Sezonul de Formula 1 din 1950

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sezonul de Formula 1 din 1950
Durată
13 mai - 3 septembrie
Nr. curse
7
Nr. piloți
81
Nr. echipe
30
Campionul la Piloți
Italia Giuseppe Farina (Primul titlu)

Sezonul de Formula 1 din 1950 a fost cel de-al patrulea sezon al curselor auto de Formula 1 FIA, și a inclus ediția inaugurală a Campionatului Mondial al Piloților.[1] Sezonul a fost disputat pe parcursul a șapte curse, începând cu Marele Premiu al Marii Britanii pe 13 mai și terminându-se cu Marele Premiu al Italiei pe 3 septembrie. Șase curse au avut loc în Europa, iar Indianapolis 500, care s-a desfășurat conform regulamentelor Campionatului Național AAA⁠(en)[traduceți], a avut loc în Statele Unite ale Americii. În cadrul acestui sezon s-au organizat multe alte curse de Formula 1, curse ce nu au contat în clasamentul Campionatului Mondial.

Italianul Giuseppe Farina conducând pentru Alfa Romeo, a câștigat campionatul, fiind urmat în clasament de coechipierii săi, Juan Manuel Fangio și Luigi Fagioli.[1]

Rezumatul sezonului[modificare | modificare sursă]

Regulamentul primului Campionat Mondial prevedea utilizarea motoarelor supraalimentate cu capacitate de 1,5 litri sau a motoarelor normal aspirate de 4,5 litri. Având la dispoziție un motor supraalimentat (158) dezvoltat după un proiect existent dinainte de Al Doilea Război Mondial, Alfa Romeo a dominat sezonul, câștigând toate cele 6 Mari Premii disputate în Europa. Cei doi piloți ai echipei s-au duelat întregul sezon, dar Giuseppe Farina s-a impus în final, în fața lui Juan Manuel Fangio, datorită locului 4 obținut în Marele Premiu al Belgiei. Deși se disputa după alte regulamente, cursa Indianapolis 500 a făcut parte din calendarul competițional al Campionatului Mondial până în 1960. Problema care s-a pus a fost aceea că foarte puțini piloți europeni participau în Statele Unite ale Americii și de asemenea, puțini piloți americani se prezentau la cursele europene.

Primii 5 piloți la finalul fiecărei curse au primit puncte (8, 6, 4, 3, 2). Câte un punct a fost acordat pentru cel mai rapid tur de pistă. În clasamentul Campionatului Mondial s-au reținut doar cele mai bune 4 clasări ale fiecărui pilot. Pentru piloții care și-au împărțit participarea într-o cursă, punctele s-au împărțit și ele, dar în mod egal, indiferent de câte tururi a condus fiecare.

Cursa 1: Marea Britanie[modificare | modificare sursă]

Echipa Alfa Romeo a dominat Marele Premiu al Marii Britanii pe circuitul rapid Silverstone din Anglia, calificându-se pe rândul din față al grilei cu patru mașini. Cu prezența Regelui George al VI-lea printre spectatori, Giuseppe Farina a câștigat cursa, plecând din pole position, stabilind și cel mai rapid tur al cursei. Podiumul a fost completat de colegii săi, Luigi Fagioli și Reg Parnell, în timp ce pilotul Alfa rămas, Juan Manuel Fangio, a fost forțat să se retragă după ce a avut probleme cu motorul său. Ultimii marcatori de puncte au fost Yves Giraud-Cabantous și Louis Rosier, ambii de la Talbot-Lago.[2]

Cursa 2: Principatul Monaco[modificare | modificare sursă]

