Rezistenţa germană

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Rezistenţa germană se referă la acele persoane şi grupuri care s-au opus în mod activ lui Adolf Hitler în timpul regimului nazist din Germania. (1939 – 1945). Unii dintre ei au acţionat în mod activ pentru eliminarea lui Hitler din fruntea statului. Planurile lor au culminat cu tentativa eşuată de asasinare a Führerului din iulie 1944 (Vedeţi şi: Complotul de pe 20 iulie).

Termenul „rezistenţă germană” nu trebuie să ducă cu gândul la o rezistenţă organizată de durată pe toată perioada de existenţă a regimului nazist, asemănătoare mişcărilor de rezistenţă bine organizate de tipul rezistenţei franceze. Rezistenţa germană a fost constituită din grupuri mici şi de cele mai multe ori izolate. Aceste grupuleţe nu au reuşit să mobilizeze o opoziţie politică antihitleristă puternică, principala lor tactică fiind aceea a atragerii unor importanţi lideri militari nazişti în conspiraţii care să-l răstoarne prin forţă pe dictator. Tentativa de asasinare din 1944 a fost gândită să declanşeze o lovitură de stat care să răstoarne regimul nazist şi să scoată Germania din război.

Cuprins 1 Cadru general 2 Rezistenţa în perioada interbelică 1933-1939 3 Rezistenţa din armată 1938-1942 4 Prima tentativă de asasinare 5 Rezistenţa catolică 6 Rezistenţa comunistă 7 Tentativa de asasinare cu bombă plasată în avion 8 Tentativele de atentate sinucigaşe 9 Stalingradul şi „Trandafirul alb” 10 Perioada cea mai puţin activă a rezistenţei: 1940-1942 11 Rezistenţa neorganizată 12 Evenimentele de până la atentatul din 20 iulie 13 Atentatul de pe 20 iulie 14 Note 15 Bibliografie 16 Resurse internet

[modifică] Cadru general

Rezistenţa germană a fost formată din câteva mişcări separate, care au reprezentat diferite segmente ale societăţii germane şi care au colaborat numai sporadic, sau nu au avut niciun fel de contacte între ele.

Una dintre ramurile mişcării de rezistenţă a fost formată din organizaţiile social-democraţilor (SPD) şi comuniştilor (KPD), ale căror partide fusese scoase în afara legi. Aceste reţele pot fi caracterizate mai degrabă ca „de opoziţie” decât „de rezistenţă”, de vreme ce ele nu s-au angajat în activităţi de rezistenţă, altele decât cele care incitau la grevă, membrii de partid trecuţi în clandestinitate căutând mai degrabă să păstreze vii organizaţiile lor politice, decât să lupte activ împotriva regimului. Se pare că social-democraţii şi comuniştii au încercat doar să supravieţuiască în aşteptarea unor schimbări politice în viitor. Una dintre puţinele excepţii a fost cazul activistului social-democrat Julius Leber, care s-a imploicat în rezistenţa activă antinazistă. Au existat şi acţiuni de rezistenţă din partea sindicatelor anarhiste, ca de exemplu Freie Arbeiter Union (FAUD), care a organizat de distribuire de propagandă antinazistă şi s-a ocupat de ajutarea anumitro persoane să părăsească Germania. ^[1]

O altă ramură a rezistenţei era cea formată pe o minoritate din rândul credincioşilor creştini, atât catolici cât şi protestanţi. Rolul lor a fost unul mai mult simbolic, doar o mică parte a clerului a luat atitudine clară împotriva regimului, aşa cum a făcut-o pastorii protestanţi Dietrich Bonhoeffer, Martin Niemöller şi Edmund Schlink, sau cardinalul catolic Clemens von Galen. Poziţia lor a inspirat câteva acte de rezistenţă, aşa cum a fost cea a grupului de studenţi münchenezi Trandifirul alb. Biserica romano-catolică s-a opus regimului nazist numai în măsura în care valorile majore ale bisericii au fost afectate de dictatură, aşa cum a fost cazul în cazul programul de eutanasiere. Bisericile protestante nu s-au opus niciodată în mod direct regimului nazist, deşi au existat cazuri izolate de pastori protestanţi care s-au opus nazismului.

O a treia ramură a fost cea a „rezistenţei neorganizate” – cetăţeni germani care s-au opus în mod individual sau în grupuri foarte mici politicilor guvernamentale, acţiuni care au fost fi considerate acţiuni subversive. Este vorba în special de acei germani care au ajutat evreii să supravieţuiască Holocaustului, care i-au ascuns, le-a obţinut acte false sau i-au ajutat să fugă din ţară. Peste 300 de germani au fost recunoscuţi pentru asemenea activităţi. ^[2] Se poate vorbi de o anumită formă de rezistenţă şi în cazul tinerilor care, în special în ultimi ani de război s-au eschivat de la recrutarea în Tineretul hitlerist şi s-au opus în diferite moduri politicilor naziste.

În cele din urmă mai trebuie menţionată organizaţiile subversive din cadrul aparatului de stat german, în special în rândurile armatei, Ministerului de Externe şi a serviciilor de contrainformaţii. Aceste grupuri au organizat conspiraţii împotriva lui Hitler în 1938 şi 1939, dar din diferite motive nu au ajuns până în faza de acţiune. După înfrângerea suferită de germani în bătălia de la Stalingrad din 1942, aceste organizaţii subversive au reuşit să ia legătura cu diferiţi ofiţeri de armată care ajunseseră la concluzia că Hitler conducea Germania la dezastru, dar numai puţini dintre ei au fost de acord să treacă la opoziţie activă. Cei care au s-au implicat mai activ în rezistenţa antihitleristă a fost vechea aristocraţie prusacă, care a fost singura clasă socială care nu a fost penetrată cu succes de ideologia nazistă.

[modifică] Rezistenţa în perioada interbelică 1933-1939

În perioada ianuarie 1933 (în care Hitler a devenit cancelar) şi 1938 (anul în care a fost invadată Cehoslovacia), nu a existat o mişcare de rezistenţă organizată împotriva regimului lui Hitler. În momentul în care Hitler a ajuns la putere, toate partidele şi sindicatele au fost scoase în afara legii, presa şi radioul a fost trecut sub controlul statului, iar cele mai multe elemente ale societăţii civile au fost neutralizate. Concordatul dintre Germania şi Sfântul Scaun a înlăturat orice posibilitate de rezistenţă sistematică a bisericii catolice. Cea mai importantă biserică protestantă, biserica evanghelică, a avut o atitudine generală pronazistă, deşi a existat o minoritate care a tins să se opună politicii lui Hitler. Dezlănţuirea de violenţă a SA-ului din „Noaptea cuţitelor lungi” din iulie 1934 a pus cap oricărei încercări de cucerire a puterii din partea aripii „socialiste” a Partidului Nazist şi a strâns legăturile dintre regim şi armată.

Toţi cercetătorii sunt de părere că regimul lui Hitler a fost extrem de popular în rândurile populaţiei germane în această perioadă. Falimentul Republicii de la Weimar a disceditat democraţai în ochii majorităţii germanilor. Succesul aparent al lui Hitler în eliminarea şomajului după perioada dezastruoasă a Marii crize economice (realizat prin reintroducerea serviciului militar obligatoriu, reînarmare şi prins schimarea rolului femeii într-unul exclusiv de casnică şi mamă), politica externă agresivă şi succesele precum ocuparea Rhineland în 1936 şi anexarea Austriei din 1938 l-au ajutat pe Hitler să primească laudele majorităţii germanilor.,

În această perioadă, social-democraţii şi comunştii au reuşit să menţine o structură clandestină. Moştenirea perioadei de conflicte de dinainte de 1933 a făcut ca social-democraţii şi comuniştii să nu poată coopera. Reţele acestor partide au fost infiltrate de agenţii Gestapoului, iar rata arestărilor şi eliminării fizice a activiştilor politici a fost foarte ridicată. Cu toate aceste, reţelele social-democrate şi comuniste au continuat să existe, să recruteze membri noi din clasa muncitorilor industriali, care se opunea disciplinei cazone impusă de regim în timpul cursei de reînarmare a Germaniei. Conducerea social-democrată exilată la Praga a fost capabilă să primească şi să publice rapoarte foarte amănunţite şi corecte cu privire la evenimentele din ţară. În afară de faptul că au reuşit să supravieţuiască perioadei dictaturii lui Hitler, activiştii celor două partide au organizat scurte ridicări la luptă sub forma unor greve şi cam atât.

Mai rămăsese o bază substanţială pentru opoziţia împotriva regimului lui Hitler. În ciuda faptului că Partidul Nazist preluase controlul asupra statului german, el nu a procedat precum bolşevicii din Uniunea Sovietică, care au distrus întreg aparatul de stat şi l-au reconstruit de la zero. Instituţii precum Ministerulu de Externe, serviciile de spionaj şi mai presus de toate, armata, au rămas independente într-o oarecare măsură, deşi urmăreau linia generală a partidului. Gradul de independenţă al armatei a scăzut în 1938, când atât ministrul apărării, generalul Werner von Blomberg, cât şi şeful Marelui Stat Major, generalul Werner von Fritsch au fost înlăturaţi din funcţii, dar în ciuda acestui fapt în fruntea armatei a mai rămas o reţea de ofiţeri care priveau critic regimul naziste.

În 1936, mulţumită unui informator, raziile Gestapoului au decimat grupurileanarho-sindicaliste din toată Germania. 89 de oameni au fost arestaţi. Cei mai mulţi au fost închişi sau au fost asasinaţi. Aceste grupuri încurajau acţiunile de luptă sindicală precum grevele , tipăreau şi distribuiau propagandă antinazistă şi recrutau voluntari care să lupte împotriva aliaţilor naziştilor din războiul civil spaniol.^[3]

Ca parte a înţelegerii cu forţele conservatoare cu ajutorul cărora Hitler a ajuns Cancelar în 1933, politicianaul de dreapta neîncadrat în niciun partid Konstantin von Neurath a rămas ministru de externe până în 1938. În perioada în care a ocupat această funcţie, von Neurath, folosindu-se de reţeau de diplomaţi din subordine şi de legăturile din serviciile de spionaj, a devenit unul dintre gazdele unui cerc de rezistenţă. Printre cei mai importanţi membri ai acestui grup s-au numărat ambasadorii germani la Roma Ulrich von Hassell, Moscova Friedrich Werner von der Schulenburg şi funcţionarii superiori Adam von Trott zu Solz, Erich Kordt şi Hans-Bernd von Haeften. Acest cerc de opozanţi a rezistat fără să fie descoperit chiar şi în momentele în care la conducerea ministerului de externe a venit nazistul convins Joachim von Ribbentrop.

