Lună

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Luna (satelit))
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la satelitul Pământului. Pentru alte sensuri, vedeți Lună (dezambiguizare).
Luna Simbolul astronomic al Lunii
 
Luna văzută de pe Pământ

Luna văzută de pe Pământ

Caracteristicile orbitei
Circumferință 2.449.000 km
(0.016 AU)
Excentricitate 0.0554
Perigeu 363.104 km
(0.0024 AU)
Apogeu 405.696 km
(0.0027 AU)
Perioadă de rotație 27,321 66155 d
(27 d 7 h 43.2 min)
Perioadă sinodică 29,530 588 d
(29 d 12 h 44.0 min)
Viteză medie 1,022 km/s
Viteză maximă 1,082 km/s
Viteză minimă 0,968 km/s
Înclinare variază între
28,60° și 18,30°
(5,145 396° spre ecliptică)
Longitudinea nodului
ascendent
în regresie,
1 revoluție la 18,6 ani
Argumentul perigeului în progres,
1 revoluție la 8,85 ani
Satelitul Pământului
Caracteristici fizice
Diametru ecuatorial 3476,2 km[1]
(0,273 Pământuri)
Diametru Polar 3472,0 km
(0,273 Pământuri)
Aplatizare 0,0012[2]
Suprafață (arie) 3.793×107 km²
(0,074 Pământuri)
Volum km³
(0,020 Pământuri)
Masă 7,347 673×1022 kg
(0,0123 Pământuri)
Densitate medie 3346,2 kg·m−3
Gravitație ecuatorială 1,622 m·s−2,
(0,1654 gee)
Viteză de eliberare 2,38 km·s−1
Perioadă de rotație 27,321 661 d
Viteză dr rotație 16,655 km·h−1
(la ecuator)
Înclinare axială 1,5424° spre ecliptică
Albedo 0,12
Magnitudine -12,74
Temp. la suprafață
min mediu max
40 K 250 K 396 K
Compoziția scoarței
estimat, procent greutate
Oxigen 42,6 %
Magneziu 20,8 %
Siliciu 20,5 %
Fier 9,9 %
Calciu 2,31 %
Aluminiu 2,04 %
Nichel 0,472 %
Crom 0,314 %
Mangan 0,131 %
Titan 0,122 %
Caracteristici ale atmosferei
Presiune atmosferică 3 × 10-13kPa
Heliu 25 %
Neon 25 %
Hidrogen 23 %
Argon 20 %
Metan

Amoniac
Dioxid de carbon

urme

Luna este singurul satelit natural al Pământului,[3] și al cincilea ca mărime din Sistemul Solar. Este, totodată, cel mai mare satelit natural al unei planete din Sistemul Solar raportat la mărimile dintre acesta și planeta Pământ, având un sfert din diametrul Pământului și 1/81 din masă. Luna este al doilea satelit ca densitate după Io, unul dintre sateliții lui Jupiter. În rotația sa sincronă în jurul Pământului, Luna prezintă aceeași față a sa, cu mici schimbări. Priveliștea selenară cuprinde conuri vulcanice întunecate, zone de pământ și cratere de impact.

Luna mai este și al doilea obiect ca luminozitate de pe cerul înstelat, după Soare, în ciuda faptelor că suprafața sa este în totalitate neagră; Luna se vede strălucitoare datorită faptului că reflectă lumina primită de la Soare. Schimbarea Lunii în multitudinea de faze și de forme semicirculare a adus mari influențe, încă din cele mai vechi timpuri, în dezvoltarea limbilor, calendarelor, artei și a mitologiei.

Luna are o foarte mare importanță în viața de pe Terra; influențele gravitaționale ale acesteia produc fluxul și refluxul mărilor și oceanelor și „alungirea” timpului (Luna provoacă un decalaj de 2 ms la fiecare 100 de ani). Distanța orbitală curentă a Lunii, ce reprezintă în jur de treizeci de ori diametrul Pământului, cauzează asemănarea de mărime dintre Lună și Soare pe cer. De aceea, Soarele este acoperit aproape complet în timpul unei eclipse solare totale.

Luna este singurul obiect extraterestru pe care omul a reușit să aterizeze. În timp ce programul sovietic Union's Luna a fost primul apt în 1959 să trimită sonde fără oameni pe Lună, programul Apollo al NASA a realizat prima misiune cu oameni. NASA a început cu o misiune în 1968 cu Apollo 8 și cu altele între 1969 și 1972, cu Apollo 11. Aceste misiuni au adus peste 380 de Kg de roci lunare, ce au ajutat la dezvoltarea înțelegerii originii geologice a Lunii (se crede că s-au format acum aproximativ 4,5 miliarde de ani într-un impact cu Terra), a structurii interne și a istoriei sale.

