrală și de Est).[37]

Populația UE este puternic urbanizată, aproape 75% din locuitori locuind în zone urbane (acest procent este în creștere și se estimează că va ajunge la 90% în 7 state până în 2020). Orașele sunt răspândite în întreaga Uniune, cu un grup mare de orașe în jurul Benelux. În unele cazuri, această creștere urbană a fost datorită afluxului de fonduri UE într-o regiune.[38]

State membre[modificare | modificare sursă]

     State membre

     Candidați: Macedonia, Muntenegru, Albania, Serbia și Turcia[39]

     Recunoscuți de UE ca posibili candidați dar care nu au depus încă o cerere pentru aderare: Islanda, Bosnia și Herțegovina și Kosovo (status disputat).[40]

Uniunea Europeană este formată din 28 de state suverane:

Belgia Belgia (BE) Italia Italia (IT)  România (RO)
Bulgaria Bulgaria (BG) Letonia Letonia (LV) Suedia Suedia (SE)
Danemarca Danemarca (DK) Lituania Lituania (LT) Slovacia Slovacia (SK)
Germania Germania (DE) Luxemburg Luxemburg (LU) Slovenia Slovenia (SI)
Estonia Estonia (EE) Malta Malta (MT) Spania Spania (ES)
Finlanda Finlanda (FI) Olanda Olanda (NL) Republica Cehă Cehia (CZ)
Franţa Franța (FR) Austria Austria (AT) Ungaria Ungaria (HU)
Grecia Grecia (GR) Polonia Polonia (PL) Regatul Unit Regatul Unit (GB)
Irlanda Irlanda (IE) Portugalia Portugalia (PT) Cipru Cipru (CY)
border Croaţia Croația (CR)

Numărul de state membre ale Uniunii a crescut de la cele șase state fondatoare (Belgia, Franța, Germania (de Vest), Italia, Luxemburg și Olanda) la actualul număr de 28 de state membre, prin extinderi succesive o dată ce țările aderau la tratat și făcând așa, renunțând la o parte din suveranitatea lor pentru a obține reprezentativitate în instituțiile Uniunii. Pentru a adera la UE, o țară trebuie să respecte criteriile de la Copenhaga, stabilite de Consiliul European de la Copenhaga din 1993. Criteriile spun că pentru ca un stat să adere la UE trebuie să aibă o democrație stabilă care respectă drepturile omului și domnia legii, o economie de piață funcțională capabilă să facă competiție în cadrul UE și acceptarea obligațiilor de membru, inclusiv legislația UE. Evaluarea îndeplinirii criteriilor este responsabilitatea Consiliului European. Niciun stat membru nu a părăsit vreodată Uniunea, deși Groenlanda (o provincie autonomă ce aparține Danemarcei) s-a retras în 1985 (din cauza pescuitului). Tratatul de la Lisabona prevede modalitățile de părăsire a uniunii de către un stat membru.

Sunt cinci țări candidate oficial la UE:

Deasemenea, sunt și trei țări posibile candidate la UE:

Cele patru țări care formează Asociația Europeană a Liberului Schimb (care nu sunt membre UE) au aderat parțial la politicile și reglementările economice ale UE: Islanda (o posibilă țară candidată pentru aderarea la UE), Liechtenstein și Norvegia, care sunt parte din piața unică prin Spațiul Economic European și Elveția, care are legături similare prin tratate bilaterale. UE are deasemenea relații cu micro-statele europene, Andorra, Monaco, San Marino și Vatican care folosesc moneda unică și cooperează în unele domenii și cu fostele țări din URSS (Republica Moldova, Ucraina, Belarus, Georgia, Azerbaijan și Armenia) și Israel. Singurele țări din Europa (geografic) care nu am legături cu UE sunt Rusia și Kazahstan.

Mediu[modificare | modificare sursă]

Prima politică de mediu a Comunității Europene a fost lansată în 1972. De atunci comunitatea s-a ocupat de mai multe aspecte și probleme de mediu, precum ploile acide, subțierea stratului de ozon, calitatea aerului, poluarea fonică, deșeuri și poluarea apei. Directiva Cadru pentru Apă este un exemplu de politică în domeniul apei, cu scopul ca râurile, solul și apele de coastă să fie de „calitate bună” până în anul 2015. Directiva pentru păsări și Directiva Habitate sunt părți ale legislației europene pentru protecția biodiversității și a habitatelor naturale. Aceste politici de protecție acoperă doar protecția plantelor și animalelor. Micro-organismele nu au nici un fel de protecție prin legislația Uniunii Europene.[41] Directivele sunt implementate prin Programul Natura 2000 și acoperă 30.000 de locuri din întreaga Europă.[42] În 2007, guvernul polonez a căutat să construiască o autostradă prin valea Rospuda, dar Comisia a blocat construcția autostrăzii deoarece este o zonă cu faună sălbatică este protejată de program.[43]

În 2007, statele membre convenit ca 20% din energia electrică folosită de UE va proveni din surse regenerabile și că emisiile de carbon vor fi reduse cu cel puțin 20% până în 2020 în comparație cu nivelul din 1990.[44] Acest lucru include măsuri de scădere a cantității de combustibili utilizate de autoturisme și camioane cu până la 10% și că ele ar trebui să folosească biocombustibili. Aceasta este considerată a fi una dintre cele mai ambițioase acțiuni a unei regiuni industrializate împotriva încălzirii globale.[45]

Sistemul politic[modificare | modificare sursă]

Sistemul politic UE
Triada Presedintilor

Uniunea Europeană funcționează conform și în cadrul competențelor acordate de tratate și pe principiul subsidiarități (care dictează că o acțiune va fi luată doar atunci când un obiectiv nu poate fi atins de statele membre fără intervenție comunitară). Legislația elaborată de instituțiile Uniunii Europene sunt trecute în forme variate. În general, ele pot fi clasificate în două grupuri: cele care intră în vigoare fără necesitatea implementării de măsuri naționale și cele care necesită măsuri de implementare naționale.


Procedura de luare a deciziilor in Uniunea Europeanǎ[modificare | modificare sursă]

Procedura de luare a deciziilor

Procedura legislativă ordinară este procedura standard de luare a deciziilor la nivelul UE, denumită anterior codecizie. Parlamentul European trebuia să aprobe legislația UE împreună cu Consiliul. Comisia este cea care elaborează și implementează legislația europeană.

Procedura legislativă ordinară acordă importantă și Parlamentului și Consiliului UE într-o gama largă de domenii: guvernare economică, imigrare, energie, transport, mediu și protecția consumatorilor. Marea majoritatea legilor europene sunt adoptate în comun de către Parlamentul European și Consiliu.

Tratatul de la Maastricht din 1992 a introdus procedura de codecizie Tratatul de la Amsterdam din 1999 a extins-o și eficientatizat-o. Tratatul de la Lisabona din 2009 a implementat procedura legislativă ordinară că principala procedura legislativă a sistemului decizional UE.

Parlamentul European poate aprobă sau respinge o propunere sau propune amendamente pentru această. Consiliul nu are obligația legală de a ține seama de avizul Parlamentului, însă, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție, nu trebuie să adopte o decizie în lipsa acestuia. În prezent, Parlamentul European poate juca rolul de colegislator, la egalitate cu Consiliul, în majoritatea domeniilor. Consultarea devine o procedura legislativă specială.

Guvernarea[modificare | modificare sursă]

Uniunea Europeană are șapte instituții: Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Consiliul European, Banca Centrală Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene și Curtea Europeană de Conturi. Competența de examinare și amendare a legislației este divizată între Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene, pe când atribuțiile executive sunt în sarcina Comisiei Europene și cu o capacitate limitată, a Consiliului European (care nu trebuie confundat cu Consiliul Uniunii Europene sau cu Consiliul Europei). Politica monetară a zonei euro este coordonată de Banca Centrală Europeană. Interpretarea și aplicarea legislației europene și a tratatelor este asigurată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.[1] Exista de asemenea un număr de organisme auxiliare care operează în anumite domenii.

Instituțiile Uniunii Europene [46]
Europarl logo.svg
Parlamentul European

- Legislativ (camera inferioară) -

European Council logo.svg
Consiliul European

- Stabilește direcția și impulsionează integrarea -

EU Consilium Logo.svg
Consiliul Uniunii Europene

- Legislativ (camera superioară) -

European Commission Logo.gif
Comisia Europeană

- Executivul -

Parlamentul European
Membrii Consiliului European din 2011
Sala Consiliului UE
Cădirea Comisiei Europene
  • Îndeplinește alături de Consiliul UE puterea legislativă
  • Împarte cu Consiliul UE puterea bugetară și are ultimul cuvânt asupra aprobării sau respingerii bugetului general al UE
  • Decide asupra proiectelor de directive și regulamente ale UE
  • Ratifică tratatele negociate de Comisie și Consiliu
  • acordă impulsurile necesare dezvoltării și stabilește prioritățile și obiectivele generale
  • nu legiferează
  • Îndeplinește alături de Parlamentul European puterea legislativă
  • asigură coordonarea politicilor economice și sociale și stabilește liniile generale pentru Politica Comună pentru Afaceri Externe și de Securitate
  • încheie acorduri internaționale
  • are sediul în Bruxelles
  • este "guvernul",exercită puterea executivă
  • propune proiecte legislative către Parlament și Consiliu
  • implementează politicile UE și administrează bugetul
  • asigură aplicarea corectă a legislației europene
  • negociază tratate internaționale
No image wide.svg
Emblem of the Court of Justice of the European Union.svg
Curtea de Justiție a Uniunii Europene

- Justiție -

CURIA RATIONUM logo.svg
Curtea Europeană a Auditorilor

- Audit financiar -

Logo European Central Bank.svg
Banca Centrală Europeană

- Executivul monetar (bancă centrală) -

No image wide.svg
Sala CEJ
Clădirea CAE
Banca Centrală Europeană
  • asigură interpretarea unitară a legislației europene
  • are puterea de a decide asupra disputelor legale dintre statele membre UE, instituțiile UE, companii și indivizi
  • formează alături de băncile centrale naționale Sistemul European al Băncilor Centrale și astfel decide politica monetară a zonei Euro.


Parlamentul European[modificare | modificare sursă]


Președintele Parlamentului European Martin Schulz.
Componenta Parlamentului European in 2014

În textul inițial al Tratatelor Institutive era denumit Adunarea. În 1962 a primit denumirea de Parlament European. Membrii parlamentului european sunt aleși prin sufragiu universal direct după Actul din 1976. Perioada de alegere se desfășoară pe mai multe zile. Vârstă minimă de vot e de 18 ani, diferită totuși de la stat la stat. În cadrul procesului de ponderare, sunt acordate locuri în executivul de la Strasbourg în funcție de două criterii: cel democratic și cel demografic. Mandatul fiecărui europarlamentar e de 5 ani, fiind incopatibil cu cel de membru de guvern al unui stat, membru de comisie sau judecător/avocat al Curții de Justie. Are imunitate politică exceptând situația când este prins în flagrant delict. Are indemnizație de 38,5% salariul de baza al unui judecător de la Curtea de Justiție.

Parlamentul European cuprinde un Birou, Conferință Președinților, Comisii și Grupuri politice parlamentare. Biroul este condus de un președinte, 14 vicepreședinți, 5 chestori cu drept de vot consultativ, aleși prin scrutin secret și cu mandat de 2 ani și jumătate.


Conferință președinților este alcătuită din președintele parlamentului și președinții grupurilor politice parlamentare. Președintele se ocupă de toate activitățile, prezidează sesiunile plenare și prerogativele bugetare.

Comisiile sunt de trei tipuri. Cele permanente sunt alcătuite din 20 de comisii care pregătesc lucrările Parlamentului, elaborează rapoarte și mențin legătură cu Consiliul și Comisia între sesiuni. Cele temporare își desfășoară activitatea pe 12 luni. Cele mixte presupune participarea parlamentarilor din statele asociate și în curs de negociere. Grupările politice parlamentare se înscriu pe baza afinităților politice. Numărul minim de a constitui o grupare politică e cel de 25 de membri, precum:

  • Grupul Partidului Popular European Creștin-Democrat
  • Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților
  • Grupul Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa
  • Grupul Verzilor
  • Conservatorii și Reformiștii Europeni


Parlamentul poate fi convocat cu titlu excepțional la cererea majorității sau 1/3. Dezbaterile sunt publice. Parlamentul este asistat de un Secretar general. Lucrările Parlamentului se desfășoară în trei orașe diferite:Strasbourg-sesiuni parlamentare, Bruxelles-comisii parlamentare și sesiuni suplimentare, Luxemburg-Secretariatul.


Parlamentul are rol consultativ în elaborarea actelor juridice. Nu are putere legislativă deplină în UE. Dobândește putere bugetară și de codecizie. Are dreptul de a cere Comisiei să elaboreze propuneri. Are control politic asupra Comisiei și posibilitatea de a adopta o moțiune de cenzură.

Numărul membrilor Parlamentului nu poate depăși 750+președintele. Niciunui stat membru nu i se poate atribui mai mult de 96 de locuri.

Parlamentul este asistat de un Comitet Economic și Social și Comitetul Regiunilor și poate iniția procedura de intervenție în numirea membrilor Comisiei.



Consiliul European[modificare | modificare sursă]

Herman Van Rompuy , primul presedinte al Consiliului European
Al doilea Președinte al Consiliului European , Donald Tusk
Sediul Consiliului-Résidence Palace

Informal, Consiliul a fost format în 1961. Consiliul European a fost instituit în cadrul Tratatului de la Lisabona din 2007/2009. Este compus din șefii de stat sau șefii de guvern ai statelor membre, președintele Consiliului (actualimente, Donald Tusk), președintele Comisiei și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate (acesta doar participa).

Președintele Consiliului este ales cu majoritate calificată, având mandat de 2 ani și jumătate, însă nu poate exercită un mandat național. Are ca atribuții:

  • prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European
  • asigura pregătirea și continuitatea lucrărilor
  • acționează pentru facilitarea coeziunii și consensului
  • prezintă Parlamentului European un raport după fiecare întâlnire
  • reprezintă Uniunea pe plan extern probleme privind securitatea și cele ce țin de politică externă


Consiliul se întrunește de două ori pe semestru la convocarea președintelui. Membrii consiliului pot cere să fie asistați de un ministru/membru al Comisiei. Președintele poate convoca o reuniune extraordinară a Consiliului European. Membrii se pronunță prin consens.

Consiliul are ca rol de a nu exercită funcții legislative, de a oferi uniunii impulsuri necesare dezvoltării acesteia și de a defini orientările și prioritățile politice UE.

Comisia Europeană[modificare | modificare sursă]

Barosso la EPP EaP Summit
Președintele Comisiei Jean-Claude Juncker


În 1951, Comisia Europeană actuală funcționa ca Înalta Autoritate în CECO. Prin Tratatul de la Lisabona, Comisia își exercită puterile în virtutea tratatelor.

Fiecare stat membru își desemnează câte un resortisant. Fiecare membru este responsabil de câte un portofoliu sau de un domeniu politic.