Cel mai important centru de opoziţie din cadrul aparatului de stat a fost cel din serviciile de spionaj. Operaţiile lor secrete au oferit o acoperire excelentă acţiunilor antinaziste. Cel mai important personaj a fost generalu de brigadă Hans Oster, şeful serviciilor militare de spionaj, un antinazist convins. El era protejat de şeful Abwerului, amiralul Wilhelm Canaris. Oster a reuşit să pună la punct o vastă reţea clandestină de opozanţi potenţiali, atât în armată, cât şi în serviciile de spionaj. El a avut un aliat de nădejde în persoana funcţionarului din ministerul de interne, guvernatorul Băncii Reichului, Hjalmar Schacht, a făcut şi el parte din această reţea.

Problema acestor grupuri era că, în perioada de început a dictaturii lui Hitler, numeroaselel sale succese făceau ca încercările de rezistenţă să fie sortite eşecului. Până în cele din urmă, grupurile de rezistenţă au trebuit să admită că era imposibilă organizarea oricărei rezistenţe politice deschise.

Această situaţie nu a fost determinată, după cum s-a susţinut uneori, de omniprezenţa aparatului represiv, care ar fi făcut imposibil orice protest public. Asemenea proteste au fost posibile, aşa cum a fost cazul catolicilor bavarezi, care s-au opus public în 1941 îndepărtării crucilor din şcoli. În această situaţe regimul a cedat. Mai degrabă a fost vorba de uriaşul sprijin de care s-a bucurat Hitler la începutul regimului său. În vreme ce mişcările de rezistenţă din ţările ocupate se bazau pe sentimentele patriotice ale cetăţenilor chemaţi la luptă împotriva ocupanţilor germani, în Germania, rezistenţa risca să fie etichetată drept nepatriotică, mai ales în timp de război. Chiar şi ofiţerii de armată şi oficialii guvernamentali care îl detestau pe Hitler au evitat cu atenţie să fie amestecaţi în orice act care ar fi putut fi considerat „trădător” sau „subversiv” faţă de guvern.

La începutul anului 1936, Oster şi Gisevius au anuns la concluzia că un regim dominat în asemenea măsură de un singur om nu poate fi doborât decât prin eliminarea acelui om, ori prin asasinare lui Hitler, ori prin organizarea unei lovituri de stat militare. A trecut însă mult timp până când un număr suficient de mare de germani a ajuns să accepte această abordare a problemei dictaturii. Numeroşi clerici au crezut că Hitler poate fi convins să-şi îndulcească regimul totalita, sau că se va ivi vreo ocazie de înlocuire a dictatorului cu o persoană moderată. Existau şi mulţi germani care credeau că Hitler nu poate fi făcut vinovat pentru excesele regimului, iar îndepărtarea unui persoanj precum Heinrich Himmler şi reducerea puterii SS-ului va aduce ţara pe făgaşul normal. Printre cei care se opuneau lui Hitler existau numeroşi creştini practicanţi care respingeau din principiu asasinatul ca armă politică. Numeroşi ofiţeri de armată evitau să ia atitudine împotriva lui Hitler, considerându-se legaţi de dictator prin jurământul de credinţă faţă de Führer, pe care îl depuseseră în 1934.

Opoziţia era divizată de lipsa de compromisuri în ceea ce priveşte obiectivele majore, altul decât îndepărtarea lui Hitler de la putere. Unii dintre opozanţi erau liberali care se opuneau ideologiei regimului nazist în întregul ei, ei dorind reinstaurarea sistemului democraţiei parlamentare. Numeroşi ofiţeri de armată şi funcţionari de stat erau conservatori sau naţionalişti, şi mulţi dintre ei fuseseră sprijinitorii lui Hitler la începutul regimului nazist. Unii dintre ei erau în favoarea restaurării monarhiei în frunte cu dinastia Hohenzollern. Mulţi alţii erau de acord cu regimul totatitar, altul decât cel nazist. Printre cei care se opuneau lui Hitler se aflau persoane care aveau o atitudine cel puţin la fel de naţionalistă şi antisemită ca a dictatorului, dar nu erau de acord cu încercările Führerului de împingere a Germaniei într-un nou război mondial. Date fiind aceste condiţii, opoziţia nu a fost capabilă să formeze o mişcare unitară, ori să trasmită un mesaj coerent către aliaţii potenţiali din afara ţării.

[modifică] Rezistenţa din armată 1938-1942

În ciuda îndepărtării lui Blomberg şi Fritsch, armata a păstrat o independenţă notabilă, iar ofiţerii superiori au fost capabili să discute relativ liber poziţiile lor politice. În 1938, conducerea armatei era foarte îngrijorată de intenţia lui Hitler de invadarea a Cehoslovaciei, chiar cu riscul declanşării unor războaie cu Regatul Unit, Franţa sau cu Uniunea Sovietică. Şeful Marelui Stat Major, generalul Ludwig Beck, considera că un asemenea atac nu este doar imoral, dar şi nesăbuit, de vreme ce Germania nu ar fi fost capabilă să iasă învingătoare. Oster şi Beck au trimis emisari la Londra şi la Paris, sfătuind cele două guverne să reziste pretenţiilor lui Hitler, ceea ce ar fi întărit tabăra ofiţerilor care se opuneau dictatorului. Britanicii şi francezii nu au ştiut cum să interpreteze aceste mesaje şi au ales să le ignore.

În august, la o întâlnire a generalilor armatei germane de la Berlin, Beck a vorbit deschis împotriva unui război cu puterile occidentale generat de problema cehoslovacă. Când Hitler a fost informat cu privire la această loare de poziţie, el a cerut demiterea lui Beck, ceea ce s-a şi întâmplat de altfel. Beck era foarte respectat în armata germană, iar demiterea sa a şocat corpul ofiţeresc. Franz Halder, noul şef al Marelui Stat Major a rămas în legătură cu Beck şi cu Oster. Halder afirma în faţa oamenilor de încredere că îl consideră pe Hitler „reîncarnarea diavolului”.^[4] Mai mulţi ofiţeri de frunte ai armatei germane, (printre care şi comandantul regiunii militare Berlin, feldmareşalul Erwin von Witzleben), au definitivat în septembrie planurile pentru îndepărtarea lui Hitler.

Oster, Gisevius şi Schacht i-au implorat pe Halder şi Beck să declanşeze imediat o lovitură de stat împotriva lui Hitler, dar ultimii au răspuns că nu pot obţine sprijinul corpului ofiţeresc pentru o asemenea acţiune până când Führerul nu întreprinde noi paşi spre declanşarea războiului. Halder îi ceruse de altfel lui Oster să conceapă planuri pentru declanşarea unei lovituri de stat. Weizsäcker şi Canaris erau la curent cu aceste planuri. Conspiratorii nu au căzut însă de acord asupra soartei lui Hitler după ce ar fi fost îndepărtat de la putere. Cospiratorii au căzut de acord însă ca Halder să declanşeze lovitura de stat de îndată ce Hitler ar fi întreprins paşi clari pentru declanşarea războiului.

Este de subliniat faptul că şeful armatei, generalul Walther von Brauchitsch, era la curent cu preparativele pentru lovitura de stat, şi în ciuda faptului că i-a declarat lui Halder că dezaprobă acţiunea, nu l-a informat pe Hitler despre conspiraţie.^[5] Această atitudine este un exemplu elocvent al solidarităţii dintre ofiţerii de frunte ai armatei germane, solodaritate care le-a premis complitiştilor să supravieţiască şi să ofere protecţie grupurilor de rezistenţă, cel puţin până la atentatul din iulie 1944.

Pe 13 septembrie, prim-ministrul britanic Neville Chamberlain şi-a anunţat vizita în Germania, în timpul căreia urma să-l întâlnească pe Hitler, pentru a dezamorsa criza Cehoslovaciei. Acest fapt a produs incerititudine în rândurile conspiratorilor. Când, pe 20 septembrie, se părea că negocierile vor eşua, iar Chamberlain va reziste presiunilor lui Hitler, planurile pentru lovitura de stat au fost revizuite şi finalizate. Tot ce mai trebuia era ca Halder să dea semanalul de delanşare a operaţiunilor.

Totuşi, pe 28 septembrie, Chamberlain a cedat şi a fost de acord cu organizarea unei întâlniri la München, în timpul căreia a fost de acord cu dezmembrarea Cehoslovaciei. Acordul de la München a demoralizat şi divizat opoziţia germană. Halder a declarat că nu va mai sprijini în viitor nicio lovitură de stat. Restul conspiratorilor erau total lipsiţi de putere.

În 1939 devenise evident că Hitler se pregătea de război, iar planurile pentru o lovitură de stat au fost reactualizate. Oster păstrase contactele cu Halder şi Witzleben, chiar dacă Witzleben fusese transferat la Frankfurt am Main, ceea ce-i reducea eficienţa în cazul unei lovituri de stat. Goerdeler şi Witzleben au hotărât să formeze o reţea de comandanţi ai armatei care să prevină declanşarea unui război împotriva puterilor occidentale. Faţă de anul 1938, sprijinul în rândurile ofiţerilor pentru o acţiune în forţă scăzuse în mod dramatic. Mulţi ofiţeri, în special cei din rândurile aristocraţiei funciare prusace, aveau o atitudine profund antipoloneză şi erau de acord cu planurile lui Hitler pentru recuperarea oraşului-port Danzig şi a altor teritorii aflate în acel moment în stăpânirea Poloniei.

Situaţia din 1939 era însă însă diferită în mod fundamental faţă de cea din1938. Dacă în 1938 fuseseră făcute planuri pentru o acţiune a armatei ca un tot, lovitură care să-l înlăture pe Hitler, în 1938 conspiratorii recunoşteau că o mişcare de o asemenea amploare nu mai este posibilă, iar cei care urmau să acţioneze erau mai degrabă funcţionari publici şi mult mai puţini militari.

Opoziţia a cerut din nou englezilor şi francezilor să se opună lui Hitler. Halder s-a întâlnit în secret cu ambasadorul britanic Nevile Henderson pentru a cere guvernului de la Londra să reziste planurilor lui Hitler. Conspiratorii au conceput noi planuri pentru înlăturarea lui Hitler în momentul în care ar fi declarat război Poloniei. În ciuda faptului că acum atât Franţa cât şi Anglia erau gata să declare război în sprijinul aliatului polonez, odată cu apropierea momentului critic, Halder şi-a pierdut curajul. Schacht, Gisevius şi Canaris au plănuir să organizeze o întâlnire între Brauchitsch şi Halder şi să le ceară să-l îndepărteze de la putere pe Hitler şi să prevină războiul. În ciuda oricăror pregătiri, Hitler şi-a pus în aplicare planurile şi, pe 1 septembrie, Germania a invadat Polonia.