După misiunea lui Apollo 17 din 1972, Luna a fost vizitată numai de sonde fără personal. Din 2004, Japonia, China, India, Statele Unite ale Americii și Agenția Spațială Europeană au trims sonde pe Lună. Rezultatul misiunilor a dus la confirmarea descoperirii apei lunare înghețate în craterele umbrite de la poli și legate în regolitul lunar. Viitoarele misiuni spațiale cu personal omenesc sunt deja planificate. Luna rămâne, după cum spune Outer Space Treaty, liberă în explorare pentru toate națiunile, în condiții pașnice.

Nume și etimologie[modificare | modificare sursă]

Denumirea românească a satelitului natural al Pământului este Luna, deși mai poate fi găsită și denumirea de Selena. Cuvântul din română lună este o moștenire din latină luna[4], iar denumirea alternativă de Selena provine din grecescul Selene (Σελήνη).

Totuși, denumirea de Selena era folosită în trecut la romani și numele de Artemis era folosit la greci.

Credințe și mitologii[modificare | modificare sursă]

Ipoteza formării Lunii în urma coliziunii Pământului cu planeta Theia (animație)
Exemple de interpretare a unor pete de pe Lună

Prima definiție literară a Lunii aparține Imnurilor homerice, mai precis în imnul „Către Selene”[5], unde Luna se unește cu Zeus și îi dă naștere Pendeei[5].

Astronomii din Antichitate au propus diferite interpretări rezumate îndeosebi în capitolul Despre substanța Lunii de Pseudo-Plutarh[6]. În 450 î.Hr., Democrit vedea pe Lună «munți înalți și văi adânci». Plutarh (46-125) credea că «Luna este un Pământ ceresc»[7], zonele întunecate și regulate (câmpiile) sunt depresiuni umplute cu apă. Numite maria (substantiv latin, la plural, semnificând „mări”), în timp ce platourile înalte, de culoare deschisă au fost denumite terrae („pământuri”, „uscaturi”) [8], aceste reliefuri nu corespundeau cu concepția despre lume a lui Aristotel.

Pentru Aristotel[9], lumea supralunară este perfectă și, prin urmare, Luna este o sferă netedă și inalterabilă[10]. Discipolul lui Aristotel, Clearhos de Soles explica petele de pe Lună prin faptul că Luna este o oglindă lustruită care reflectă peisajele terestre. Această concepție aristoteliciană a dăinuit până în Evul Mediu. Astfel, pe unele hărți medievale terestre sunt reportate petele lunare: manuscrise ale lucrării De Natura Rerum de Isidor din Sevilla, reprezentarea făcută de geograful Ibn Said[11] a Africii de Sud ca Mare Orientale pe la anul 1250. Totuși, această teorie a fost invalidată de observația că Luna se deplasează în fața Pământului, fața Lunii rămâne neschimbată. Alți savanți își imaginaeză că petele sunt vapori condensați ai unui nor sau emanați de Pământ. Deși Galileo Galilei și-a îndreptat telescopul spre cer și a dovedit realitatea acestor reliefuri, această concepție a sferei perfecte este regăsită în Persia secolului al XIX-lea și în folclorul european din secolul al XX-lea[12].

Formare[modificare | modificare sursă]

Conform unor teorii Luna s-ar fi format acum 4,527 ± 0,010 miliarde de ani în urmă, adică cu 30-50 de milioane după formarea Sistemului solar.[13] S-ar părea că Luna s-a format prin fisiunea crustei Pământului sub acțiunea forțelor centrifuge,[14] (ce necesita o rotire inițial prea mare a Terrei), captarea gravitațională a unui corp ceresc în stadiul de formare[15] (ar fi necesitat o atmosferă a Pământului incredibil de extinsă pentru a disipa energia Lunii în trecere)[16] și co-formarea Pământului și a Lunii în discul primordial de acumulare (care nu explică epuizarea fierului metalic în Lună).[16] Aceste ipoteze nu pot, de asemenea, să explice momentul cinetic mare al sistemului Lună-Pămant.[17]

Ipoteze asupra originii Lunii[modificare | modificare sursă]

  • În urma impactului planetei Theia cu Pământul, cu 4,527 miliarde de ani în urmă (ipoteza cea mai vehiculată în prezent).
  • Condensare din masa inițială de gaze și particule, concomitent cu formarea Pământului. Obiecții: Luna nu are un nucleu de fier, iar în general conținutul de fier al rocilor Lunii este mult mai mic decât al rocilor de pe Pământ.
  • Desprindere din masa încă lichidă a Pământului. Obiecții: ca și mai sus.
  • Captarea unui corp astral. Obiecții: calculele matematice infirmă această posibilitate. Luna se îndepărtează anual cu 3,8 cm de Pământ.