De la noiembrie 2014, Comisia a fost compusă dintr-un număr de membri egali cu 2/3 din numărul statelor membre. Mandatul membrilor este de 5 ani. Sistemul de rotație funcționează după două principii: egalitate și diversitate geografică și demografică. Membrii sunt aleși în funcție de competențe și angajament față de ideea europeană. Membrii sunt independenți de orice guvern, instituție, organ, oficiu sau agenție. Statele se angajează să nu încerce să influențeze membrii Comisiei în sarcinile lor. Membrii nu se pot desfășura în nicio altă activitate profesională renumerata pe durata mandatului. Au obligația de prudență și onestitate în a acceptă alte funcții după terminarea mandatului.

În cazul în care Comisia își dă demisia, membrii rămân în funcție până la terminarea mandatului.

Consiliul European, cu majoritatea calificată, propune un candidat Parlamentului European care hotărește cu majoritate. Dacă nu iese la vot, se repetă procedura în termen de o luna. În caz de demisie/deces/demitere, este înlocuit până la terminarea mandatului.

Comisia este dominată de principiul colegialității. Președintele definește orientările în care Comisia își îndreaptă misiunea. Președintele numește vice-președinți. Comisia se întâlnește la cererea președintelui și ține ședința săptămânal, doar miercuri. Deciziile sunt luate cu majoritatea membrilor. Reuniunile nu sunt publice, iar dezbaterile sunt confidențiale. Fiecare comisar este asistat de un cabinet condus de un șef de cabinet și compus din consilieri. Președintele este asistat de un secretar general.

Serviciile Comisiei sunt împărțite în Directorate Generale. Își desfășoară activitatea în sediile de la Bruxelles și Strasbourg.

Portofoliul de comisar poate fi susținut de către mai multe Direcții Generale, ele pregătind propuneri legislative și directive care sunt aprobate de majoritatea comisarilor și sunt transmise către Parlamentul European și către Consiliul Uniunii Europene pentru examinare. Comisiile au câte o reprezentanta în fiecare stat membru.

Rolul Comisiei e acela de inițiativa legislativă, putând să propună directive pentru a asigura punerea în aplicare a tratatelor. Promovează interesul general al UE. Asigura aplicarea prevederilor tratatelor. Supraveghează alături de Curtea de Justiție aplicarea normelor de drept comunitar și inițiază procedura de urmărire a statelor care nu respectă tratatele. Are funcții de coordonare, executare și administrare. Este răspunzătoare în față Parlamentului care poate adopta o moțiune de cenzură prin care toți membrii comisiei pot fi demiși.

Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene[modificare | modificare sursă]

Consiliul de Miniștri a apărut pe cale convențională. Tratatele Instituitive aveau denumiri diferite: Consiliul Special de Miniștri (CECO) și Consiliul (CEE/EURATOM).

Consiliul de Miniștri a fost înființat la Londra în 1949, prin semnarea Statutului Organizației. Prin Tratatul de la Lisabona și-a schimbat denumirea în "Consiliul".

Reprezintă toate statele membre, fiind compus de câte un reprezentant la nivel ministerial din fiecare stat membru UE, împuternicit să reprezinte guvernul statutului sau și să voteze. Compoenta este variabilă în funcție de ordinea de zi:afaceri generale, agricultură și ECOFIN. Dacă ordinea de zi cere miniștri de externe, numele devine din Consiliul Afaceri Generale în Consiliul de Afaceri Externe. Consiliul se întrunește în ședința publică atunci când se deliberează sau votează un proiect de lege.

Semestrial, reprezentanții statelor membre le reprezintă într-un sistem de rotație egal, trei state membre prezidând în 18 luni. Esceptie face Consiliul de Afaceri Externe, președintele fiind Înaltul Reprezentant.

Sunt trei modalități de a vota:

  • majoritate simplă, nefiind solicitat în cazuri limita
  • majoritate calificată-cea mai frecvența
  • unanimitate-conferă fiecărui stat drept de veto

Din 2014, 55% din membrii Consiliului reprezintă 65% din populația statelor care au votat. Majoritatea o obține cel care obține 255 de voturi din 345, iar din statele care votează trebuie să se reprezinte 62% din populația electorală a Uniunii.

Organele auxiliare sunt alcătuite din Secretarul General, Biroul de reprezentare permanentă Bruxelles-diplomați, șefii acestor delegații întâlnindu-se săptămânal în Coreper care veghează la respectarea unor principii și norme pe principiul legalității, principiul proporționalității, principiul subsidiarității și principiul justificării actelor, precum și Comitetul pentru Vize, Comitetul Special pentru Agricultură și Comitetul Regiunilor.


Are funcții bugetare și legislative, funcție de definire a politicilor și de coordonare, competență de a stabili toate îndemnizațiile ce țin loc de renumerație, apare ca legiuitor având putere decizională și coordonează politicile economice și sociale ale statelor membre în interiorul zonei Euro.








Bugetul[modificare | modificare sursă]


Circle frame.svg

Bugetul UE pentru anul 2010 (€141.9 miliarde):[47]

     Coeziune și competitivitate pentru creștere și forța de muncă (45%)

     Cetățenie, libertate, securitate și justiție (1%)

     UE ca jucător global (6%)

     Dezvoltare rurală (11%)

     Ajutor direct și cheltuieli legate de piață (31%)

     Administrație (6%)

Curtea Europeană de Conturi

UE a decis ca bugetul pentru anul 2007 să fie de 120,7 miliarde de euro iar pentru perioada 2007-2013 un buget de 864,3 miliarde euro, reprezentând 1,10% respectiv 1,05% din venitul național brut estimat pentru perioada respectivă. Spre exemplu, cheltuielile Marii Britanii în 2004 au fost estimate la 759 miliarde euro, iar Franța a avut cheltuieli estimate la 801 miliarde euro. În 1960, bugetul Comunității Economice Europene era de 0,3% din PIB.

Din bugetul pentru anul 2010 în valoare de 141,5 miliarde, cei mai mulți bani au fost alocați politicilor de „coeziune și competitivitate” cu aproximativ 45% din totalul bugetului. După aceasta, cei mai mulți bani au fost acordați agriculturii, aproximativ 31% din total. Dezvoltarea rurală, mediul și pescuitul primesc aproximativ 11%. Cheltuielile pentru administrație sunt în jur de 6%. Cheltuielile pentru parteneriatul global al UE și domeniul „cetățenie, libertate, securitate și justiție” sunt aproximativ de 6%, respectiv 1%.

Curtea Europeană a Auditorilor are responsabilitatea ca bugetul UE este cheltuit responsabil și corect. Curtea emite rapoarte pentru fiecare an financiar către Consiliu și Parlamentului European. Parlamentul se folosește de acesta pentru a aproba folosirea banilor de către Comisie. Curtea mai emite opinii și propuneri de legislație financiară și acțiuni anti-fraudă.

Competența[modificare | modificare sursă]

Statele membre UE mențin puterile și atribuțiile care nu au fost acordate expres Uniunii Europene. În anumite zone, UE se bucură de competențe și atribuții exclusive. Acestea sunt domeniile în care statele membre au renunțat la capacitatea de a emite legislație. În alte domenii UE și statele membre împart competența legislativă. Deși ambele pot emite legislații, statele membre pot emite legi până la limita la care UE nu poate. În alte domenii și politici, UE poate doar coordona, ajuta și suplini acțiunile statelor membre dar nu poate emite legislație.

Distribuirea competențelor în diferite politici și domenii între statele membre și Uniune este împărțită în următoarele categorii:

Așa cum este stipulat în partea I, titlul I din Tratatul Consolidat de Funcționare a Uniunii Europene:        vizualizare  discuție  modificare 
Competență exclusivă
Uniunea are competență exclusivă de a emite directive și de a încheia acorduri internaționale când sunt acordate de legislația Uniunii.
  • Uniunea vamală
  • Stabilirea regulilor de competiție necesare pentru funcționarea legislației UE
  • Politica monetară pentru statele membre care folosesc moneda euro
  • Conservarea populației marine prin politica piscicolă comună
  • Politica comercială comună
Competențe împărțite
Statele membre nu pot exercita competențe în domeniile în care Uniunea o face. Exercitarea competenței de către Uniunea nu trebuie să încalce posibilitatea ca statele membre să își îndeplinească competențele în:
  • Piața internă
  • Politicile sociale pentru aspectele definite în Tratat
  • Coeziunea economică, socială și teritorială
  • Politica agricolă și piscicolă comună, excluzând protecția resurselor naturale maritime
  • Mediul
  • Protecția consumatorului
  • Transportul
  • Rețeaua transeuropeană
  • Energia
  • Domeniile securității, libertății și justiției
  • Cercetarea, dezvoltarea tehnologică și spațiu
  • Dezvoltarea cooperării, ajutorul umanitar
Uniunea coordonaează politicile statelor membre sau implementează politici suplimentare politicilor lor comune
  • Coordonează politicile economice, sociale etc.
  • Securitatea comună a frontierelor politicile de apărare
Competențe de sprijin
Uniunea poate desfășura activități de suport și ajutor a statelor membre în:
  • Dezvoltarea și protejarea sănătății
  • Industrie
  • Cultură
  • Turism
  • Educație, tineret, sport și pregătire vocațională
  • Protecție civilă (prevenirea dezastrelor)
  • Cooperare administrativă


Sistemul legal[modificare | modificare sursă]

Uniunea Europeană este fondată pe baza a unei serii de tratate. Acestea au înființat inițial Comunitățile Europene și ulterior UE. Aceste tratate prin care statele și-au unificat suveranitatea stabilesc și obiectivele generale și fondează instituțiile cu competențele legale necesare a pune în practică aceste obiective. Aceste puteri juridice includ abilitatea de a adopta o legislație care poate afecta în mod direct toate statele membre și locuitorii lor. Uniunea Europeană are personalitate juridică, cu dreptul de a semna acorduri și tratate internaționale.

Sub principiul supremației, instanțele naționale au obligația să aplice tratatele pe care statele membre le-au ratificat, precum și acele legi adoptate în numele lor, chiar dacă făcând așa intră în conflict cu legislația națională, și (limitat) chiar cu prevederile constituționale. Tratatele și legislația Uniunii fiind peste orice legislație națională contrară.

Curtea de Justiție[modificare | modificare sursă]

Curtea de Justitie
Curtea de Justitie de la Luxemburg)

Curtea de Justiție a Comunităților Europene, numită pe scurt și Curtea Europeană de Justiție (CEJ) își are sediul la Luxemburg și este organul juridic al Comunităților Europene. În sistemul politic al UE CEJ are rolul puterii juridice; denumirea corectă a CEJ ar fi trebuit să fie însă Curțile de Justiție ale Comunităților Europene, fiindcă între timp au apărut trei instanțe diferite.Curtea Europeană de Justiție nu trebuie confundată cu Curtea Europeană de Justiție pentru Drepturile Omului cu sediul la Strasbourg, care este o instituție a Consiliului Europei și nici cu Curtea Internațională de Justiție, care este o instanța internațională, principalul organ jurisdictional al Organizației Națiunilor Unite cu sediul la Haga.

Sarcinile CEJ sunt prevăzute în art. 220-245 Tratatul UE precum și în propriul sau statut. Acestea constau în asigurarea interpretării uniforme a legislației europene. În 1989, pentru a ușura activitatea CEJ a fost înființată Curtea Europeană de Justiție de Prima Instanța (CEJ-PI) și apoi în 2004 o altă instanța, pentru probleme care privesc funcționarii publici: Tribunalul funcționarilor publici ai Uniunii Europene. De atunci CEJ nu mai este competență decât pentru soluționarea cailor de atac înaintate de persoanele fizice și juridice împotriva deciziilor luate de Curtea Europeană de Justiție de Prima Instanța. Mai nou însă, cu puține excepții, CEJ răspunde și de dosarele de chemare în judecată în prima instanța înaintate de statele membre ale UE împotriva Comisiei Europene.

În adoptarea hotărârilor sale CJE se ghidează după următoarele principii fundamentale și metode de baza:

  • principiul împuternicirii speciale limitate, ceea ce înseamnă că aplicarea și asigurarea respectării dreptului comunitar este în primul rând sau rămâne în continuare misiunea instanțelor naționale, în timp ce CJE revin numai competențele rezervate în mod expres prin art. 220 și următoarele din Tratatul CE, competențe care sunt individual determinate.
  • principiul interpretării unitare și autonome a dreptului comunitar în toate statele membre. Mai mult, Curtea se străduie să interpreteze termenii juridici într-un sens aparte comunitar, diferit de înțelesul lor național, cu scopul de a formă o ordine juridică nouă, originală.
  • principiul efectului util sau principiul aplicării dreptului comunitar cu cea mai mare eficacitate, pentru a se obține cea mai mare eficientă din actele normative comunitare elaborate de cele mai multe ori de economiști, politicieni și în general de non-juriști.
  • principiul dezvoltării dinamice a dreptului comunitar în corelație cu scopurile și obiectivele de integrare stabilite. Respectarea acestui principiu atrage după sine adaptarea dreptului comunitar la modificările majore aduse de Actul Unic European, de Tratatul de la Maastricht sau de Tratatul de la Amsterdam.
  • principiul interpretării dreptului secundar în conformitate cu dreptul originar dar cu respectarea principiului implied powers ceea ce înseamnă că puterea comunitară provine nu numai din tratatele de înființare, ci și din actele normative create ulterior acestora de instituțiile comunitare.
  • principiul dreptului comparat sau cerință respectării principiilor de drept fundamentale specifice statelor membre și sistemelor de drept europene pentru a identifica principiile fundamentale de drept specifice, dar și pentru a putea prevedea efectul unor hotărâri într-un anumit sistem de drept.