Izbucnirea războiului a împiedicat mobilizarea conspiratorilor. Halder a continuat să aibă o atitudine ambiguă. La sfârşitul anului 1939 şi începutul lui 1940, Halder s-a opus planurilor lui Hitler de invadare a Franţei, şi a rămas în legătură cu conspiratorii prin intremediul generalului Carl-Heinrich von Stülpnagel. Au fost din nou concepute unele planuri pentru declanşarea unei lovituri de stat şi pentru prima oară s-a propus asasinarea lui Hitler cu ajutorul unei bombe. Un grup separat de ofiţeri numiţi „Grupul de acţiune Zossen”, de la cartierul general de la Zossen, făcea de asemenea planuri pentru declanşarea unei lovituri de stat.

Când în noiembrie 1939 părea evident că Hitler este gata să ordone un atac imediat în vest, conspiratorii l-au convins pe generalul Wilhelm Ritter von Leeb, comandantul Grupului de Armate C de la frontiera cu Belgia, să sprijine o lovitură de stat dacă Hitler ar fi declanşat războiul cu occidentul. În acelaşi timp, Oster i-a prevenit pe olandezi şi pe belgieni asupra atacului plănuit de Hitler, dar aceste avertismente nu au fost crezute. În momentul în care Hitler a amânat atacul până în 1940, conspiratorii au pierdut un alt moment favorabil, iar Halder a ajuns la concluzia că poporul german nu ar fi acceptat o lovitură de stat. .

Conspiraţiile eşuate din 1938 şi 1939 au scos în evidenţă părţile puternice dar şi slăbiciunile corpului ofiţeresc şi capacitatea armatei de a conduce mişcarea de rezistenţă. Corpul ofiţeresc era caracterizat prin loialitate şi solidaritate. După cum nota Istvan Deak: „Ofiţerii, în special cei cu cele mai înalte grade, au discutat, unii încă din 1934... asupra posibilităţii răsturnării sau chiar asasinării lui Hitler. Se pare că nici măcar în cazul unuia dintre ei, camarazii de arme nu l-au trădat Gestapoului”. ^[6] Este remarcabil că în timpul celor doi ani de comploturi, structurile opozanţilor de la toate nivelurile au rămas nedescoperite. O explicaţie ar fi aceea că în acele momente Himmler se concentra încă asupra inamicilor tradiţionali ai naziştilor, social-democraţii şi comuniştii, (şi, bineînţeles, evreii), şi nu putea crede că există un centru al opoziţiei chiar în apropierea sa. Un alt factor hotărâtor a fost protecţia asigurată de Canaris compolitiştilor.

Slăbiciunile majore ale corpului ofiţeresc erau reprezentate de respectarea unui jurământ, chiar dacă era unul de loialitate faţă de un om, nu faţă de popor, şi de oroarea faţă de insobordonare. Astfel se poate explica anbiguitatea atitudinii lui Halder, care nu a fost capabil în niciun moment să ia o hotărâre decisivă. Halder îl ura pe Hitler şi credea că naziştii împingeau Germania la catastrofă. El a fost şocat şi dezgustat de comportamentul SS-iştilor în Polonia, dar nu l-a sprijinit pe generalul Johannes Blaskowitz, care a protestat în mod oficial în faţa lui Hitler faţă de atrocităţile împotriva civililor polonezi, inclusiv a celor evrei. Atât în 1938 cât şi în 1939, el şi-a pierdut hotărârea în momente critice şi nu a dat ordinele de acţiune împotriva lui Hitler.

[modifică] Prima tentativă de asasinare

Una dintre cele mai hotărâte şi mai neaşteptate încercări de eliminare a lui Hitler a apărut în noiembrie 1939. Georg Elser, un tâmplar din Württemberg, acţionând de unul singur, a conceput un plan de asasinare a lui Hitler. Elser a fost implicat într-o oarecare măsură în activităţile comuniştilor mai înainte de 1933, dar motivele exacte ale acţiunii sale rămân un mister. El a citit în ziare că Hitler va ţine un discurs la o întrunire a naziştilor de pe 8 noiembrie. Întâlnirea se organiza în Bürgerbräukeller, o berărie din München, unde Hitler îşi lansase Beer Hall Putsch în 1923. După ce a furat material exploziv de la locul său de muncă, Elser a construit o bombă cu ceas puternică. Timp de aproape o lună, el a reuşit să rămână în Bürgerbräukeller după orele de închidere, timp în care a găurit grinda de sub tribuna vorbitorului pentru plasa bomba.

În noaptea de 7 noiembrie, Elser a programat ceasul bombei şi a încercat să treacă graniţa în Elveţia. În mod neaşteptat, Hitler a ţinut un discurs cu mult mai scurt decât era programat şi a părăsit sala cu zece minute mai înainte ca bomba să explodeze. În explozie au fost ucişi opt oameni. Dacă Hitler şi-ar fi lungit discursul, explozia l-ar fi ucis cu siguranţă, iar consecinţele rămân doar de domeniul speculaţiilor. Elser a fost arestat la graniţă, a fost trimis în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen. În 1945 a fost mutat în lagărul de concentrare de la Dachau. Elser a fost executat cu două săptămâni mai înainte de eliberearea lagărului de la Dachau. Acest atentat a declanşat o vânătoare de vrăjitoare orchestrată de autorităţile naziste, care a avut ca scop nu atât descoperirea unor noi atantatori, ci descurajarea oricărei opoziţii interne.

[modifică] Rezistenţa catolică

Izbucniea războiului a servit la ralierea populaţiei în jurul lui Hitler, iar succesele răsunătoare ale armatei germane de la începutul războiului – ocuparea Poloniei în 1939, a Danemarcei şi Norvegiei în aprilie 1940, înfrângerea rapidă a Franţei în mai-iunie 1940, au făcut incapacitat orice opoziţie. În particular, opoziţia din armată a rămas izolată şi discreditată, de vreme ce atât de temutul război cu occidentul s-a încheiat cu o victorie aparentă, câştigată cu neaşteptat de puţine pierderi. Această stare de spirit a continuat şi în 1941, deşi greutăţile economice au produs anumite nemulmuţimiri personale. Chiar în timpul în care Hitler ajunsese la maximum popularităţii sale, a apărut o problemă care a provocat o formă de rezistenţă încheiată cu succes. Programul de eutanisiere – o campanie de ucidere în masă – a ţintit persoanele cu probleme psihice sau cu dizabilităţi fizice serioase. Operaţiunea a fost numită Programul eutanasia T-4. Până în 1941, peste 70.000 de oameni au fost ucişi în timpul acestui program, cei mai mulţi prin gazare. Corpurile lor au fost incinerate – o repetiţie generală a Holocaustului care i-a vizat pe evrei.

Această politică a făcut să apară o opoziţie puternică în întreaga societate germană, în special printre catolici. În ciuda dorinţei Vaticanului de a nu intra în conflict cu regimul nazist, furia catolicilor faţă de uciderile în masă a oamenilor cu dizabilităţi nu a putut fi potolită. Opoziţia faţă de acţiunile regimului a crescut odată cu declanşarea atacului împotriva Uniunii Sovietice în iunie 1941. Războiul din răsărit a produs pentru prima oară de la instalarea regimului nazist un mare număr de victime din rândurile germanilor, iar spitalele şi azilele s-au umplut cu tineri germani schilodiţi. Au început să circule zvonuri cu privire la soarta tinerilor soldaţi din spitale, care ar fi putut deveni victime ale „eutanasiei”, în ciuda faptului că autorităţile nu au avut niciodată asemnea planuri.

Furia catolicilor a crescut în continuare odată cu acţiunile Gaulaiterului Bavariei superioare, Adolf Wagner, un militant nazist anticatolic, care a ordonat îndepărtarea crucilor şcolilor din regiunea de care răspundea. Acest atac a provocat primele demonstraţii publice împotriva politici guvernului de la venirea naziştilor la putere. Au avut loc acţiuni de masă de semnare de petiţii, la care au participat inclusiv soldaţii catolici de pe front. Hitler a cerut revocarea în grabă a hotărârii, dar răul fusese făcut, catolicii înţeleseseră că se pot opune cu succes regimului. A urmat o serie de proteste hotărâte împotriva programului de eutanasiere.

În iulie, episcopul de Münster, Clemens August Graf von Galen, (un aristocrat conservator antihitlerist), a denunţat public în timpul unei predici programul de eutanasiere şi a telegrafiat lui Hitler cerându-i „Führerului să apere poporul împotriva Gestapoului”. Un alt episcop, Franz Bornewasser al Trierului, a trimis de asemenea proteste lui Hitler, deşi acestea nu au fost făcute publice. Pe 3 august, von Galen a fost şi mai explicit, îndreptându-şi atacul său împotriva persecutării de către nazişti a ordinelor religioase şi împotriva închiderii instituţiilor catolice. Naziştii locali au cerut arestarea lui von Galen, dar Joseph Goebbels l-a temperat pe Hitler, spunându-i că o asemenea măsură ar fi generat o revoltă deschisă Westphalia.

Până în august, protestele se răspândiseră şi în Bavaria, iar Hitler însuşi a fost întâmpinat de o mulţime furioasă la Hof, lângă Nürnberg – singura dată când a păţit aşa ceva în cei 12 ani de guvernare.^[7] În ciuda furiei sale, Hitler şi-a dat seama că nu îşi poate permite un conflict deschis cu biserica romano-catolică, în condiţiile în care Germania era implicată într-un război pe două fronturi. (Trebuie amintit că după anexarea Austriei şi a regiunii Sudeţilor, aproape jumate din populaţie Germaniei era formată din catolici.) Pe 24 august, Hitler a ordonat oprirea programului de eutanasiere (T4) şi a dat ordine stricte gaulaiterilor să nu mai provoace bisericile pe timpul războiului. Acest incident arată că germanii ar fi putut să se opună cu succes regimului lui Hitler şi ridică o problemă gravă: ce s-ar fi întâmplat dacă bisericile ar fi acţionat cu tot atâta hotărâre şi în cazul deportărilor evreilor?

[modifică] Rezistenţa comunistă

Dclanşarea războiului cu Uniunea Sovietică a schimbat caracterul rezistenţei civile. În timpul în care a funcţionat pactul de neagresiune sovieto-german, Partidul Comunist German (KPD) avea ca singur obiectiv supravieţuirea în condiţiile prigoanei naziste. KPD nu s-a angajat în acţiuni de rezistenţă activă împotriva regimului. După iunie 1941, ar fi fost de aşteptat ca toţi comuniştii să se implice în activităţile de rezistenţă, inclusiv sabotaje şi spionaj, indiferent de riscuri. Un mic număr de agenţi sovietici, în special comunişti germani refugiaţi în URSS, au reuşit să se strecoare în Germania ca să ajute celulele comuniste locale aflate în ilegalitate să se organizeze şi să acţioneze. Această acţiune a dus la formarea în 1942 a două grupuri comuniste, numite generic de Gestapo, Rote Kapelle (Orchestra Roşie).

