Utilizator:Alex:D/Miklós Horthy

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
   Vezi și articolul:  Miklós HorthyVezi și articolele [[{{{2}}}]] și [[{{{3}}}]]Vezi și articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] și [[{{{6}}}]]Vezi și articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] și [[{{{10}}}]]Vezi și articolele [[{{{11}}}]], [[{{{12}}}]], [[{{{13}}}]], [[{{{14}}}]] și [[{{{15}}}]]Vezi și articolele [[{{{16}}}]], [[{{{17}}}]], [[{{{18}}}]], [[{{{19}}}]], [[{{{20}}}]] și [[{{{21}}}]].


Miklós Horthy
Data nașterii 18 iunie 1868
Decedat 9 februarie 1957
Partid Politic Independent
Poziția

Miklós Horthy de Baia Mare, Duce de Szeged și Otranto (în maghiară Vitéz Nagybányai Horthy Miklós) (* 18 iunie 1868, Kenderes – † 9 februarie 1957, Estoril). A fost amiral și guvernator al Ungariei din 1 martie 1920 până în 15 octombrie 1944.

În urma primului război mondial guvernul Béla Kun demisionează pe 4 iunie 1919, iar în 6-7 august 1919 Béla Kun fuge în Austria. Ca urmare Horthy, comandantul flotei Austro-Ungare, a fost ales, de către Parlamentul ungar cu 131 voturi din 141, în martie 1920, ca Regent al Ungariei. Titlul lui era „Serenissima Sa Înălțime, Regentul Regatului Ungar”. (în maghiară „Ő Főméltósága a Magyar Királyság Kormányzója”). A condus Ungaria între cele două războaie mondiale, precum și în timul celui din urmă, dintr-o poziție conservatoare, cu înclinații de dreapta.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Tinerețe[modificare | modificare sursă]

Miklós Horthy, fiul nobilului Horthy István și al Paulei Halassy, și-a terminat școala elementară în orașul Kenderes (1847-1876) urmând mai apoi studiile în orașul Debrecen, la Universitatea reformată (1876-1878). A urmat studiile la Universitatea din Sopron (1878-1882), după care le-a continuat la Academia de Marină.

În anul 1886 a devenit comandant de flotă. În 1890, la Istanbul, a efectuat armata la bordul vaporului de război „Taurus”. În perioada 1892-1894 Horthy este ofițer pe crucișătorul „Saida”. În perioada 1908-1909 a devenit comandantul vaporului „Taurus”. În perioada 1909-1914 Horthy, care se bucura de un mare respect din partea împăratului Francisc Iosif, avansează și devine, în timpul războiului, comandantul flotei austro-ungare.

Miklós Horthy s-a căsătorit în 22 iulie 1901, la Arad, cu Magdolna Purgly, fiica lui János Purgly și Ilona Vásárhelyi. Împreună au avut patru copii: Magdolna, Paula, István și Miklós.

Perioada primului război mondial[modificare | modificare sursă]

În timpul primului război mondial, a luptat, la început având grad de căpitan, apoi avansând până la postul de comandant al flotei (martie 1918), împotriva flotei italiene, pe care a și înfrânt-o de mai multe ori. La 8 iulie 1916, sub comandamentul lui Horthy, se atacă orașul italian Otranto, cu nava de luptă „Novara” cu 3 bărci „Torpedo” și cu un submarin „U-17”. Au fost distruse 5 vapoare militare de pază italiene. Pe 15 mai 1917, a avut loc o altă acțiune în același loc, Horthy pornind la luptă cu crucișătoarele: „Novara”, „Helgoland” și „Saida”. În urma acestei acțiuni militare, comandantul ungar a fost rănit la picioare și la cap, continuând totuși să conducă operațiunile de pe targă. La 30 octombrie 1918, Horthy primește gradul de vice-amiral, însă a doua zi i se aduce ordinul împăratului Carol de a preda flota noului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor.

În timpul tratatelor de pace de la Paris, pe data de 21 martie 1919, Béla Kun preia puterea la Budapesta și proclamă constituirea Republici Sovietice Ungare. La ordinul acestuia, armatele ungare încep să atace noile state abia înfiripate, mai ales Regatul Român. În această situație, Armata Română procedează la eliberarea teritoriului național și atacă Ungaria. La 4 august 1919 românii cuceresc Budapesta și eliberează Ungaria de sub comunism.

Pe 4 iunie 1920, reprezentanții Ungariei semnează Tratatul de la Trianon.

Articol principal: Războiul româno-ungar din 1919.

Preluarea puterii. Perioada interbelică[modificare | modificare sursă]

Horthy, intrând în Budapesta pe 16 noembrie 1919

Sfârșitul războiului a însemnat pentru Ungaria tăierea accesului la mare, astfel încât serviciile lui Horthy nu prea mai erau necesare. Dar, în 1919, cariera lui Horthy ia o nouă turnură. După o ocupație de patruzeci de zile a Budapestei, Armata Română se retrage, iar la 16 noiembrie Horthy, stabilit până atunci în Szeged, intră în capitala ungară. Este ales regent la 1 martie 1920. După două tentative nereușite ale regelui Carol de a-și relua tronul, Horthy devine singurul stăpânitor al Ungariei, la 7 noiembrie 1921, prin modificarea constituției.

Articol principal: Conflictul dintre Carol al IV-lea al Ungariei și Miklós Horthy.

La 25 iulie 1920 Horthy l-a desemnat pe Pál Teleki ca prim-ministru, dar la 14 aprilie 1921 acesta a demisionat. Horthy îl desemnează ca succesor la președinția guvernului pe István Bethlen (care fusese membru al delegației la semnarea Tratatului de la Trianon, din 1920). Acesta va deține funcția de premier până la 14 august 1931.

În această perioadă, Horthy a decis să nu se implice în viața politică, îndeplinind funcții strict protocolare. Importanța sa a crescut după 1938, o dată cu anexarea primelor teritorii primite de la Hitler, când a defilat călare prin orașele importante ale acestora.

Având orientări conservatoare, Horthy a început să simpatizeze cu fascismul, deși parțial, doar pentru a-și păstra puterea, însă, personal, nu a agreat mișcarea fascistă din Ungaria (mai precis Partidul Crucilor cu Săgeți), Ferenc Szálasi fiind întemnițat la comanda sa.