Date despre Lună[modificare | modificare sursă]

Luna are o rază medie de 1.737 km, de 4 ori mai mică decât a Pământului, și orbitează în jurul acestuia la o distanță medie de 384.403 km; pentru a ajunge pe Pământ lumina Lunii are nevoie de ceva mai mult decât o secundă. Viteza medie pe orbită este de 3.700 km/h. Atracția gravitațională la suprafața Lunii este de 6 ori mai slabă decât cea terestră.

Luna realizează o rotație în jurul Pământului în aproximativ 4 săptămâni, aceasta fiind luna pământească (27 zile, 7 ore, 43 min și 11,6 sec). În acest interval fazele Lunii sunt: Lună nouă, primul pătrar, Lună plină, ultimul pătrar; ele se repetă în 29 zile 12 h 44 min 2,8 s (durată numită o lună lunară). Masa satelitului nostru este de 7,35 × 1022 kg, de 81 de ori mai mică decât masa Pământului, densitatea medie este de 3.400 kg/m3, iar excentricitatea orbitală este de 0,0549.

Perioada de rotație a Lunii este egală cu cea de revoluție în jurul Pământului, astfel încât Luna ne arată mereu aceeași față. Mai exact însă, dacă se iau în considerare fluctuațiile orbitei lunare și posibilitatea de a observa acest satelit din diferite locații de pe Pământ, suprafața vizibilă este ceva mai mare decât jumătate, și anume de 59%.

Luna este al doilea obiect ceresc ca strălucire (magnitudine aparentă), după Soare. De asemenea, Luna și Soarele au aproximativ același diametru angular, lucru ce face posibile eclipsele solare totale.

Luna se îndepărtează de Pământ cu 3,78 cm pe an.[18]

Selenografie[modificare | modificare sursă]

Suprafața Lunii nu este uniformă. Foarte rapid, prin faptul că este relativ ușor de observat, oamenii au putut distinge mari pete întunecate pe care le-au luat drept echivalentul oceanelor terestre și cărora ei le-au dat nume în latină maria („mări”). În realitate, aceste întinderi de regolit au o concentrație superioară de bazalt, de origine vulcanică, și sunt foarte inegal repartizate pe suprafața lunară, marea lor majoritate situându-se pe fața vizibilă, fața ascunsă neavând decât câteva, și de talie mult mai redusă. Restul suprafeței lunare este constituit din mari platouri acoperite cu regolit având o concentrație mai mică de bazalt, prin urmare mai reflectorizant. Alt relief care este prezent pe suprafața Lunii îl reprezintă multiplele circuri și cratere, create de impacturile meteoriților de diferite mărimi.

Suprafața Lunii[modificare | modificare sursă]

Suprafața Lunii este acoperită de cratere. Ele s-au format în urma impactului unor meteoriți uriași și asteroizi mici cu Luna, cel mai probabil în vremurile de la începutul istoriei Lunii, pe când sistemul solar era plin de asemenea fragmente. Cel mai mare crater se numește Bailly, are o lungime de 295 km și adâncime de 3.960 m. De asemenea mai este vizibil și un vechi relief vulcanic (cratere de origine vulcanică), rămas din vremurile apropiate de formarea satelitului Pământului; acest relief vulcanic ține de formațiunile vizibile cum ar fi „mările” (numele acesta a fost dat de observatorii din antichitate, care credeau că petele negre de pe suprafața Lunii sunt mări și oceane adevărate, iar părțile luminoase sunt continente), „văile” etc. Cea mai mare și mai cunoscută mare a Lunii este Mare Imbrium (în română: „Marea Ploilor”), care are o lungime de 1.200 km. Cei mai înalți munți se află lângă Polul Sud al Lunii și au o înălțime de aproximativ 6.100 m, înălțime comparabilă cu Himalaya pe Pământ.