Primul grup al „orchestrei” era o reţea de spionaj cu cartierul general la Berlin şi era coordonată de Leopold Trepper, un agent al NKVD intrat în Germania încă din octombrie 1941. Acest grup făcea rapoarte către serviciile secrete sovietice cu privire la concentrările de trupe germane, atacurile aeriene asupra Reichului, producţia germană de război şi livrările de combustibil. A colaborat cu organizaţiile rezistenţei franceze de orientare comunistă. Agenţii au reuşit la un moment dat să pună sub ascultare liniile telefonice ale Abwehr-ului din Paris. Trepper a fot arestat în cele din urmă şi grupul lui a fost distrus în primăvara anului 1943.

Al doilea grup al „orchestrei” a fost organizat în întregime fără ajutorul sovieticilor, nefiind controlat de NKVD. Acest grup a fost condus de Harro Schulze-Boysen, ofiţer de informaţii din Ministerul Aerului al Reichului, şi de Arvid Harnack, un funcţionar din cadrul Ministerului Economiei. Amândoi se considerau comunişti, deşi se pare că nu erau membri ai KPD-ului. grupul era relativ eterogen. Printre membrii lui se numărau producătorul teatral Adam Kuckhoff, dramaturgul Günther Weisenborn, ziaristul John Graudenz şi pianistul Helmut Roloff. Acest grup corespunde modelului general al rezistenţei germane, şi anume a unei reţele formate în special din elite.

Principala activitate a acestui grup a fost colectarea de informaţii şi dovezi despre atrocităţile naziste şi distribuirea de fluturaşi antihitlerişti. Spionajul nu era una dintre activităţile importante ale grupului. Ei şi-au strecurat informaţiile către reprezentanţii diplomatici străini, în principal prin contacte directe cu reprezentanţii ambasadei americane şi, printr-o conexiune mai puţin directă, către guvernul sovietic. Când sovieticii au încercat să recruteze întregul grup în serviciul Moscovei, Schulze-Boysen şi Harnack au refuzat să se înroleze, ei dorindu-şi să-şi păstreze independenţa politică. Johann Wenzel, un membru al „orchestrei” Trepper şi care era în legătură şi cu Schulze-Boysen, a trădat grupul Gestapoului în 1942, după ce a fost arestat. Schulze-Boysen, Harnack şi alţi membri ai reţelei lor au fost arestaţi şi executaţi.

În Berlin acţiona şi un alt grup comunist, condus de electricianul evreu Herbert Baum. Dacă la început cei aproape o sută de membri formau un grup de studii, nucleul „dur” al grupului a trecut la rezistenţă activă după declanşarea războiului împotriva URSS-ului. În luna mai 1942, grupul a oganizat un atac asupra unor panouri de afişaj cu postere antisovietice. Proasta organizare a acţiunii a dus la arestarea întregului grup. Douăzeci dintre ei au fost condamnaţi la moarte. Baum a murit în arest. Activităţile de rezistenţă comuniste au eşuat pe toată linia. KPD a continuat să lupte pentru supravieţuire în clandestinitate. Activiştii comunişti nu s-au mai făcut simţiţi decât în ultimele zile ale războiului.

[modifică] Tentativa de asasinare cu bombă plasată în avion

La sfârşitul anului 1942, Tresckow şi Olbricht au conceput un plan pentru asasinarea lui Hitler şi declanşara unei lovituri de stat. Pe 13 marite 1943, în timpul drumului de la cartierul general Wehrwolf de lângă Vinniţa la Wolfschanze în Prusia Răsăriteană, Hitler avea programată o oprire la cartierul general al Gupului de Armate Centru, la Smolensk. Pentru a-şi duce la începlinire planul, Tresckow a gândit trei scenarii:[1]

1. Maiorul Georg von Boeselager, în fruntea unei unităţi de cavalerie, avea să-i surprindă pe Hitler şi garda lui SS într-o ambuscadă în pădure. Această idee a fost respinsă deoarece ar fi implicat lupta dintre un mare număr de sodaţi germani. De asemenea, conspiratorii se temeau că soldaţii de rând nu pot face faţă SS-ştilor faniatici din garda Führerului.
2. Posibilitatea asasinării lui Hitler în timpul mesei de către un grup de conspiratori a fost de asemenea respinsă. Ofiţerii care respectau un anumit cod al onoarei militare refuzau să ucidă un om neînarmat.
3. Cea de-a treia opţiune, a unei bombe strecurate în avionul cu care zbura Hitler a fost părut cea mai bună.

Tresckow l-a rugat pe colonelul Brandt, care făcea parte de obicei din grupul care îl însoţea pe Hitler şi zbura de cele mai multe ori cu acelaşi avion cu dictatorul, să ia un pachet cu el, pachet pe care ar fi trebuit să-l transmită generalului Helmuth Stieff. Pachetul era de fapt o bombă, camuflată în două sticle de coniac, împachetate într-o cutie de lux. Un conspirator, locotenentul Fabian von Schlabrendorff, a reglat declanşatorul exploziei şi a predat pachetul lui Brandt, care s-a urcat în acelaşi avion cu Hitler.[2]

Complotiştii sperau ca avionl Focke-Wulf 200 Condor al dictorului să explodeze după 30 de minute, în zona oraşului Minsk, suficient de aproape de front pentru ca dezastrul să fie atribuit avioanelor de vânătoare sovietice. Olbricht trebuia să se folosească de criza generată de moartea lui Hitler pentru mobilizarea armatei de rezervă al cărei comandant era şi să preia controlul asupra principalelor centre urbane: Berlin, Viena, München şi altele. Planul era ambiţios şi cu reale şanse de reuşită, în cazul în care Hitler ar fi fost ucis. Mai rămânea problema delicată a exercitării controlului asupra armatei. De asemenea, reacţia SS-ului era greu de prevăzut.

Dar, la fel ca şi în cazul atentatului lui Elser din 1939, norocul a fost din nou de partea lui Hitler. Detonatorul de producţie britanică, care fusese testat de nenumărate ori până atunci şi era considerat de încredere, a funcţionat corect, dar capsa de aprindere nu a funcţionat. Se pare că temperatura scăzută din camera de bagaje a avionului, unde a fost depozitat pachetul explosiv a împiedicat aprinderea capsei.

Schlabrendorff, dând dovadă de un sânge rece neobişnuit, a luat următorul avion şi a primit pachetul de la colonelul Brandt, mai înainte ca înşelătoria să fie descoperită. Bucăţile de exploziv plastic au fost folosite mai târziu în atentatul lui Gersdorff şi Stauffenberg.

[modifică] Tentativele de atentate sinucigaşe

Numai la câteva zile mai târziu, pe 21 martie 1943, a fost organizat un alt atentat. În acea zi Hitler vizita la Berlin o expoziţie de armament sovietic capturat. Colonelul Rudolf Christoph Freiherr von Gersdorff, un prieten al lui Tresckow, trebuia să prezinte mai multe exponate. El s-a oferit voluntar să execute un atentat sinucigaş, folosind aceiaşi bombă care ar fi trebuit să explodeze în avion. Dar singurul fitil pe care l-a putut obţine era unul chimic, cu o perioadă de ardere de 10 minute. Hitler, în loc să facă turul de 30 de minute, după cum fusese programat, a plecat mai devreme. Gersdorff a trebuit să dezamorseze rapid bomba într-o baie. Această a doua tentativă eşuată a demoralizat temporar grupul complotiştilor. Gersdorff a povestit despre această tentativă de asasinare după terminarea războiului.

Axel von dem Bussche, membru al Regimentului de infanteri nr. 9, s-a oferit voluntar să-l omoare pe Hitler în noiembrie 1943, în timpul prezentării noilor uniforme de iarnă, dar trenul cu susnumitele uniforme a fost distrus de un bombardament aliat, iar expoziţia a fos amânată. O a doua prezentare programată în decembrie la Wolfsschanze a fost anulată de Hitler în ultima clipă, dictatorul hotărând să călătorească la Berchtesgaden.

În ianuarie 1944, Bussche s-a oferit voluntar pentru un al doilea atentat, dar între timp el şi-a pierdut un picior în luptele cu Armata Roşie. Pe 11 februarie, un alt ofiţer tânăr, Ewald Heinrich von Kleist, a încercat să-l asasineze pe Hitler într-un mod asemănător cu Axel von dem Bussche. Hitler a amânat pe neaştepatate evnimentul la care trebuia să fie prezent. Următoarea ocazie care s-a ivit a fost aceea unei expoziţii de armament de la Salzburg, de pe 7 iulie. Atentatorul Helmuth Stieff nu a detonat însă bomba.

[modifică] Stalingradul şi „Trandafirul alb”

La sfârşitul anului 1942, Germania a suferit o serie de înfrângeri militare. Prima a fost la El Alamein, a doua a fost generată de victoria aliaţilor în nordul Africii (Operaţiunea Torţa), iar a treia a fost dezastrul de la Stalingrad. Cei mai experimentaţi ofiţeri superiori au ajuns la concluzia că Reichul nu poate înfrânge Uniunea Sovietică şi că Hitler conduce Germania la pierzanie, la ocuparea de către ruşi a ţării. O astfel de posibilitate le-a dat noi imbolduri complitiştilor din rândurile armatei.

Halder a fost demis în 1942, conducerea armatei aflându-se în acel moment sub controlul total al lui Hitler. Succesorii lui Halder, feldmareşalul Wilhelm Keitel şi generalul Alfred Jodl, nu erau decât intermediarii lui Hitler. Tresckow şi Goerdeler au încercat din nou să recruteze ofiţeri superiori în complotul pentru declanşarea unei lovituri de stat. În acele momente, Kluge era trecut deja de partea complotiştilor. Gersdorff a fost trimis să-l viziteze pe feldmareşalul Erich von Manstein, coamandantul Grupului de Armate Sud din Ucraina. Manstein era de acord că Hitler conducea Germania la dezastru, dar i-a spus lui Gersdorff că „mareşalii prusaci nu se răzvrătesc”.^[8] Feldmareşalul Gerd von Rundstedt, care comanda armatele germane din vest a dat un răspuns asemănător. Posibilitatea unui complot anti-Hitler, la care să participe armata ca un tot, părea mai depărtată ca niciodată. În mod demn de remarcat, niciunul dintre ofiţerii superiori contactaţi nu a raportat convorbirile cu complotiştii.

Cu toate acestea, zilele când conspiratorii civili sau militari puteau acţiona fără să fie descoperiţi se apropiau de sfârşit. După înfrângerea de la Stalingrad, Himmler a considerat că este foarte posibilă existenţa unor conspiraţii împotriva regimului. El deja îi suspecta pe Canaris pe oamenii acestuia din Abwehr. În martie 1943, doi dintre aceştia din urmă, Oster şi Hans von Dohnanyi, au fost demişi. Deşi existau unele bănuieli în ceea ce îi priveşte, nu au existat suficiente dovezi pentru a-i aresta. Dintre conspiratorii civili, Dietrich Bonhoeffer a fost arestat, iar Goerdeler a devenit suspect.