Guvernarea sa a fost mai degrabă de factură conservatoare, autoritară, decât cu caracter fascist. În momentul în care Adolf Hitler a început să-și arate puterea, forțând statele vecine să returneze teritoriile primite după primul război, Horthy a devenit vasalul acestuia. El urmărea, în primul rând, zonele locuite de maghiari, țintind către refacerea Ungariei Mari.

În noiembrie 1938, prin Arbitrajul de la Viena, Ungaria a primit o treime din Slovacia, iar cinci luni mai târziu și Rutenia. Horthy a fost mai mult decât mulțumit de acest rezultat, întrucât singur recunoștea că „O intervenție militară ungară ar însemna un dezastru pentru Ungaria, fiindcă, la ora actuală, Armata Cehoslovacă are cele mai bune arme din Europa, iar Budapesta este la doar cinci ore distanță de granița cehoslovacă, în cazul unui raid aerian. M-ar neutraliza înainte s-apuc să mă scol din pat”. În 1940, prin cel de-al doilea Arbitraj de la Viena (cunoscut în istoriografia românească sub numele mai potrivit de Dictatul de la Viena), Ungaria a anexat nord-vestul Transilvaniei, cu o populație majoritar românească. După dezmembrarea Iugoslaviei, în 1941, Ungaria a primit și Banatul Sârbesc, dar, la presiunile Mareșalului Ion Antonescu, administrația militară a acestei provincii a rămas cea germană.

Populația nemaghiară, precum și evreii din teritoriile primite au suferit, de-a lungul celui de-al doilea război mondial, o serie de abuzuri și crime făcute de către autoritățile ungare.

Regimul Horthy în timpul celui de-al doilea război mondial[modificare | modificare sursă]

Al doilea război mondial, pornit de către Hitler pe 1 septembrie 1939, nu a atras și Ungaria la început. Între 16 și 24 august 1940, la Turnu Severin, au avut loc negocierile dintre delegația română și cea maghiară, în privința Ardealului. Pe 30 august 1940, la Viena s-a luat decizia asupra soartei Transilvaniei prin miniștrii de externe ai Germaniei Joachim von Ribbentrop și Italiei Galeazzo Ciano. Partea nordică a teritoriului revenea Ungariei iar cea de sud rămânea României. O lună mai târziu, trupele ungare au intrat în Ardealul primit. În aprilie 1941, Ungaria a devenit membru deplin al Axei, atacând, alături de Germania și Bulgaria, Regatul Iugoslav. Armatele naziste au trecut prin Ungaria, având aprobarea lui Horthy. În semn de protest față de această acțiune, premierul ungar Pál Teleki s-a sinucis.

La 22 iunie 1941, Germania atacă U.R.S.S.. Ungaria intră în război ca aliat al Axei, de-a lungul războiului jertfind pe front peste 1.000.000 de soldați.

În 1942, după înfrângerea decisivă a Germaniei și a aliaților ei la Stalingrad, Horthy a decis să înceapă negocieri de pace cu Aliații. Delegația secretă a fost condusă de Albert Szent-Györgyi, și a avut contacte cu diplomații britanici din Istambul de mai multe ori. Ca și în cazul României, aceste acțiuni erau cunoscute lui Hitler.

În 1944, Armata Roșie ajunsese la granițele ungare. Pentru a preveni vreo acțiune a lui Horthy în defavoarea lor, germanii l-au chemat pe acesta în Austria, la castelul Kessheim, pentru discuții. Însă, o dată ajuns acolo, Horthy a fost reținut cu forța de către naziști. Între timp, pe 19 martie, Wehrmachtul a ocupat Ungaria și a instalat la putere un guvern-marionetă.

Adolf Eichmann împreună cu liderii Sondereinsatzkommando, Hermann A. Krumey și Dieter Wisliceny, au ajuns la Budapesta cu o baterie de ofițeri SS. Eichmann a dat ordin lidelor comunității evreiești să se prezinte la o conferință ca să le spună să înființeze "Judenrat" (în germană Judenräte (singular Judenrat; "Consiliu Evreiesc" corp administrativ) care va urma ordinile germane, pe 21 martie s-a înființat Consiliu Evreiesc, membri: Dr. Erno Boda, Dr. Erno Peto, Dr. Karoly Wilhelm, Dr. Samu Csobadi, Samu Kahan-Frankl, Fulop Freudiger; și Dr. Nison Kahan. Șeful consiliului era Samu Stern. Pe 29 martie noi legislații anti-evreiești steaua galbenă, registrația propietății și concentrarea evreilor. Eichmann a împărțit Ungaria în 10 districție de jandarmerie. Cele 10 districție de jandarmerie erau, la răndul lor, grupate în 6 zone operaționale anti-evreiești: Zona I, Carpații; II, Transilvania; III, nordul Ungariei; IV, sudul Ungariei; V, Transdanubia; VI Budapesta. Cu participarea unități speciale de comando "Sondereinsatzkommando" adusă din Mauthausen, Germanii vor concentra evreii în zonele respective pentru deportări rapide.

„Primul ministru devine Döme Sztójay, pe 19 martie la ședința consiliului de miniștri Döme anunță numirea noului ministru de interne Andor Jarros și noii secretari de stat Endre Baky și László Endre”
—Pelle János: A katolikus egyház és a zsidótörvények. Saly Dezső: i.m. 589.