Fața vizibilă a Lunii[modificare | modificare sursă]

Partea vizibilă a Lunii e plină de cratere provocate de ciocniri cu asteroizi sau meteoriți ce au avut loc în perioada de tinerețe a sistemului Solar. Diametrele craterelor ajung până la 240 km. Zonele care de pe Pământ par mai luminoase sunt coline. Rocile din aceste zone au fost datate ca având o vechime de 4 miliarde de ani. Petele întunecate, cunoscute ca mări, sunt zone de joasă altitudine care au fost cândva inundate de lavă. Rocile de aici au o vechime de 3 - 3,9 miliarde de ani.

Partea ascunsă[modificare | modificare sursă]

Sonda sovietică Luna 3 a făcut prima fotografie a părții invizibile în 1959. Are mai puține „mări” de lavă și mai mulți munți. Expresia „partea întunecată a Lunii” este incorectă: Luna înconjoară Soarele împreună cu Pământul, deci lumina solară cade în decursul revoluțiilor pe toată suprafața ei, dar noi vedem doar partea îndreptată spre noi, spre Pământ, iluminată.

Fazele Lunii[modificare | modificare sursă]

O dată cu înaintarea Lunii pe orbită, partea luminată a suprafeței ei vizibilă de pe Pământ se modifică.

Aceste faze ale Lunii încep cu „Luna nouă”, când se vede doar un corn foarte subțire, cu forma curburii literei D. Această zonă luminoasă crește în decursul zilelor până vedem toată „Luna plină”, apoi ea descrește - spre cealaltă parte; ciclul se încheie cu 3 zile în care Luna e complet întunecată.

Durata ciclului complet al fazelor Lunii se numește lună sinodică și este de aproximativ 29,5 zile. Datorită mișcării de revoluție a Pământului în jurul Soarelui, „luna sinodică” este mai lungă decât „luna siderală” (perioada de revoluție a Lunii în jurul Pământului, raportată la stele), similar cu modul în care ziua solară este mai lungă decât ziua siderală.

Misiuni importante pe Lună[modificare | modificare sursă]

Dată Misiune Echipaj Evenimente
7 oct. 1959 Luna 3 (URSS) Fără Primele fotografii ale feței ascunse a Lunii[19]
31 ian. 1966 Luna 9 (URSS) Fără Prima aselenizare
21-27 dec. 1968 Apollo 8 (SUA) Borman, Lovell, Anders Orbitarea Lunii și observarea feței ascunse a Lunii
18-26 mai 1969 Apollo 10 (SUA) Stafford, Young, Cernan Testarea ML; coborâre până la 14 300 m de suprafață
20 iul. 1969 Apollo 11 (SUA) Neil Armstrong*, Aldrin*, Collins Prima aselenizare a unui om pe Marea Liniștii
19 nov. 1969 Apollo 12 (SUA) Conrad*, Bean*, Gordon Aselenizare precisă a modulului lunar la 183 m de Surveyor 3
11 apr. 1970 Apollo 13 (SUA) Lovell, Swigert, Haise Fără aselenizare, misiune eșuată
10 nov. 1970 Luna 17 (URSS) Fără A lansat un vehicul ce a transmis imagini TV ale suprafeței
5 feb. 1971 Apollo 14 (SUA) Shepard*, Mitchell*, Roosa Shepard a jucat golf
30 iul. 1971 Apollo 15 (SUA) Scott*, Irwin*, Worden Prima folosire a autovehiculului lunar
20 apr. 1972 Apollo 16 (SUA) Young*, Duke*, Mattingly Young a fost apoi primul comandant al unei navete spațiale
11 dec. 1972 Apollo 17 (SUA) Cernan*, Schmitt*, Evans Cea mai lungă misiune Apollo (301 h, 52 min), ultima cu echipaj uman pe Lună
6 ian. 1998 Lunar Prospector Fără A sugerat prezența apei în zonele polare
  • (*) Cei 12 oameni care au pășit pe Lună

Alcătuire[modificare | modificare sursă]

Luna are o structură stratificată, similară cu a Pământului, și este constituită din aceleași elemente chimice, însă în proporții diferite. Tipurile de roci lunare sunt: roci vulcanice provenite din erupțiile provocate de ciocnirile cu meteoriți, bogate în calciu de la începuturile formării Lunii; și conglomerate de roci numite brecii. În colțurile întunecate ale craterelor a fost recent descoperită "gheață de suprafață", lângă Polul Sud al Lunii.

Apa pe Lună[modificare | modificare sursă]

Mărimea Lunii comparată cu a Pământului

Misiuni și măsurători recente au descoperit pe Lună, în anumite locuri apropiate de poli, posibile urme de gheață de apă.