Scuderia Ferrari și-a făcut debutul în Campionatul Mondial pe străzile din Monaco. Piloții lor principali, Luigi Villoresi și Alberto Ascari, au trebuit totuși să se mulțumească cu al treilea rând al grilei, în timp ce Alfa Romeo-urile lui Fangio și Farina au plecat din nou din primul rând, alături de un Maserati privat al lui José Froilán González. Polesitter-ul Fangio a obținut o victorie confortabilă, stabilind cel mai rapid tur al cursei, cu un tur întreg în fața lui Ascari, iar Louis Chiron de la echipa de uzină Maserati s-a clasat pe locul trei, cu un tur mai în urmă. Un accident din primul tur cauzat de pista umedă i-a eliminat pe nouă dintre cei nouăsprezece concurenți, inclusiv pe Farina și Fagioli, în timp ce González, care suferise daune, s-a retras în turul următor. Villoresi, deși întârziat de accident, își făcuse drum prin teren până pe locul doi, dar a fost nevoit să se retragă din cauza unei probleme cu osiile. Victoria lui Fangio l-a adus la egalitate cu Farina în clasamentul la puncte.[3]

Cursa 3: Indianapolis 500[modificare | modificare sursă]

Indianapolis 500, a treia rundă a Campionatului Mondial inaugural al Piloților, desfășurată pe Indianapolis Motor Speedway din Indianapolis, Indiana, în Statele Unite, a fost câștigată de Kurtis Kraft-Offenhauser prin Johnnie Parsons, în fața lui Bill Holland și Mauri Rose. Cursa a fost oprită după 138 din cele 200 de tururi programate din cauza ploii.[4]

Cursa 4: Elveția[modificare | modificare sursă]

Dominația Alfa Romeo a continuat când Campionatul Mondial s-a întors în Europa pentru Marele Premiu al Elveției pe circuitul mărginit de copaci, Bremgarten, din afara Bernei. Fangio, Farina și Fagioli s-au calificat pe primul rând al grilei pentru Alfa, în timp ce Ferrari-urile lui Villoresi și Ascari au plecat din al doilea rând. Fangio a fost liderul inițial, plecând din pole position, dar Farina l-a depășit în turul șapte. Ascari și Villoresi au reușit amândoi să se lupte cu a treia Alfa a lui Fagioli în fazele incipiente, însă amândoi s-au retras în primele zece tururi. Farina a luat victoria și cel mai rapid tur, terminând cu puțin înaintea lui Fagioli, în timp ce Rosier, pe locul trei din cauza retragerii lui Fangio, a urcat pe primul podium pentru Talbot-Lago. A doua victorie a sezonului a lui Farina l-a plasat cu șase puncte în fața constantului Fagioli, în timp ce Fangio a fost încă la trei puncte în urmă, având doar puncte într-o cursă (la Monaco, unde a câștigat).[5]

Cursa 5: Belgia[modificare | modificare sursă]

Alfa Romeo s-a calificat din nou cu toate mașinile în primul rând al grilei, pentru a treia oară în sezon, la Marele Premiu al Belgiei pe circuitul rapid de 14 km, Circuitul Spa-Francorchamps, în timp ce Villoresi de la Ferrari a împărțit al doilea rând cu Raymond Sommer într-un Talbot-Lago privat. Alfa-urile au fost din nou de neatins la începutul cursei, dar când s-au oprit pentru combustibil, Sommer a apărut ca un lider improbabil al cursei. Cu toate acestea, conducerea lui a fost de scurtă durată și a fost forțat să se retragă când i-a explodat motorul. Fangio a luat în cele din urmă victoria, în fața lui Fagioli, care a terminat din nou pe locul doi. Rosier a urcat din nou pe podium cu Talbot-Lago. El a reușit să-l depășească pe polesitter-ul Farina, când italianul a constatat probleme cu transmisia spre finalul cursei. Totuși, nu a fost deloc rău pentru Farina, deoarece a câștigat punctul pentru cel mai rapid tur. Fagioli și Fangio au redus diferența față de Farina în clasamentul la puncte - Fagioli s-a apropiat la doar patru puncte, în timp ce Fangio a fost cu un punct în urma acestuia.[6]

Cursa 6: Franța[modificare | modificare sursă]