În martie 1944 cănd armata roșie ajunsese la granițele ungare prin Carpați, Hitler s-a hotărît să-și stabilească dominația sa în Ungaria prin armata germană și unitățiile SS. Suverenitatea ungariei din această zi a devenit o "farsă", așa cum Horthy a declarat la Nürenberg (T/1246), germanii au devenit maiștrii (domnii) statului. A ajuns ora pe care germanii au așteptat-o, să-și implice soluția finală

Operațiunea "Margarethe I"

În primavară anului 1944, ca urmare a victoriilor armatei sovietice pe frontul din Răsărit și a presiunilor lumii libere, șeful statului, Horthy, și guvernul Miklós Kállay au început să se miște în direcția ieșirii Ungariei din război, permitănd unele liberalizări care i-au iritat enorm pe naziști. În mod deosebit, Berlinul a fost nemulțumit de cererea retragerii armatei maghiare de pe frontul din Ucraina sub pretextul "apărării Carpaților", față de protecția fizică acordată evreilor și față de articolele critice antinaziste care apareau uneori în presa maghiară. Teama de o viitoare ocupație sovietică îi făceau pe Horthy și Kállay să acționeze cu prudență. Mai întăi, Hitler s-a găndit să pedepsească Ungaria printr-o invazie a trupelor române, slovace și croate, dar s-a răzgăndit, șicererea "impertinentă" a lui Horthy, dar ezita asupra modalității de a-l pedepsi pe regent; la răndul său Horthy, legat de cuvăntul de onoare cu a decis la 12 martie 1944 ocuparea Ungariei de către forțe germane (operațiune codificată sub numele ("Margarethe I"). Mareșalul Reich-ului Heinrich Himmler, șeful Biroului Central de Securitate a Reich-ului (RSHA) Ernst Kaltenbrunner, trupele de uscat comandate de feldmareșalul Maximilian von Weichs, 600 de agenți ai Gestapo-ului și ai Serviciului de Securitate (SD) comandați de Hans Geschke și un comando special de vreo 250 de ofițeri SS, în frunte cu Adolf Eichmann, șeful Biroului IV B 4 al RSHA, trebuiau să pună în aplicare Planul "Margarethe I". La 17 martie 1944, cănd Horthy, împreună cu ministrul de Externe, Ghyczy Jenő, ministrul Apărării, Lajos Csatay, generalul Ferenc Szombathelyi, șeful Statului Major al Armatei maghiare și Kallay Miklós, ambasadorul maghiar la Berlin au raspuns "invitației" lui Hitler și au sosit la castelul Klessheim, din apropierea Salzburg-ului, operațiunea de ocupare a Ungariei fusese lansată. Horthy a încercat să-i explice lui Hitler planul maghiar de "dezangajare".

„Cum era de așteptat, Hitler nici nu a vrut să audă de care se angajase față de Fuhrer că-l va anunța, din timp, în cazul ieșirii Ungariei din râzboi, poate că și din frică, nu lua nici o hotărăre drastică. Pus în fața alternativei: ori o Ungarie ocupată de trupele germane, ori un guvern extremist pro-german, conducătorul statului maghiar încearca să tergiverseze. Berlinul nu a mai așteptat decizia regentului maghiar și, la 19 martie 1944, a ordonat trupelor germane să ocupe Ungaria. Trei zile mai tărziu, Sztojay Döme a devenit prim-ministru și ministru de Externe. Numirea în Ministerul de Interne a doi antisemiți notorii, László Endre și László Baky, responsabili cu rezolvarea "problemei evreiești", va ușura enorm munca lui Eichmann. După numirea sa ca secretar de stat, Baky a declarat cu cinism și fără nici un echivoc: "Sarcina mea privește stărpirea totală și definitivă a ticaloșiilor evreiești și a aripii stăngi. Sunt convins că Guvernul va reuși să ducă la bun sfărșit această misiune copleșitoare, care este de-o colosală importantă politică. Bombardamentele asupra Budapestei deveniseră mai frecvente; László Baky, susținut de Gestapo și SS, incercase printr-o lovitură de stat să ajungă la putere" "La 4 iulie 1944", scrie Braham, "Horthy l-a rugat pe Edmund Veesenmayer (plenipotentiarul lui Hitler în Ungaria - n.n.) să retragă Gestapo-ul pentru că suveranitatea Ungariei să poată fi restabilită, exprimăndu-și totodată nemulțumirea pe care o resimțea față de Sztójay și disprețul pe care îl avea pentru Baky și Endre (responsabilii cu deportarile evreilor - n.a.)." Doua zile mai tărziu, Horthy l-a informat pe ambasadorul german că intenționează să oprească deportările evreilor, iar la 7 iulie 1944 Horthy ordona "incetarea transferului de evrei către Germania" Horthy se bizuia pe loialitatea Armatei maghiare, pe prietenii politici și pe fiul său, Horthy Miklós Jr, care stabilise legături cu Aliații, cu șefii evreimii budapestane și cu diverse grupări antinaziste.. ”
—Tesu SOLOMOVICI ZIUA Randolph L. Braham, "Politica genocidului. Holocaustul în Ungaria" Editura Hasafer 2003

După ce a fost eliberat, fiind pus în fața capitulării României și a trecerii acesteia de partea Aliaților, Horthy a demis guvernul și a încercat formarea unuia nou. În paralel, a purtat negocieri cu sovieticii. Pe 15 octombrie 1944 Horthy anunță la radio în mod oficial că Ungaria iese din război, însă Hitler ordonase comandantului Otto Skorzeny să plece în Ungaria cu o misiune specială încă dinainte cu o zi. Miklós, fiul lui Horthy, este arestat în aceeași zi și folosit drept monedă de șantaj. Ulterior, comandoul Skorzeny intră în Budapesta cu 42 de tancuri tip Tigrish și cu unitatea Goliath. Pe 16 octombrie 1944, Horthy este capturat la palatul regal din Buda, fiind forțat să revoce armistițiul și să abdice, o zi mai târziu.

„În 15 octombrie 1944 Horthy anunță la radio următoarele:

"Ținta cea mai importantă a Ungariei a fost politica externă, prin pace am dorit reviziunea cel puțin de o parte de nejusta al Tratatul de la Trianon. Speranțele noastre în liga națiunii a rămas neîmplinită. În perioada începării ai crizii mondiale, Ungaria nu a avut intenția să ocupe teritorii. Noi nu am avut o intenție agresivă împotriva republicii cehoslovace, Ungaria nu a dorit revenirea teritorilor prin război. Noi am intrat în Báscka numai după colapsa Iugoslaviei . Noi am acceptat prin pace arbitrajul puterilor Axis teritoriile luate de România din 1918, ungaria a fost forțată ca să intre în război impotriva aliaților, noi nu am dorit să ridicăm ambiția noastră prin putere, și nu am am avut intenția să ocupăm de la nimenea nici măcar un metru pătrat. Azi este clar că germanii au pierdut războiul. Toate guvernile sunt responsabile pentru destinul lor. Cum zicea Bismarck, "Nu există o națiune care se sacrifică în altarul alianților" aceasta este Consecința responsabilitătii istoriei mele.