Gestapoul l-a luat în vizor pe Dohnanyi după ce l-a arestat pe Wilhelm Schmidhuber, un contabandist şi speculator de valută care îl ajutase pe primul în diferite ocazii. În timpul interogatoriilor, Schmidhuber a dat numeroase informaţii cu privire la grupul Oster-Dohnanyi care acţiona în Abwehr şi despre implicarea lui Goerdeler şi Beck în operaţiunile opoziţiei. Himmler a primit de la Gestapo toate aceste informaţii, cu propunerea de arestare a lui Canaris, protectorul lui Oster şi Dohnanyi. Himmler s-a opus însă arestării lui Canaris.^[9] Nu se ştie dacă Himmler îl considera prea puternic pe Canaris în acel moment, sau dorea să-l protejeze pentru scopuri personale necunoscute. Gestapoul nu a reuşit să obţină date mai complete despre amploarea reţelelor de rezistenţă. În primul rând, Gestapoul nu a reuşit să descopere reţeau de conspiratori din cadrul Grupului de Armate Centru.

Dezastrul de la Stalingrad, care provocase Germaniei piederea a peste 400.000 de soldaţi, a provocat valuri de furie şi nemulţumire în rândul societăţii germane şi a zdruncinat total încredera cetăţenilor de rând în „victoria finală”. Elita conducătoare a armatei şi statului, care avea acces nemijlocit la toate informaţiile cu privire la desfăşurarea operaţiunilor de luptă, era conştientă de situaţia fără ieşire în care se afla Al treilea Reich.

Singura manifestarea vizibilă a opoziţie la regimul nazist după înfrângrea de la Stalingrad a fost apariţia sentimentelor antirăzboinice în rândul studenţilor, care au fondat organizaţia Trandafirul alb. Organizaţia îşi avea centrul în München şi avea legături cu opozanţi din Berlin, Hamburg, Stuttgart şi Vienna. În ianuarie 1943 ei au lansat o campanie de împărţire de manifeste antrirăzboinice şi de desenarea de lozinci pe pereţi în zona Univesităţii Ludwig Maximilians din München. Tinerii au fost descoperiţi şi arestaţi foarte repede. Trei conducători ai grupului – Hans Scholl, Sophie Scholl şi Christoph Probst – au fost arestaţi , judecaţi sumar şi executaţi. Aceiaşi soartă a avut-o şi profesorul de muzică Kurt Huber şi alţi câţiva studenţi.

Apariţia acestui grup a fost o surpriză pentru nazişti, deoarece univesităţile fuseseră considerate fiefuri naziste încă din perioada în care Hitler se mai lupta pentru putere. Pe de altă parte, exemplu studenţilor a dat curaj grupurilor de opoziţie, aşa puţine şi dezorganizate cum erau. „Trandafirul alb” nu a fost un semn al nemulţumirii populaţiei civile şi nu a provocat un val de acţiuni antiguvernamentale. Reţelele clandestine ale social-democraţilor şi comuniştilor au supravieţuit. Ele au raportat despre creşterea nemulţumirilor în rândurile muncitorilor industriali şi ale fermierilor. Celulele ilegale ale sus-numitelor partide nu au întreprins nicio activitate de luptă. populaţia de rând continua să-l aprecieze pe Hitler şi să-l considere vinovat pe Himmler şi pe subordonaţii lui pentru toate greutăţile. În plus, în 1943, posibilităţile unui atac conjugat al Aliaţilor pe două fronturi a eclipsat orice resentiment faţă de regim şi a slăbit mişcările de rezistenţă.

[modifică] Perioada cea mai puţin activă a rezistenţei: 1940-1942

Succesul formidabil al atacului împotriva Franţei din 1940 a făcut obiectivul înlăturării Führerului de la putere foarte dificil. Majoritatea ofiţerilor de armată, în ciuda termerilor lor de început cu privire la războiul pe două fronturi, au trecut deschis de partea regimului lui Hitler. Populaţia îi gratula pentru ceea ce era considerată revanşa pentru umilitoarea înfrângere din 1918. Sarcina de continuare a mişcării de rezistenţă a revenit pentru o vreme civililor, deşi şi în rândurile armatei a rămas un corp al conspiratorilor anti-Hitler.

Carl Goerdeler, fostul primar al oraşului Leipzig, a devenit o figură de primă importanţă a rezistenţei. Printre asociaţii săi s-au numărat diplomatul Ulrich von Hassell, ministrul prusac de finanţe Johannes Popitz, şi aristocratul Helmuth James Graf von Moltke, membru al opoziţie prusace. Din cercul opoziţiei prusace mai făceau parte şi alţi tineri aristocraţi precum Adam von Trott zu Solz, Peter Yorck von Wartenburg şi Gottfried Graf von Bismarck-Schönhausen, (ultimul membru al Partidului Nazist şi al Reichstagului şi ofiţer superior SS). Goerdeler era de asemenea în legătură cu reţeaua clandestină a SPD, cu grupurile de opoziţie creştine, atât catolice cât şi protestante.

Toţi aceşti oameni se considerau posibili lideri ai unei conduceri posthitleriste, dar ei nu aveau o concepţie clară asupra modalităţii prin care Führerul putea fi îndepărtat de la putere, (cu excepţia celor care plănuiau asasinarea dictatorului, o soluţie pe care mulţi o respingeau pe motive de etică). Planurile lor nu au reuşit niciodată să surmonteze problema uriaşei popularităţi a lui Hitler în rândurile populaţie germane. Aceşti opozanţi şi-au ocupat timpul mai degrabă cu dezbateri filozofice sau cu construirea unor planuri pentru Germania postbelică. Cert este că pentru următorii doi ani de după înfrângerea Franţei, ei nu au iniţiat nicio acţiune practică de rezistenţă.

În martie 1941, Hitler a dezvăluit planurile sale pentru un „război de anihilare” împotriva Uniunii Sovietice în faţa unei audienţe formate din ofiţeri atent selectaţi. În rândurile ofirilor se afla şi colonelul Henning von Tresckow, care nu fusese implicat până atunci în niciuna dintre comploturile de până atunci, dar care era un opozant convins al regimului nazist. El a fost înspăimântat de planul lui Hitler de dezlănţuire a unui nou război în răsărit. Ca nepot al feldmareşalului Fedor von Bock, el avea numeroase legături. Henning von Tresckow a fost desemnat să lucreze la cartierul general al unchiului său, care comanda Grupul de Armate Centru, una dintre grupările care urma să declanşeze Operaţiunea Barbarossa. Tresckow a recrutat în mod sistematic ofiţeri de opoziţie din rândurile camarazilor săi, formând un grup important de rezistenţă în sânul armatei.

În condiţiile în care armatele germane continuau avansarea triumfală în regiunile vestice ale Uniunii Sovietice (1941 – 1942), grupurile de opoziţie din cadrul armatei nu puteau face mare lucru. Libertatea de acţiune a grupurilor de opoziţie ale ofiţerilor a fost scăzută chiar şi după înfrângerea din faţa Moscovei din decembrie 1941, (eveniment care a dus la demiterea lui Brauchitsch şi Bock). În decembrie 1941, SUA au intrat în război, ceea ce a convins pe ofiţerii cu simţul realităţii că Germania va pierde în cele din urmă războiul. Războiul pe viaţă şi pe moarte de pe frontul de răsărit a pus noi probleme rezistenţei. Cei mai mulţi dintre membrii opoziţiei germane erau conservatori care urau sincer comunismul şi Uniunea Sovietică. Problema de căpătâi era cum putea fi răsturnat regimul nazist şi cum putea fi încetat războiul făra a permite sovieticilor să câştige controlul asupra Germaniei şi a întregii Europe. Această problemă a devenit şi mai greu de rezolvat în momentul în care Aliaţii au adoptat în 1943 la Casablanca politica „capitulării necondiţionate”.

În timpul anului 1942, neobositul Oster a reuşit să reconstruiască reţelele de rezistenţă. Cel mai important nou recrut a fost generalul Friedrich Olbricht, şeful biroului central al armatei din Berlin, care controla un sistem independent de comunicaţii cu unităţile de rezervă din toată Germania. Făcând legătura dintre generalul Olbricht şi reţeaua de rezistenţă din cadrul Grupului de Armate Centru creat de Tresckow se părea că a rezultat o structură viabilă pentru declanşarea unei lovituri de stat. Demiterea luji Bock nu a slăbit poziţia lui Tresckow. Mai mult chiar, Tresckow a recrutat rapid pe succesorul lui Bock, generalul Hans von Kluge. Tresckow l-a adus pe Goerdeler, liderul rezistenţei civile la cartierul general al Grupului de Armate Centru pentru a-l întâlni pe Kluge.

[modifică] Rezistenţa neorganizată

Nu poate fi contestat faptul că foarte mulţi germani au sprijinit regimul nazist până la sfârşitul războiului. Dar au existat şi numeroase curente de rezistenţă, chiar dacă în cazul unora dintre ele orientarea lor politică era neclară. Istoricul german Detlev Peukert, primul cercetător care a studiat societatea germană în timpul perioadei naziste, a numit acest fenomen „rezistenţa zilnică”. Cercetările sale au avut ca sursă principală rapoartele Gestapoului şi SD-ului, ca şi rapoartele social-democraţilor din exil asupra situaţiei din ţară. Social-democraţii îşi bazau rapoartele pe o reţea de informatori aflaţi în reţelele clandestine de partid, care supravieţuiseră prigoanei naziste.

Peukert şi alţi autori au relevat că cea mai persistentă sursă de nemulţumire din Germania Nazistă era cea generată de starea economiei şi de corupţia oficialilor nazişti. Cu toate acestea, popularitatea lui Hitler a fost foarte puţin afectată. Regimul nazist se lăuda cu eradicarea şomajului, dar acest rezultat fusese obţinut prin intermediul recrutărilor în armată şi reînarmare. Economia civilă a rămas slabă de-a lungul întregii perioade naziste. În ciuda faptului că preţurile erau stabilite prin lege, salariile au rămas relativ scăzute, iar piaţa suferea de lipsuri cronice, care s-au agravat după declanşarea războiului. La toate acestea s-au adăugat după 1942 suferinţele cauzate de atacurile aeriene aliate împotriva oraşelor germane. Traiul luxos şi venalitatea oficialilor nazişti precum Hermann Göring stârnea o furie crescândă. Rezultatul era „o nemulţumire profundă în rândul populaţiei din toate colţurile ţării, cauzate de eşecurile din economie, amestecul guvernamental în viaţa privată, subminarea tradiţiilor şi obiceiurilor acceptate şi controlul statului poliţienesc”.^[10]

Nemulţumirile generalizate generau o opoziţie cu forme „pasive” – absenteism, eschivarea de la anumite îndatoriri pe baza unor false boli, răspândirea de zvonuri antiguvernamentale, dezvoltarea pieţei negre, stocarea de bunuri şi altele. Uneori lua şi forme mai active, precum avertizarea persoanelor ameninţate cu arestarea, ascunderea unor urmăriţi sau sprijinirea acestora pentru fuga de autorităţi, ca şi neanunţarea autorităţilor de descoperirea unor activităţi de opoziţie. Muncitorii industriali, în rândurile cărora social-democraţii şi comuniştii fuseseră foarte activi, au declanşat greve de scurtă durată. Aceste greve au fost tolerate, cel puţin până la declanşarea războiului, în principal pentru că erau strict de natură economică, fără nicio legătură cu politica.

