Președinte al Comisiei Europene

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Președinte al al Comisiei Europene
European Commission.svg
Emblema Comisiei
În funcție
Jean-Claude Juncker

din 1 noiembrie 2014

Comisia Europeană
Instituțiile Uniunii Europene
Reședință oficialăclădirea Berlaymont
Propus deConsiliul European
pe baza ultimelor alegeri europene
Numit deParlamentul European
Durata mandatului5 ani,
cel mult două mandate
Deținătorul inauguralWalter Hallstein
Înființare1 ianuarie 1958
AdjunctPrim Vice-Președinte al Comisiei Europene
Salariu306.655 € anual[1]
Websiteec.europa.eu

Președintele Comisiei Europene este șeful Comisiei Europene, care reprezintă puterea executivă a Uniunii Europene. Președintele Comisiei conduce un cabinet de comisari, răspunzător în mod colectiv față de Parlamentul European, care este ales direct de către cetățenii UE. Președintele este împuternicit să aloce portofoliile, să remanieze sau să demită comisarii dacă este necesar.

Președintele Comisiei reprezintă Uniunea Europeană în străinătate, împreună cu Președintele Consiliului European și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate.

Postul a fost înființat în 1958. Fiecare nou președinte este numit de Consiliul European și ales în mod oficial de Parlamentul European, pentru un mandat de cinci ani. Actualul președinte este Jean-Claude Juncker, care a preluat funcția la 1 noiembrie 2014. Este membru al Partidului Popular European (PPE) și este fostul prim-ministru al Luxemburgului. Juncker este al 12-lea președinte, iar primul său vicepreședinte este Frans Timmermans.

Istoric[modificare | modificare sursă]

În 1957, Comisia Comunității economice europene a fost înființată prin Tratatul de la Roma pe modelul Înaltei Autorități a Comunității europene a carbonului și oțelului. Primul președinte al Comisiei a fost Walter Hallstein, care a început consolidarea legislației europene, care a început să aibă impact asupra legislației naționale. Inițial, guvernele naționale au dat puțină atenție administrației europene. Cu ajutorul Curții Europene de Justiție, Comisia a început să fie luată în serios.[2]

Walter Hallstein, primul președinte al Comisiei europene

În 1965, Hallstein a prezentat propunerile sale pentru politica agricolă comună, care ar oferi Comunității resurse financiare proprii, acordând mai multă putere Comisiei și Parlamentului și eliminând puterea de veto asupra agriculturii în Consiliu. Aceste propuneri au condus la o reacție imediată din partea Franței.[3] Hallstein știa că propunerile vor fi controversate și și-a luat personal sarcina de a le redacta neutralizând comisarul european pentru agricultură. Totuși, el a obținut sprijinul Parlamentului prin propunerile sale de a-și spori puterile și, de asemenea, și-a prezentat politica Parlamentului cu o săptămână înainte de a o prezenta Consiliului. El urmărea să demonstreze cum credea că ar trebui să fie condusă Comunitatea, în speranța de a genera un val de pro-europeanism suficient de mare pentru a depăși obiecțiile statelor membre. În ciuda succeselor trecute, Hallstein era prea încrezător în propunerile sale.[4]

1967–85[modificare | modificare sursă]

Munca lui Hallstein a lăsat poziția Comisiei ca o putere substanțială. Președinții au fost implicați în proiectele politice majore din anii 1970, cum ar fi Uniunea Monetară Europeană.[5] În 1970, președintele Jean Rey a asigurat resursele financiare proprii ale Comunității,[6] iar în 1977 președintele Roy Jenkins a devenit primul președinte al Comisiei care a participat la un summit G7 în numele Comunității.[7]

Cu toate acestea, din cauza unor probleme cum ar fi criza petrolului din 1973 și criza energetică din 1979, dificultățile economice au redus prioritatea integrării europene, timp în care numai președintele a încercat să mențină ideea în viață. Statele membre au creat Consiliul European pentru a discuta problemele de actualitate, dar Consiliul nu a reușit să urmărească proiectele majore, cum ar fi politica agricolă comună.[8] Comunitatea a intrat într-o perioadă de "euroscleroză", din cauza dificultăților economice și a dezacordurilor privind bugetul comunitar, iar în timpul Comisiei Thorn, președintele nu și-a putut exercita influența într-o măsură semnificativă.[9]