La Reims, Alfa Romeo a fost în mare parte necontestată la Marele Premiu al Franței pe circuitul de mare viteză Reims-Gueux din cauza retragerii Ferrari-urilor lui Ascari și Villoresi. Fangio a luat pole-ul pentru a treia oară în șase curse. Puterea Alfa s-a potrivit acestui circuit de drum public - format în întregime din drepte lungi, iar Farina, plecând de pe locul 2, a condus primul sfert de cursă înainte ca problemele de combustibil să-l pună în spatele terenului. A ajuns înapoi pe locul trei înainte de a fi forțat să se retragă (în cele din urmă a fost clasat pe locul șapte). Fangio a realizat cel mai rapid tur în drum spre a doua victorie consecutivă. Fagioli a terminat pe locul al doilea pentru a patra oară din cinci starturi, în timp ce Peter Whitehead, cu un Ferrari privat, a urcat pe podium în primul său start al sezonului. Fangio a preluat conducerea campionatului ca urmare a victoriei sale. Fagioli a rămas pe locul doi, în timp ce Farina a coborât pe locul trei, la patru puncte în spatele coechipierului său argentinian.[7]

Cursa 7: Italia[modificare | modificare sursă]

Ultima rundă de campionat a sezonului a fost Marele Premiu al Italiei de pe Circuitul Monza de lângă Milano, iar toți cei trei piloții titulari Alfa Romeo s-au disputat pentru titlu. Dacă Fangio termina pe primul sau pe al doilea loc, câștiga titlul, indiferent unde terminau colegii săi. Dacă Farina nu reușește să marcheze cel puțin cinci puncte, nu putea lua titlul. Singura șansă a lui Fagioli de a deveni campion mondial era câștigarea cursei și stabilirea cel mai rapid tur; chiar și atunci, ar avea nevoie ca Farina să termine nu mai sus de locul trei, iar Fangio să nu marcheze puncte deloc.

Fangio a ocupat din nou pole position, Ascari calificându-se pe locul al doilea pentru Ferrari. Farina a plecat de pe locul al treilea, în timp ce Consalvo Sanesi a completat primul rând cu o Alfa Romeo suplimentară. Fagioli a putut să se califice doar pe locul cinci pe grilă, alături de a cincea Alfa a lui Piero Taruffi, de al doilea Ferrari, condus de Dorino Serafini, și de Sommer într-un Talbot-Lago. Farina a luat conducerea devreme, cu Ascari și Fangio nu departe. Ascari a menținut pentru scurt timp conducerea, dar a fost forțat să se retragă când motorul i s-a supraîncălzit. Două tururi mai târziu, Fangio s-a retras și el din cauza unor probleme cu cutia de viteze. Mașina lui Taruffi, care rula acum pe locul secund, a fost preluată de Fangio, deși argentinianul a fost nevoit să se retragă pentru a doua oară în cursă, de data aceasta cu probleme la motor. Ascari a preluat mașina lui Serafini și, în cele din urmă, a terminat pe locul al doilea în spatele lui Farina, a cărui victorie a câștigat titlul, luându-l cu trei puncte în fața lui Fangio. Fagioli a terminat pe locul al treilea în cursă și a ocupat aceeași poziție în clasamentul Campionatului Piloților.[8]

Piloții și echipele înscrise în campionat[modificare | modificare sursă]

Următorii piloți și constructori au participat în Campionatul Mondial al Piloților din 1950.