O altă formă de rezistenţă a fost sprijinirea evreilor persecutaţi. Pe la mijlocul anului 1942, deportarea evreilor din Germania şi Austria în lagărele de exterminare era un proces în plină desfăşurare. După cum au demonstrat cercetările recente, marea majoritate a germanilor era indiferentă faţă de soarta evreilor, iar un număr destul de mare de germani au sprijinit activ programul nazist de exterminare.^[11] Totuşi, un număr redus de germani a încercat să-i ajute pe evrei, chiar dacă o asemenea atitudine îi punea în primejdie pe ei şi pe familiile lor. Asemenea acţiuni erau mai uşor de întreprins în Berlin şi de asemenea mai uşor de întreprins pentru persoanele bogate, cu relaţii şi în mod particular pentru femei.

Aristocrate precum Maria Gräfin von Maltzan şi Marie Therese von Hammerstein au reuşit să obţină acte cu ajutorul cărora au ajutat numeroşi evrei să evadeze din Germania. Elisabeth von Thadden, directoarea unei şcoli private de fete, nu a fost de acord cu edictele naziste, şi a continuat să înscrie tinere evreice la şcoala pe care o conducea până în mai 1941, când şcoala a fost naţionalizată şi ea a fost concediată. În 1944, Elisabeth von Thadden a fost executată ca urmare a implicării sale în „Cercul Solf”, (un grup de intelectuali antinazişti). Predicatorul protestant Heinrich Grüber a organizat evadarea evreilor din Germania în Olanda. La ministerul de externe, Canaris a conspirat trimiterea unui număr de evrei în Elveţia sub diferite pretexte. Se estimează că în Berlin au fost ascunşi cam 2.000 de evrei până la sfârşitul războiului. Istoricul britanic Martin Gilbert a descoperit numeroase cazuri în care germani şi austrieci, inclusiv funcţionari publici sau ofiţeri ai armatei, au salvat evrei.^[12]

A existat o singură manifestare publică împotriva persecutării de către nazişti a evreilor germani (Protestul de pe Rosenstrasse). Protestul a avut loc în fevruarie 1943 şi a fost generat de arestarea şi ameninţarea cu deportarea a 1.800 de bărbaţi evrei căsătoriţi cu femei neevreice. Mai înainte ca aceşti oameni să fie deportaţi, soţiile şi rudele lor s-au adunat în faţa clădirii din Rosenstrasse, unde cei 1.800 erau ţinuţi prizonieri. Aproximativ 6.000 de oameni, în special femei, au protestat în schimburi timp de aproape o săptămână. În cele din urmă, Himmler, îngrijorat de efectele demonstraţiei asupra moralului populaţiei, a cedat şi a permis eliberarea celor arestaţi. Unii dintre cei arestaţi şi fuseseră deja deportaţi, au fost întorşi din drumul spre Auschwitz şi au fost eliberaţi. Împotriva protestatarilor nu s-au luat măsuri punitive, iar cei mai mulţi dintre aceşti evrei au supravieţuit războiului. acest eveniment a fost remarcabil atât pentru faptul că a fost unic, cât şi pentru acela că regimul a cedat şi ridică din nou problema a ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă mai mulţi germani s-ar fi arătat dornici să protesteze împotriva deportării evreilor.

Nazismul a avut un mesaj foarte puternic adresat tineretului german, în special al celui din clasa medie. Tineretul din mediul universitar a fost un fief puternic al nazismului încă din perioada în care Hitler nu ajunsese la putere. Organizaţia Hitler-Jugend (Tineretul Hitlerist) a căutat să mobilizeze toţi tinerii germani în sprijinul regimului şi, în afară de unele zone rurale catolice, a activat cu succes în toată perioada regimului nazist. După 1938 au început însă să apară anumite semne de alienare în rândul tinerilor germani. Aceasta a luat rareori forma de opoziţiei politice, ca în cazul aproape singular al grupul Trandafirul alb. Cel mai adesea era vorba de o atitudine pasivă, de neparticipare la acţiunile culturale destinate tinerilor şi de căutarea de alternative. Deşi niciun grup de tineri care nu erau de acord cu politica regimului nu a reprezentat un pericol pentru nazism şi deşi aceşti tineri nu au avut nicio legătură cu elitele germane care complotau pentru răsturnarea lui Hitler, existenţa lor demonstrează că erau curente de opoziţie la toate nivelurile societăţii germane.

Trebuie amintit exemplul Piraţilor Edelweiss (Edelweißpiraten), o reţea slab organizată a tinerilor din clasa muncitorească existentă în mai multe oraşe germane, care organiza întruniri neautorizate şi se implica în lupte de stradă cu membrii organizaţiei Tineretului Hitlerist. În Leipzig exista grupul „Meuten” cu peste o mie de membri, care era mai politilizat şi avea legături cu organizaţiile ilegale comuniste. Un alt grup important a fost cel cunoscut ca Swingjugend (copii iubitori de swing). Acesta era un grup al tinerilor din clasa de mijloc, se întâlneau în cluburi secrete din Berlin şi alte câteva oraşe mari germane pentru a asculta muzică considerată „degenerată” de autorităţi (swing, jazz şi altele genuri). Această mişcare, care implica şi o anumită modă vestimentară a devenit atât de populară în rândul unor pături ale tineretului încât Himmler a ordonat în 1941 arestarea activiştilor swing şi trimiterea unora dintre ei în lagărele de concentrare.

În octombrie 1944, în timp ce armatele britanico-americane se apropiau de graniţele vestice ale Germaniei, în oraşul Köln, răvăşit de raidurile aeriene aliate şi evacuat parţial de autorităţi, au avut loc o serie de dezordini. Edelweißpiraten, aliaţi cu grupuri de dezertori din armata germană, prizonieri evadaţi, lucrători străini şi comunişti ieşiţi din clandestinitate au pus la cale o serie de jafuri, sabotaje şi asasinate care priveau oficiali ai Gestapoului şi Partidului Nazist. Au fost stocate mari cantităţi de materiale explozive destinate distrugerii sediilor Gestapoului. Himmler, temându-se de extinderea mişcării de rezistenţă în alte oraşe, a ordonat represiuni dure, în Kölnului izbucnind lupte de stradă sângeroase. Mai mult de 200 de răzvrătiţi au fost arestaţi şi câteva zeci au fost spânzuraţi, printre ei şi şase adolescenţi Edelweisspiraten.^[13]

[modifică] Evenimentele de până la atentatul din 20 iulie

Începând cu mijlocul anului 1943, soarta războiului se întorcea definitiv împotriva Germaniei. Ultima mare ofensivă germană de pe frontul de est, Unternehmen Zitadelle, s-a încheiat cu înfrângerea din arcul de la Kursk. În iunie, aliatul italian a lui Hitler, Benito Mussolini a fost alungat de la putere. Conspiratorii civili şi militari au devenit din ce în ce mai hotărâţi să-l elimine pe Hitler, considerând că numai după moartea dictatorului se poate forma un guvern care să poată deschide discuţii separate de pace cu puterile occidentale. O astfel de mişcare ar fi împiedicat de asemenea şi ocuparea ţării de către sovietici. Acest scenariu pleca de la o premiză falsă, şi anume că Aliaţii occidentali ar fi fost dispuşi să rupă legăturile cu Uniunea Sovietică şi să negocieze o pace separată cu un guvern german nenazist. Ceea ce nu ştiau opozanţii germani era faptul că atât Churchill cât şi Roosevelt erau de acord cu formula „capitulării necondiţionate”.

Cum ministerul de externe asigurase un refugiu sigur multor activişti antinazişti, conspiratorilor nu le-a fost greu să ia legătura cu guvernele aliate cu ajutorul diplomaţilor din statele neutre. S-au stabilit unele contacte prin intermediul diplomaţilor germani din Berna, sau de la Vatican.

Toate propunerile conspiratorilor au fost respinse, sau au fost pur şi simplu neglijate. Aliaţii occidentali nu ocordau opozanţilor germani niciun fel de ajutor, nici măcar nu se ofereau să le recunoască activitatea. Erau mai multe motive serioase pentru care aliaţii aleseseră o asemenea atitudine. În primul rând, aliaţii nu-i cunoşteau şi nu aveau încredere în cei care se proclamau opozanţi. Aceştia din urmă păreau în ochii occidentalilor o clică de reacţionari prusaci preocupaţi în principal să-şi salveze poziţiile în condiţiile în care era evident că Germania pierdea războiul. Această atitudine era încurajată în principal de consilierul lui Churchill pe probleme de politică extenă, Lord Vansittart, un antigerman visceral. În al doilea rând, Roosevelt şi Churchill erau conştienţi că URSS ducea greul războiului împotriva Germaniei Naziste şi că Stalin era mereu suspicios cu privire la posibilitatea unei păci separate germano-occidentale. Din aceste motive, cei doi lideri occidentali au refuzat orice discuţie care ar fi putut chair sugera dorinţa lor de stabilire a unei păci separate cu Germania. În al treilea rând, Aliaţii erau hotărâţi ca spre deosebire de situaţia din primul război mondial, la sfârşitul războiului în curs să învingă definitiv Germania, pentru a împiedica apariţia unui nou mit al „înjunghierii pe la spate”.

În august 1943, Tresckow l-a întâlint pe colonelul de stat major Claus Schenk Graf von Stauffenberg. Stauffenberg, un catolic practicant, fusese mutilat în luptele din Africa de nord. El avea convingeri conservatoare şi naţionaliste. Dacă la început, Stauffenberg a privit cu entuziasm venirea la putere a naziştilor, el a fost rapid deziluzionat de guvernarealor. Încă din 1942, el împărtăşea părea altor ofiţeri germani, conform căreia Germania este condusă spre dezastru de Hitler şi că numai îndepărtarea dictatorului poate salva ţara. Scupulele sale moral-religioase l-au împiedicat o vreme să ia în consideraţie asasinarea Führerului. După dezastrul de la Stalingrad, el a ajuns la concluzia că asasinarea lui Hitler ar fi fost cel mai mic rău moral.