Prezidențialism. Comisia Delors[modificare | modificare sursă]

Jacques Delors (stânga) a adus un suflu nou în președinția Comisiei Europene după o perioadă de "euroscleroză" în timpul predecesorului său, Gaston Thorn (dreapta)

Comisia a început să se recupereze în cadrul Comisiei președintelui Jacques Delors. El este considerat cel mai de succes președinte, fiind creditat că a dat comunității un sentiment de direcție și dinamism.[10] Internațional Herald Tribune a comentat munca lui Delors la sfârșitul celui de-al doilea mandat din 1992: "Dl. Delors a salvat Comunitatea Europeană de criză. A venit atunci când europesimismul era cel mai puternic. Deși era un necunoscut(în afara Franței) ministru de finanțe și fost deputat european, el a adus o nouă viață și speranță în Comunitatea Europeană și în Comisia descurajată de la Bruxelles. În primul său mandat, din 1985 până în 1988, a adunat Europa în jurul ideii de pieță unică și, atunci când a obținut al doilea mandat a început să îndemne europenii spre obiectivele mult mai ambițioase ale uniunii economice, monetare și politice".[11]

Dar Delors nu numai că a revigorat Comunitatea, el a dat un semnal pentru schimbarea funcției de președinte. Înainte de a ajunge la putere, președintele Comisiei reprezenta o poziție de "primul între egali"; când a părăsit funcția, el era liderul necontestat al comunității. Mandatul său a produs o președinție puternică și o comisie puternică, pe măsură ce președintele a devenit mai important. În urma tratatelor, această schimbare a fost cimentată, președintele fiind controlat în ceea ce privește alocarea portofoliilor și posibilitatea de a forța demisia comisarilor. Când președintele Romano Prodi a preluat mandatul cu noile puteri ale Tratatului de la Amsterdam, el a fost numit de către presă drept primul prim-ministru al Europei.[12][13] Activitatea președintelui Delors a mărit puterile Parlamentului, care la rândul lui l-a sprijinit. Comisiile ulterioare nu au beneficiat de același sprijin, iar în 1999, Parlamentul European și-a folosit puterile pentru a forța Comisia Santer să demisioneze.[14]

Controlul parlamentar[modificare | modificare sursă]

Președintele Prodi a fost numit de presă "primul prim-ministru al Europei" datorită noilor sale puteri

Din punct de vedere istoric, Consiliul numea președintele Comisiei și întregul organism, în unanimitate, fără intervenția Parlamentului. Prin Tratatul privind Uniunea Europeană din 1993, Parlamentul European a devenit un organism ales direct de către cetățenii Uniunii Europene,[15] și a câștigat dreptul de a fi "consultat" cu privire la numirea președintelui și la dreptul de veto asupra întregii Comisii. Parlamentul a decis să interpreteze dreptul său de consultare ca pe o putere de veto a președintelui, pe care Consiliul a acceptat-o ​​fără echivoc.[16] Tratatul de la Nisa a schimbat votul Consiliului de la alegerea unanimă la un vot care necesită doar o majoritate. Aceasta a însemnat că ponderea Parlamentului în acest proces a crescut, rezultând un sistem cvasi-parlamentar în care un grup ar putea forma "guvernul". Acest lucru a devenit evident atunci când, în 2004, au fost nominalizați câțiva candidați, iar voturile de centru-dreapta au câștigat în fața grupurilor de stânga din Franța și Germania.[17] José Manuel Barroso, ales în acel an președinte al Comisiei, a fost apoi obligat să se abțină de la alegerea comisarilor, din cauza amenințării Parlamentului că nu va aproba componența Comisiei sale.[18]

Numire[modificare | modificare sursă]

Preșdintele Barroso, de la Partidul Popular European (PPE), cel mai mare partid după alegerile din 2004 și 2009

Articolul 17 din Tratatul privind Uniunea Europeană, modificat prin Tratatul de la Lisabona, stabilește procedura de numire a președintelui și a echipei sale. Consiliul European votează cu majoritate calificată pentru un candidat la funcția de președinte, ținând cont de ultimele alegeri europene. Această propunere este apoi prezentată Parlamentului, care trebuie să aprobe sau să respingă numirea.