În martie anul acesta Fuehrer-ul Adolf Hitler m-a invitat să negociem în ceea ce privește repatriarea forței al armatei maghiare un subiect ridicat de mine. El m-a informat că Ungaria va fi ocupată prin forțe germane. Germania a invadat Ungaria au arestat cetațeni unguri și membri din parlament, și pe ministrul de interne al guvernului maghiar, au violat suveranitatea maghiară, să desemnez un guvern care se bucură de confidența germaniei Guvernul Döme Sztójay. Germania nu s-a ținut de cuvănt. Sub ocupația germană, Gestapo-ul au tratat chestiunea evreiască în manieră incompatibilă cu dictatele umane. Locotinentul Szilárd Bakay, comandantul budapestei a fost atacat și abdicat de agenții germani, în fiecare centimetru al orașului au explotat vizualitatea de dimineață al octombriei inghețate, cănd a ieșit din mașină în fața casei sale. Avioanele germane au lansat parașutiști impotriva guvernului. Am primit informații că trupele pro-germane au de gănd prin forță să efecteze politica și să răstoarnă guvernul nostru pe care l-am desemnat iar ungaria să devină un teritoriu teatral al acțiunii Reich-ului german. M-am decis să-mi apăr ungaria chiar împotriva aliatului german, nu permit ca națiunea ungară să fie jefuită și nici libertatea și independența ungariei. Am informat reprezentanții al Reich-ului german despre armistițiu militar.!”
—Admiral Nicholas Horthy Memoirs Annoted by L.Simon [1]

După abdicarea lui Horthy, Ferenc Szálasi a devenit prim-ministru și, în câteva luni, a deportat evreii din ghetourile budapestane. Mulți erau împușcați și aruncați în Dunăre.

Horthy a petrecut restul războiului în arest, într-o casă din Bavaria, fiind tratat foarte bine. A fost arestat de către americani în mai 1945.

Perioada de postbelică[modificare | modificare sursă]

După cel de-al doilea război mondial, Horthy a fost arestat de către armata Statelor Unite și a fost adus ca martor în Procesul de la Nürnberg.

Cu toate că noua Iugoslavie a cerut ca Horthy să fie judecat drept criminal de război, Aliații au refuzat s-o facă, aceasta fiind rezultatul influenției americane. El a fost eliberat și s-a stabilit în Estoril, Portugalia unde a murit în anul 1957.

În timpul șederii sale în Portugalia și-a scris memoriile, „Ein Leben für Ungarn” (în românește: „O viață pentru Ungaria”), publicate sub pseudonimul Nikolaus von Horthy. În cadrul acestora a narat multe experiențe personale, din tinerețe până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Potrivit notelor de subsol, Horthy era foarte dezamăgit de eșecul revoluției ungare din 1956, la care se pare că a colaborat întrucâtva.

În testamentul său, fostul regent ungar a cerut ca să nu fie adus pe pământ ungar până ce nu pleacă și ultimul soldat sovietic de acolo. În 1993, după ce rușii au părăsit bazele lor din Ungaria, trupul lui Horthy a fost adus în țară și a fost îngropat în orașul său natal, Kenderes.

Guvernatorul Miklós Horthy a fost reabilitat pe data 4 septembrie 1993 de parlamentul ungar, sub guvernarea primului ministru József Antall.

Horthy și situația evreilor (1920 - 1944)[modificare | modificare sursă]

Ungaria a fost primul stat din Europa interbelică ce a legiferat măsuri șovine. Încă din 1920 s-a adoptat legea privind reglementarea admiterii în învățământul superior, scopul declarat al legii fiind „contingentarea cu înțeleaptă chibzuință a numărului studenților”. În realitate, era vorba de limitarea la anumite procente a studenților aparținând naționalităților conlocuitoare.

Începând din 1938, s-au luat o serie de măsuri anti-evreiești. Legea numită „Asigurarea mai eficientă a echilibrului vieții sociale și economice” limita accesul evreimii la viața economică și socială din Ungaria. Circa 250.000 de evrei și-au pierdut locurile de muncă. Peste numai o jumătate de an, parlamentul ungar a adoptat o altă lege antisemită care stabilea că trebuiau considerați evrei, alături de cei de religie israelită, toți acei care aveau un părinte ori doi bunici de religie iudaică, în momentul, ori înaintea intrării în vigoare a legii. Noțiunea de evreu a fost extinsă mai apoi prin legea din 1941, privind „apărarea rasei”. „A treiea lege evreiască” interzicea căsătoriile mixte pentru evrei.

În timpul războiului, Endre László, numit secretar de stat la Ministerul de interne, declara la radio:

„Unanimitatea societății ungare apărătoare a purității rasiale urgentează de paroape 25 de ani rezolvarea problemei evreiești. [...] Nu de un an-doi, ci de decenii întregi, ca să spunem așa, prima în Europa, ungurimea a simțit, pe propria piele, ce pericol catastrofal reprezintă creșterea în proporții tot mai mari a influenței evreiești. De-a lungul unei lupte de decenii s-a cristalizat convingerea că numai o rezolvare radicală poate duce la rezultatul definitiv și satisfăcător, dorit de ambele părți. Convingerea noastră de nestrămutat putem s-o sintetizăm astfel: pentru neamul nostru ungar, evreimea este un element care nu este dorit, nici din punct de vedere moral, nici spiritual, nici fizic. Conștienți de această descoperire, trebuie să căutăm acea rezolvare care departajează și elimină în întregime evreimea din viața ungurimii”

Adolf Eichmann a mărturisit la proces că „guvernul ungar a plătit 5.000 de mărci pentru deportarea fiecărei familii de evrei”.