Olbricht le-a prezentat lui Tresckow şi Stauffenberg o nouă strategie pentru declanşarea loviturii de stat. Armata de rezervă avea un plan de acţiune „Operaţiunea Valküre”, care trebuia folosit în cazul în care bombardamentele masive aliate ar fi provocat dezordini majore sau răscoala milioanelor de muncitori străini aflaţi la muncă forţată în Germania. Olbricht a sugerat că acest plan ar putea fi folosit pentru mobilizarea armatei de rezervă în scopul preluării controlului asupra oraşelor germane, dezarmării SS-ului şi arestării conducerii naziste, după asasinarea lui Hitler. Operaţiunea Valküre putea fi declanşat numai prin atragerea de partea conspiratorilor sau neutralizarea generalului Friedrich Fromm, comandantul armatei de rezervă. Fromm, ca de altfel alţi generali germani, era la curent cu existenţa unei conspiraţii militare împotriva lui Hitler, dar nu i-a ajutat pe opozanţi şi, e adevărat, nici nu i-a trădat.

La sfârşitul anului 1943 şi începutul anlui 1944, conspiratorii au încercat să plaseze un om al lor în anturajul lui Hitler pentru a putea plasa o bombă sau pentru a-l împuşca. Sarcina s-a dovedit extrem de dificilă. Cum situaţia de pe fronturi continua să se deterioreze, Hitler nu mai apărea în public şi vizita rareori Berlinul. Dictatorul îşi petrecea cea mai mare parte a timpului în cartierul general din Prusia Răsăriteană, cu scurte pauze în care vizita reşedinţa din munţii Bavariei, Berchtesgaden. În ambele locaţii, Hitler era înconjurat de oameni pe care îi cunoştea bine şi în care avea mare încredere. Mai mult, Himmler şi Gestapoul se temeau din ce în ce mai tare de eventualii atentatori la viaţa Führerului. Ofiţerii Marelui Stat Major erau priviţi cu suspiciune.

Au urmat loviturile date conspirtorilor. În ianuarie şi februarie 1944 au fost arestaţi Moltke şi Canaris. Gestapoul a strâns laţul în jurul cercului de conspiratori până în toamna aceluiaş an. Pe 4 iulie, Julius Leber, care încerca să stabilească legături cu social-democraţii şi comuniştii pentru formarea unui „front unit”, a fost arestat. Conspirtorii rămaşi în libertate au devenit conştienţi că orice tentativă de asasinat trebuie organizată rapid, dar fiind faptul că pe frontul de răsărit Armata Roşie avansa fără a putea fi oprită, iar în Franţa, Aliaţii occidentali deschiseseră al doilea front pe 6 iunie. Conspiratorii au ajuns la concluzia că mai aveau o singură şansă pentru scoaterea de pe scena politică a lui Hitler. Deşi doar puţini conspiratori mai sperau ca occidentalii să fie de acord cu o pace separată cu un guvern nenazist, cei mai mulţi erau conştienţi că le rămâne doar opţiune capitularii necondiţionate. Marea problemă care se punea era dacă guvernul nenazist ar fi reuşit să capituleze mai înainte sau după ce sovieticii ar fi ocupat Germania. Pe de altă parte, o bună parte a conspiratorilor a ajuns la concluzia că asasinarea lui Hitler nu ar fi ajutat la nimic altceva decât la salvarea onoarei conspiratorilor, a armatei şi a imaginii Germaniei în ochii lumii.^[14][15]

Privind retrospectiv, este surprinzător să constaţi că după luni de întâlniri conspirative şi numeroase planuri de acţiune, grupurile de rezistenţă din cadrul armatei şi a aparatului de stat au rămas aparent nedescoperite de Gestapo. Poliţia secretă avea informaţii încă din februarie 1943 despre existenţa grupurilor de rezistenţa din Abwehr, sub patronajul lui Canaris, şi de cel din cercul Goedeler-Beck. Facă Gestapoul ar fi acţionat încă de atunci, este aproape sigur că atentatul din 20 iulie nu ar mai fi avut loc. Motivul pentru care Himmler, deşi la curent cu aceste conspiraţii, nu a acţionat rămâne neclar.

Mai mult chiar, se ştie că Himmler s-a întâlnit cu un membru al opoziţie, ministrul prisac de finanţe Johannes Popitz. În august 1943, Popitz s-a întâlnit cu Himmler şi s-a oferit să asigure sprijinul opoziţiei, dacă acesta din urmă ar fi fost de acord să-l înlăture de la putere pe Hitler şi ar fi declanşat negocierile de pace.^[16] Întâlnirea nu a dus la nicio înţelegere, dar Popitz nu a fost arestat, iar Himmler nu a făcut nimic pentru stoparea activităţii mişcării de opoziţie din aparatul de stat. Popitz nu era singurul care spera că va avea sprijinul lui Himmler pentru o lovitură de stat. Heinz Höhne, biograful lui Canaris, a sugerat că şeful spionajului german şi Himmler ar fi colaborat pentru asigurarea unei schimbări de regim. ^[17]

Himmler ştia despre adevăratul nivel al dezvoltării opoziţiie mai multe cecât oricare dintre conspiratori. Dacă opozanţilor li se părea că poporul german crede în continuare în Hitler, indiferent de situaţia dezastruoasă din economie şi de pe front, Himmler primea rapoarte regulate din partea SD-ului (Servicuil de Securitate,spionajul SS-ului) cu privire la adevărata stare de spirit din ţară.

Aceste rapoarte dovedeau că moralul civililor scădea, iar gradul de sprijin al populaţie faţă de regimul nazist se deterioara, începând după înfrângerea de la Stalingrad şi continuând de-a lungul anului 1943, odată cu şirul de eşecuri pe frontul de răsărit şi cu neîncetatele bombardamente aliate asupra oraşelor germane. Încă de la sfârşitul anului 1943, Himmler era informat că marea majoritate a populaţiei germane nu mai credea în „victoria finală”. ^[18] Doar frica faţă de acţiunile brutale ale Gestapoului împiedica populaţia să-şi transforme deziluziile în opoziţie activă împotriva regimului, deşi protestul de pe Rosenstrasse demonstrase că, dacă ar fi avut suficient curaj, cei care se opuneau regimului nazist ar fi putut să obţină succese.

Rezistenţa organizată a început să se pregătească de acţiune în 1944. Partidele social-democrat şi comunist şi sindicatele afiliate lor au fost distruse încă din 1933. Sindicatele catolice şi Partidul de Centru au ales să se autodizolve. Ca urmare, sindicaliştii catolici nu au suferit tot atât de mult ca cei comunişti şi social-democraţi şi au reuşit să păstreze o reţea ilegală de activişti. Liderii acestora din urmă, Jakob Kaiser şi Max Habermann, au ajuns la începutul anului 1944 la concluzia că a venit vreme acţiunii antinaziste. Au fost organizate celule de rezistenţă, care ar fi trebuit să se ridice la luptă după asasinarea lui Hitler şi să preia controlul asupra clădirilor guvernamentale.

[modifică] Atentatul de pe 20 iulie

Pe 1 iulie, Stauffenberg a fost numit şef al Statului Major al Armatei de Rezervă comandate de generalul Fromm, cu cartierul general Bendlerstrasse, în centrul Berlinului. Această funcţie îi permitea lui Stauffenberg să participe la conferinţele militare ale lui Hitler, atât în Prusia Orientală cât şi la Berchtesgaden. Stauffenberg avea posibilitatea să-l ucidă pe Hitler cu o bombă sau cu pistolul. Conspiratorii care rezistaseră ideii de ucidere a dictatorului din momtive etico-religioase îşi schimbaseră atitudinea. Conspiratorilor li se alăturaseră noi complici. Printre aceştia se aflau generalul Carl-Heinrich von Stülpnagel, comandantul trupelor din Franţa, care trebuia să negocieze un armistiţiu cu aliaţii occidentali imediat după uciderea lui Hitler.

Complotiştii erau gata de acţiune. La începutul lunii iulie, Stauffenberg a participat de două ori la conferinţele lui Hitler având o bombă în geantă. Dar pentru că se considera că succesul conspiraţie depindea şi de asasinarea lui Himmler, atentatul a fost amânat de fiecare dată. De fapt, Himmler nici nu participa de obicei la conferinţele militare ale Führerului. Pe 15 iulie, când Stauffenberg a participat la conferinţa din Prusia Orientală, s-a renunţat la această condiţie. Planul era ca Stauffenberg să plaseze bomba în camera de conferinţă cu temporizatorul pornit şi sub un motiv oarecare să părăsească sala, să aştepte explozia, şi să zboare la Berlin, unde să se alăture conspiratorilor. Urma mobilizarea armatei de rezervă în conformitate cu planurile Operaţiunii Valküre, iar militarii trebuiau să preia controlul asupra Germaniei, în timp ce liderii nazişti ar fi fost arestaţi şi SS-ul anihilat. Beck urma să fie numit şeful satatului, Gordeler cancelar iar Witzleben comandant al armatei. Planul depindea de noroc şi de viteza şi precizia de execuţie, dar nu era imposibil de realizat.

Pe 15 iulie, atentatul a fost amânat din nou în ultimele clipe din motive care nu se cunosc. Stauffenberg s-a întors furios la Berlin. Pe 18 iulie, Stauffenberg a auzit unele zvonuri conform cărora Gestapoul ar fi fost pe urmele lui şi se putea aştepta să fie arestat în orice clipă. Se pare că a fost o informaţie falsă, dar a fost un imbold suficient pentru el ca să acţioneze cu prima ocazie. Pe 20 iulie, la ora 10 dimineaţa, Stauffenberg s-a deplasat pe calea aerului la Rastenburg la o nouă conferinţă militară a lui Hitler, cu bomba în geantă. În ciuda maniei excesive pentru securitate a dictatorului, ofiţerii care participau la conferinţele de război nu erau percheziţionaţi.

Conferinţa a început în jurul prânzului. Stauffenberg, după ce activase în realabil temporizatorul bombei, a plasat geanta sub masa în jurul căreia se strângeau Hitler şi cam 20 de ofiţeri. După 10 minute, el a găsit o scuză şi a părăsit camera. La 12:40 s-a produs explozia, distrugând în bună partea sala de conferinţe. Mai mulţi ofiţeri au fost ucişi, dar Hitler a scăpat. Se presupune că dictatorul a fost apărat de efectele exploziei de masa grea de stejar sub care Stauffenberg plasase bomba. Stauffenberg, după ce a văzut camera distrusă, a presupus că Hitler a murit, a sărit într-o maşină şi s-a îndreptat spre aeroport, mai înainte ca să poată fi oprit. La ora 13:00 era deja în avion şi se îndrepta spre Berlin.