Dacă o majoritate absolută a deputaților europeni îl susțin pe candidat, el/ea este ales. Apoi, președintele, împreună cu Consiliul, înaintează echipa sa Parlamentului pentru a fi examinată. În mod normal, Parlamentul insistă ca fiecare dintre aceștia să se prezinte în fața comisiei parlamentare, care corespunde potențialului lor portofoliu, pentru o audiere publică. Parlamentul votează apoi Comisia în ansamblu; dacă este aprobată, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, numește președintele și echipa sa în funcție.[19]

Criterii[modificare | modificare sursă]

Numărul de președinți pe stat membru
 Luxemburg
3
 Franța
2
 Italia
2
 Belgia
1
 Germania
1
 Țările de Jos
1
 Portugalia
1
 Regatul Unit
1

Candidatul ales de Consiliu a fost deseori un politician important la nivel național, dar aceasta nu este un criteriu oficial. Alegerea președintelui trebuie să țină seama de rezultatul ultimelor alegeri parlamentare (adică candidatul susținut în special de partidul politic european victorios sau, cel puțin, de cineva din acea familie politică). Această prevedere nu a fost în vigoare în momentul nominalizării în 2004, dar Partidul Popular European (PPE) de centru-dreapta, care a câștigat alegerile, a exercitat presiuni pentru un candidat din propriile sale rânduri. În final, a fost ales candidatul PPE, José Manuel Barroso.[20]

Alte criterii considerate a influența alegerea Consiliului includ: partea Europei de unde provine candidatul, influența politică a candidatului, limba, competența în limba franceză considerată necesară de către Franța și gradul de integrare, dacă statul lor este membru al zonei euro și al Acordului Schengen.[21][22][23]

Există o presupunere conform căreia un președinte dintr-un stat mare este urmat de un președinte dintr-un stat mic, iar unul din stânga politică va fi urmat de unul din dreapta politică: Roy Jenkins (britanic socialist) a fost urmat de Gaston Thorn (liberal luxemburghez), Jacques Delors (socialist francez), Jacques Santer (creștin-democrat luxemburghez), Romano Prodi (creștin democrat de stânga italian) și Jose Barroso (creștin-democrat portughez). Cu toate acestea, în ciuda acestor presupuneri, acești președinți au fost de obicei aleși în timpul luptelor politice și al alianțelor. Delors a fost ales în urma unui dezacord franco-britanic față de Claude Cheysson, Santer fiind un compromis după ce Marea Britanie l-a acuzat pe Jean-Luc Dehaene, iar Prodi a fost susținut de o coaliție a 13 state împotriva preferinței franco-germane pentru Guy Verhofstadt.[24]

Alegeri[modificare | modificare sursă]

În februarie 2008, președintele Barroso a recunoscut că, în ciuda faptului că președintele avea în mod teoretic tot atât de multă legitimitate ca șefii de guverne, în practică nu era cazul. Prezența scăzută a alegătorilor creează o problemă pentru legitimitatea președintelui, iar analiștii susțin că dacă cetățenii ar vota pentru o listă de candidați pentru postul de președinte, prezența la vot se va dovedi mult mai mare decât în anii precedenți.[25]

În conformitate cu Tratatul de la Lisabona, Consiliul European trebuie să țină seama de rezultatele ultimelor alegeri europene și, în plus, Parlamentul alege, mai degrabă decât să aprobe pur și simplu, candidatul propus de Consiliu.[26] Acest lucru a fost parțial pus în practică în 2004 când Consiliul European a selectat un candidat din partea partidului politic care a obținut o pluralitate de voturi în alegerile din acel an.

Au existat planuri de consolidare a partidelor politice europene[27] pentru ca acestea să-și propună candidați pentru viitoarele alegeri.[28][29] Partidul Liberal Democrat și Reformator a indicat, la congresul său din octombrie 2007, intenția de a transmite un candidat în cadrul unei campanii comune, dar nu a reușit să facă acest lucru. Partidul Popular European l-a selectat pe Barroso drept candidat și, ca cel mai mare partid, candidatura lui Barroso a fost reînnoită.