„Nu, ungurii nu i-au vândut pe evrei naziștilor, ci pur și simplu le-au plătit ca să-i ia și să-i ducă. Putem afirma cu inima curată că nu a existat popor în Europa care să se fi purtat mai cumplit, mai inuman cu evreii decât ungurii”
—Singer Zoltán, „Volt egyszer egy Dézs”, Tel-Aviv, vol. II, p. 411

Evreii din Transilvania cedată au fost adunați în ghetouri, apoi, către sfârșitul războiului (15 mai - 9 iulie 1944) trimiși la Auschwitz, nu câte 3.000 de oameni pe zi, cum raportase Edmund Veesenmayer, împuternicitul lui Hitler la Budapesta, ci câte 12.000, uneori chiar 14.000 de oameni pe zi. Autoritățile naziste de la Berlin au fost uimite de eficiența autorităților horthyste, fiind nevoiți, uneori, să le tempereze din lipsa unui număr corespunzător de facilități pentru gazare și mai apoi ardere. Este semnificativ faptul că, pentru a putea primi evreii din Ungaria, la Auschwitz au fost întărite furmnalele și coșurile, au fost repuse în funcțiune vechile camere de gazare, s-au săpat șanțuri pentru arderea cadavrelor ce nu mai intrau la crematoriu, a fost mărit personalul de circa 4 ori.

„Unul din consilierii ambasadei germane din Budapesta s-a prezentat de trei ori la Ministerul de externe și a atras atenția cu pregnanță că reprezintă un interes comun [nazisto-horthyst]; să nu se comită excese polițienești, care ar putea genera contramăsuri pe plan extern, nu numai împotriva cetățenilor unguri, ci și a cetățenilor germani... În mod deosebit s-a atras atenția guvernului ungar asupra tratamentului corespunzător ce trebuie aplicat cetățenilor considerați dușmani și averii acestora; s-a transmis sinteza reglementărilor germane în acest domeniu, exprimând dorința ca din partea ungară să nu se întreprindă măsuri care să le depășească pe acestea”
—„Vádirat a nácizmus ellen”, Budapest, 1958, vol. I, p. 288

Horthy, dându-și seama de gravitatea fără precedent a atrocităților antisemite petrecute sub conducerea sa, și-a pregătit un alibi imbatabil pentru perioada următoare. În 29 martie 1944 a dat mână liberă guvernului de sub conducerea sa în legătură cu toate ordonanțele antievreiești, nedorind să exercite influență în privința acestora. De facto, însă, a numit la Ministerul de interne, în funcții de secretari de stat cu misiunea de „a rezolva problema evreiască”, pe László Baky și pe László Endre, oamenii lui de încredere, pe care Horthy îi știa încă de la Seghedin (1919), cunoscuți în țară ca vehemenți antisemiți. La investirea lui Baky, Horthy i-a spus:

„Te numeri printre ofițerii mei vechi din Seghedin, știu că îmi ești devotat, mă încred total în tine, de aceea te numesc, în aceste zile grele, secretar de stat la Ministerul de interne. Azi avem nevoie de cei mai buni unguri... Urăsc evreii galițieni și comuniști. Afară cu ei din țară! Afară! Afară!”
—Lévai Ienö, „Zsidosors Magyarorzságon”, pp. 99-100

Rudolf Kasztner nu a plecat. El a continuat negocierile cu Adolf Eichmann. Din ianuarie pană în aprilie 1945 a locuit în cazarmele Gestapo-ului din Viena, a jucat jocuri de noroc și a consumat băuturi cu naziștii. (Chapter 8 The “Free Europa” Plan June 1944—April 1945 Kurt Gerron - Bilsky, p.17.)


„Pentru Adolf Eichmann activitatea lui Rudolf Kasztner era atrâgătore, din cauza că Kasztner a știut ce se întămplă în gheto-ul de la Varșovia, și cu aceasta a nu preveni (creea) o răscoală evreiască în Ungaria”
—Chapter 8 The Free Europa Plan June 1944—April 1945 Kurt Gerron Bilsky, p.7


"Operation Panzerfaust"

La 7 iulie 1944 Horthy ordona "incetarea transferului de evrei către Germania". Eichmann s-a manifestat foarte furios și, în pofida ordinelor lui Horthy, a mai continuat ici-colo deportările. Pe data de 7 august 1944, Horthy reorganizează Guvernul; Baky si Endre nu vor mai răspunde de problema evreiască. La 29 august un general, Géza Lakatos, devine prim-ministru. Horthy pregatea ieșirea Ungariei din război și ruperea alianței cu Germania nazistă. Evreii rămași în viață erau animați de speranțe noi, mai ales cei din Budapesta, asupra cărora planase amenințarea unei deportări iminente. Speranțe desarte, pentru ca Adolf Hitler dăduse semnalul punerii în aplicare a acțiunii anti-horthyste, nume de cod: "Operation Panzerfaust" (Operațiunea Puștii Anti-tanc). În total, s-au deportat în jur de 450.000 de evrei. Dintre aceștia, peste 20.000 de evrei români, polonezi și slovaci au fost trimiși în 1941 în zonele abia cucerite din Polonia răsăriteană, la muncă forțată. Abia au scăpat câțiva de la moarte, pentru a evada și a povesti cele întâmplate. Alți peste 50.000 de evrei au fost trimiși, tot în cursul războiului, de către autoritățile horthyste, în detașamente de muncă forțată, pe teritoriul Ucrainei. Șase din șapte oameni au murit.

Doi evrei au reușit să scape de la Auschwitz și să povestească aliaților tratamentul la care au fost supuși. Pe 25 iunie 1944, Linn scrie că Horthy a primit o telegramă cu apel de la Papa nemenționănd evreii.[2] raportul „Vrba-Wetzler”, ce conținea declarațiile celor doi scăpați. Detaliile din raport au fost transmise pe 15 iunie la B.B.C., iar pe 20 iunie au fost publicate și în „The New York Times”. Papa Pius XII, Președintele Franklin D. Roosevelt și regele Gustav V al Suediei, au trimis scrisori lui Horthy prin care cereau oprirea atrocităților antievreiești. Drept rezultat, la presiunile occidentului, pe 7 iulie 1944 Horthy a oprit deportarea evreilor. El a rezistat ulterior presiunilor lui Adolf Hitler care îi cerea deportarea celor 200.000 de evrei din Budapesta, iar Biserica romano-catolică maghiară a eliberat pentru evrei numeroase certificate de botez. După ce Horthy a întors de la graniță un tren cu 1.600 de evrei, pe 15 iulie 1944, în ziarul „The New York Times” a apărut un articol care prezenta Ungaria drept ultimul refugiu al evreilor din Europa (ignorând situația din România de la acea dată) și menționa faptul că ungurii au încercat să protejeze evreii.