Cu titlu de caracteristici semnificative ale CJE sau ale actului jurisdictional comunitar ar putea fi amintite următoarele:

  • CJE controlează atât legalitatea actelor normative comunitare cât și ale afacerilor administrative ale instituțiilor comunitare, supraveghind astfel atât legislativul cât și executivul comunitar.
  • CJE poate soluționa atât litigiile existente între organele comunitare, între organe și statele membre, între statele membre, precum și litigiile existente între acestea și persoanele fizice sau juridice, respectiv între persoane fizice sau între persoane juridice.
  • competență CJE este una obligatorie, părțile în litigiu nu au posibilitatea de a refuză jurisdicția Curții, cu excepția câtorva cazuri limitativ prevăzute.
  • deciziile Curții sunt definitive și au forță executorie, în cadrul limitelor teritoriale comunitare fiind dispersate chiar și de procedura exequaturului sau de orice altă aprobare din partea statului pe teritoriul căruia urmează să fie puse în executare.
  • CJE este abilitată să pronunțe inclusiv sancțiuni pecuniare împotriva oricărui justitiabil, respectiv să modifice orice sancțiune pecuniară împotriva oricărui justitiabil, respectiv să modifice orice sancțiune pecuniară stabilită în mod administrativ de celelalte organe comunitare, mai ales cele aplicate de Comisie, dacă cuantumul acestora este contestat de cel amendat.
  • în unele situații CJE intervine în procedura de ratificare a tratatelor de drept internațional public încheiate de Comunitate, organele comunitare fiind obligate să se consulte cu această înainte de semnarea unor astfel de tratate.
  • ședințele de judecată, dezbaterile în față CJE sunt publice, respectându-se astfel principiul publicității specific dreptului procesual comun sau clasic.
  • jurisprudența Curții, în lumina propriei sale aprecieri, deși nu este considerată unanim și în mod expres că izvor de drept, este acceptată că sursă subsidiară a dreptului comunitar, contribuind la complinirea lacunelor acestuia, precum și la lămurirea formulărilor mai puțin clare ale actelor normative comunitare. Mai mult, în materia acțiunilor în anulare, hotărârea Curții are autoritate absolută de lucru judecat, nu numai inter partes.
  • CJE judecă în prima și ultima instanța, dar în același timp este și instanța de recurs, de cale de atac.
  • CJE este o instanța cu caracter permanent, cu sediul în Luxemburg.
  • CJE în general dispune de o competență exclusivă, deoarece potrivit articolului 292 din Tratatul CE statele membre sunt obligate în mod expres că litigiile privind aplicarea și interpretarea dreptului comunitar să nu reglementeze într-un mod diferit celui prevăzut în tratat.
  • instanțele supreme ale statelor membre în UE sau mai bine zis instanțele naționale de ultim grad de jurisdicție sunt obligate în materia interpretării sau stabilirii valabilității normelor de drept comunitar să ceară părerea CJE ori de câte ori apar neclarități în acest sens, iar Curtea fără a prejudecă fondul printr-o prehotarare, va tranșă problema pur teoretică, de drept, ridicată de instanța națională.

În acțiunile formulate de Comisia Europeană (de ex. pentru încălcarea tratatului UE) sau de alte organe comunitare și în acțiunile formulate de statele membre împotriva altor organe decât Comisia Europeană, precum și pentru luarea deciziilor în acțiunile prejudiciale) rămâne competență tot Curtea Europeană de Justiție.


Procedura în cazul încălcării tratatului UE (art. 226 Tratatul UE): Comisia Europeană are dreptul – după încheierea unei proceduri preliminare – să acționeze în judecată în față CEJ statele membre ale UE. Curtea de justiție verifică întâi dacă acel stat a încălcat sau nu obligațiile ce-i revin prin Tratatul UE. Pentru această la CEJ trebuie înaintată o cerere de chemare în judecată, care se publică parțial în Monitorul Oficial al UE și se remite păratului. După cum e cazul, se poate trece apoi la administrarea probelor și la judecată în fond. În finalul acesteia avocatul general formulează cererile finale, în care sugerează sentința ce va fi pronunțată, fără însă că CEJ să fie obligată să țină cont de aceste sugestii. Conf. disp. art. 227 din Tratatul UE există și posibilitatea că un stat membru să acționeze în judecată în față CEJ un alt stat membru (după procedura preliminară în care intervine și Comisia Europeană conf. art. 227 alin. 2-4 din Tratatul UE).

Procedura prejudicială (art. 234 din Tratatul UE): Instanțele naționale pot (resp. trebuie, atunci când este vorba de ultima instanța cum ar fi Curtea Supremă de Justiție, Curtea Constituțională, etc.) cere CEJ lămuriri cu privire la interpretarea dreptului comunitar. În plus, aceste instanțe pot solicită CEJ să verifice dacă un anumit act legislativ european este valabil. Acest lucru trebuie să asigure în primul rând aplicarea unitară a dreptului comunitar de către instanțele naționale, care se ocupă de aplicarea pe plan național a legilor europene. Pentru a putea solicită opinia CEJ judecată în fond derulată la instanța națională trebuie să depindă (în mod decisiv pentru soluționarea cauzei) de interpretarea, resp. valabilitatea legilor comunitare. Instanța va suspendă judecată în fond până la primirea răspunsului de la CEJ. Cererea solicitată va fi întâi tradusă în toate limbile oficiale și apoi publicată în Monitorul Oficial al UE. Acest lucru oferă părților, statelor membre și organelor UE posibilitatea de a lua poziție în problema respectivă. După care are loc o dezbatere în fond, cu pledoaria ținută de avocatul general și apoi se procedează la pronunțarea sentinței. Instanța solicitantă este obligată să respecte sentința pronunțată de CEJ.

O particularitate a CEJ este avocatul general. Acesta, după ce părțile au fost audiate la judecată în fond, are rolul de a întocmi o propunere privind sentința ce urmează a fi pronunțată. Avocatul general nu reprezintă însă interesele unei anumite părți, cererile sale trebuind să aibă un caracter independent și neutru. CEJ nu este obligată să accepte propunerile făcute de avocatul general, dar de obicei instanța respectă în proporție de ¾ cele solicitate de acesta.

Limba folosită în timpul proceselor este una din limbile oficiale ale UE. Contează în primul rând din ce țară provine partea care a formulat cererea de chemare în judecată și din ce țară este pârâtul. Această regulă asigura oricărei persoane din UE posibilitatea de a participa la actele procesuale în limba să maternă. Intervențiile părților procesuale și ale judecătorilor sunt traduse de interpreți, la fel că și toate documentele care fac parte din dosarul cauzei.Limba folosită pe plan intern la CEJ este franceză. Acest lucru se explică prin faptul că în momentul înființării Comunității Europene în anul 1957 majoritatea populației din cele șase țări fondatoare (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda) era vorbitoare de limba franceză.La ora actuală tendința este de a folosi mai mult limba engleză, datorită faptului că majoritatea juriștilor din țările recent aderate și-au urmat studiile parțial în limba engleză și mai puțin în limba franceză.

Drepturi fundamentale[modificare | modificare sursă]

Tratatele declară că Uniunea Europeană însăși este „fondată pe valorile respectului pentru demnitatea umană, libertate, democrație, egalitate, domnia legii și respectul pentru drepturile omului, inclusiv drepturile minorităților naționale în societatea în care pluralismul, ne-discriminarea, toleranța, justiția, solidaritatea și egalitate între femei și bărbați prevalează.

În 2009, Tratatul de la Lisabona a acordat putere legală Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene. Carta este un catalog a drepturilor fundamentale împotriva cărora acțiunile UE pot fi judecate. Consolidează multe drepturi pe care în trecut Curtea de Justiție le-a recunoscut și provin din „tradițiile constituționale comune ale statelor membre”. Curtea de Justiție a recunoscut de multă vreme drepturi fundamentale și astfel a respins legislația UE care erau împotriva drepturilor fundamentale. Carta Drepturilor Fundamentale a fost scrisă în 2000. Deși inițial nu avea caracter legal, Carta era citată frecvent în instanțele UE pentru că conținea drepturi pe care instanțele le recunoscuseră de multă vreme ca principii fundamentale ale legislației UE. Semnarea Convenției Europene pentru Drepturile Omului este o condiție pentru a adera la UE. Tratatul de la Lisabona și Protocolul 14 din Convenție au permis după o lungă vreme ca și UE să poată adera la Convenție.

UE promovează de asemenea drepturile omului în toată lumea. Uniunea se opune pedepsei cu moartea și sprijină abolirea ei la nivel mondial. Abolirea pedepsei cu moartea este de asemenea o condiție pentru a putea adera la UE.

Legislație[modificare | modificare sursă]

Principalele acte juridice ale UE sunt în trei forme: reglementări, directive și decizii. Reglementările devin lege în toate statele membre în momentul în care intră în vigoare, fără a exista necesitatea implementării de măsuri naționale și au automat prioritate față de legislația națională. Directivele solicită statelor membre să ajungă ajungă la un anumit rezultat lăsând la latitudinea lor modul de implementare. Atunci când termenul de aplicare a directive expiră, trebuie, sub anumite condiții să aibă un efect direct asupra legislației naționale a statelor membre.

Deciziile oferă o alternativă la cele două modalități legislative de mai sus. Sunt acte legale care se aplică strict anumitor indivizi, companii sau unor state membre. Sunt cel mai des folosite în legislația pentru competiție sau pentru a stabili ajutoare de stat, dar sunt de asemenea folosite frecvent în proceduri administrative în cadrul instituțiilor. Reglementările, directivele și deciziile au putere legală egală și se aplică fără existența unei ierarhii legislative.


Legislația comunitară[modificare | modificare sursă]

În sens larg, Ordinea juridică a UE este oferită de ansamblul de norme care guvernează raporturile juridice la care Uniunea participă. În sens restrâns, această ordine juridică reprezintă raporturile dintre UE și statele membre, persoanele juridice și fizice care aparțin sau nu statelor membre și UE-Organizații Internaționale.


Normele juridice UE sunt clasificate după izvoare primare: tratate institutive, tratatele care le modifică pe cele originale sau celelalte tratate care modifică statutul instituțional sau bugetar; și izvoare secundare: regulamentul, directiva, decizia, recomandarea și avizul; norme de drept care provin din angajamente externe sau tratate cu state terțe, după izvoare complementare: acorduri între state membre pe plan intern, convenție, decizii și acorduri luate de guverne în cadrul Consiliului și declarații, rezoluții, adoptare de poziții ale comunității de comun acord cu statele membre, și în cele din urmă, după izvoare nescrise-cutume.


Ordinea juridică UE este clasificată după două categorii: norme cu valoare de legi fundamentale-tratate institutive și modificatoare, și norme cu valoare și legi ordinare elaborate de instituții cu privire la funcționarea și existența lor.

Justiție și afaceri interne[modificare | modificare sursă]

Spațiul Schengen cuprinde cele mai multe state membre și asigură libertatea de mișcare.
Sediu Europol , Haga

Încă de la înființarea Uniunii Europene în 1993, Uniunea și-a dezvoltat competențe în domeniile justiției și afacerilor interne, inițial la un nivel interguvernamental și mai târziu la un nivel supranațional. În final, au fost înființate agenții care coordonează acțiunile asociate: Europol (pentru cooperarea forțelor de poliție)[48], Eurojust(pentru cooperarea între procurori)[49] și Frontex(pentru cooperarea între autoritățile de frontieră).[50] Uniunea Europeană operează de asemenea Sistemul de Informații Schengen care este o bază de date comună a poliției și autorităților de imigrație din statele membre. Această cooperare a fost dezvoltată în principal prin Acordul Schengen pentru a evita trecerile ilegale a frontierei.

Uniunea are de asemenea și legislație în domeniile extrădării[51], legislației familiei[52], azil[53] și justiție penală[54]. Interdicția discriminării sexuale și din cauza naționalității au o lungă vechime în tratate[nb 1]. Recent, a existat o suplimentare a puterii legislative împotriva discriminării bazată pe rasă, religie, dizabilități, vârstă și orientare sexuală[nb 2]. În virtutea acestor puteri, UE a emis legislație pentru prevenirea și condamnarea discriminării sexuale la locul de muncă, discriminarea de vârstă și discriminarea rasială.[nb 3]

Relații externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și: Serviciul European de Acțiune Externă
UE participă la toate sumitele G8 și G20. (Sumitul G-20 de la Seul, 2010)
Bush, Barroso si Sarkozy
Barosso la Summitul G8

Politica de cooperare externă dintre statele membre între statele membre datează de la fondarea Comunității în 1957, când statele au negociat ca un bloc la negocierile de comerț internațional sub Politica Comercială Comună.[55] Pași pentru o cooperare mai strânsă în relațiile internaționale au avut loc în 1970 odată cu înființarea Politicii Europene de Cooperare care a creat un proces de consultare informală între statele membre cu scopul de a crea o politică externă comună. Totuși aceasta nu a avut loc până în 1987 când Politica Europeană de Cooperare a fost introdusă în Actul Unic European. Politica de Cooperare Europeană a fost renumită în Politica Comună pentru relații externe și politici de securitate prin Tratatul de la Maastricht.[56]

Negocieri privind programul nuclear iranian la Lausanne intre oficialii Iranului si oficialii UE

Scopul politicii comune pentru relații externe și politica de securitate era să promoveze atât interesele UE cât și interesele comunității internaționale ca un întreg, inclusiv promovarea cooperării internaționale, respectul pentru drepturile omului, democrația și domnia legii. Politica necesita unanimitate între statele membre pentru politicile necesare și în problemele particulare. Unanimitatea era o problemă dificilă și a cauzat dezacorduri, precum cea cu privire la Invazia Irakului din 2003.


Reprezentantul și coordonatorul Politicii Comune înafara UE este Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate (actualmente Catherine Ashton) care reprezintă UE în politicile de afaceri externe și de securitate. Înaltul Reprezentant conduce Serviciul European de Acțiune Externă, un departament al UE unic care a fost instituit oficial începând cu 1 decembrie 2010 cu ocazia primei aniversări a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona. SEAE funcționează ca un minister de externe și corp diplomatic pentru Uniunea Europeană.

Pe lângă politica internațională dezvoltată de Uniunea Europeană, influența UE este, de asemenea, simțită prin extindere. Beneficiile percepute din calitatea de membru al UE este un stimulent pentru reformele politice și economice pentru statele care doresc să îndeplinească criteriile UE de aderare și sunt considerate un factor important care contribuie la reforma unor state europene foste comuniste precum Serbia, Muntenegru, Macedonia, Moldova sau Ucraina. Această influență a Uniunii în afacerile interne ale altor state este considerată, în general, ca „soft power” spre deosebire de influența militară „hard power” folosită în special de Statele Unite ale Americii.

Forțe militare[modificare | modificare sursă]

Uniunea Europeană nu are o armată unificată. Predecesoarele Uniunii Europene nu au fost create ca o alianță militară puternică deoarece NATO a fost considerată suficientă pentru apărarea membrilor. 22 dintre statele membre ale UE sunt și membre ale NATO iar restul statelor membre au o politică de neutralitate. Totuși, compatibilitatea dintre neutralitatea lor și calitatea de membru al UE este disputată (inclusiv de Primul Ministru al Finlandei) iar solidaritatea mutuală în cazul unor dezastre, atacuri teroriste și agresiuni armate este acoperită de Articolul 42 (7) al Tratatului Uniunii Europene și Art. 222 din Tratatul Consolidat pentru Funcționarea Uniunii Europene. Uniunea vest-europeană, o alianță militară cu o clauză de apărare colectivă a fost desființată în 2010 iar rolul ei a fost transferat Uniunii Europene.

Conform Institutului Internațional pentru Cercetarea Păcii de la Stockholm, Franța a cheltuit mai mult de 44 de miliarde pentru apărare în 2010, punând-ui pe locul trei la nivel mondial, după SUA și China, iar Marea Britanie cheltuiește aproximativ 39 miliarde euro. Împreună, Franța și Marea Britanie au împreună aproximativ 45% din bugetul pentru apărare al tuturor statelor UE, 50% în capacitățile militare și 70% din toate cheltuielile pentru cercetare și dezvoltare militară. În 2000, Marea Britanie, Franța, Spania și Germania aveau împreună 97% din bugetul pentru cercetările militare dintre cele 15 state membre al UE de atunci.