Spitzenkandidat[modificare | modificare sursă]

Pentru prima dată, înainte de alegerile din 2014 au fost nominalizați candidații prezidențiali. Acest lucru le-a permis să prezinte programe electorale și campanie pentru această poziție (autobuzul de campanie al lui Jean-Claude Juncker).

Procesul Spitzenkandidat (cuvântul german pentru "Candidat cap de listă") este metoda prin care fiecare grup politic major din Parlament desemnează câte un candidat pentru postul de președintele al Comisiei Europene înainte de alegerile europene. Deși procedura Spitzenkandidat nu este menționată în Tratatul UE, ea s-a bazat pe un acord între liderii UE din Consiliul European, Parlamentul European și partidele politice europene privind interpretarea textului tratatelor. Procedura Spitzenkandidat conferă președinția Comisiei candidatului cap de listă din partidul politic european care a câștigat cele mai multe locuri în Parlamentul European. Acest sistem a fost utilizat pentru prima dată în 2014, pentru alegerea actualului președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker.

Eurodeputatul spaniol Esteban González Pons (Partidul Popular European) a spus "UE trebuie să fie mai democratică, mai transparentă sau nu va mai fi deloc. Faptul că cetățenii cunosc candidații la președinția Comisiei Europene înainte de alegeri este un pas important în direcția corectă".

Critici[modificare | modificare sursă]

Partidul președintelui francez, Emmanuel Macron a anunțat că nu va sprijini nici un grup politic din cadrul Parlamentului European care sprijină procedura Spitzenkandidat.[30]

Mai mulți comentatori au susținut că sistemul este nedemocratic și trebuie înlocuit cu un sistem mai direct.[31] Câteva sugestii în legătură cu aceasta au fost alegerea președintelui printr-o listă transnațională, cu alegeri directe[32] și cu alegeri primare.[33] Propunerile parlamentare de a se adopta unele dintre acestea înainte de alegerile din 2019 au fost respinse în Consiliu.[34]

Lista președinților[modificare | modificare sursă]

După Tratatul de fuziune[modificare | modificare sursă]

Comisia Comunităților Europene (1967–2009)[modificare | modificare sursă]

Comunitatea Economică Europeană a fost instituită prin Tratatul de la Roma, în prezent cunoscut sub numele de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene; un tratat fondator al uniunii, care explică faptul că numărarea președinților începe cu primul președinte al Comisiei Comunității Economice Europene. Uniunea Europeană este, de asemenea, succesorul legal al Comunității Economice Europene sau al Comunității Europene așa cum a fost numit între 1993 și 2009. Înființarea Uniunii Europene în 1993, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht (în mod oficial Tratatul privind Uniunea Europeană Uniunea) nu a afectat numele poziției.

Partide

      Partidul Popular European       ALDE/ELDR       Partidul Socialiștilor Europeni       Progresivi democrați europeni

Portret Nume
(Naștere–Deces)
Țară Mandat
electoral
Term of Office Partid politic
2 Jean Rey World Economic Forum 1975.jpg Jean Rey
(1902–1983)
 Belgia 30 iunie 1967 1 iulie 1970 Grupul Liberalilor și Aliaților
(PRL)
Comisia Rey

Federalist convins, el s-a angajat să consolideze instituțiile comunitare. A câștigat puteri sporite pentru Parlamentul European și a susținut alegerea Parlamentului prin vot universal. În timpul președinției sale, a supravegheat finalizarea uniunii vamale. De asemenea, el a jucat un rol important la summitul de la Haga din 1969, când liderii europeni au decis să lanseze integrarea europeană cu două noi inițiative: pe de o parte, Uniunea Economică și Monetară a Uniunii Europene (UEM), iar pe de altă parte, Cooperarea Politică Europeană (EPC).