Misiunea americană din 2009 „LCROSS” (acronim de la Lunar CRater Observation and Sensing Satellite) a avut sarcina de a stabili definitiv dacă pe Lună există apă sau nu. Lansate în mai, satelitul lunar LCROSS și racheta sa au ajuns în apropierea Lunii la 9 octombrie 2009. În acestă zi treapta superioară a rachetei de tip Centaur s-a zdrobit de Lună conform planului, în interiorul craterului adânc „Cabeus” din apropierea Polului Sud lunar. În zona impactului nu pătrunde lumina Soarelui niciodată (din cauza poziției axei de rotație a Lunii față de Soare); zona este neschimbată probabil de miliarde de ani, astfel încât eventuala gheață nu s-ar fi putut evapora sau dispărea. Înainte de a cădea și el în crater, satelitul LCROSS a măsurat cu mai multe aparate inclusiv spectrometre impactul uriaș care a avut loc, și timp de peste 4 minute a transmis o cantitate enormă de date centrului de comandă din SUA.

La 13 noiembrie 2009 oamenii de știință de la NASA au publicat rezultatele cercetărilor lor: pe Lună există apă (înghețată) în cantități relativ mari. Această concluzie corespunde și cu prezența hidrogenului în zonele polare, fapt cunoscut de mai demult.

Prezența apei pe Lună este importantă nu atât pentru căutarea vieții extraterestre, care rămâne foarte improbabilă pe Lună, cât pentru simplificarea logisticii unei stațiuni permanente a omului pe Lună, preconizată în jurul anului 2040.

În cultură[modificare | modificare sursă]

Mitologie[modificare | modificare sursă]

În mitologia greco-romană existau mai multe zeități asociate cu Luna. Cele grecești erau Artemis, zeița castității, a Lunii și a vânătorii, Hecate, zeița Lunii și a lumii de dincolo, și Selena. Zeița Diana era corespondentul roman pentru Artemis. Luna, altă zeiță locală a Lunii, era descrisă călătorind într-un car.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Onasch, Bernd (2006). „Moon. http://www.onasch.de/astro/showobject.php?lang=en&head=f&anim=129&obj=p03m01. Accesat la 20 martie 2006. 
  2. ^ Moon Fact Sheet”. NSSDC. http://nssdc.gsfc.nasa.gov/planetary/factsheet/moonfact.html. Accesat la 20 martie 2006. 
  3. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite Morais2002
  4. ^ Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicționar universal al limbii române
  5. ^ a b Homer, Imnuri, (Către Selene), p.201.
  6. ^ fr Spre text online (Cartea II, capitolele de la XXV la XXX)
  7. ^ Plutarh, Œuvres morales, De facie in orbe lunae, „Despre fața aparetă a discului Lunii”
  8. ^ Aceste denumiri sunt în vigoare și astăzi, chiar dacă se știe că nu au nicio legătură cu realitatea.
  9. ^ Tratatul De Caelo et Mundo („Despre Cer și despre Lume”)
  10. ^ Pseudo-Plutarh, Despre substanța Lunii, p. 910
  11. ^ 1213-1274.
  12. ^ en Philip Stooke, Mappemundi and the mirror in the moon, in: Cartographica: The International Journal for Geographic Information and geovisualization, 12 octombrie 2006, volumul 29, Nr. 2, pp. 20-30, ISSN 0317-7173
  13. ^ Kleine, T. (2005). „Hf–W Chronometry of Lunar Metals and the Age and Early Differentiation of the Moon”. Science 310 (5754): 1671–1674. doi:10.1126/science.1118842. PMID 16308422. Bibcode2005Sci...310.1671K. 
  14. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite Binder
  15. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite Mitler
  16. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite BotM
  17. ^ Stevenson, D.J. (1987). „Origin of the moon–The collision hypothesis”. Annual Review of Earth and Planetary Sciences 15 (1): 271–315. doi:10.1146/annurev.ea.15.050187.001415. Bibcode1987AREPS..15..271S. 
  18. ^ http://www.bbc.co.uk/news/science-environment-12311119
  19. ^ Paolo Ulivi, with David M. Harland, Lunar exploration: human pioneers and robotic surveyors (Springer-Verlag, 2004) pp26–28

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu, Noul dicționar universal al limbii române, Ediția a doua, Editura Litera Internațional, București-Chișinău, 2007. ISBN 978-973-675-307-7
  • Homer, Imnuri, Ediție bilingvă, Traducere, prefață și note de Ion Acsan, Colecția Scriitori Greci și Romani, Editura Teora Universitas, București 1998, ISBN 973-601-889-X

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Multimedia