Pe durata războiului din Kosovo din 1999, Consiliul European a fost de acord că „Uniunea trebuie să aibă capacitatea de acțiune autonomă, asistată de o forță militară credibilă, posibilitatea de a se folosi de ea și de a fi pregătită să o facă pentru a răspunde unor crize internaționale fără a fi necesară asistența NATO”. În final, au fost efectuate unele eforturi pentru a crește capabilitățile militare ale UE, cel mai important fiind Procesul „Helsinki Headline Goal”. După multe discuții, cel mai concret rezultat a fost inițiativa grupurilor tactice ale UE, care au fost plănuite să poată deplasa rapid aproximativ 1500 de soldați și personal fiecare.

Forțele UE au fost dislocate în misiuni de menținere a păcii din Africa până în fosta Iugoslavia și în Orientul Mijlociu. Operațiile militare ale UE sunt operate de mai multe organisme ale UE, inclusiv Agenția de Apărare Europeană, Centrul European pentru Observații prin Satelit și Statul Major al Uniunii Europene.

Ajutorul umanitar[modificare | modificare sursă]

Avion ECHO

Comisariatul European pentru Ajutor Umanitar acordă ajutor din partea UE statelor în curs de dezvoltare. În 2006, bugetul Comisariatului era de 671 milioane euro, iar 48% din această sumă a mers către Africa, Caraibe și statele din Pacific. Adunând contribuțiile UE si ale statelor membre, UE este cel mai mare donator umanitar din lume.

Ajutorul umanitar este finanțat direct din buget (70%) ca parte a instrumentelor financiare pentru acțiune externă si de asemenea prin Fondul de Dezvoltare Europeană (30%). Acțiunea Externă a UE este împărțită în instrumente geografice și pe domenii. Instrumentele geografice acorda ajutor prin Instrumentul de Cooperare pentru Dezvoltare (16,9 miliarde între 2007-2013) care cheltuiește 95% din bugetul sau în acțiuni de asistență internațională și din partea Instrumentului de Parteneriat și Vecinătate European, care conține câteva programe relevante. Fondul European pentru Dezvoltare (cu un buget de 22.7 miliarde între 2008-2013) este format din contribuții voluntare din partea statelor membre, dar există presiuni pentru a transforma FDE într-un instrument bugetar pentru a încuraja creșterea contribuțiilor statelor și a permite Parlamentului European să aibă o supraveghere mai bună a banilor.

Ajutoarele UE au fost criticate des de eurosceptici că ar fi ineficiente, că nu si-ar atinge obiectivele și că ar fi legate de atingerea unor obiective economice și politice.


Politica externă și de securitate comună[modificare | modificare sursă]

Obama si Tusk
Juncker si Putin

P.E.S.C. sau Politică externă și de securitate comună a fost reglementată în Titlul V din Tratatul de la Maastricht (TUE), art. 11-28. Astfel, art. 11 prevedea că: „Uniunea stabilește și implementează o politică externă și de securitate comună, care acoperă toate domeniile politicii externe și de securitate."


P.E.S.C are urmatoarel obiective:

  • salvgardarea valorilor comune, intereselor fundamentale, a independenței și integrității Uniunii;
  • consolidarea securității Uniunii sub toate formele;
  • menținerea păcii și întărirea securității internaționale ;
  • promovarea cooperării internaționale;
  • dezvoltarea și consolidarea statului democrației și statului de drept, precum și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

Are că instrumente:

  • definirea principiilor și orientărilor generale de politică externă
  • luarea deciziilor privind strategiile comune
  • adoptarea acțiunilor comune
  • adoptarea pozițiilor comune
  • intensificarea cooperării sistematice între statele membre în conducerea politicii lor

Pe plan militar, UEO este parte integrantă a dezvoltării UE.

Prin Tratatul de la Amsterdam, UE recurge la strategie comună și o nouă funcție în domeniul PESC, asigurând creșterea coerenței și vizibilității în exprimarea UE pe arena internațională-funcția de Înalt Reprezentant pentru PESC, sub denumirea de "Domnul PESC".

Comitetul Politic și de Securitate e o structura specială care exercită sub controlul Consiliului controlul politic și conducerea strategică a operațiilor de gestionare a crizelor format din directorii politici din Ministerele de Externe COPS a devenit după Consiliul European de la NIȘă din 2000 o instituție permanentă care a introdus posibilitatea de a aplică cooperări întărite în domeniul PESC prin realizarea unei acțiuni comune sau a unei poziții comune. Prin Constituția Europeană, în curs de ratificare prevede crearea unui post de ministru al Afacerilor Externe al UE, însărcinat cu PESC, asistat de un serviciu europenă pentru acțiunea externă. În cadrul PESC se dezvoltă o politică europeană de securitate și apărare.

Economia[modificare | modificare sursă]


Cele 10 cele mai mari economii ale lumii si UE ca entitate după PIB (2011)[57]

Uniunea Europeană a stabilit o piață unică pe teritoriul tuturor statelor membre. O uniune monetară, zona euro este formată din 17 state membre care folosesc moneda unică euro. În 2010, UE a generat un procent estimat de 26% (16.242 miliarde de dolari) din produsul intern brut la nivel mondial, astfel UE are cea mai mare economie a lumii. Este cel mai mare exportator, cel mai mare importator de bunuri și servicii și cel mai mare partener comercial pentru multe țări precum China, India și Statele Unite ale Americii.

Din 500 cele mai mari corporații după venituri (Fortune Global 500 din 2010), 161 au sediul în Uniunea Europeană. În noiembrie 2011, șomajul în UE era de 9,8%[58], investițiile erau de 20,3% din PIB [59] în noiembrie 2011, inflația de 3,4% iar deficitul public era de 6.6% în octombrie 2011[60].

Există o variație semnificativă între veniturile per capita între statele membre, acestea sunt între 11.000 de euro și până la 70.000 de euro. Regiunile cu venit inferior mediei europene sunt în special în estul Europei, în noile state care au aderat după 2004. Câteva fonduri acordă ajutor de urgență, suport pentru statele candidate pentru a le aduce la standardele UE (PHARE, ISPA și SAPARD) precum și ajutor pentru Comunitatea Statelor Independente (fostele state parte a URSS).


Stat PIL 2010[61]
(milioane de $)
PIB 2010
pe capita[61]
($)
PIB 2010
pe capita[62]
(in % din UE-27)
Inflația.[63]
2010
Disoccup.[64]
2010
Creșterea PIB-ului
(media 2000-10)[65]
Creșterea PIB-ului
(prev. 2011-13)[65]
Luxemburg Luxemburg 41.271 81.466 271 +2,5% 4,5% +3,3% +1,6%
Olanda Olanda 680.772 40.973 133 +0,9% 4,5% +1,6% +1,1%
Austria Austria 333.537 39.761 126 +1,7% 4,4% +1,8% +1,9%
Irlanda Irlanda 176.555 39.492 128 −1,6% 13,7% +3,1% +1,5%
Suedia Suedia 356.321 38.204 123 +1,9% 8,4% +2,3% +2,5%
Danemarca Danemarca 201.702 36.443 127 +2,2% 7,4% +0,9% +1,4%
Belgia Belgia 396.035 36.274 119 +2,3% 8,3% +1,6% +1,5%
Germania Germania 2.944.352 36.081 118 +1,2% 6,8% +1,2% +1,8%
Regatul Unit Regatul Unit 2.181.456 35.059 112 +3,3% 7,8% +2,0% +0,9%
Finlanda Finlanda 187.696 34.918 115 +1,7% 8,4% +2,2% +2,1%
Franţa Franța 2.134.941 33.910 108 +1,7% 9,7% +1,4% +1,2%
Spania Spania 1.372.720 29.830 100 +1,8% 20,1% +2,4% +0,9%
Italia Italia 1.778.832 29.480 101 +1,6% 8,4% +0,7% +0,4%
Cipru Cipru 23.259 28.960 99 +2,6% 6,5% +3,0% +0,7%
Grecia Grecia 318.670 28.496 90 +4,7% 12,6% +2,3% −2,5%
Slovenia Slovenia 56.663 28.073 85 +2,1% 7,3% +2,9% +1,2%
Republica Cehă Cehia 262.144 24.950 80 +1,2% 7,3% +3,5% +1,4%
Malta Malta 10.423 24.833 83 +2,0% 6,8% +1,6% +1,8%
Portugalia Portugalia 247.458 23.262 80 +1,4% 11,0% +1,0% −1,3%
Slovacia Slovacia 120.524 22.195 74 +0,7% 14,4% +4,6% +2,3%
Polonia Polonia 723.032 18.981 63 +2,7% 9,6% +3,9% +3,1%
Ungaria Ungaria 188.677 18.841 65 +4,7% 11,2% +2,2% +1,1%
Estonia Estonia 24.762 18.527 64 +2,7% 16,9% +4,7% +5,1%
Lituania Lituania 56.750 17.235 57 +1,2% 17,8% +5,3% +4,4%
Letonia Letonia 32.609 14.504 51 −1,2% 18,7% +4,2% +3,7%
Bulgaria Bulgaria 97.066 12.934 44 +3,0% 10,2% +4,3% +2,5%
 România 254.918 11.895 46 +6,1% 7,3% +4,0% +2,4%
Uniunea Europeană Zona euro 10.848.470 108 +1,6% 10,0% +1,4% +1,1%
 Uniunea Europeană 15.203.145 - 100 +2,1% 9,6% +1,6% +1,2%


Piața internă[modificare | modificare sursă]

Statele membre ale Uniunii Europene au un pasaport standardizat (pașaport biometric românesc)

Două dintre obiectivele fundamentale inițiale ale Comunității Economice Europene au fost dezvoltarea unei piețe comune, redenumită ulterior piața unică, și o uniune vamală între statele membre. Piața unică implică libera circulație a mărfurilor, capitalurilor, persoanelor și serviciilor în cadrul UE,[66] iar uniunea vamală implică aplicarea unui tarif extern comun pentru toate mărfurile care intră pe piață. Odată ce mărfurile au fost admise în piață ele nu pot fi supuse taxelor vamale, taxelor discriminatorii sau cote de import. Statele non-UE, Islanda, Norvegia, Liechtenstein și Elveția sunt parte a pieței unice, dar nu și în uniunea vamală.[67] Jumătate din comerțul din UE este reglementat de legislația armonizată de către UE.[68]

Libera circulație a capitalurilor permite circulația investițiilor, cum ar fii achizițiile de proprietăți și cumpărarea de acțiuni între țări.[69] Libertatea de circulație a capitalurilor este unică în lume în măsura în care este egală și statelor non-membre.

Libertatea de mișcare a persoanelor permite cetățenilor UE să circule liber între statele membre pentru a rezida, lucra, studia sau pentru a ieși la pensie într-o altă țară. Acest lucra a necesitat o reducere a formalităților administrative și recunoașterea calificărilor profesionale între statele membre.[70]

Libera circulație a serviciilor permite lucrătorilor independenți să se deplaseze între statele membre pentru a presta servicii în mod temporar sau permanent. În timp ce serviciile reprezintă 60-70% din PIB, legislația nu este la fel de dezvoltată ca în alte domenii. Această lacună a fost abordată de directiva recent adoptată privind serviciile în cadrul pieței interne, care are ca scop liberalizarea prestării serviciilor transfrontaliere.[71] În conformitate cu tratatele, prestarea de servicii este o libertate reziduală care se aplică numai în cazul în care nici o altă libertate nu este exercitate.

Competiția[modificare | modificare sursă]

Margrethe Vestager, Comisarul European pentru Concurenta


UE duce o politică de concurență destinată să asigure o concurență corectă în cadrul pieței unice. Comisia, ca autoritatea de reglementare a competiției pentru piața unică este responsabilă pentru problemele antitrust, aprobare a fuziunilor, dezmembrarea cartelurilor, lucrează pentru liberalizarea economică și pentru prevenirea ajutoarelor de stat.

Comisarul pentru Concurență, în prezent Joaquin Almunia, este unul dintre cei mai importanți și influenți comisari din cadrul Comisiei, cunoscut pentru capacitatea de a afecta interesele comerciale ale societăților transnaționale. De exemplu, în 2001, Comisia a împiedicat pentru prima dată o fuziune între două societăți cu sediul în Statele Unite ale Americii (GE și Honeywell), care fusese deja aprobată de autoritatea națională. Un alt caz cunoscut este cel al Microsoft, care a dus la aplicarea unei amenzi de 777 milioane euro de către Comisie după 9 ani de acțiuni în justiție.

Uniunea monetară[modificare | modificare sursă]

Mario Draghi -presedintele Bancii Centrale Europene
Eurozone
Bancnote Euro
Monede si Bancnote Euro
European Central Bank , Frankfurt
Eurotower, Frankfurt

Adoptarea unei monede europene care să înlocuiască vechile monede naționale a avut o extraordinară valoare simbolică, mentală, financiară și economică. Decizia că moneda europeană să poarte numele de "euro" a fost luată la Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995. Procesul adoptării și extinderii uniunii monetare europene este destinat armonizării politicilor economice și monetare ale statelor membre. În 1972 a fost propus Șarpele Monetar, un sistem care să permită monezilor statelor să fluctueze într-un tunel, între limitele ±2,25%. S-a dovedit a fi un eșec. În 1979, Sistemul Monetar European a devenit element central, având că etalon comun moneda teoretică: European Currency Unit, având aceeași fluctuație ca Șarpele Monetar. A fost creat Fondul European de Cooperare Monetară, având fond de rezervă comun pentru susținerea temporară a devizei slabe, obținându-se rezultate pozitive. În 1989 a fost creată Uniunea Economică și Monetară și se prevedea implementarea acestuia în trei faze:

  • 1990-eliminarea controlului de schimburi și acceptarea liberei circulații a capitalurilor
  • 1994-convergență politicilor economice și monetare de stabilizare a prețurilor și crearea Institutului Monetar European care va fi înlocuit de Banca Centrală Europeană în 1998.
  • 1999-fixarea irevocabilă a cursului de schmb și introducerea monedei unice virtuale de cont

De la 1 ianuarie 2002, bancnotele și monezile euro au fost lansate în 12 state membre UE, în prezent fiind 19 state membre care utilizează euro ca moneda unică.

Banca Centrală Europeană este o instituție care are rolul de a emite și administra moneda unică. Sistemul European al Băncilor Centrale este compus din Banca Centrală Europeană și băncile naționale ale statelor membre, având ca rol menținerea stabilității prețurilor și făcând un raport anual privind politică monetară.

Bugetul UE a fost constituit inițial din contribuțiile financiare ale statelor membre. În 1970, comunitatea obține autonomie financiară. Se merge pe trei principii:

  • Unitate: ansamblul veniturilor și cheltuielilor într-un singur document
  • Anualitate: operațiile bugetare sunt raportate la exercițiul anual
  • Echilibru: cheltuielile nu pot depăși veniturile

Moneda Euro a asigurat stabilitate coerentă și a oferit dinamism economiei europene.

Criza datoriilor suverane[modificare | modificare sursă]

Demonstratii impotriva austeritatii la Atena
Datoriile statelor membre

Începând cu sfârșitul lui 2009, temerile investitorilor cu privire la criza datoriilor suverane și creșterea datoriei publice guvernamentale la nivel mondial, împreună cu un val de deteriorare a ratingului datoriilor suverane a câtorva state europene. Preocupările sau intensificat la începutul lui 2010 și ulterior[72][73], a devenit din ce în ce mai dificil sau chiar imposibil ca datoria unor state ca Grecia, Irlanda și Portugalia sa fie refinanțate.