Consiliul Evreiesc Central

Fulop Freudiger a fost unul din liderii marcanți și foarte activi ai evreilor din Ungaria. El a crezut, pănă aproape de sfărșitul războiului, că evreimea maghiară trece prin momente grele, dar că nu va fi anihilată așa cum se întamplase cu alte comunitați evreiești europene. Freudiger făcea parte dintr-un grup de conducatori evrei care s-a lansat într-o acțiune îndrazneață: cum conducerea maghiară nu reacționa la demersurile liderilor evrei, atunci vor fi abordați șefii SS-isti, cu ei s-ar putea ajunge la anumite aranjamente. Naivitate care a reprezentat cea mai mare greșeală din istoria evreimii maghiare. Freudiger făcea parte din Consiliul Evreiesc Central, forumul cel mai înalt al evreimii maghiare și al Transilvaniei de Nord. Prin rabinul Michael Dov Weissmandel și Gisi Fleischmann, responsabili ai Grupului Muncitoresc al Consiliului Evreiesc din Bratislava, Freutiger stabilise contacte cu cativa importanți ofițeri SS din Sonderkommando-ul lui Adolf Eichmann din Budapesta, printre care Dieter Wisliceny. Rabinul ceh Weissmandel reușise să-l mituiască pe Wisliceny pe vremea cănd acesta era ocupat cu lichidarea evreilor slovaci. Mita a fost atăt de enormă, încăt deportarea chiar încetase în Slovacia. Freutiger l-a contactat pe Wisliceny și a reușit să salveze un număr de 80 de evrei proeminenți din ghetourile maghiare. Negocierile cu SS-ul, și în special cu Wisliceny, urmate de spagi uriașe date acestuia, au fost continuate de evreul clujean Kasztner Reszo și de Joel Brand, doi membri marcanți ai Consiliului evreiesc maghiar și ai "Vaadah"-ului (Comitetul de Salvare și Ajutorare). Freudiger stabilise niște legături "aproape prietenești" cu criminalul SS-ist. E aproape sigur că Wisliceny, care lucra uneori direct cu Himmler si Eichmann, i-a comunicat lui Freudiger, la începutul lunii august 1944, că viața îi este în primejdie și că ar trebui să dispară imediat din Budapesta. Așa s-ar putea explica fuga lui Freudiger la București. Relatănd povestea lui Freudiger, istoricul israelian Iaakov Geller scrie că România mareșalului Ion Antonescu ținea, uneori, "poarta deschisa" pentru refugiații evrei care se ascundeau de furia criminală a lui Eichmann.

Rudolf Kasztner acuzat de Rudolf Vrba că nu l-a informat pe Horthy

Rudolph (Rezsö) Kasztner, evreu clujean, s-a mutat la Budapesta, după anexarea Transilvaniei de Nord, devenind unul din liderii evreimii maghiare, președintele organizațiilor sioniste din Ungaria. Activitatea sionista o incepuse la Cluj, unde a funcționat și un "Comitet de salvare" ("Vaad Haatala") din care făceau parte Kasztner, socrul sau, Josef Fischer, presedintele Consiliului Evreiesc, Ernst Marton, redactorul-șef al ziarului "Uj Kellet", Hilel Danzig, fost deputat în Parlamentul României s.a. După război, Rudolf Kasztner a fost acuzat de Rudolf Vrba (Walter Rosenberg), unul din autorii faimosului "Protocol Auschwitz", că - deși avea cunoștința de Raportul pe care el l-a scris împreună cu Alfred Wetzler (Josef Lanik), un alt evadat de la Auschwitz a ascuns celorlați membri ai Consiliului evreiesc de la Budapesta ororile lagărului morții și nici nu s-a străduit ca aceste grozăvii să ajungă la cunoștința regentului Horthy. Putem doar specula în ce masură s-ar fi angajat Horthy în stoparea deportării evreilor maghiari la Auschwitz dacă ar fi aflat de la Kasztner amploarea exterminărilor naziste. Fapt e că liderul maghiar, marginalizat de Hitler, a avut totuși puterea de a interveni energic și de opri, la 7 iulie 1944, deportările. La acea dată vărfurile Puterii din Ungaria fuseseră deja informate cu privire la soarta evreilor de la Auschwitz. Era, însă, prea tărziu. Majoritatea evreimii maghiare nu mai era in viață.

„Kasztner, ca și ceilalți responsabili din conducerea evreiască, știau ce s-a petrecut cu evreii din țările ocupate de naziști și, în special, erau informați despre uciderea evreilor maghiari deportați la Auschwitz. Dar ei n-au ales tactici de rezistență și de lupta împotriva naziștilor, ci acele tactici, dovedite falimentare, de a căștiga timp într-o "cursă contra cronometru". Aceste tactici, concluzionează Braham, "porneau de la premisa ca situația militară de la aceea oră era favorabilă Aliaților și că eliberarea Ungariei avea să se întample în cel mai scurt timp, forțele sovietice fiind tot mai aproape de Carpați. Însă liderii evrei, singuri și lipsiți de ajutor, nu au înțeles că în fruntea listei de priorități a germanilor și maghiarilor, data fiind complicitatea lor, stătea aplicarea urgentă a Soluției finale. Tocmai pentru că naziștii erau conștienți de înfrăngerea iminenta a Axei, ei și-au reunit eforturile pentru a caștiga măcar războiul împotriva evreilor. Neștiind să se apere, liderii evrei au continuat să se bizuie pe tehnicile care daduseră căndva roade, în condițiile de relativa normalitate de dinaintea ocupației germane. Au făcut apeluri și au înaintat petiții diferitelor autoritați guvernamentale și ecleziastice, luptănd cu disperare să salveze ceea ce încă mai putea fi salvat."”
—Politica genocidului : Holocaustul din Ungaria / Randolph L. Braham ; trad. de Catalin Patrosie . - Ed. prescurtata . - Bucuresti : Editura Hasefer, 2003 . - 321 p. ISBN 973-630-025-0