Imagine Concurent Constructor Motor Șasiu Pneu Piloți
Numele pilotului Etape
Alfa Romeo 159 Alfetta Italia Alfa Romeo SpA Alfa Romeo Alfa Romeo 158 1,5 L8s 158
159
P Argentina Juan Manuel Fangio 1–2, 4–7
Italia Giuseppe Farina 1–2, 4–7
Italia Luigi Fagioli 1–2, 4–7
Regatul Unit Reg Parnell 1
Italia Consalvo Sanesi 7
Italia Piero Taruffi 7
Republica Irlanda Joe Kelly Alta[a] Alta 1,5 L4s GP D Republica Irlanda Joe Kelly 1
Regatul Unit Geoffrey Crossley Regatul Unit Geoffrey Crossley 1, 5
Statele Unite ale Americii Horschell Racing Corporation Cooper[a] JAP 1,1 V2 T12 D Statele Unite ale Americii Harry Schell 2
ERA E-Type Regatul Unit T.A.S.O. Mathieson ERA[a] ERA 1,5 L6s E-Type D Regatul Unit Leslie Johnson 1
Regatul Unit Peter Walker Regatul Unit Peter Walker 1
Regatul Unit Tony Rolt 1
ERA B-Type Regatul Unit Cuth Harrison B-Type Regatul Unit Cuth Harrison 1–2, 7
Regatul Unit Bob Gerard B-Type
A-Type
Regatul Unit Bob Gerard 1–2
Ferrari 125 F1 Italia Scuderia Ferrari Ferrari Ferrari 125 F1 1,5 V12s
Ferrari 166 F2 2,0 V12
Ferrari 275 F1 3,3 V12
Ferrari 375 F1 4,5 V12
125
166F2-50
275
375
P Italia Luigi Villoresi 2, 4–5
Italia Alberto Ascari 2, 4–5, 7
Franța Raymond Sommer 2, 4
Italia Dorino Serafini 7
Maserati 4CLT/48 Italia Officine Alfieri Maserati Maserati Maserati 4CLT 1,5 L4s 4CLT/48 P Monaco Louis Chiron 1–2, 4, 6–7
Italia Franco Rol 2, 6–7
Italia Scuderia Milano Maserati-Milano Maserati 4CLT 1,5 L4s[9] 4CLT/50 P Italia Felice Bonetto 4, 6-7
Italia Franco Comotti 7
Simca-Gordini T15 Franța Equipe Gordini Simca-Gordini Simca-Gordini 15C 1,5 L4s T15 E Franța Robert Manzon 2, 6–7
Franța Maurice Trintignant 2, 7
Talbot-Lago T26C Franța Automobiles Talbot-Darracq Talbot-Lago Talbot 23CV 4,5 L6 T26C-DA
T26C
T26C-GS
D Franța Yves Giraud-Cabantous 1, 4–6
Franța Louis Rosier 1, 4–6
Franța Philippe Étancelin 1, 5
Franța Eugène Martin 1, 4
Franța Raymond Sommer 6
Imagine Concurent Constructor Motor Șasiu Pneu Numele pilotului Etape
Piloți

Piloții și echipele private care nu și-au construit propriul șasiu și au folosit șasiurile constructorilor existenți sunt arătați mai jos.