Până când Stauffenberg să ajungă la Berlin la ora 15:00, generalul Erich Fellgiebel, un alt membru al complotului, şi-a anunţat aliaţii că Hitler a supravieţuit exploziei. Complotiştii din Berlin şi-au pierdut curajul şi au considerat că în condiţiile date, Operaţiunea Valküre nu mai are şanse de reuşită. Confuzia complotiştilor a sporit în momentul în care Stauffenberg a aterizat şi a telefonat de la aeroport raportând că Hitler este mort. Complotiştii nu mai ştiau ce să creadă. La ora 16:00 Olbricht a dat ordinele pentru declanşarea Operaţiunii Valküre. Generalul Fromm a dat telefon lui Keitel să se asigure că Hitler este în viaţă.

La 16:40 Stauffenberg a ajuns la Bendlerblock. Fromm a încercat să schimbe tabăra şi a dat ordin pentru arestarea lui Stauffenberg arrested, dar în schimb a fost luat prizonier de Olbricht şi Stauffenberg. În acest timp însă, Himmler a preluat controlul situaţiei şi a contramandat mobilizarea ordonată de Olbricht. În unele locuri, neştiind ce se întâmplă, complotiştii continuau să urmeze planurile iniţiale. Ministerul Propagandei de pe Wilhelmstrasse, cu Joseph Goebbels în clădire, a fost încojurat de trupe. La Paris, Stülpnagel a dat ordine pentru arestarea comandanţilor SS şi SD. În Viena, Praga şi în alte orşe importante trupele regulate au ocupat birourile Partidului Nazist şi au arestat gaulaiterii şi liderii SS.

Momentul decisiv a avut loc la ora 19:00, când Hitler s-a simţit suficient de bine pentru a telefona. El a dat ordin unui ofiţer care îi era loial, maiorul Otto Remer, să restabilească controlul în Berlin. La ora 20:00, Witzleben a sosit la Bendlerblock şi s-a certat cu Stauffenberg, care încă mai insista ca lovitura de stat să continue să se desfăşoare. Cam pe la aceiaşi oră, Kluge, proaspăt numit comandant suprem al trupelor din vest, când a aflat că Hilter este în viaţă, a schimbat taberele şi l-a arestat pe Stülpnagel.

Complotiştii mai puţin hotărâţi s-au grăbit să schimbe tabăra. În luptele care au izbucnit la Bendlerblock între ofiţerii loiali lui Hitler şi complotişti, Stauffenberg a fost rănit. Până la ora 23:00, Fromm recâştigase controlu asupra garnizoanei şi prin acţiuni prin de zel a încercat să-şi salveze pielea. Beck s-a sinucis, exemplul lui fiind urmat de alţi conspiratori. Fromm a declarat că a organizat o curte marţială cu un singur membru (el însuşi!) şi i-a condamnat la moarte pe Olbricht, Stauffenberg şi alţi doi ofiţeri. La zece minute după miezul nopţii, cei patru au fost executaţi în curte. La ora 0:30, trupele SS conduse de Otto Skorzeny au ocupat garnizoana şi au oprit restul execuţiilor. Fromm a plecat să-l viziteze pe Goebbels ca să pretindă că a fost cel care a înăbuşit complotul, numai că a fost arestat.

În săptămânile care au urmat, Gestapoul a arestat pe toţi cei care au avut cea mai mică legătură cu complotul. Descoperirea unor scrisori şi jurnale la domiciliile arestaţilor au dezvăluit existenţa tentativelor din 1938, 1939 şi 1943, ceea ce a dus la un nou val de arestări. În conformitate cu noile legi Sippenhaft, toate rudele conspiratorilor au fost arestate.

Numai câţiva complotişti au încercat să fugă sau au negat orice vină atunci când au fost arestaţi. Se pare că dintre cei arestaţi, niciunul nu şi-a trădat camarazii nici în timpul torturilor.

Cei care au supraviţuit interogatoriilor au fost trimişi în faţa Tribunalului Poporului şi a judecătorului nazist Roland Freisler. Aproximativ 5.000 de oameni au fost arestaţi şi cam 200 au fost executaţi. ^[19] Nu toţi cei arestaţi sau executaţi au avut vreo legătură cu complotul din 20 iulie, dar Gestapoul s-a folosit de ocazie ca să scape de diferite persoane considerate incomode.

La sfârşitul lunii aprilie 1945, când a fost descoperit jurnalul lui Canaris, au mai fost arestaţi alţi opozanţi ai regimului nazist. Execuţiile au continuat până în ultimile zile ale războiului.

[modifică] Note

[modifică] Bibliografie

• Fred Breinersdorfer (Editor), Sophie Scholl - Die letzten Tage, 2005.
• Donald Goddard, The Last Days of Dietrich Bonhoeffer, Harper and Roe,1976, ISBN 0-06-011564-5
• Ulrich von Hassell, The Von Hassell Diaries 1938-1944 the Story of the Forces Against Hitler Inside Germany Doubleday, 1947, ISBN 0-404-16944-9. Greenwood Press, 1971, ISBN 0-8371-3228-2.
• Gregor Schöllgen, A Conservative Against Hitler: Ulrich von Hassell, Diplomat in Imperial Germany, the Weimar Republic, and the Third Reich, 1881-1944 New York : St. Martin's Press, 1991, ISBN 0-312-05784-9.
• Peter Hoffmann, The History of the German Resistance 1933-1945, McGill-Queen's University Press, 3rd edition 1996
• Klemens von Klemperer, German Resistance Against Hitler:The Search for Allies Abroad 1938-1945OUP /Clarendon Press, Oxford 1992, ISBN 0-19-821940-7
• Richard Lamb, The Ghosts of Peace ,1935-45 Michael Russell ,1987 ISBN 0-85955-140-7
• Annedore Leber, The Conscience in Revolt : portraits of the German resistance 1933-1945 editori Annedore Leber, Willy Brandt, Karl Dietrich Bracher, Mainz : Hase & Koehler, 1994 ISBN 3-7758-1314-4.
• Hans Mommsen, Angus McGeoch Alternatives to Hitler: German Resistance Under the Third Reich Princeton : Princeton University Press, 2003. ISBN 0-691-11693-8.
• Roger Moorhouse, Killing Hitler, Jonathan Cape, 2006. ISBN 0-224-07121-1
• Gerhard Ritter, The German Resistance : Carl Goerdeler's Struggle Against Tyranny, traducere de R.T. Clark, Freeport, N.Y. : Books for Libraries Press, 1970.
• Hans Rothfels, The German Opposition to Hitler: An Assessment Longwood Pr Ltd: London 1948, 1961, 1963, 1970 ISBN 0-85496-119-4.
• Michael C. Thomsett, "The German Opposition to Hitler" 2007, McFarland

[modifică] Resurse internet

• Lista a 226 conspiratori germani – biografii a 70 dintre ei
• Istoria rezistenţei germane antihitleriste
• Complotul din iulie
• Rezistenţa germană în al treilea Reich – povestea unui supravieţuitor
• Inheritance Inge Aicher-Scholl (ED 474) im Archiv des Instituts fuer Zeitgeschichte München-Berlin (Institutul de istorie contemporană germană din München
• The Geschwister-Scholl-Institut

Al doilea război mondial Această căsuţă: vizualizare • discuţie • modificare
Europa Apuseană – Europa Răsăriteană – China – Africa (N – E–V)– Mediterana – Orientul Mijlociu – Asia şi Pacific – Atlantic
Participanţi			Tabel cronologic		Aspecte
Până în 1945, doar dacă nu este indicat altfel, nu include statele-satelit..			Preludiu Cauzele războiului ... în Asia ... în China ... în Europa 1939 Invadarea Poloniei Războiul ciudat Războiul de iarnă Bătălia Atlanticului3 1940 Danemarca şi Norvegia Bătălia Franţei Bătălia Angliei Ocuparea statelor baltice Basarabia şi Bucovina Invadarea Greciei Invadarea Indochinei 1941 Invadarea Iugoslaviei Invadarea Uniunii Sovietice Bătălia de la Moscova Atacul de la Pearl Harbor 1942 Bătălia de la Midway Bătălia de la Stalingrad Bătălia de la El Alamein	1943 Sfârşitul războiului în Africa Bătălia de la Kursk Campania din Guadalcanal Invazia aliată din Italia 1944 Bătălia pentru Normandia Operaţiunea Bagration Operaţiunea Iaşi-Chişinău Eliberarea Parisului Operaţiunea Market Garden Bătălia din Golful Leyte 1945 Bătălia din Okinawa Bătălia Berlinului Capitularea Germaniei Hiroşima şi Nagasaki Capitularea Japoniei alte bătălii... Urmări Efecte Pierderi Strămutarea germanilor Războiul Rece Zonele aliate de ocupaţie din Germania Planul Morgenthau Modificări teritoriale Ocupaţia Japoniei Al doilea război mondial în cultura contemporană	Atacuri asupra Americii de Nord Blitzkrieg Gradele militare comparate Criptografia Frontul intern Recompense militare Echipamente militare Producţia militară Rezistenţa Tehnologia Războiul total Impactul asupra civililor Crimele de război ale Aliaţilor Crimele de război germane Holocaustul (Shoah) Crimele de război japoneze Crimele de război sovietice Bombardamentele strategice Hiroşima şi Nagasaki Femei de reconfortare Masacrul din Nanking Asediul Leningradului
Aliaţii		Axa
în război din 1937  China începând din 1939  Polonia  Regatul Unit  Franţa  Canada  Australia  Noua Zeelandă  Africa de Sud începând cu 1940  Norvegia  Belgia  Olanda  Grecia	începând cu 1941  Iugoslavia  Uniunea Sovietică  Statele Unite  Cehoslovacia (guvernul în exil) începând cu 1942  Brazilia începând cu 1943  Italia începând cu 1944  România  Bulgaria  Finlanda alţii...	în război din 1937  Japonia începând cu 1939  Germania  Slovacia începând cu 1940  Italia (până în 1943) începând cu 1941  Bulgaria  (până în 1944)  România  (până în 1944)  Ungaria  Finlanda  (până în 1944) începând cu 1942  Tailanda alţii...
Rezistenţa Austria  -   Baltica1 -   Cehoslovacia  -   Danemarca  -   Etiopia  -   Franţa  -   Germania  -   Grecia  -   Italia  -   Iugoslavia  -   Evreii  -   Olanda  -   Norvegia  -   Polonia  -   Tailanda  -   URSS  -   Ucraina2 -   Vietnam  -   alţii...
			Liste
			Categorii Conferinţe Subiecte
1 antisovietică. 2 antigermană, antisovietică şi antipoloneză. 3 a durat întreg războiul, până în mai 1945.