3 Franco Maria Malfatti crop.jpg Franco Maria Malfatti
(1927–1991)
 Italia 1 iulie 1970 1 martie 1972 Grupul creștin-democrat
(DC)
Comisia Malfatti
Comisia Malfatti a început odată cu relansarea procesului de integrare: adoptarea de către CE a unui cadru financiar și concurența pieței unice. A fost, de asemenea, începutul cooperării politice, al cooperării monetare și al extinderii, în urma discuțiilor deschise cu Danemarca, Irlanda, Norvegia și Regatul Unit. El a demisionat din acest post în 1972 pentru a candida în Italia.
4 Sicco Mansholt 1974 (1).jpg Sicco Mansholt
(1908–1995)
 Țările de Jos 1 martie 1972 5 ianuarie 1973 Grupul Socialist
(PvdA)
Comisia Mansholt
Mansholt a devenit președinte al Comisiei Europene la 22 martie 1972 și a continuat în această funcție până la 5 ianuarie 1973. În acel moment a fost puternic sub influența Clubului de la Roma.
5 François-Xavier Ortoli (1973) (cropped).jpg François-Xavier Ortoli
(1925–2007)
 Franța 5 ianuarie 1973 5 ianuarie 1977 Progresivi democrați europeni
(UDR)
Comisia Ortoli
Comisia Ortoli s-a confruntat cu criza petrolului din 1973 și creșterea prețurilor la aurul negru. Ortoli, primul și ultimul președinte gaullist al Comisiei, a fost unul dintre principalii arhitecți ai înființării Sistemului Monetar European (IMM) și a Unității Monetare Europene (ECU).
6 Roy Jenkins 1977b.jpg Roy Jenkins
(1920–2003)
 United Kingdom 1979 5 ianuarie 1977 19 ianuarie 1981 Partidul Socialiștilor Europeni
(Partidul Laburist)
Comisia Jenkins
Principala realizare a Comisiei Jenkins a fost dezvoltarea Uniunii Economice și Monetare a Uniunii Europene din 1977, care a început în 1979 ca Sistemul Monetar European, un precursor al monedei unice sau al euro. Președintele Jenkins a fost primul președinte care a participat la un summit G8 în numele Comunității. Jenkins a rămas la Bruxelles până în 1981, contemplând schimbările politice din Marea Britanie. În timpul Comisiei sale, au avut loc primele alegeri parlamentare europene în 1979.
7 Thorn Van Agt 1980 cropped.jpg Gaston Thorn
(1928–2007)
 Luxembourg 19 ianuarie 1981 6 ianuarie 1985 Partidul ELDR
(DP)
Comisia Thorn
În 1980 Thorn a fost ales ca președinte al Comisiei Comunităților Europene (denumită în prezent Uniunea Europeană), ca succesor al lui Roy Jenkins. A preluat funcția la 12 ianuarie 1981. A fost privit ca fiind foarte apropiat de președintele Franței, Valéry Giscard d'Estaing, și în general ca apărător al intereselor franceze în politica europeană. Deși Thorn nu a fost considerat ca un președinte puternic al Comisiei, în timpul mandatului său, Comisia a continuat să-și extindă puterea, atât în detrimentul guvernelor naționale ale membrilor CE, cât și al Parlamentului European, cu care Comisia s-a angajat într-o constantă lupta pentru putere.
8 Bundesarchiv B 145 Bild-F078267-0023, Bonn, Ministerpräsidenten mit EU-Kommissar Delors-CROPPED.jpg Jacques Delors
(n. 1925)
 Franța 1984
1989
6 January 1985 24 January 1995 Partidul Socialiștilor Europeni
(PS)
Comisia Delors