Concurent Constructor afiliat Motor Șasiu Pneu Piloți
Numele pilotului Etape
Italia Scuderia Ambrosiana Maserati Maserati 4CLT 1,5 L4s 4CLT/48 D Regatul Unit David Murray 1, 7
Regatul Unit David Hampshire 1, 6
Regatul Unit Reg Parnell 6
Regatul Unit Joe Fry Maserati Maserati 4CL 1,5 L4s 4CL D Regatul Unit Joe Fry 1
Regatul Unit Brian Shawe-Taylor 1
Belgia Ecurie Belge Talbot-Lago Talbot 23CV 4,5 L6 T26C D Belgia Johnny Claes 1–2, 4–7
Elveția Enrico Platé Maserati Maserati 4CLT 1,5 L4s 4CLT/48 P Elveția Toulo de Graffenried 1–2, 4, 7
Thailanda Birabongse Bhanudej 1–2, 4, 7
Argentina Scuderia Achille Varzi Maserati Maserati 4CLT 1,5 L4s
Maserati 4CL 1,5 L4s
4CLT/48
4CL
P Argentina José Froilán González 2, 6
Argentina Alfredo Pián 2
Italia Nello Pagani 4
Elveția Toni Branca 4
Franța Philippe Étancelin Talbot-Lago Talbot 23CV 4,5 L6 T26C
T26C-DA
D Franța Philippe Étancelin 2, 4, 6–7
Franța Eugène Chaboud 6
Franța Ecurie Rosier Talbot-Lago Talbot 23CV 4,5 L6 T26C
T26C-GS
D Franța Louis Rosier 2, 7
Franța Henri Louveau 7
Regatul Unit Peter Whitehead Ferrari Ferrari 125 F1 1,5 V12s 125 D
P
Regatul Unit Peter Whitehead 2, 6–7
Statele Unite ale Americii Ecurie Bleue Talbot-Lago Talbot 23CV 4,5 L6 T26C D Statele Unite ale Americii Harry Schell 4
Franța Pierre Levegh Talbot-Lago Talbot 23CV 4,5 L6 T26C D Franța Pierre Levegh 5–7
Franța Raymond Sommer Talbot-Lago Talbot 23CV 4,5 L6 T26C D Franța Raymond Sommer 5, 7
Franța Ecurie Lutetia Talbot-Lago Talbot 23CV 4,5 L6 T26C D Franța Eugène Chaboud[b] 5–6
Elveția Antonio Branca Maserati Maserati 4CL 1,5 L4s 4CL P Elveția Toni Branca 5
Franța Charles Pozzi Talbot-Lago Talbot 23CV 4,5 L6 T26C D Franța Charles Pozzi 6
Franța Louis Rosier 6
Italia Clemente Biondetti Ferrari Jaguar XK 3,4 L6 Biondetti/166 SC P Italia Clemente Biondetti 7
Germania de Vest Paul Pietsch Maserati Maserati 4CLT 1,5 L4s 4CLT/48 P Germania de Vest Paul Pietsch 7
Franța Guy Mairesse Talbot-Lago Talbot 23CV 4,5 L6 T26C D Franța Guy Mairesse 7
Concurent Constructor afiliat Motor Șasiu Pneu Numele pilotului Etape
Piloți
  • Notă: Tabelele de mai sus nu includ piloții și echipele care au participat doar la cursa de Campionat Mondial de la Indianapolis.

Calendar[modificare | modificare sursă]

Următoarele șase Mari Premii și Indianapolis 500 au avut loc în 1950.

1. Regatul Unit 2. Monaco 3. Indianapolis 4. Elveția
Marele Premiu al Marii Britanii
13 mai
Marele Premiu al Principatului Monaco
21 mai
Indianapolis 500
30 mai
Marele Premiu al Elveției
4 iunie

Silverstone (P)

Monaco (S)

Indianapolis (P)

Bremgarten (S)
5. Belgia 6. Franța 7. Italia
Marele Premiu al Belgiei
14 iulie
Marele Premiu al Franței
29 iulie
Marele Premiu al Italiei
16 septembrie

Spa-Francorchamps (S)

Reims-Gueux (S)

Monza (P)
(P) - pistă; (S) - stradă.

Rezultate[modificare | modificare sursă]

La acest prim sezon al Campionatului Mondial au participat 14 echipe (4 de uzină și 10 independente). Pe lângă acestea, la cursele disputate în Europa au luat startul și o serie de mașini private. Cursa Indianapolis 500 s-a desfășurat exclusiv între echipe, constructori și piloți americani. Șasiurile, motoarele și numerele mașinilor au variat de la cursă la cursă.

Etapa Mare Premiu Pole position Cel mai rapid tur Pilotul câștigător Constructorul câștigător Pneu
1 Regatul Unit Marele Premiu al Marii Britanii Italia Giuseppe Farina Italia Giuseppe Farina Italia Giuseppe Farina Italia Alfa Romeo P
2 Monaco Marele Premiu al Principatului Monaco Argentina Juan Manuel Fangio Argentina Juan Manuel Fangio Argentina Juan Manuel Fangio Italia Alfa Romeo P
3 Indianapolis Indianapolis 500[c] Statele Unite ale Americii Walt Faulkner Statele Unite ale Americii Johnnie Parsons Statele Unite ale Americii Johnnie Parsons Statele Unite ale Americii Kurtis Kraft-Offenhauser F
4 Elveția Marele Premiu al Elveției Argentina Juan Manuel Fangio Italia Giuseppe Farina Italia Giuseppe Farina Italia Alfa Romeo P
5 Belgia Marele Premiu al Belgiei Italia Giuseppe Farina Italia Giuseppe Farina Argentina Juan Manuel Fangio Italia Alfa Romeo P
6 Franța Marele Premiu al Franței Argentina Juan Manuel Fangio Argentina Juan Manuel Fangio Argentina Juan Manuel Fangio Italia Alfa Romeo P
7 Italia Marele Premiu al Italiei Argentina Juan Manuel Fangio Argentina Juan Manuel Fangio Italia Giuseppe Farina Italia Alfa Romeo P