La 9 mai 2010, miniștrii de finanțe din Uniunea Europeană au aprobat un pachet de salvare în valoare de 750 miliarde de euro care urmărea asigurarea stabilității financiare în Europa prin crearea Fondului European de Stabilitate Financiară (FESF).[74] În octombrie 2011, liderii zonei euro au convenit asupra unui alt pachet de măsuri menite să prevină prăbușirea economiilor statelor membre. Aceasta a inclus un acord cu sistemul bancar care a acceptat o reducere cu 50% a datoriei grecești datorată creditorilor privați, creșterea FESF la aproximativ 1000 de miliarde de euro și solicitarea ca băncile europene să își crească capitalul cu 9%. Pentru a restaura încrederea în economia europeană, liderii UE au inițiat demersurile pentru crearea unei uniuni fiscale comune în zona euro, cu reguli stricte și executorii încorporate în tratatele Uniunii.[75][76]

În timp ce creșterile datoriei suverane au fost mai pronunțate doar în câteva tări din zona euro, acestea au fost percepute ca un întreg la nivelul Uniunii. Cu toate acestea, moneda europeană a rămas stabilă cu tendință de scădere.[77][78] La jumătatea lunii noiembrie 2011, tranzacțiile intrnaționale cu cei mai importanți parteneri comerciali ai blocului euro a fost chiar mai mare decât la începutul crizei economice.[79][80] Cele trei țări cele mai afectate, Grecia, Irlanda și Portugalia, colectiv reprezintă doar 6% din produsul intern brut (PIB) al zonei euro.[81]

La finele anului 2011 și începutul anului 2012, Banca Centrală Europeană a luat o serie de măsuri pentru a ajuta la reducerea volatilității financiare pe piețe și pentru a îmbunătății lichiditățile băncilor. La 30 noiembrie 2011, Banca Centrală Europeană, Rezerva Federală a Statelor Unite, Băncile Centrale ale Canadei, Japoniei, Marii Britanii și Elveției au acordat piețelor financiare internaționale lichidități pentru a putea acoperi economia reală. Băncile centrale au fost de acord să scadă costul dolarului (valută de swap) cu 50 de puncte de bază și care a intrat în vigoare la 5 decembrie 2011. Ele si-au acordat de asemenea, una alteia lichidități din abundență pentru a asigura lichiditate băncilor comerciale în alte monede.[82]

În 21 decembrie 2011, BCE a început cea mai mare infuzie de credit în sistemul bancar european din istoria monedei euro de 13 ani. BCE a împrumutat la 523 de bănci suma de 489 miliarde euro pe o perioadă excepțional de lungă de 3 ani la o rată a dobânzii de doar un procent.[83] Astfel BCE s-a asigurat că băncile au destule lichidități pentru a plăti debite în valoare de 200 de miliarde de euro ajunse la maturitate în primele 3 luni din 2012, precum și a asigura împrumuturi pentru firme astfel încât limitarea creditării să nu afecteze creșterea economică. Se speră de asemenea ca băncile să cumpere titluri de stat guvernamentale, astfel încât să ușureze criza datoriilor suverane.[84]

La 2 martie 2012, 25 de state membre a UE (cu excepția Marii Britanii și Republica Cehă) au semnat Tratatul de Stabilitate Fiscală, un tratat interguvernamental prin care statele semnatare se obligă să îndeplinească și să respecte anumite criterii economice și financiare. În cazul în care un stat semnatar nu va respecta prevederile tratatului vă fi sancționat cu 0,1% din PIB de către Curtea Europeană de Justiție. Tratatul va intra în vigoare la 1 ianuarie 2013 dacă până la acea dată va fi ratificat de minim 12 state ale zonei euro.[85][86]

Fonduri de coeziune / structurale[modificare | modificare sursă]

Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană trebuia să promoveze progresul economic și social și menținerea unui nivel ridicat de ocupare a forței de muncă prin crearea unui spațiu fără frontiere interne și consolidarea coeziunii economice și sociale.

Politică de coeziune presupune o politică a solidarității concepută pentru:

  • sprijinirea regiunilor rămase în urmă să recupereze decalajul economic și social față de cele mai dezvoltate regiuni ale Uniunii
  • diversificarea economică a regiunilor confruntate cu probleme de restructurare economică
  • revitalizarea zonelor urbane aflate în declin
  • crearea de noi locuri de muncă

Fondurule Structurale de Coeziune sau Instrumentele Structurale sunt instrumente financiare prin care UE acționează pentru eliminarea disparităților economice și sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii economice și sociale și reprezintă suportul aplicării politicii de coeziune a UE.

În 1993, este creat Fondul de Coeziune care sprijină țările mai puțin prospere în finanțarea proiectelor de protecție a mediului și de domeniul transportului.

Au fost create fonduri structurale că

  • 1975-Fondul european de dezvoltare regională care susține regiuni mai puțin dezvoltate, regiuni aflate în reconversiune economică sau cu dificultăți structurale
  • 1957-1960: Fondul Social European care sprijină financiar strategia europeană de amplasare în câmpul muncii
  • 1962-Fondul European de orientare și de garanții agricole care sprjina dezvoltarea și reformele structurale în zonele rurale
  • 1993-Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului care sprijină reformele în sectorul piscicol

Cadrul Strategic Național de Referință este documentul strategic fundamental pentru programarea Fondurilor Structurale și de Coeziune între 2007-2013.








Supraveghere financiară[modificare | modificare sursă]

Angela Merkel si Barosso

Sistemul European al Supraveghetorilor Financiari este o arhitectură instituțională a cadrului UE de supraveghere financiară compusă din trei autorități: Autoritatea Bancară Europeană, Autoritatea Europeană pentru Asigurări și Pensii și Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare și Piețe. Pentru a completa acest cadru, există de asemenea, un Comitet European pentru Riscurile Sistemice care se află sub responsabilitatea BCE. Scopul acestui sistem de control financiar este acela de a asigura stabilitatea economică a UE.

Energie[modificare | modificare sursă]

Producția de energie a UE
46% din totalul de energia primară folosită de UE
Nuclear energy[nb 4] 29.3%
Cărbune și lignit 21.9%
Gaz 19.4%
Energii regenerabile 14.6%
Petrol 13.4%
Altele 1.4%
Importuri nete de energie
54% din totalul energiei primare folosită
Petrol și produse petroliere 60.2%
Gaz 26.4%
Altele 13.4%

În 2006, cele 27 de state membre ale UE avea un consum de energie în cuantum total de 1.825 milioane tine de petrol. În jur de 46% din energia consumată este produsă în statele membre iar 54% este importată. În aceste statistici, energia nucleară este tratată ca energie primară produsă în UE, chiar dacă sursa este uraniul, care este produs în cuantum de mai puțin de 3% în UE.

UE a avut puterea legislativă în domeniul politicii energetice de-a lungul întregii sale existențe. Aceasta provine de la Comunitatea Europeană a Oțelului și Cărbunelui. Introducerea politicii energetice europene obligatorii a fost aprobată în Consiliul European din octombrie 2005, iar primul draft al politicii în ianuarie 2007.

În acest moment, UE importă 82% din necesarul de petrol, 57% din necesarul de gaz și 97,48% din necesarul de uraniu. Există îngrijorări față de dependența europeană față de energia din Rusia care poate pune în pericol Uniunea și statele membre. Uniunea încearcă să își diversifice sursele de energie.

Infrastructura[modificare | modificare sursă]

UE depune eforturi pentru îmbunătățirea infrastructurii transfrontaliere, de exemplu prin intermediul rețelelor transeuropene (TEN). Proiectele din cadrul TEN includ Tunelul de sub Canalul Mânecii , LGV Est, tunelul feroviar Frejus, Podul Oresund și tunelul Brenner. În 2001 s-a estimat că până în 2010 rețeaua va acoperi: 75.200 km de drumuri, 78.000 km de căi ferate, 330 de aeroporturi, 270 de porturi maritime și 210 porturi interne.[87][88]

Politicile europene de dezvoltare a rețelelor de transport vor crește presiunea asupra mediului înconjurător în numeroase regiuni ale uniunii. În țările membre care au aderat după 2004, problema majoră constă în congestionarea traficului și poluare . După recenta extindere, noile state care au aderat începând cu 2004 au adus în plus și problema transportului de zi cu zi a călătorilor.[89] Rețeaua poloneză de drumuri, în special, se afla în condiții deficitare: la aderarea Poloniei, 4600 de drumuri necesitau lucrări de amenajare și consolidare în conformitate cu standardele și prevederile Uniunii Europene, cu un cost total de aproximativ 17 miliarde de euro.[90]

Un alt proiect de infrastructură este sistemul de poziționare globală Galileo, o propunere de navigație globală prin satelit, care urmează să fie construit de către Uniunea Europeană și lansat de către Agenția Spațială Europeană (ESA), putând să fie operațional până în 2010. Proiectul a fost lansat parțial pentru a reduce dependența față de Statele Unite ale Americii (care deține sistemul Global Positioning System), dar, de asemenea, și pentru a oferi o acoperire mai completă la nivel mondial și pentru a permite o precizie mult mai mare, dată fiind vechimea sistemului GPS.[91] Inițiativa a fost însă criticată din cauza costurilor, a întârzierilor, precum și din cauza lipsei de utilitate, având în vedere existența actualului sistem GPS.[92]

Agricultura[modificare | modificare sursă]

Fermele din UE sunt susținute cu ajutorul Politicii Agricole Comune (Podgorie în Spania)
Directorate-General for Agriculture and Rural Development in Brussels

Politica Agricolă Comună este una dintre cele mai vechi politici ale Comunității Europene și a fost unul dintre obiectivele sale principale. Politica are ca obiective creșterea producției agricole, oferirea întreprinderilor certitudinea aprovizionării cu alimente, asigurând o înaltă calitate a vieții pentru agriculturi, stabilizarea piețelor și asigurarea unor prețuri rezonabile pentru consumatori. Acesta a fost până de curând, operat printr-un sistem de subvenții și de intervenție în piață. Până în 1990, politica a reprezentat peste 60% din bugetul Comunității Europene, apoi anual a scăzut până la 34% în prezent.

Politica de control a prețurilor și intervențiile în piață au dus la supra-producție considerabilă, ducând la așa numții „munții de unt” și „lacurile de vin”. Acestea erau depozite de produse cumpărate de Comunitate pentru a menține un preț la un nivel minim. Pentru a renunța la acest excedent, de multe ori erau vândute pe piața mondială la prețuri sub nivelul prețurilor garantate în comunitate sau fermierii ofereau subvenții pentru a putea exporta produsele înafara comunității. Acest sistem a fost criticat că submina fermierii dinafara Europei, în special pe cei din zonele în curs de dezvoltare.


Acordul pentru crearea unui Spațiu Economic European[modificare | modificare sursă]

În mai 1992 sunt încheiate Acordurile de la Porto. Se prevedea uniune vamală, acorduri de asociere pentru crearea Ariei Economice Europene și piață unică. Au fost încheiate acorduri de asociere cu CEE , luând formă unor acorduri comerciale preferențiale între Comunitate și state.

Primul acord a fost încheiat între CEE și Grecia în iulie 1961, intrând în vigoare în 1962. Se creează o uniune vamală. Grecia primește avantaje pentru protejarea industriei proprii.

Al doilea acord a fost încheiat în 1963 între CEE și Turcia.

Din 1966 până în 2000 au avut loc o serie de acorduri cu Nigeria, Tunisia, Maroc, Malta, precum și cu grupuri de țări: Acordul de la Arusha cu trei țări africane , Cele două Acorduri de la Yaounde, Convențiile de la Lome cu state ACP, Acordul de la Cotonu cu state ACP, acorduri de liber schimb cu state AELS, acord cu Norvegia.

În 1992, în urmă acordurilor de la Porto, se extinde Piața Comună a Comunității la AELS. Se creează Aria Economică Europeană, fiind cea mai largă zona integrată din lume. În prezent sunt 30 de membri: 28 state membre UE, 3 state AELS-Norvegia, Islanda și Lichenstein. Statele din AEE care nu sunt membre UE se angajează să adopte standardele europene comunitare în unele domenii.

Educație și știință[modificare | modificare sursă]

Energiile regenerabile sunt unul dintre obiectivele transnaționale al celui de-al 7-lea Program Cadru.
Procesul Bologna impune standarde comparate și compatibile în UE
Studenti bursieri in cadrul Erasmus

Educația și știința sunt domenii unde rolul UE este limitat la ajutarea guvernelor naționale. În educație, politica a fost în mare, dezvoltată în anii 1980 prin programe de mobilitate și schimburi de studenți. Cel mai vizibil dintre acestea a fost Programul Erasmus, un program universitar de schimb de studenți care a început în 1987. În primii 20 de ani a dus la oportunități de schimburi de tineri pentru 1.5 milioane de studenți și elevi și a devenit un simbol a vieții studențești.[93]

Există programe similare și pentru profesori și elevi de gimnaziu și liceu, precum și pentru educația destinată adulților prin Programul de Învățare de-a lungul vieții 2007-2013. Aceste programe au fost făcute pentru a încuraja acumularea de cunoștințe despre alte țări și pentru a extinde modele de bună practică în educație și domenii de pregătire în întreaga Uniune Europeana.[94] Prin procesul Bologna, UE încearcă să impună standarde comparate și compatibile în întreaga Europă.

Dezvoltarea științifică este sprijinită prin Programul Cadru al Uniunii Europene care a început în 1984. Consiliul European independent pentru Cercetare alocă fonduri UE către națiunile europene sau pentru proiecte naționale de cercetare.[95] Al șaptelea program cadru (FP7) funcționează în mai multe domenii, de exemplu în energie unde sprijină un mix între energiile regenerabile pentru protejarea mediului și pentru reducerea dependenței de conbustibili.[96]

Sănătatea[modificare | modificare sursă]

Deși UE nu are competențe majore în domeniul sănătății, Articolul 35 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene spune că „Un nivel ridicat de protecție a sănătății va fi asigurat și implementat în toate politicile Uniunii și în activități”. Toate statele membre au ori sistem public de sănătate ori sisteme reglementate de sănătate. Sistemele de sănătate publică din anumite state membre asigură doar servicii medicale de bază și urgentă. Cetățenii lor se pot asigura la servicii medicale suplimentare. Directoratul General pentru Sănătate a Comisiei Europene urmărește să alinieze legislațiile naționale pentru sănătate pentru protejarea drepturilor pacienților, pentru securitatea alimentelor și alte produse.[97][98][99]

În UE sănătatea este asigurată de sisteme extrem de diferite organizate la nivel național. Sistemele de sănătate sunt în principal finanțate de stat prin taxe (urgentele si pachetul de baza). Finanțarea privată a sistemelor provine din asigurările individuale sau prin sistemele private de sănătate organizate pentru firme.