În cursul președinției sale, Delors a supravegheat reformele bugetare importante și a pus bazele pentru introducerea unei piețe unice în cadrul Comunității Europene, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993. În toamna anului 1988, Delors s-a adresat Trade Union Congress, promițând că CE va fi o forță care să impună guvernelor introducerea unei legislații pro-forței de muncă. De asemenea, lungul său mandat a inclus semnarea Acordului Schengen (1985), extinderea Comunității Europene (Spania și Portugalia s-au alăturat în 1986), adoptarea Actului Unic European (1986), reforma politicii agricole comune (asociată cu crearea Programului european de ajutor pentru cei mai săraci și semnarea Tratatului de la Maastricht (1992), care a marcat tranziția CE la Uniunea Europeană (1993). Ca o încercare de a întări executivul european, Jacques Delors a reprezentat Comunitatea Europeană la principalele summit-uri internaționale (întâlnirile G7 și OCDE, etc). De asemenea, Delors a inspirat Cartea albă.
9 Jacques Santer.jpg Jacques Santer
(n. 1937)
 Luxembourg 1994 24 ianuarie 1995 15 martie 1999[35] Partidul Popular European
(CSV)
Comisia Santer
Santer a devenit al 9-lea președinte al Comisiei Europene în 1995 ca un compromis între Regatul Unit și o alianță franco-germană, după ce premierul britanic John Major a foslosit freptul de veto împotriva candidatul franco-german Jean-Luc Dehaene. Acuzațiile de corupție referitoare la comisarii europeni individuali au condus la o anchetă privind deficiențele administrative (incompetență și malpraxis) de către un grup independent de experți. Comisia Santer a demisionat după scandalul corupției.
Immanuel Marín die 23 Novembris 2009.jpg Manuel Marín
(1949–2017)
 Spania 15 martie 1999 17 septembrie 1999 Partidul Socialiștilor Europeni
(PSOE)
Comisia Santer (interim)
Președinte interimar după scandalul de corupție al Comisiei Santer.
10 Romano Prodi in Nova Gorica (2c).jpg Romano Prodi
(n. 1939)
 Italia 1999 17 septembrie 1999 22 noiembrie 2004 Partidul ELDR
(Democrații)
Comisia Prodi
Prodi, un puternic susținător al Integrării europene, a devenit președinte al Comisiei Europene datorită sprijinului atât al Partidului Popular European cât și al Partidului Socialiștilor Europeni din Parlamentul European. În timpul președinției lui Prodi, în 2002, unsprezece state membre ale UE și-au abandonat monedele naționale și au adoptat euro ca monedă unică. În timpul mandatului lui Prodi, Comisia a cunoscut o creștere a puterii a puterii și a influenței după Tratatul de la Amsterdam. În 2004, UE a fost extinsă pentru a admite mai multe națiuni membre, cele mai multe părți ale fostului bloc sovietic. De asemenea, în timpul Comisie Prodi s-a semnat și s-a aplicat Tratatul de la Nisa, și s-a semnat Constituția europeană.
11 Barroso EPP Summit October 2010.jpg José Manuel Barroso
(n. 1956)
 Portugalia 2009 22 noiembrie 2004 1 noiembrie 2014 Partidul Popular European
(PSD)
Comisia Barroso
În timpul primei sale președinții, pe agenda Comisiei s-au aflat următoarele priorități: Turcia care solicită aderarea la UE, reforma instituțiilor (Tratatul de la Lisabona), directiva Bolkestein, care vizează crearea unei piețe unice a serviciilor în cadrul UE, Strategia de la Lisabona, Sistemul de navigație Galileo, negocierile Agendei de dezvoltare de la Doha, Institutul European de Inovare și Tehnologie și un pachet UE privind schimbările climatice.