Clasamentul Campionatului Mondial al Piloților[modificare | modificare sursă]

Punctele au fost acordate pe o bază de 8–6–4–3–2 primilor cinci clasați în fiecare cursă, cu un punct suplimentar revenind pilotului care a stabilit cel mai rapid tur al cursei (dacă cel mai rapid tur a fost realizat de mai mulți piloți, punctul s-a împărțit egal la fiecare pilot). Punctele pentru piloții care au condus aceeași mașină au fost împărțite în mod egal, indiferent de cine a condus mai multe tururi. Doar cele mai bune patru rezultate au fost luate în considerare pentru Campionatul Mondial. FIA nu a acordat o clasificare în campionat acelor piloți care nu au obținut puncte.

Poz. Pilot GBR
Regatul Unit
MCO
Monaco
500
Indianapolis
SUI
Elveția
BEL
Belgia
FRA
Franța
ITA
Italia
Puncte
1 Italia Giuseppe Farina 1P
R
Ret 1R 4P
R
7 1[d] 30
2 Argentina Juan Manuel Fangio Ret 1P
R
RetP 1 1P
R
RetP
R
/ Ret
27
3 Italia Luigi Fagioli 2 Ret 2 2 2 (3) 24 (28)
4 Franța Louis Rosier 5 Ret 3 3 6 4 13
5 Italia Alberto Ascari 2 Ret 5 NS Ret / 2 11
6 Statele Unite ale Americii Johnnie Parsons 1R 9
7 Statele Unite ale Americii Bill Holland 2 6
8 Thailanda Prince Bira Ret 5 4 Ret 5
9 Regatul Unit Peter Whitehead NS 3 7 4
= Monaco Louis Chiron Ret 3 9 Ret Ret 4
= Regatul Unit Reg Parnell 3 Ret 4
= Statele Unite ale Americii Mauri Rose 3 4
13 Italia Dorino Serafini 2 3
= Franța Yves Giraud-Cabantous 4 Ret Ret 8 3
= Franța Raymond Sommer 4 Ret Ret Ret Ret 3
= Franța Robert Manzon Ret 4 Ret 3
= Statele Unite ale Americii Cecil Green 4 3
= Franța Philippe Étancelin 8 Ret Ret Ret 5 5 3
19 Italia Felice Bonetto 5 Ret NS 2
20 Franța Eugène Chaboud Ret 5 1
= Statele Unite ale Americii Joie Chitwood 5 1
= Statele Unite ale Americii Tony Bettenhausen 5 1
Elveția Toulo de Graffenried Ret Ret 6 6 0
Regatul Unit Bob Gerard 6 6 0
Italia Luigi Villoresi Ret Ret 6 NS 0
Statele Unite ale Americii Lee Wallard 6 0
Franța Charles Pozzi 6 0
Belgia Johnny Claes 11 7 10 8 Ret Ret 0
Regatul Unit Cuth Harrison 7 Ret Ret 0
Franța Pierre Levegh 7 Ret Ret 0
Statele Unite ale Americii Walt Faulkner 7P 0
Italia Nello Pagani 7 0
Statele Unite ale Americii Harry Schell Ret 8 0
Statele Unite ale Americii George Connor 8 0
Regatul Unit Geoffrey Crossley Ret 9 0
Regatul Unit David Hampshire 9 Ret 0
Statele Unite ale Americii Paul Russo 9 0
Elveția Toni Branca 11 10 0
Statele Unite ale Americii Pat Flaherty 10 0
Regatul Unit Brian Shawe-Taylor 10 0
Regatul Unit Joe Fry 10 0