Toate statele UE oferă cetățenilor lor gratis Cardul European de Asigurări Sociale de Sănătate, care este un card de asigurare valabil în toate statele membre în cazul în care cetățenii au nevoie de asistență medicală în timpul călătoriilor sau vizitelor în alte state UE. [100] O directivă pentru asistență medicală trans-națională, dorește să promoveze o cooperare pentru asistența medicală între statele membre și facilitează accesul la asistență medicală sigură și de înaltă calitate pentru pacienții europeni.[101][102][103]

Demografia[modificare | modificare sursă]

La 1 ianuarie 2013, populația combinată a celor 28 de state membre a fost estimată la 505.730.000.

Nr. Drapel Țară Populația
(est. 2014)
Populația
(est. 2011)
Locul
2010
1 borde Republica Populară Chineză 1 357 000 000[104] 1 344 000 000 1
2 borde India 1 252 000 000[105] 1 221 000 000 2
3 borde Uniunea Europeană 506,913,394 501 105 661 3
4 borde Statele Unite ale Americii 316 000 000[106] 311 600 000 4
5 borde Indonezia 249 000 000[107] 243 800 000 5
6 borde Brasil 200 400 000[108] 196 900 000 6

În UE sunt cele mai multe orașe globale decât în orice altă regiune din lume. Conține 16 orașe cu populația peste un milion de locuitori, cel mai are fiind Londra.

Pe lângă multele orașe mari, UE are de asemenea câteva regiuni dens populate care nu au centru dar care au apărut prin conexiunile dintre orașe și noile zone metropolitane. Cele mai mari sunt Rine-Ruhr care are aproximativ 11.5 milioane de locuitori (Cologne, Dortmund, Düsseldorf, etc.), Randstad cu aproximativ 7 milioane (Amsterdam, Rotterdam, Haga, Utrecht, etc.), Frankfurt/Rhine-Main cu aprox. 5,8 milioane de locuitori (Frankfurt, Wiesbaden, etc.), Diamantul Flamand cu aprox. 5.5 milioane de locuitori (zonele urbane dintre Antwerp, Bruxelles, Leuven și Ghent) și Regiunea Industrială Superioară din Sliezia cu aprox. 3.5 milioane locuitori (Katowice, Sosnowiec, etc.).


În 2010, 43,3 milioane dintre locuitorii UE au fost născuți înafara statului rezident. Reprezentând 9.4% din populația UE. Din aceștia, 31.4 milioane (6.3%) erau născuți înafara UE și 16 milioane (3.2%) erau născuți în alt stat UE. Cel mai mare număr de locuitori născuți în afara UE este în Germania (6,4 milioane), Franța (5,1 milioane), Marea Britanie (4,7 milioane), Spania (4,1 milioane), Italia (3,2 milioane) și Olanda (1,4 milioane).

În anul 2008, Franța, Marea Britanie și Germania au acordat, în această ordine, cel mai mare număr de cetățenii, în special imigranților africani 137.000, 129.000 și, respectiv, 90.000[109]


Sporul natural[modificare | modificare sursă]

Deși populația UE este a treia ca mărime din lume, după China și India, în 2003 a contribuit cu mai puțin de 2% la creștere populației la nivel mondial care a crescut cu 75 milioane.

În majoritatea țărilor din sudul Europei a fost o trecere de la o situație ridicata de natalitate și ratele de deces mai mici la naștere, deși acest fenomen a apărut decenii mai târziu decât în alte țări europene mai dezvoltate.

În Spania, rata natalității a scăzut cu mai mult de jumătate dintre 1960 și 1990, 21.7-10.2 nașteri la mia de locuitori. În nici o altă țară din UE, rata natalității nu a scăzut la fel de mult ca în Spania, dar atunci această țară are cea mai ridicată rată de imigrare (2003). În 1900 speranța de viață în Spania a fost de 35 de ani, a continuat declinul în rata mortalității a crescut la 62 în 1950, pentru a ajunge până în 1985 la aproape 80 de ani pentru femei și 73 pentru bărbați.

Înainte de extinderea din 2004, populația Uniunii a crescut la o rată anuală de 0,23% (2,3 mii), datorită, în principal, creșterii populației imigrante suplimentare al cărei echilibru în 2000 a fost de 735 de mii de oameni, în timp ce creșterea naturală a populației în decursul aceluiași an a fost de 372 de mii de locuitori.

Asupra ratei de creștere a populației naturale trebuie să se constate că rata natalității din aproape toate țările UE este în creștere, cu excepția Germaniei, Italiei, Greciei și Suediei. Cele mai ridicate rate ale natalității sunt observate în Irlanda (14,8 nașteri la mia de locuitori), Franța (12.9) și Olanda (12,5). La celălalt capăt apar Germania (8.8) și Grecia (9.0).

Imigrația este responsabil pentru mai mult de trei sferturi din creșterea economică totală a numărului de persoane în UE. Germania și Spania sunt principalul responsabil pentru această creștere în termeni absoluți, cu aproximativ 230 000 de imigranți net fiecare (cont combinate pentru 44% din total).

Dar, în termeni procentuali, cea mai mare creștere a avut loc în Luxemburg și Portugalia (ambele cu 6,7 imigranți la 1000 locuitori), urmate de Spania (5.6) și Irlanda (5,1 .) Cu toate că migrația netă în continuare pozitiv, rate mai mici sunt date în Franța, Belgia, Olanda și Regatul Unit. Media UE este de 3 migranți la 1000 de locuitori.

Speranța de viață[modificare | modificare sursă]

Populația Uniunii Europene are cea mai mare speranță de viață din lume, de 78,8 ani și un IDU mai mare decât puterile emergente și Statele Unite ale Americii. Totuși, din cauza speranței de viață mai mare și a natalității scăzute, populația UE imbătrânește exponențial. Acest proces de îmbătrânire fiind semnificativ inegal între regiuni, precum în Germania unde populația îmbătrânește exponențial datorită scăderea natalității și creșterea constantă a speranței de viață sau Franța, care este singurul mare stat din UE care a reușit să mențină o rată a natalității suficientă la care se adaugă un flux imigraționist masiv de populație africană și arabă alături de rate scăzute de emigrare a locuitorilor.

Creșterea speranței de viață și scăderea natalității va duce în viitorul apropiat la creșterea presiunii financiare pe sistemele sociale (de pensii, sănătate).



Limbile[modificare | modificare sursă]

Raportul limbilor oficiale ale UE (EU-271)
Limbă Limbă maternă Total
Engleză 13% 51%
Germană 16% 27%
Franceză 12% 24%
Italiană 13% 16%
Spaniolă 8% 15%
Poloneză 8% 9%
Română 5% 5%
Olandeză 4% 5%
Maghiară 3% 3%
Portugheză 2% 3%
Cehă 2% 3%
Suedeză 2% 3%
Greacă 2% 2%
Bulgară 2% 2%
Slovacă 1% 2%
Daneză 1% 1%
Finlandeză 1% 1%
Lituaniană 1% 1%
Slovenă <1% <1%
Estonă <1% <1%
Irlandeză <1% <1%
Letonă <1% <1%
Malteză <1% <1%

Publicat în iunie 2012.[110]
Sondaj realizat în februarie - martie 2012.
Maternă: Limba maternă[111]
Total: Cetățenii UE, capabili
să poarte o conversație în această limbă[112]

Traducatori in cadrul Parlamentului European

Dintre multele limbi și dialecte folosite în UE, 24 sunt oficiale: bulgară, cehă, croată, daneză, olandeză, engleză, estonă, finlandeză, franceză, germană, greacă, maghiară, italiană, irlandeză, letonă, lituaniană, malteză, poloneză, portugheză, română, slovacă, slovenă, spaniolă și suedeză. Documentele importante, precum legislația sau tratatele, sunt traduse în fiecare dintre cele 24 de limbi oficiale. Parlamentul European asigură traducerea în toate limbile a documentelor în sesiunile plenare. Unele instituții folosesc doar câteva limbi ca limbi interne de lucru. Catalana, galițiana, basca, galica scoțiană și limba velșă nu sunt limbi oficiale ale UE, dar au statut semi-oficial în traducerile oficiale ale tratatelor, iar cetățenii care le vorbesc se pot adresa UE în aceste limbi.

Politicile pentru limbi sunt responsabilitatea statelor membre, dar instituțiile UE promovează învățarea altor limbi. Engleza este cea mai vorbită limbă în UE și este cunoscută de 51% din populație, luând în calcul atât folosirea ca limbă maternă cât și ca limbă secundară sau terțiară. Germana este cea mai răspândită limbă maternă (aprox. 88,7 milioane de locuitori o vorbeau în 2006). 56% din cetățenii UE pot vorbi o limbă străină. Cele mai multe dintre limbile oficiale ale UE aparțin familiei limbilor indo-europene, cu excepția estonienei, finlandezei și maghiarei care aparțin limbilor uralice și malteza care aparține familiei limbilor afroasiatice. Cele mai multe dintre limbile oficiale ale UE sunt scrise în alfabetul latin, excepție făcând bulgara, care este scrisă în chirilică și greaca care este scrisă cu caractere grecești.

Pe lângă cele 24 de limbi oficiale, în Uniunea Europeană sunt peste 150 de limbi regionale sau minoritare, vorbite de până la 50 de milioane de oameni. Din acestea, doar limbile regionale spaniole (catalana, galițiana și basca) și limba galica scoțiană și velșa pot fi folosite de cetățeni pentru a comunica cu instituțiile Uniunii Europene. Carta Europeană pentru Limbile Regionale sau Minoritare, ratificată de statele UE, asigură prevederi generale pe care statele trebuie să le urmeze și care urmăresc protejarea moștenirii lor lingvistice.

Religie[modificare | modificare sursă]

Circle frame.svg

Self described religion in the European Union (2012)[113]

     Catolic (48%)

     Protestant (12%)

     Ortodox (8%)

     Alte religii crestine (4%)

     Agnostici (16%)

     Atei (7%)

     Islam (2%)

     Alte religii (3%)

Procentul în care europenii cred într-un „Dumnezeu”.[114]

Uniunea Europeană este un organism secular fară nici o conexiune formală cu vreo religie, dar art. 17 din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene recunoaște „statutul sub legile naționale a bisericilor și asociațiilor religioase” precum și organizațiile non-confesionale și filosofice”.[115]

Preambulul Tratatului Uniunii Europene menționează „moștenirea culturală, religioasă și umanistă a Europei”.[115] Discuțiile asupra textelor Constituției Europene și mai târziu a Tratatului de la Lisabona a inclus si propuneri referitoare la menționarea creștinătății sau „Dumnezeu” sau ambele în preambulul textului, dar idea s-a confruntat de opoziție și a fost abandonată.[116]

Creștini din UE sunt divizați între ortodocși (România, Grecia, Cipru și Bulgaria) romano-catolici, numeroase orientări protestante (în special în nordul Europei). Alte religii, precum iudaismul sau islamul sunt de asemenea reprezentante în populația UE. În 2009, în UE erau estimați 13 milioane de musulmani,[117] și aproximativ un milion de evrei.[118]

Eurobarometrul Eurostat din 2005 a arătat că 52% din cetățenii UE cred într-un Dumnezeu, 27% „într-o forță sau spirit” și 18% nu cred în nici o forță spirituală[114]. Multe țări au simțit o scădere a participării religioase în ultimii ani.[119] Tările unde sunt cei mai puțini credincioși sunt Estonia (16%) și Republica Cehă (19%)[114]. Cele mai religioase state sunt Malta (95%, predominând romano-catolici), România și Cipru, fiecare cu peste 90% din cetățeni care cred într-un Dumnezeu (amândouă predominant ortodoxe). În UE, credința religioasă este mai mare în rândul femeilor, o dată cu creșterea vârstei, majoritatea cu educație de bază și cei care din punct de vedere politic sunt de dreapta (57%).[114]


Cultura[modificare | modificare sursă]

Cooperarea culturală între statele membre a fost o preocupare a UE începând cu includerea acesteia ca o competență comunitară în Tratatul de la Maastricht.[120] Acțiunile luate în zona culturală de către UE include programul „Cultura 2000”,[120] Evenimentul „Luna Culturală Europeană”[121], Programul Media Plus,[122] orchestre precum Orchestra de Tineret a Uniunii Europene[123] și programul „Capitală Europeană a Culturii” - unde mai multe orașe din UE sunt selectate anual pentru a ajuta dezvoltarea culturală a orașului.[124]

Capitală Europeană a Culturii este un titlu conferit de Parlamentul European unui oraș sau mai multora pentru un an. Programul se derulează din 1985 iar începând din 2007 programul a cuplat câte un oraș din țările Europei occidentale cu altul din țările central și est-europene. În anul 2013 Capitalele Europene ale Culturii sunt orașul Cașovia, Slovacia și orașul Marsilia, Franța.

Programul „Cultura este un program dezvoltat și coordonat de Comisia Europeană ce se derulează în perioada 2007-2013, și dispune de un buget total de aproximativ 400 de milioane de euro. Cuprinde toate activitățile culturale fără caracter audiovizual și își propune să promoveze acțiunile de sensibilizare și de conservare a produselor culturale de importanță europeană, să promoveze mobilitatea persoanelor care lucrează în sectorul cultural, să faciliteze circulația lucărilor și a produselor culturale și artistice la nivelul UE și să stimuleze dialogul intercultural.

Simboluri[modificare | modificare sursă]


Conform Tratatului de la Lisabona, simbolurile Uniunii Europene sunt drapelul Uniunii, moneda, imnul european, ziua Europei și deviza europeană.

Drapelul

Drapelul Europei este folosit atât de Uniunea Europeană cât și de Consiliul Europei. Este format dintr-un cerc din 12 stele (galbene) pe un fundal albastru. Albastrul reprezintă vestul, numărul de stele reprezintă perfecțiunea iar faptul că sunt în cerc reprezintă unitatea. Stelele nu variază în funcție de numărul statelor membre a nici uneia dintre organizații pentru că reprezintă oamenii din Europa, inclusiv cei dinafara Uniunii.

Imnul

Imnul European este bazat pe un preludiu al „Odei Bucuriei” al lui Ludwig van Beethoven. Având în vedere numărul mare de limbi din Europa, imnul este doar în versiunea instrumentală, iar versurile germane nu au nici un statut oficial. A fost adoptat de liderii Comunităților Europene în 1985. Acesta nu înlocuiește imnurile naționale, dar este destinat să celebreze valorile comune. Este cântat în ocazii oficiale atât de Consiliul Europei cât și în Uniunea Europeană.


Ziua Europei
Parada Schuman este organizată anual la Varșovia de Ziua Europei (2008)

„Ziua Europei” este o sărbătoare în Europa ținută anual în 5 și 9 mai din cauza diferențelor dintre Consiliul Europei și Uniunea Europeană. 9 mai 1950 a fost data la care Robert Schuman a făcut istorica „Declarație Schuman” prin care propunea ca industriile de oțel și cărbuni ale Germaniei de Vest, Franței și a altor state trebuie să se unească pentru a evita un nou război. Acesta moment este considerat ca fiind fondator pentru ceea ce astăzi este Uniunea Europeană și a fost aleasă ca Zi a Europei de Consiliul European de la Milano din 1985. Consiliul Europei a fost fondat pe 5 mai 1949 si astfel a ales să sărbătorească la această dată înființarea sa.

