Ioan Budai-Deleanu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la scriitor. Pentru alte sensuri, vedeți Budai-Deleanu (dezambiguizare).
Ion Budai-Deleanu
Pseudonim Leonachi Dianeu
Naștere 6 ianuarie 1760(1760-01-06)
Cigmău, Hunedoara, Principatul Transilvaniei, Imperiul Austriac, astăzi România
Deces 24 august 1820 (60 de ani)
Liov, Imperiul Austriac, astăzi Ucraina
Ocupație scriitor, jurist
Naționalitate Flag of Romania.svg român
Activitatea literară
Opere semnificative Țiganiada, Trei viteji

Ioan Budai-Deleanu (n. 6 ianuarie 1760 sau 1763, Cigmău, comitatul Hunedoara - d. 24 august 1820, Liov) a fost un scriitor, filolog, lingvist, istoric și jurist, corifeu al Școlii Ardelene.

Familia[modificare | modificare sursă]

A fost primul dintre cei zece copii ai preotului greco-catolic Solomon Budai din Cigmău..[1]

Între 1780 până la 1856 parohia din Cigmău număra cinci preoți Budai. Budai-Deleanu a avut un frate secretar tesaurisat în Sibiu, un alt frate impiegat la oficiul salinelor din Oradea Mare și se presupune că un al frate a fost preotul Salamon Budai din Cigmău, în perioada 1780-1800, iar întâia școală din Cigmău se deschide în 1849 în casa învățătorului Petru Budai.[2]

Studii[modificare | modificare sursă]

A făcut studii elementare la Cigmău. A urmat seminarul greco-catolic din Blaj (din 1772) și apoi Facultatea de Filosofie din Viena (1777-1779). Trece la Facultatea de Teologie (1780-1783) ca bursier al Colegiului Sf. Barbara. Obține titlul de doctor în filosofie. Câștigă o solidă cultură umanistă și adâncește studiul limbii latine și învață limbile germană, franceză și italiană. În timpul studiilor de la Viena, proiectează întocmirea unui lexicon, în 10 volume, pentru care culege material. Este unul din reprezentanții de frunte ai Școlii Ardelene. În timpul studiilor de la Viena i-a cunoscut pe Samuil Micu, Petru Maior și pe Gheorghe Șincai. A împărtășit convingerile iluministe ale acestora.

Activitatea pedagogică, administrativă și științifică[modificare | modificare sursă]

La Viena a îndeplinit pentru un timp slujba de psalt la Biserica Sf. Barbara. Apoi a devenit profesor și prefect de studii, pentru scurt timp, la seminarul de la Blaj (1787). A intrat în conflict cu episcopul Ioan Bob și a renunțat la intenția de a fi hirotonisit ca preot. S-a stabilit la Liov, unde a obținut, prin concurs, postul de secretar juridic al tribunalului provincial. În 1796 este avansat consilier (judecător) la Curtea de Apel, funcție pe care o deține tot restul vieții.[3] Elaborează numeroase lucrări, cele mai multe rămase însă în manuscris, și publicate – doar în parte – mult după moartea sa. Îl preocupă domenii variate: drept, pedagogie, istorie, etnografie, lingvistică și literatură. La scrierile originale se adaugă traduceri de opere legislative și literare.

Activitatea literară[modificare | modificare sursă]

Autorul primei epopei în limba română, "poemationul eroi-comic" Țiganiada sau Tabăra țiganilor, ediție definitivă de Jacques Byck, 1800-1812. Opera sa reprezentativă (poemul eroi-comic "Țiganiada") tratează un subiect alegoric cu tendințe satirice antifeudale și anticlericale. Un alt poem satiric Trei viteji, rămas neterminat, valorifică motive din "Don Quijote" de Cervantes.

Lucrări[modificare | modificare sursă]

Literare[modificare | modificare sursă]

  • Țiganiada sau Tabăra țiganilor, Iași, În revista „Buciumul Român” I, 1875; II, 1877
  • Trei Viteji, poem satiric, București, Ed. Ancora, 1928

Lingvistice[modificare | modificare sursă]

  • Temeiurile gramaticii românești, manuscris, 1812
  • Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii românești, lucrare neterminată, manuscris (tipărită parțial de Gh. Bulgăr, București, 1957)
  • Teoria ortografiei românești cu litere latinești, manuscris, ciorna unei scrisori ample
  • Fundamenta grammatices linguae romanicae seu ita dictae valachicae, 1812
  • Lexicon românesc-nemțesc și nemțesc-românesc, Liov, 1818
  • Scrieri lingvistice, București, 1970