Statele Unite ale Americii Myron Fohr 11 0
Statele Unite ale Americii Duane Carter 12 0
Statele Unite ale Americii Mack Hellings 13 0
Statele Unite ale Americii Jack McGrath 14 0
Statele Unite ale Americii Troy Ruttman 15 0
Statele Unite ale Americii Gene Hartley 16 0
Statele Unite ale Americii Jimmy Davies 17 0
Statele Unite ale Americii Johnny McDowell 18 0
Statele Unite ale Americii Walt Brown 19 0
Statele Unite ale Americii Spider Webb 20 0
Statele Unite ale Americii Jerry Hoyt 21 0
Statele Unite ale Americii Walt Ader 22 0
Statele Unite ale Americii Jackie Holmes 23 0
Statele Unite ale Americii Jim Rathmann 24 0
Republica Irlanda Joe Kelly NC 0
Italia Franco Rol Ret Ret Ret 0
Franța Eugène Martin Ret Ret 0
Argentina José Froilán González Ret Ret 0
Regatul Unit David Murray Ret Ret 0
Franța Maurice Trintignant Ret Ret 0
Regatul Unit Leslie Johnson Ret 0
Regatul Unit Peter Walker Ret 0
Regatul Unit Tony Rolt Ret 0
Statele Unite ale Americii Bill Schindler Ret 0
Statele Unite ale Americii Jimmy Jackson Ret 0
Statele Unite ale Americii Sam Hanks Ret 0
Statele Unite ale Americii Dick Rathmann Ret 0
Statele Unite ale Americii Duke Dinsmore Ret 0
Statele Unite ale Americii Henry Banks Ret 0
Statele Unite ale Americii Fred Agabashian Ret 0
Statele Unite ale Americii Bayliss Levrett Ret 0
Statele Unite ale Americii Bill Cantrell Ret 0
Franța Guy Mairesse Ret 0
Germania de Vest Paul Pietsch Ret 0
Italia Clemente Biondetti Ret 0
Franța Henri Louveau Ret 0
Italia Franco Comotti Ret 0
Italia Consalvo Sanesi Ret 0
Italia Piero Taruffi Ret 0
Argentina Alfredo Pián NS 0
Poz. Constructor GBR
Regatul Unit
MCO
Monaco
500
Indianapolis
SUI
Elveția
BEL
Belgia
FRA
Franța
ITA
Italia
Puncte
Legendă
Culoare Rezultat
Auriu Câștigător
Argintiu Locul 2
Bronz Locul 3
Verde Alte locuri care punctează
Albastru Alte locuri
Nu s-a clasat, dar a terminat cursa (NC)
Purpuriu Nu s-a clasat, retras (Ret)
Negru Descalificat (DSC)
Alb Nu a luat startul (NS)
Cursă anulată (C)
Roșu Nu s-a calificat (NSC)
Fără culoare Doar s-a antrenat (DSA)
Exclus (EX)
Nu a participat (celulă goală)
Adnotare Însemnătate
P Pole position
R Cel mai rapid tur
(6) Rezultatul nu a fost luat în considerare pentru CM
1 A împărțit mașina cu unul sau mai mulți piloți

Curse neincluse în Campionatul Mondial[modificare | modificare sursă]

Aceste curse, deși s-au desfășurat tot în anul 1950, nu au contat în clasamentul Campionatului Mondial.