Deviza

Deviza „Unitate în Diversitate” a fost adoptată de Uniunea Europeană la 4 mai 2000 după ce a fost organizat un concurs numit „O deviză pentru Europa”. Este inspirată din deviza latină a premiatului Nobel Ernesto Teodoro Moneta: „In Varietate unitas!„ Deviza a fost tradusă în toate cele 24 de limbi oficiale în 2004.

Simbolul Euro
Euro

Euro nu a fost unul dintre simbolurile originale create de către Consiliul Europei și aparține doar UE, dar a devenit un simbol din anul 2002, când a înlocuit 12 monede naționale din UE. În acest moment este folosită de cei mai mulți membri ai UE și a devenit unul dintre cele mai tangibile simboluri ale unității europene pentru cetățenii din Uniunea Europeană.

Sportul[modificare | modificare sursă]

Sportul este reponsabilitatea individuală a statelor membre sau a altor organizații internaționale. Totuși, există unele policiti UE care au impact și în sport, precum libertatea de miscare a muncitorilor care a fost nucleul regulii Bosman care interzice ligilor naționale de fotbal să impună cote pentru jucători de fotbal străini cu cetățenie europeană[125]. Tratatul de la Lisabona prevede că orice aplicare a normelor economice trebuie să tină seamă de caracterul specific al sportului și de structurile sale bazate pe voluntariat.[126]

Lobbyul făcut de organizații care reglementează sportul precum FIFA sau Comitetul Internațional Olimpic a dus la un decalaj din ce în ce mai mare între cluburile bogate și cele sărace.[127] UE acordă fonduri pentru programul de antrenori de fotbal Israelian, Iordanian, Irlandez și britanic, ca parte a Proiectului Fotbal pentru Pace (Football 4 Peace).[128]

Comisia Europeană a emis în 2007 Cartea Albă privind Sportul[129] prin care prezintă proiectele pe care le desfășoară alături de statele membre pentru îmbunătățirea sănătății publice prin intermediul sportului, sprijinirea activităților sportive la nivelul unităților școlare, utilizarea sportului pentru îmbunătățirea intruziunii sociale a copiilor din mediile nefavorizate.

Schimbări instituționale în Uniunea Europeană : prezent și viitor[modificare | modificare sursă]

Reprezentantii UE primesc premiul Nobel pentru Pace

Prin Tratatul de la Lisabona din 2009, au fost aduse schimbări în structura instituțională UE și impunând procedura legislativă ordinară prin care Parlamentul European devine la fel de important precum Consiliul European la nivel decizional în anumite domenii. Întregul sistem instituțional UE a fost definit prin procesul de ponderare în funcție de două criterii: cel demografic și cel democratic.

Se pune problema naționalizării UE sau europenizării statelor membre.Momentan, Uniunea nu are un lider, dar există personalități importante la nivelul conducerii structurilor instituționale UE.

Uniunea traversează o criză instituțională, după implementarea Tratatului de la Lisabona au apărut revendicări în privința modificării prevederilor acestuia. S-au lansat două scenarii:

  • Scenariul intra-guvernamental a fost propus de Germania și Franța și prevede menținerea suveranității statelor membre și transformarea Consiliului de Miniștri în centru instituțional
  • Scenariul federal a fost propus de Germania care presupune întărirea caracterului supranațional al Uniunii și transformarea Parlamentului în centru instituțional.

Criza economică, începută în 2008, a cărei efecte sunt vizibile și în prezent, ridică semne de întrebare cu privire la eficientă și capacitatea instituțiilor UE de a manageria situația și se preconizează în vitorul apropiat o schimbare a structurii instituționale.

Criza conduce nu la o integrare accentuată, ci la o izolare din partea unor state. Suportul cetățenilor europeni pentru UE este în scădere, iar UE trebuie să demonstreze că este o structura care rezolva problemele și să combată euroscepticismul prin obținerea unor rezultate efective și concrete.

Viitorul Europei va depinde de abilitățile instituțiilor sale de a pregăti performanțe economice și politice, de a întări influență politică și forță militară, de a impune modelul social și cultural european, de a oferi soluții pentru contracararea crizelor, de a elimina decalajele, de a conserva identitățile naționale.

Soliditatea instituțiilor europene poate fi prezervată chiar și în condiitiile cele mai nefavorabile prin dialog, cooperare internațională, toleranță, negociere, consens, evitarea confruntării și printr-o adaptare continuă și permanentă la realități, la exigențele globalizării și dezvoltării concurențiale ale prezentului și viitorului.