Istorice[modificare | modificare sursă]

  • De originibus populorum Transylvaniae
  • De unione trium nationum Transylvaniae
  • Kurzgefasste Bemerkungen über Bukovina (publicată, în traducere românească, cu titlul „Scurte observații asupra Bucovinei” în „Gazeta Bucovinei” IV, 1894)
  • Hungaros ita describerem
  • „Hungari vi armorum Transylvaniam non occuparunt”

Juridice[modificare | modificare sursă]

  • Rândueala judecătorească de obște, Viena, 1787, traducere
  • Pravila de obște asupra faptelor rele și pedepsirea (a pedepsirii) lor, Viena, 1788, traducere
  • Carte de pravilă ce cuprinde legile asupra faptelor rele, Cernăuți, 1807, traducere
  • Codul penal, Liov, 1807
  • Codul civil, Liov, 1812

Pedagogice[modificare | modificare sursă]

  • Carte trebuincioasă pentru dascălii școalelor de jos, Viena(?), 1786

Țiganiada[modificare | modificare sursă]

Autorul și-a declarat el însuși modelul, cel al literaturii neserioase, început încă din antichitate de Homer prin Bătălia șoarecilor cu broaștele. În Epistola închinătoare către Mitru Perea își alcătuiește, ca Cervantes, o biografie fantezistă de țigan supus austriac, care a participat la campania din Egipt a lui Napoleon și a rămas acolo. În finalul scrisorii parodiază proiectele Școlii Ardelene de a evoca veridic trecutul național.

Țiganiada a fost redactată în două versiuni: prima, din 1800, este mai stufoasă și cu o acțiune mai complicată, a doua, din 1812, mai echilibrată și mai artistică. Din păcate, ea nu a fost cunoscută decît tîrziu, publicată mai întîi într-o revistă obscură, Buciumul român în 1875 în prima variantă, iar în cea de-a doua abia în 1925. Eminescu nu a cunoscut-o.

Opera aparține genului epic în versuri, fiind o epopee eroi-comică. Este singura epopee românească terminată, care are ca temă lumea pe dos, parodierea ordinii universale.

Subiectul.

Cele douăsprezece cînturi urmăresc două fire epice: pe de o parte se narează aventurile țiganilor înrolați în armata lui Vlad Țepeș, iar pe de altă parte aventurile lui Parpangel, în căutarea iubitei sale Romica, furată de diavoli. Ca în orice epopee care se respectă, eroii pămînteni au dușmani și protectori supranaturali.

Autorul are simțul artei ca joc, subiectul și personajele fiind pretexte pentru o „comedie a literaturii” (N. Manolescu). De aceea, universului narațiunii îi corespunde un metaunivers, prezent în subsolul paginilor și alcătuit dintr-o armată de critici care supun „adevărul istoric” prezent în epopee unui tir de contestații umoristice. Dacă textul este o parodie, metatextul este de asemenea parodic, ficțiunea amestecîndu-se cu critica ficțiunii, pentru că autorul „are simțul artei ca joc, intuiția gratuității și a absurdității” (N. Manolescu). Există, deci, două niveluri ale operei:

a) povestirea propriu-zisă, care este „epopeea fricii cronice și a preocupării pentru stomac” (N. Manolescu), care parodiază motive literare consacrate, ca ubi sunt (eroii vestiți de altădată), muza inspiratoare, devenită aici o femeie cîrtitoare cu gură mare și minte puțină, sau lumea pe dos, căci epopeea începe cu defilarea ordonată à țiganilor și sfîrșește cu încăierarea acestora (întîi ordinea, apoi haosul);

b) critica povestirii, ale cărei personaje sunt întruchipări ale modalităților de receptare a textului: Onochefalos, care se miră că Romica s-a putut transforma în tufă vorbitoare, reprezintă lectura literală; Idiotiseanu, care afirmă că nu toate cele ce se scriu sunt adevărate, reprezintă lectura naivă; Erudițian, care recunoaște împrumuturile de la alți scriitori, este lectura savantă.

Stilul.