Nume Nume oficial Circuit Dată Câștigător Constructor Detalii
Franța Marele Premiu Pau XI Pau Grand Prix Pau 10 aprilie Argentina Juan Manuel Fangio Italia Maserati Detalii
Regatul Unit Trofeul Glover II Richmond Trophy Goodwood 10 aprilie Regatul Unit Reg Parnell Italia Maserati Detalii
Italia Marele Premiu San Remo V San Remo Grand Prix San Remo 16 aprilie Argentina Juan Manuel Fangio Italia Alfa Romeo Detalii
Franța Marele Premiu al Parisului IV Grand Prix de Paris Montlhéry 30 aprilie Franța Georges Grignard Franța Talbot-Lago Detalii
Insula Man Trofeul Imperiului Britanic XII British Empire Trophy Douglas 15 iunie Regatul Unit Bob Gerard Regatul Unit ERA Detalii
Italia Marele Premiu Bari IV Gran Premio di Bari Bari 9 iulie Italia Giuseppe Farina Italia Alfa Romeo Detalii
Jersey Jersey Road Race IV J.C.C. Jersey Road Race Jersey 13 iulie Regatul Unit Peter Whitehead Italia Ferrari Detalii
Franța Marele Premiu Albigeois XII Circuit de l'Albigeois Albi 16 iulie Franța Louis Rosier Franța Talbot-Lago Detalii
Țările de Jos Marele Premiu al Țărilor de Jos I Grote Prijs van Nederland Zandvoort 23 iulie Franța Louis Rosier Franța Talbot-Lago Detalii
Elveția Marele Premiu al Națiunilor III Grand Prix des Nations Geneva 30 iulie Argentina Juan Manuel Fangio Italia Alfa Romeo Detalii
Regatul Unit Trofeul Nottingham I Nottingham Trophy Gamston 7 august Regatul Unit David Hampshire Italia Maserati Detalii
Regatul Unit Trofeul Ulster IV Ulster Trophy Dundrod 12 august Regatul Unit Peter Whitehead Italia Ferrari Detalii
Italia Cupa Acerbo XIX Coppa Acerbo Pescara 15 august Argentina Juan Manuel Fangio Italia Alfa Romeo Detalii
Regatul Unit Trofeul Sheffield Telegraph I Sheffield Telegraph Trophy Gamston 19 august Regatul Unit Cuth Harrison Regatul Unit ERA Detalii
Regatul Unit Trofeul Internațional BRDC II BRDC International Trophy Silverstone 26 august Italia Giuseppe Farina Italia Alfa Romeo Detalii
Regatul Unit Trofeul Goodwood III Goodwood Trophy Goodwood 30 septembrie Regatul Unit Reg Parnell Regatul Unit BRM Detalii
Spania Marele Premiu Penya Rhin X Gran Premio de Penya Rhin Pedralbes 29 octombrie Italia Alberto Ascari Italia Ferrari Detalii

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c Alta, Cooper și ERA au intrat în campionat doar în calitate de constructori de șasiu.
  2. ^ Chaboud și-a înscris inițial propriul Talbot pentru Marele Premiu al Franței, dar nu a început cursa și, în schimb, a condus împreună cu Philippe Étancelin.[10]
  3. ^ Cursele de Mare Premiu ale Campionatului Mondial au fost deschise mașinilor de Formula 1 FIA, cu excepția cursei Indianapolis 500, care a contat și pentru Campionatul AAA din 1950 și a fost limitată doar la Mașinile din Campionatul American.
  4. ^ Giuseppe Farina și-a adjudecat matematic titlul la piloți la Marele Premiu al Italiei.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b World Championship of Drivers, 1974 FIA Yearbook, Grey section, pages 118 & 119
  2. ^ „British GP, 1950 Race Report”. grandprix.com. Accesat în . 
  3. ^ „Monaco GP, 1950 Race Report”. grandprix.com. Accesat în . 
  4. ^ „United States GP, 1950 Race Report”. grandprix.com. Accesat în . 
  5. ^ „Swiss GP, 1950 Race Report”. grandprix.com. Accesat în . 
  6. ^ „Belgian GP, 1950 Race Report”. grandprix.com. Accesat în . 
  7. ^ „French GP, 1950 Race Report”. grandprix.com. Accesat în . 
  8. ^ „Italian GP, 1950 Race Report”. grandprix.com. Accesat în . 
  9. ^ „Formula 1 1950”. OldRacingCars. Accesat în . 
  10. ^ „Grand Prix de l'ACF (French Grand Prix) -Reims, 2 Jul 1950”. OldRacingCars. Accesat în .