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

Referințe

  1. ^ a b Diego Varela (2008) Guvernarea Uniunii Europene, Iasi: Editura Institutul European.
  2. ^ Uniunea Europeană”. Encyclopædia Britannica. http://www.britannica.com/EBchecked/topic/196399/European-Union. „international organisation comprising 27 European countries and governing common economic, social, and security policies....” 
  3. ^ European Union”. The World Factbook. Central Intelligence Agency. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/ee.html. Accesat la 11 octombrie 2009. 
  4. ^ Anneli Albi (2005). „Implications of the European constitution”. EU enlargement and the constitutions of Central and Eastern Europe. Cambridge, UK: Cambridge University Press, 2008. p. 204. ISBN 9067042854. http://books.google.com/?id=GXDxmx_1RmcC&pg=PA204. Accesat la 25 iulie 2011. „In practical terms, the EU is perhaps still best characterised as a 'supranational organisation sui generis': this term has proved relatively uncontroversial in respect of national constitutional sensitivities, being at the same time capable of embracing new facets of integration” 
  5. ^ Schengen area”. Europa web portal. http://ec.europa.eu/home-affairs/policies/borders/borders_schengen_en.htm. Accesat la 8 septembrie 2010. 
  6. ^ European Commission. „The EU Single Market: Fewer barriers, more opportunities”. Europa web portal. http://ec.europa.eu/internal_market/index_en.htm. Accesat la 27 septembrie 2007. 
    Activities of the European Union: Internal Market”. Europa web portal. http://europa.eu/pol/singl/index_en.htm. Accesat la 29 iunie 2007. 
  7. ^ Common commercial policy”. Europa Glossary. Europa web portal. http://europa.eu/scadplus/glossary/commercial_policy_en.htm. Accesat la 6 septembrie 2008. 
  8. ^ First demographic estimates for 2009”. 11 decembrie 2009. http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-QA-09-047/EN/KS-QA-09-047-EN.PDF. Accesat la 3 februarie 2010. 
  9. ^ European Union reaches 500 Million through Combination of Accessions, Migration and Natural Growth”. Vienna Institute of Demography. http://www.oeaw.ac.at/vid/datasheet/EU_reaches_500_Mill.shtml. 
  10. ^ Burgess, Michael (2000). Federalismul și Uniunea Europeană: Construcția Europei, 1950 - 2000. Routledge. ISBN 0415226473. http://books.google.co.uk/books?id=Ha99UY2cBtUC&lpg=PA49. „Analiza noastră sugerează că teoretic CE / UE nu este nici o federație, nici o confederație, în sensul clasic. Dar o face afirmația că elitele politice europene șieconomice s-au conturat și modelat CE / UE, într-o nouă formă de organizații internaționale, și anume, o specie „nouă” de confederație.” 
  11. ^ Kiljunen, Kimmo (2004). Constituția europeană în devenire. Centre for European Policy Studies. ISBN 9789290794936 
  12. ^ Ana Ilie, Uniunea Europeana a castigat premiul Nobel pentru Pace (Video), Ziare.com, 12 octombrie 2012. Accesat la 15 februarie 2014
  13. ^ Consecințele politice”. CVCE. http://www.cvce.eu/obj/the_political_consequences-en-bafcfa2d-7738-48f6-9b41-3201090b67bb.html. 
  14. ^ Declarația de la 9 mai 1950”. Comisia Europeană. http://europa.eu/abc/symbols/9-may/decl_en.htm. 
  15. ^ a b O Europă pașnică – începutul cooperării”. Comisia Europeană. http://europa.eu/about-eu/eu-history/1945-1959/index_en.htm. 
  16. ^ Doyle, Alister. „Extinderea pădurilor UE poate duce la realizarea obiectivelor de mediu”. Reuters. http://uk.reuters.com/article/environmentNews/idUKL2920316220071129. Accesat la 7 Decembrie 2007. 
  17. ^ A European Atomic Energy Community CVCE.eu
  18. ^ A European Customs Union CVCE.eu
  19. ^ Unirea executivelor”. CVCE. http://www.cvce.eu/obj/merging_the_executives-en-575850b6-f472-406a-936d-8c08a9e0db32.html. Accesat la 7 octombrie 2013. 
  20. ^ Merging the executives CVCE.eu
  21. ^ Discover the former Presidents: The Rey Commission, Europa (web portal). Accesat la 23 august 2009.
  22. ^ Prima lărgire a UE”. CVCE. http://www.cvce.eu/obj/the_first_enlargement-en-fa871903-53b5-497e-855f-01c9842c7b94.html. 
  23. ^ Noul Parlament European”. CVCE. http://www.cvce.eu/obj/the_new_european_parliament-en-e40aba1b-45f1-43bf-bbd1-a34bb52f15db.html. 
  24. ^ Negocierile pentru lărgire”. CVCE. http://www.cvce.eu/obj/negotiations_for_enlargement-en-19a4fd81-119d-4090-bfac-c7cc8ae64a20.html. 
  25. ^ . BBC News. http://news.bbc.co.uk/2/hi/in_depth/europe/euro-glossary/1230052.stm. 
  26. ^ Istoria steagului european”. Europa web portal. http://europa.eu/abc/symbols/emblem/index_en.htm. 
  27. ^ 1980–1989 Schimbarea la față a Europei – căderea Zidului Berlinului”. Europa web portal. http://europa.eu/abc/history/1980-1989/index_en.htm. 
  28. ^ Craig, Paul; Grainne De Burca , P. P. Craig (2007). EU Law: Text, Cases and Materials. Oxford: Oxford University Press. p. 15. ISBN 978-0-19-927389-8 ; Tratatul de la Maastricht în Uniunea Europeană”. Activitățile Uniunii Europene. Portalul UE. http://europa.eu/legislation_summaries/economic_and_monetary_affairs/institutional_and_economic_framework/treaties_maastricht_en.htm. Accesat la 20 octombrie 2007. 
  29. ^ O decadă pentru extinderi viitoare”. Portalul UE. http://europa.eu/abc/history/2000_today/index_en.htm. 
  30. ^ Parlamentul European îi anunță pe noul Președinte și Ministrul Afacerilor Externe. http://government.zdnet.com/?p=6266. 
  31. ^ Corația a semnat tratatul de aderare la UE”. Associated Press. http://www.google.com/hostednews/ap/article/ALeqM5giqv7YlB-BYuVf-JM2zmRUNyiK3w?docId=c2caeea189fd4bcd8f7e1942b8a8166e. 
  32. ^ http://www.gandul.info/international/croatia-va-adera-la-ue-peste-66-din-voturile-de-la-referendum-in-favoarea-integrarii-9167856 Croația a votat DA pentru aderarea la UE
  33. ^ http://www.euroavocatura.ro/dictionar/529/Schengen
  34. ^ http://www.smh.com.au/environment/mont-blanc-shrinks-by-45cm-in-two-years-20091106-i0kk.html Mont Blanc s-a micșorat cu 45 cm în 2 ani}}
  35. ^ Statele europene”. Portalul UE. http://europa.eu/abc/european_countries/index_en.htm. Accesat la 29 iunie 2007. 
  36. ^ Statele pământului”. home.comcast.net. 2006. http://home.comcast.net/~igpl/Countries.html. Accesat la 8 august 2007. 
  37. ^ Climatul continental”. The physical environment. University of Wisconsin–Stevens Point. http://www.uwsp.edu/geo/faculty/ritter/geog101/textbook/climate_systems/humid_continental.html. 
  38. ^ Urban sprawl in Europe: The ignored challenge Agenția de Mediu Europeană
  39. ^ Comisia Europeana—Extindere—Posibili candidati. http://ec.europa.eu/enlargement/candidate-countries/index_en.htm. Accesat la 28 Octombrie 2011. 
  40. ^ Comisia Europeana—Extindere—Candidati potentiali. http://ec.europa.eu/enlargement/potential-candidates/index_en.htm. Accesat la 28 octombrie 2011. 
  41. ^ Directiva Consiliului 92/43/EEC din 21 mai 1992 pentru conservarea mediului natural, fauna sălbatică și flora. http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CONSLEG:1992L0043:20070101:EN:PDF. 
  42. ^ Dimas, Stavros (23 martie 2007). „Celebrând Uniunea pentru mediu”. BBC News. http://news.bbc.co.uk/1/hi/sci/tech/6476273.stm. 
  43. ^ Easton, Adam (31 iulie 2007). „Polonia încheie controversele referitoare la planurile de drumuri”. Financial Times. http://www.ft.com/cms/s/640968f2-3f5b-11dc-b034-0000779fd2ac.html. 
  44. ^ Aldred, Jessica (23 ianuarie 2008). „UE vrea sa reducă cu 20% emisiile de carbon”. Londra: guardian.co.uk. http://www.guardian.co.uk/environment/2008/jan/23/climatechange.eu1. 
  45. ^ Cum vrea să lupte UE contra încălzirii globale. http://www.environmentconservation.org/environmental-global-warming/how-the-eu-plans-to-fight-global-warming/. Accesat la 1 noiembrie 2010. 
  46. ^ Versiunea Consolidată a Tratatului cu privire la Uniunea Europeană/Titlul III: Referiri la Instituții
  47. ^ [1] ec.europa.eu
  48. ^ Oficiul european de politie - Europol”. Portalul UE. http://ec.europa.eu/justice_home/fsj/police/europol/fsj_police_europol_en.htm. 
  49. ^ Eurojust - coordonarea cooperării între procurori”. Portalul UE. http://ec.europa.eu/justice_home/fsj/criminal/eurojust/fsj_criminal_eurojust_en.htm. Accesat la 4 septembrie 2007. 
  50. ^ Frontex. „Ce este Frontex?”. Portalul UE. http://www.frontex.europa.eu/. 
  51. ^ Mandatul european de arestare a inlocuit procedura extradării intre statele membre”. Portalul UE. http://ec.europa.eu/justice_home/fsj/criminal/extradition/fsj_criminal_extradition_en.htm. 
  52. ^ Jurisdictia si recunoasterea sentintelor in domeniul familiei (Brussels II)”. Portalul UE. http://europa.eu/legislation_summaries/justice_freedom_security/judicial_cooperation_in_civil_matters/l33194_en.htm. 
  53. ^ Standarde minime pentru azilantii din UE”. Portalul UE. http://europa.eu/legislation_summaries/justice_freedom_security/free_movement_of_persons_asylum_immigration/l33150_en.htm. Accesat la 5 septembrie 2008. 
  54. ^ Program Specific: 'Justitie penala'”. Portalul UE. http://europa.eu/legislation_summaries/justice_freedom_security/judicial_cooperation_in_criminal_matters/l10110_en.htm. 
  55. ^ Vot prin majoritate calificata: Politica comerciala comuna”. Portalul UE. http://ec.europa.eu/archives/igc2000/geninfo/fact-sheets/fact-sheet6/index_en.htm. 
  56. ^ Comisia Europeana. „Cooperarea politica europeană (EPC)”. Europa Glossary. Portalul UE. http://europa.eu/scadplus/glossary/european_political_cooperation_en.htm. Accesat la 3 septembrie 2007. 
  57. ^ Figures from the September 2011 update of the International Monetary Fund's World Economic Outlook Database. Figure for EU, accessed 22 September 2011. Figures for the countries of the world, accessed 22 September 2011.
  58. ^ http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php/Unemployment_statistics
  59. ^ http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/2-28102011-BP/EN/2-28102011-BP-EN.PDF
  60. ^ http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/2-21102011-AP/EN/2-21102011-AP-EN.PDF
  61. ^ a b Monetario Internazionale - Prodotto interno lordo PPP nazionale e procapite - Anni 2009 e 2010
  62. ^ - GDP per capita in purchasing power standards
  63. ^ - Inflazione nei Paesi membri - Anno 2010
  64. ^ http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/nui/show.do?dataset=une_rt_a&lang=en
  65. ^ a b Eurostat - Tasso di crescita del PIL nei Paesi membri - Anni 1990-2013
  66. ^ The Single Market”. Europa web portal. http://ec.europa.eu/internal_market/index_en.htm. Accesat la 27 iunie 2007. 
  67. ^ European Commission. „The European Economic Area (EEA)”. Europa web portal. http://eeas.europa.eu/eea/. Accesat la 10 februarie 2010. 
  68. ^ European Commission. „A Single Market for goods”. Europa web portal. http://ec.europa.eu/internal_market/top_layer/index_18_en.htm. Accesat la 27 iunie 2007. 
  69. ^ European Commission. „A Single Market for Capital”. Europa web portal. http://ec.europa.eu/internal_market/top_layer/index_42_en.htm. Accesat la 27 iunie 2007. 
  70. ^ European Commission. „Living and working in the Single Market”. Europa web portal. http://ec.europa.eu/internal_market/top_layer/index_15_en.htm. Accesat la 27 iunie 2007. 
  71. ^ European Commission. „A Single Market for Services”. Europa. http://ec.europa.eu/internal_market/top_layer/index_19_en.htm. Accesat la 27 iunie 2007. 
  72. ^ George Matlock (16 februarie 2010). „Peripheral euro zone government bond spreads widen”. Reuters. http://www.reuters.com/article/idUSLDE61F0W720100216. Accesat la 28 aprilie 2010. 
  73. ^ Acropolis now”. The Economist. 29 aprilie 2010. http://www.economist.com/node/16009099. Accesat la 22 iunie 2011. 
  74. ^ EU ministers offer 750bn-euro plan to support currency”. BBC News. 10 mai 2010. http://news.bbc.co.uk/1/hi/business/8671632.stm. Accesat la 11 mai 2010. 
  75. ^ Pidd, Helen (2 decembrie 2011). „Angela Merkel vows to create 'fiscal union' across eurozone”. London: Guardian. http://www.guardian.co.uk/business/2011/dec/02/angela-merkel-eurozone-fiscal-union. Accesat la 2 decembrie 2011. 
  76. ^ European fiscal union: what the experts say”. London: Guardian. 2 decembrie 2011. http://www.guardian.co.uk/business/2011/dec/02/european-fiscal-union-experts. Accesat la 2 decembrie 2011. 
  77. ^ How the Euro Became Europe's Greatest Threat”. Der Spiegel. 20 iunie 2011. http://www.spiegel.de/international/europe/0,1518,769329,00.html. 
  78. ^ Euro Stable Despite Debt Crisis Says Schaeuble”. The Wall Street Journal. 22 august 2011. http://online.wsj.com/article/BT-CO-20110822-701343.html. 
  79. ^ Euro in US Dollar
  80. ^ Puzzle over euro's "mysterious" stability”. Reuters. 15 noiembrie 2011. http://uk.reuters.com/article/2011/11/15/uk-markets-euro-mystery-idUKLNE7AE02520111115. 
  81. ^ The Euro’s PIG-Headed Masters”. Project Syndicate. 3 iunie 2011. http://www.project-syndicate.org/commentary/rogoff81/English. 
  82. ^ „Grosse Notenbanken versorgen Banken mit Liquidität - Kursfeuerwerk an den Börsen – auch SNB beteiligt“ NZZ Online
  83. ^ McHugh, David (21 decembrie 2011). „ECB lends banks $639 billion over 3 years”. The Sacramento Bee. http://www.sacbee.com/2011/12/21/4137177/ecb-lends-banks-639-billion-over.html#storylink=cpy. Accesat la 21 decembrie 2011. 
  84. ^ Ewing, Jack; Jolly, David (21 decembrie 2011). „Banks in the euro zone must raise more than 200 billion euros in the first three months of 2012”. New York Times. http://www.nytimes.com/2011/12/22/business/global/demand-for-ecb-loans-surpasses-expectations.html. Accesat la 21 decembrie 2011. 
  85. ^ Nicholas Watt (31 ianuarie 2012). „Lib Dems praise David Cameron for EU U-turn”. the Guardian. http://www.guardian.co.uk/politics/2012/jan/31/lib-dems-david-cameron-eu. 
  86. ^ The fiscal compact ready to be signed”. European Commission. 31 ianuarie 2012. http://european-council.europa.eu/home-page/highlights/the-fiscal-compact-ready-to-be-signed-(2)?lang=en. Accesat la 5 februarie 0201. 
  87. ^ Comisia Europeană (1 octombrie 2003). „The trans-European transport network: new guidelines and financial rules” (în engleză) (PDF). Portalul Europa. http://ec.europa.eu/ten/transport/revision/doc/revision_1692_memo_en.pdf. Accesat la 15 august 2007. 
  88. ^ Mirea, Silvia. „The trans-European transport network: new guidelines and financial rules” (în engleză). The Railway Journal. http://www.cfr.ro/jf/engleza/0304/ten-t.htm. Accesat la 15 august 2007. 
  89. ^ White Paper on Transport” (în engleză). Euractiv. 22 septembrie 2004. http://www.euractiv.com/en/transport/white-paper-transport/article-129628. Accesat la 15 august 2007. 
  90. ^ Transport – How Quickly will Polish Roads Improve After Accession” (în engleză). Urząd Komitetu Integracji Europejskiej. 29 mai 2003. http://www.ukie.gov.pl/WWW/en.nsf/0/574AB36381D2F551C1256E82004F9470?Open. Accesat la 15 august 2007. 
  91. ^ Barrot, Jacques. „Jacques Barrot Home Page, Commission vice president for transport” (în engleză). Portalul Europa. http://ec.europa.eu/commission_barroso/barrot/index_en.htm. Accesat la 21 iulie 2007. 
  92. ^ McKie, Robin (15 iulie 2007). „Sat-nav rival could crash and burn” (în engleză). Londra: Guardian. http://www.guardian.co.uk/science/2007/jul/15/spaceexploration.europeanunion. Accesat la 11a ugust 2007. 
  93. ^ European Commission. „The Erasmus programme celebrates its 20th anniversary”. Europa web portal. http://ec.europa.eu/education/news/erasmus20_en.html. Accesat la 21 iulie 2007. ; Jean-Sébastien, Lefebvre (22 ianuarie 2007). „Erasmus turns 20 – time to grow up?”. Café Babel. http://www.cafebabel.co.uk/article/19702/erasmus-turns-20-time-to-grow-up.html. Accesat la 10 august 2007. 
  94. ^ EACEA. „About the Education, Audiovisual and Culture Executive Agency”. Europa web portal. http://eacea.ec.europa.eu/index.htm. Accesat la 21 iulie 2007. ; European Commission. „Lifelong Learning Programme”. Europa web portal. http://ec.europa.eu/education/programmes/llp/national_en.html. Accesat la 21 ostemad July 2007. 
  95. ^ European Research Council. „What is the ERC?”. Europa web portal. http://erc.europa.eu/index.cfm?fuseaction=page.display&topicID=12. Accesat la 21 iulie 2007. 
  96. ^ European Commission. „Energy”. Europa web portal. http://ec.europa.eu/research/fp7/index_en.cfm?pg=energy. Accesat la 12 noiembrie 2007. 
  97. ^ Europa web portal”. Ec.europa.eu. http://ec.europa.eu/dgs/health_consumer/about_us/our_vision_en.htm. Accesat la 26 noiembrie 2010. 
  98. ^ Europa web portal”. Ec.europa.eu. http://ec.europa.eu/dgs/health_consumer/index_en.htm. Accesat la 26 noiembrie 2010. 
  99. ^ Europa web portal”. Ec.europa.eu. 18 noiembrie 2010. http://ec.europa.eu/health-eu/index_en.htm. Accesat la 26 noiembrie 2010. 
  100. ^ info about health care and EHIC”. Nhs.uk. 29 aprilie 2010. http://www.nhs.uk/nhsengland/Healthcareabroad/pages/Healthcareabroad.aspx. Accesat la 26 noiembrie 2010. 
  101. ^ Consilium.europa.eu
  102. ^ Eur-lex.europa.eu
  103. ^ NHSconfed.org
  104. ^ CIA. „The World Factbook - China. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/ch.html. Accesat la 16 septembrie 2011. 
  105. ^ CIA. „The World Factbook - India. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/in.html. Accesat la 16 septembrie 2011. 
  106. ^ CIA. „The World Factbook. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/us.html. Accesat la 16 septembrie 2011. 
  107. ^ CIA. „The World Factbook. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/id.html. Accesat la 16 septembrie 2011. 
  108. ^ CIA. „The World Factbook. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/br.html. Accesat la 16 septembrie 2011. 
  109. ^ criticată pentru politica față de moldoveni și de Ucraina, 21 iulie 2010, evz.ro, accesat la 20 iulie 2010
  110. ^ Europeans and Their Languages, 2012 Report” (PDF). http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_386_en.pdf. Accesat la 3 iunie 2013. 
  111. ^ European Commission (2012). „Europeans and their Languages”. Special Eurobarometer 386. europa.eu. pp. 54–59. http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_386_anx_en.pdf. Accesat la 16 decembrie 2012 
  112. ^ European Commission (2012). „Europeans and their Languages”. Special Eurobarometer 386. europa.eu. pp. 78–83. http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_386_anx_en.pdf. Accesat la 16 decembrie 2012 
  113. ^ Discrimination in the EU in 2012”, Special Eurobarometer, 393 (European Union: European Commission): p. 233, 2012, http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_393_en.pdf, accesat la 14 august 2013  The question asked was "Do you consider yourself to be...?" With a card showing: Catholic, Orthodox, Protestant, Other Christian, Jewish, Muslim, Sikh, Buddhist, Hindu, Atheist, and Non-believer/Agnostic. Space was given for Other (SPONTANEOUS) and DK. Jewish, Sikh, Buddhist, Hindu did not reach the 1% threshold.
  114. ^ a b c d Eurostat (2005), „Social values, Science and Technology”, Special Eurobarometer 225 (Europa, web portal): pp. 9, http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_225_report_en.pdf, accesat la 11 iunie 2009 
  115. ^ a b Consolidated version of the Treaty on European Union.
  116. ^ Castle, Stephen (21 martie 2007). „EU celebrates 50th birthday-with a row about religion”. The Independent (London). http://www.independent.co.uk/news/europe/eu-celebrates-its-50th-birthday--with-a-row-about-religion-440976.html. Accesat la 4 martie 2008. 
  117. ^ Muslim Population”. europa web portal. http://www.fra.europa.eu/fraWebsite/attachments/Manifestations_EN.pdf. Accesat la 1 noiembrie 2010. 
  118. ^ Jewish population figures may be unreliable. Sergio DellaPergola. „World Jewish Population (2002)”. American Jewish Year Book. The Jewish Agency for Israel. http://www.jafi.org.il/education/100/concepts/demography/demjpop.html. Accesat la 3 mai 2007. 
  119. ^ Ford, Peter (22 februarie 2005). „What place for God in Europe”. USA Today. http://www.usatoday.com/news/world/2005-02-21-god-europe_x.htm. Accesat la 24 iulie 2009. 
  120. ^ a b Bozoki, Andras. „Cultural Policy and Politics in the European Union” (PDF). IECOB, Institute for Central Eastern and Balkan Europe. http://137.204.115.130/activities/download/Bozoki/Cultural%20Policy%20and%20Politics%20in%20the%20European%20Union.pdf. Accesat la 13 iulie 2007. 
  121. ^ European Commission. „European Culture Month”. Europa web portal. Arhivat din original la 2 februarie 2008. http://web.archive.org/web/20080202062436/http://ec.europa.eu/culture/eac/ecocs/present_cap/retrospective_en.html. Accesat la 27 februarie 2008. 
  122. ^ European Commission (5 iulie 2007). „Media programme”. Europa web portal. http://ec.europa.eu/information_society/media/index_en.htm. Accesat la 13 iulie 2007. 
  123. ^ An Overture to the European Union Youth Orchestra”. The European Youth Orchestra. http://www.euyo.org.uk/about/history.htm. Accesat la 12 august 2007. 
  124. ^ European Commission. „European Capitals of Culture”. Europa web portal. http://ec.europa.eu/culture/our-programmes-and-actions/doc413_en.htm. Accesat la 1 noiembrie 2010. 
  125. ^ Fordyce, Tom (11 iulie 2007). „10 years since Bosman”. BBC News. http://news.bbc.co.uk/sport1/hi/football/4528732.stm. Accesat la 13 iulie 2007. 
  126. ^ Cases C-403/08 and C-429/08, Opinon of Advocate General Kokott, para 207
  127. ^ IOC, FIFA presidents welcomes new EU treaty, call it breakthrough to give sports more power”. International Herald Tribune. 19 octombrie 2007. http://www.iht.com/articles/ap/2007/10/19/sports/EU-SPT-OLY-EU-Treaty.php. Accesat la 21 octombrie 2007. 
  128. ^ Sports coaches from Israel travel to UK for training
  129. ^ Cartea Albă privind Sportul în Uniunea Europeană

Note

  1. ^ Vezi Art. 157 (ex Articolul 141) din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, on eur-lex.europa.eu
  2. ^ Vezi art 2(7) din Tratatul de la Amsterdam pe eur-lex.europa.eu
  3. ^ Directiva Consiliului 2000/43/EC din 29 iunie 2000 implementand tratamente egale pentru minoritati (OJ L 180, 19.7.2000, p. 22–26); Directiva Consiliului 2000/78/EC din 27 noiembrie 2000 (OJ L 303, 2.12.2000, p. 16–22).
  4. ^ De notat că aproape tot uraniul este importat,
    Energia nucleară este considerată sursă primară de energie în UE

Literatura

  • German A. de la Reza. Inventarea păcii. Istoria ideilor confederative de la Ducele de Sully la Simon Bolivar. Bucuresti 

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Uniunea Europeană

Vezi și[modificare | modificare sursă]