G. Călinescu a remarcat geniul verbal al autorului, care atenuează lipsa talentului descriptiv. Invenția verbală începe de la numele țiganilor, „un grotesc de sonuri” (Aordel, Corcodel, Cucavel, Parpangel, Găvan, Giolban, Goleman, Ciormoi, Dîrboi etc.), trece prin invenții onomatopeice unele atît de firești încît „trebuie un studiu deosebit pentru a vedea dacă ele nu circulă” și ajunge la modelarea lor în scopuri prozodice, schimbîndu-le genul și terminația pentru a le face să rimeze (dracă, palată, copace etc).

În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu evidențiază valoarea Țiganiadei printr-o comparație: „Țiganiada este un Don Quijote al nostru, glumă și satiră, fantasmagorie și scriere înalt simbolică, ficțiune și critică a ei”.

Controversă privind originea etnică[modificare | modificare sursă]

În Epistolia închinătoare din 1812, autorul Leonachi Dianeu (Ioan Budai-Deleanu) îl ruga pe Mitru Perea (Petru Maior) să redacteze notele explicative necesare la Țiganiada. Printre altele, autorul spunea: „m'am îndemnat a face o cercare: de s'ar putea face ș'în limba noastră, adică în cea romănească (căci a noastră, cea țigănească, nu se poate scrie și puțini o înțăleg) cevaș asemene; ș'am izvodit această poveste” și „să știi că fiind eu țigan ca și tine, am socotit cuvios lucru de a scrie pentru țiganii noștri, ca să preceapă ce feliu de strămoși au avut”.[4] După autorii unui manual școlar, din aceste fragmente „reiese că cei doi corifei ai Școlii Ardelene aparțineau etniei rome”.[5] Această interpretare ignoră contextul alegoric și ironic, asupra căruia autorul epistoliei atrăgea atenția: „Însă tu bagă de samă bine, căci toată povestea mi se pare că-i numa o alegorie în multe locuri, unde prin țigani să înțeleg ș'alții carii tocma așa au făcut și fac, ca și țiganii oarecînd. Cel înțelept va înțelege!”[4] Istoricii literari George Călinescu și Nicolae Manolescu nu au dat interpretări ale acestor pasaje din epistolie.

Cinstirea lui Ion Budai Deleanu[modificare | modificare sursă]

În orașele Arad, București, Cluj-Napoca, Oradea, Sibiu și Timișoara, câte o stradă poartă numele de strada Ion Budai Deleanu. Casa de cultură din Geoagiu îi poartă numele: Casa de cultură Ioan Budai Deleanu Geoagiu.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, Ediția a II-a, Editura Academiei și Editura GUNIVAS, 2008, p.131
  2. ^ G. Călinescu - Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1941, p.81
  3. ^ Cum a ajuns Ioan Budai-Deleanu șeful Tribunalului Nobililor din Liov, 15 februarie 2013, Claudiu Padurean, România liberă, accesat la 22 iunie 2013
  4. ^ a b I. Budai-Deleanu: Țiganiada (B), ediție îngrijită de Florea Fugariu, pp. 9–13.
  5. ^ D. Grigore, P. Petcuț, M. Sandu: Istoria și tradițiile minorității romani, Manual pentru clasele a VI-a și a VII-a, Manual aprobat de Ministerul Educației și Culturii, Editura Sigma, București, 2005, p. 48.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • George Călinescu - Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1941
  • Jana Balaccciu – Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, Editura Albatros, 1978;
  • Ioan Budai-Deleanu, Țiganiada, Poemă eroi-comică, în 12 cânturi, ed. a II-a, București, Institutul de Arte Grafice Oltenia, 1928.
  • I. Budai-Deleanu, Țiganiada, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1953
  • I. Budai-Deleanu, Țiganiada (B), Ediție îngrijită de Florea Fugariu, Editura Minerva, București, 1973
  • Lucian Predescu, Enciclopedia României, Cugetarea, București, Editurile Saeculum I. O. și Vestala, 1999.
  • Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, București, Editura Minerva, 1990
  • Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicționarul esențial al scriitorilor români, Ed. Albatros, București, 2000
  • Ion Gheție, Opera lingvistică a lui Ion Budai-Deleanu, București, Ed. Academiei RSR, 1966.
  • Ioan Chindriș, Recepționarea editorială a lui Ioan Budai Deleanu, în "Steaua", XXII, 1971, nr.1(252), p.61-63.

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Noi contribuții la biografia lui Ion Budai-Deleanu: documente inedite, Lucia Protopopescu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1967

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Wikisursă
La Wikisursă există texte originale legate de Ioan Budai-Deleanu