Atrocități împotriva maghiarilor, 1944

„Populația nevinovată a numeroase sate maghiare a fost expusă acestei barbarii; ungurii au fost omorâți cu miile. Afară de crime, mai multe zeci de mii de unguri au fost duși în lagăre de internare, unde deținuții mureau pe capete în condiții inumane. Dintre lagărele de internare, cele mai groaznice condiții au fost în cel de la Feldioara (la nord de Brașov); Tg. Jiu, Focșani, Beiuș, Timișoara, Hălmăgel, Lugoj au fost celelalte localități, în care au existat lagăre. Autoritățile românești au predat foarte mulți alți bărbați maghiari armatei sovietice, pe motiv că au fost “partizani”. Dintre aceștia cei mai mulți au fost transportați în lagărele sovietice ale morții. După procesele verbale ale Uniunii Populare Maghiare, în toamna anului 1944 au fost prinși în Ardeal 40.000 de bărbați maghiari, (numai la Cluj, 3.200, în ziua de 14 octombrie 1944). Majoritatea acestora au murit în deportare și internare. Această cifră însă a fost mult mai mare în realitate; cei care au întocmit aceste procese verbale n-au putut afla de toate crimele de acest fel. La 12 noiembrie 1944, conducerea militară sovietică a dat ordin administrației militare românești să părăsească Ardealul de Nord. În ordin se motivează măsura și se face aluzie la atrocitățile comise de gărzile lui Iuliu Maniu, principalul motiv a fost însă că această administrație și trupele de voluntari au pătruns în Ardeal fără aprobare sovietică. Tratatul de armistițiu a prescris în mod expres administrație românească civilă. La 16 noiembrie guvernul român a dizolvat gărzile lui Maniu. Maniu a dat publicității această dispoziție la o mare adunare din București; în cuvântarea sa “a adus mulțumiri” acestor unități militare, care “s-au achitat de datoria lor patriotică.” ─ Acțiunea “voluntarilor pentru Ardeal” a purtat o puternică amprentă de răzbunare asupra populației maghiare civile, nevinovate și lipsite de apărare, pentru “răpirea de 4 ani a teritoriului Ardealului de Nord”".”
—RMDSz Fehér könyv [Cartea albă a UDMR], 31

Anumite surse vehiculează ideea că Horthy a crezut tot timpul că evreii sunt trimiși în lagăre de muncă forțată, nu spre exterminare. Abia în 1944 ar fi aflat adevărul, după evadarea celor doi evrei din lagărul de la Auschwitz.

Din cei 825.000 de evrei existenți în Ungaria de dinainte de război, au supravețuit holocaustului doar 260.000 de evrei.

Evreii transilvăneni[modificare | modificare sursă]

Din Transilvania au fost trimiși spre exterminare în total circa 166.000 de evrei, din care circa 15.000 în 1941.

În dimineața de 3 mai 1944, la ora 5, a început concentrarea evreilor din zona II spre ghetouri. Evreii din Maramureș, Satu Mare și Baia Mare au fost concentrați în 11 ghetouri, iar evreii din Cluj, Bistrița și Oradea au fost izolați prin Decretul nr. 6163/1944. La 10 mai 1944, toți evreii erau deja concentrați. Germanii l-au însărcinat pe Edmund Veesenmayer să raporteze numărul celor din ghetouri, în raportul din 11 mai 1944 figurând pe listă 325.000 de persoane. După ce evreii au fost înghesuiți în acele spații neamenajate, fără facilități sanitare, autoritățile maghiare au început a vechicula pericolul epidemiilor, cerând deportarea cât mai grabnică a celor închiși.

„Eu am trecut la începutul lui aprilie [1944] prin Munkács, să supraveghez ghetoizarea. S-a prezentat la mine comandantul jandarmeriei din Sighetul Marmației și mi-a spus că nu este în sare să efectueze [...] ghetoizarea în Sighetul Marmației, deoarece lipsesc clădirile corespunzătoare, instalațiile sanitare. Trebuie sau să-și abandoneze activitatea sau să i se ia «surplusul de oameni» și să fie duși în Ungaria de apus sau chiar în Germania...
Cum am sosit la Budapesta, m-am îndreptat spre Eichmann și i-am atras atenția: Baky îl va chema în curând la telefon și îi va cere să decidă. La prânz, între orele 2 și trei, ne-am întâlnit în cabinetul lui Baky [...] Secretarul de stat Baky i-a povestit lui Eichmann care este situația în Maramureș, apoi a spus:
— Te întreb deci, dragă Adolf, să abandonez ghetoizarea sau ești dispus să-i preiei de la noi pe evrei?
— Mein lieben Laci (Dragul meu Laci), cu aprobarea pe care mi-a avansat-o forul meu superior, pot să-ți declar imediat, acum, că suntem gata să-i preluăm pe toți evreii.
Întreaga discuție n-a durat nici 15 minute.”
—SS-Hauptsturmführer Dieter Wisliceny, mărturie din 1946

Trenurile de deportați din Transilvania de Nord care au trecut prin Kassa (Košice) în 1944: date, originea transporturilor și numărul de deportați.

Aceste date au fost colectate de comandantul gării din Košice, Miklós Gaskó ("Halálvonatok" Menóra, Toronto, 1984, pp. 4-12).

Horthy și fascismul[modificare | modificare sursă]

Situația cetățenilor din teritoriile primite după 1938, sub regimul horthyst[modificare | modificare sursă]

Români[modificare | modificare sursă]

Slovaci și ruteni[modificare | modificare sursă]

În timpul negocierilor ungaro-slovace care au precedat Arbitrajul de la Viena, Hitler îi pusese în vedere lui Horthy faptul că Ungaria nu va primi orașul Bratislava (populat cu mulți germani), deoarece germanii nu vor să fie o minoritate în Ungaria și fiindcă tratamentul ungar asupra minorităților conlocuitoere era binecunoscut în Germania.