Comisia Europeană (2009–prezent)[modificare | modificare sursă]

La intrarea sa în vigoare în 2009, Tratatul de la Lisabona a redenumit Comisia Comunităților Europene în Comisia Europeană, reflectând numele de facto, precum și faptul că pilonii Comunităților Europene au fost desființați împreună cu restul sistemului pilon.

Partide

       Partidul Popular European

Portret Nume
(Naștere–Deces)
Țară Mandate Term of Office Partid politic
Barroso EPP Summit October 2010.jpg José Manuel Barroso
(n. 1956)
 Portugalia 2004
2009
22 noiembrie 2004 1 noiembrie 2014 Partidul Popular European
(PSD)
Comisia Barroso
În 2012 Barroso a cerut UE să se transforme într-o "federație a statelor-națiune". Adresându-se Parlamentului UE la Strasbourg, Barroso a afirmat că a crezut că Grecia va putea rămâne în zona euro dacă ar respecta angajamentele sale. Barroso a stabilit, de asemenea, planuri pentru un singur mecanism de supraveghere pentru toate băncile din zona euro.
12 Ioannes Claudius Juncker die 7 Martis 2014.jpg Jean-Claude Juncker
(n. 1954)
 Luxemburg 2014 1 noiembrie 2014 În funcție Partidul Popular European
(CSV)
Comisia Juncker
Criza refugiaților în Europa. Alegerile din Grecia, Polonia, Austria, Republica Cehă, Ungaria și Italia au ca rezultat un sprijin sporit pentru partidele naționaliste/populiste. Regatul Unit votează să părăsească Uniunea Europeană.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ „European Commission salaries” (PDF). European Voice. Politico (Supplement: The Companion to the European Commission): 56. . Accesat în . 
  2. ^ Eppink 2007, pp. 221–2.
  3. ^ „The 'empty chair' policy”. CVCE. Accesat în . 
  4. ^ Ludlow, N (). „De-commissioning the Empty Chair Crisis : the Community institutions and the crisis of 1965–6” (PDF). London School of Economics. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  5. ^ Eppink 2007, p. 222.
  6. ^ „The Rey Commission”. Europa (web portal). Accesat în . 
  7. ^ „EU and the G8”. European Commission. Arhivat din original la . Accesat în . 
  8. ^ Eppink 2007, pp. 222–3.
  9. ^ Eppink 2007, p. 24.
  10. ^ „The new Commission – some initial thoughts”. Burson-Marsteller. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  11. ^ Merritt, Giles (). „A Bit More Delors Could Revamp the Commission”. International Herald Tribune. Arhivat din original la . Accesat în . 
  12. ^ James, Barry (). „Prodi to Have Wide, New Powers as Head of the European Commission”. International Herald Tribune. Arhivat din original la . Accesat în . 
  13. ^ Rossant, John (). „Commentary: Romano Prodi: Europe's First Prime Minister? (int'l edition)”. Business Week. Accesat în . 
  14. ^ Eppink 2007, p. 228.
  15. ^ „European Parliament”. European NAvigator. Accesat în . 
  16. ^ Hix 2008, pp. 37–8.
  17. ^ Hix 2008, p. 38.
  18. ^ Hix 2008, p. 39.
  19. ^ Article 17 of the Treaty on European Union (Lisbon amended), (PDF) Eur-Lex
  20. ^ „Barroso Appointed EU Commission President”. Deutsche Welle. . Accesat în . 
  21. ^ Fuller, Thimas (). „Portuguese premier wants to unite bloc : Barroso nominated to head EU executive”. International Herald Tribune. Arhivat din original la . Accesat în . 
  22. ^ Stuart, Paul (). „Portugal's Prime Minister Barroso nominated as European Commission president”. World Socialist Web Site. Arhivat din original la . Accesat în . 
  23. ^ „José Manuel Durão Barroso: The New Commission President”. Grayling. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  24. ^ Hix 2008, p. 156.
  25. ^ Mahony, Honor (). „Barroso admits legitimacy problem for commission president post”. EU Observer. Accesat în . 
  26. ^ Hughes, Kirsty. „Nearing Compromise as Convention goes into Final Week?” (PDF). EPIN. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  27. ^ Mahony, Honor (). „European politics to get more political”. EU Observer. Accesat în . 
  28. ^ Palmer, John (). „Size shouldn't matter”. The Guardian. UK. Accesat în . 
  29. ^ „Leadership of the EU”. Federal Union. Arhivat din original la . Accesat în . 
  30. ^ „Partidul președintelui Emmanuel Macron respinge procedura Spitzenkandidat prin care este ales președintele Comisiei Europene: Este o anomalie democratică”, Www.caleaeuropeana.ro, accesat în  
  31. ^ Time for the Spitzenkandidat to die, Politico 11 July 2017
  32. ^ Why and How the Spitzenkandidaten Procedure Should be Further Developed, EUvisions 09 June 2016
  33. ^ Why Europe needs US-style primaries, Politico 20 December 2017
  34. ^ http://www.sven-giegold.de/wp-content/uploads/2016/04/COM-President-non-paper.pdf
  35. ^ Santer resigned before his mandate expired. His commission served in caretaker capacity under Marín till September. Replaced by Prodi, who completed Santer's mandate to 22 January 2000, when they were reappointed on their own mandate.

Legături externe[modificare | modificare sursă]