Ungaria a acaparat de la Slovacia, prin Arbitrajul de la Viena, un teritoriu de 11.927 km², având o populație de circa 1.060.000 de locuitori (506.208 maghiari, 290.107 slovacvi, 26.227 evrei, 13.184 germani, 1.892 ruteni și 14.714 alte naționalități, conform recensământului din 1930, la care se adaugă persoanele apărute în urma sporului natural). La 11 noiembrie 1938, Miklós Horthy a intrat solemn în principalul oraș câștigat, Košice. În plus, mai târziu, pe calea armelor, Ungaria a mai câștigat teren în Rutenia, uneori chiar fără locuitori maghiari.

Deși la început maghiarimea din teritoriile anexate au salutat apariția autorităților ungare, câteva luni mai târziu, se pronunțau pentru revenirea la Cehoslovacia. Mai degrabă, nu obiectau faptul că făceau parte din Ungaria, ci mai degrabă regimul autoritar al lui Miklós Horthy, care menținuse Ungaria într-o înapoiere economică, încă din 1920. Față de condițiile cehoslovace de viață, situația nouă era net inferioară. Viața era mai scumpă și munca mai grea.

Autoritățile ungare au îndepărtat noile minorități din viața politică și administrativă și au săvârșit o serie de violențe asupra acestora. Cel mai cunoscut caz este cel petrecut la Crăciunul anului 1938, când ungarii au deschis focul asupra slovacilor care părăseau o biserică, doar pentru că au cântat un cântec patriotic slovac în timpul messei. Tribunalele militare speciale care condamnau la moarte membrii rezistenței slovace erau la ordinea zilei. Proprietățile și bunurile le erau confiscate, li se luau licențele și li se închideau magazinele și instituțiile de învățământ, erau dați afară din servicii, le erau arse cărțile și bibliotecile, li se aplica tortura în cazul în care refuzau să folosească limba maghiară în situații oficiale, chiar și la messe. De asemenea, din 5 noiembrie 1938, a început deportarea „coloniștilor” cehi și slovaci din teritoriile anexate. La amenințările guvernului slovac, Ungaria a încetat aceste măsuri, în schimb a contingentat slovaci în Armata a II-a Ungară, care a fost trimisă pe frontul sovietic. Această armată a fost învinsă definitiv la Bătălia de pe Don, din 1942-1943, înregistrând pierderi omenești imense.

Polonezi[modificare | modificare sursă]

Sârbi[modificare | modificare sursă]

În urma ocupării Voivodinei de către armatele germane, în 1941, regiunile Bačka și Baranja au fost cedate Ungariei, în timp ce Syrmia a fost atașată Croației independente. Regiunile rămase din Voivodina (Banat, Šumadija și Braničevo) au rămas sub ocupație germană, având capitala la Smederevo. La presiunile Mareșalului Ion Antonescu asupra lui Hitler, care vroia să cedeze regiunea ungurilor, Banatul (iugoslav) a fost organizat ca o regiune autonomă, sub conducerea minorității germane locale (șvabi).

Victimele regimului horthyst în regiunea ocupată au fost în număr de 19.573. Multe persoane non-maghiare au suferit represiuni, fiind puse la muncă forțată, ori trimise pe front. Membrii rezistenței locale au fost torturați și mai apoi executați.

În 1942, o serie de ofițeri maghiari neloiali lui Horthy au executat 3.808 persoane, inclusiv maghiari, într-un raid de proporții în zona anexată. Au fost prinși, judecați și executați în același an.

Romi[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Alain du Nay, Români și maghiari în vârtejul istoriei, Editura Matthias Corvinus, Buffalo - Toronto, 2001
  • Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, (p. 206); Humanitas, București, 2000
  • Ilarion Tiu, Fără Ardeal, Jurnalul Național, 29 August 2005 [3]
  • Ștefan Bellu, Graiul Maramureșului Graiul
  • Atrocități împotriva maghiarilor, 1944 (RMDSz Fehér könyv Cartea alba a UDMR, 125).
  • Fritz-Konrad Krüger, Major General Harry Hill Bandholtz: An Undiplomatic Diary, [4]
  • F.L. Carsten, The Rise of Fascism, ISBN 0520046439
  • Nicholas Horthy, Admiral Nicholas Horthy: Memoirs ISBN 0966573439 [5]
  • The Holocaust in Northern Transylvania [6]
  • Denaturări și falsificări care jignesc și profanează memoria victimelor terorii horthyste, dr. Oliver Lustig
  • Magyarország története a két világháború között; A századfordulótól az I. világháborús összeomlásig [7]
  • Horthy István kormányzóhelyettes özvegye Becsület és kötelesség 1. 1918-1944 Európa Könyvkiadó, Budapest, 2001
  • G. Stefanovics, Solving Problems Through Force. The Leadership in Austria-Hungary during WWI [8]
  • Raoul Wallenberg, Biography [9]
  • Revista "Rost" - Protopopul Ioan Duma, un stâlp al Bisericii doborât de comuniști[10]
  • Nikolaus von Horthy, Ein Leben für Ungarn (Gebundene Ausgabe)
  • Don Mabry, Admiral Horthy Miklós, Historical text archive[11]
  • Magyar holokauszt-kronológia [12]
  • The Second World War - A második világháború [13]
  • 85 éve volt az első királypuccs Magyarországon 2006. március 28. [14]
  • A Nyugat-magyarországi felkelés és a Soproni népszavazás [15]
  • Operettháború vagy hatalmi harc? [16]
  • Lévai Jenő: Zsidósors Magyarországon. Budapest, 1948, Magyar Téka. [17]
  • "Magazin Istoric" Nr. 5, Mai 1987. Denaturari ni falsificari care jignesc ni profaneaza memoria victimilor terorii hortiste[18]
  • Randolph L. Braham, The Politics of Genocide The Holocaust in Hungary, ISBN 0-8143-2690-0 [19]
  • The Trial of Adolf Eichmann: Judgment (Part 33 of 70) The Nizkor Project[20]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]


Predecesor:
Béla Kun 		Regent al Ungariei
1 martie 1920 – 16 octombrie 1944 		Succesor:
Ferenc Szálasi


Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Utilizator:Alex:D/Miklós_Horthy&oldid=16106413