Miguel de Cervantes

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Miguel de Cervantes Saavedra (n. 29 septembrie 1547, Alcalá de Henares - d. 22 aprilie 1616, Madrid) a fost un romancier, poet şi dramaturg spaniol. E considerat simbolul literaturii spaniole, cunoscut în primul rând ca autorul romanului „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”, („hidalgo” este un reprezentant al micii nobilimi) pe care mulţi critici literari l-au considerat primul roman modern şi una din cele mai valoroase opere ale literaturii universale. A fost supranumit „Principele ingeniozităţii”.

Cuprins 1 Viaţa 1.1 Copilărie şi adolescenţă 1.2 Călătoria în Italia şi bătălia de la Lepanto 1.3 Detenţia în Algeria 1.4 Întoarcerea în Spania 1.5 Ultimii ani 2 Opera 2.1 Nuvelă 2.2 Poezie 2.3 Teatru 3 Curiozităţi 4 Bibliografie 5 Note 6 Vezi şi 7 Legături externe

[modifică] Viaţa

[modifică] Copilărie şi adolescenţă

Se presupune că Cervantes s-a născut în Alcalá de Henares ^[1] pe 29 septembrie 1547, când la catolici se sărbătoreşte ziua Sfântului Arhanghel Mihail. A fost botezat pe 9 octombrie 1547, la parohia Santa María la Mayor ^[2] . În certificatul de naştere scria :

Duminică, a noua zi a lunii octombrie, în anul Domnului o mie cincisute patruzeci şi şapte, a fost botezat Miguel, fiul lui Rodrigo Cervantes şi al soţiei sale doña Leonor. L-a botezat reverendul Bartolomé Serrano, preot prin harul acordat de Maica Domnului. Martori au fost Baltasar Vázquez, Sacristán şi cu mine, care l-am botezat şi apoi am semnat. Bachiller Serrano.

Conform lui Américo Castro, Daniel Eisenberg şi a altor cervantologi, Cervantes era de ascendenţă cordobesă din ambele părţi ale familiei, dar această teorie nu este unanim acceptată. Ar trebui menţionat că numele de familie «Saavedra» nu apare în nici un document din tinereţea lui Cervantes, nici nu este folosit de către fraţii săi. La început, se numea «Miguel de Cervantes Cortinas» şi a început să folosească numele «Saavedra» numai după ce a ieşit dintr-o închisoare algeriană - probabil pentru a se diferenţia de un anume „Miguel de Cervantes Cortinas” care căzuse în dizgraţia Curţii regale.

Tatăl său, de ascendenţă cordobesă şi cu strămoşi din Galicia, se numea Rodrigo de Cervantes şi era bărbier-chirurg, deşi pe atunci acest termen avea alt sens. Către anul 1551, Rodrigo de Cervantes s-a mutat, împreună cu familia sa, la Valladolid. Din cauza datoriilor a fost încarcerat timp de câteva luni şi bunurile i-au fost confiscate. În 1556 s-a îndreptat către Córdoba pentru a-şi lua în primire moştenirea lăsată de Juan de Cervantes, bunicul scriitorului, şi pentru a scăpa de creditori.

Nu există date exacte privind primii ani de studiu ai lui Miguel de Cervantes, care, fără îndoială, nu a apucat să intre la universitate. Totuşi, se pare că ar fi putut studia în Valladolid, Córdoba sau Sevilla. De asemenea e posibil să fi studiat în cadrul Companiei lui Iisus, deoarece nuvela sa „El coloquio de los perros” („Colocviul câinilor”) porneşte de la o descriere a colegiului iezuiţilor, care pare o aluzie la viaţa sa de student.

În 1566 se stabileşte la Madrid. Asistă la ore de gramatică predate de profesorul universitar Juan López de Hoyos, care în 1569 a publicat o carte despre îmbolnăvirea şi moartea reginei Isabel de Valois, a treia soţie a lui Filip al II-lea al Spaniei. López de Hoyos a inclus în acea carte şi trei poezii scrise de Cervantes, pe care l-a numit într-o ocazie „discipolul nostru scump şi iubit”. Acestea au fost primele sale manifestări literare. În acei ani Cervantes şi-a descoperit pasiunea pentru teatru, văzând reprezentări ale pieselor lui Lope de Rueda, şi, după cum declară în a doua parte din Don Quijote prin gura personajului principal, „se simţea atras de lumea actorilor”.

[modifică] Călătoria în Italia şi bătălia de la Lepanto

Se pare că Cervantes a decis să fugă în Italia în urma acuzaţiei primite de a-l fi rănit într-un duel pe un anume Antonio Sigura, acţiune ce l-ar fi mâniat pe regele Filip al II-lea al Spaniei. A ajuns la Roma în luna decembrie a anului 1569. Acolo a citit poemele cavalereşti ale lui Ludovico Ariosto şi „Dialogurile de amor” ale evreului sefardit León Hebreo, de inspiraţie neoplatonică, ce aveau să influenţeze concepţia despre dragoste a lui Cervantes. Scriitorul este influenţat de stilul acelor autori şi de arta italiană în general, fapt demonstrat de una din nuvelele sale exemplare, „El licenciado Vidriera” (titlul face aluzie la o persoană foarte delicată şi timidă), precum şi de alte aluzii presărate de-a lungul operei sale.

Cervantes intră în serviciul lui Giulio Acquaviva, care avea să devină cardinal în 1570 şi pe care probabil scriitorul l-a cunoscut la Madrid. Cei doi au mers împreună la Palermo, la Milano, în Florenţa, în Veneţia, în Parma sau în Ferrara. După aceea însă, Cervantes s-a angajat ca soldat în compania căpitanului Diego de Urbina, îmbarcându-se pe galera Marquesa. Pe 7 octombrie 1571 a participat în bătălia de la Lepanto, formând parte din armata creştină condusă de don Juan de Austria (fratele vitreg al regelui spaniol Felipe al II-lea). Un raport oficial elaborat opt ani mai târziu avea să spună :

Când se putea zări deja armata turcă, în bătălia navală numită, numitul Miguel de Cervantes se simţea rău şi avea febră, iar numitul căpitan... şi mulţi prieteni ai lui i-au spus, că dacă era bolnav şi avea febră, să rămână în camera sa de pe galeră; şi numitul Miguel de Cervantes a răspuns că ce s-ar spune despre el, şi că nu asta ar trebui să facă, şi că preferă să moară luptând pentru Dumnezeu şi pentru rege, decât să rămână sănătos ascunzându-se... Şi s-a luptat plin de curaj cu numiţii turci în numita bătălie, în locul unde se dezambarcase, ascultând ordinele căpitanului, împreună cu alţi soldaţi. Şi odată terminată bătălia, ştiind don Juan cât de bine luptase numitul Miguel de Cervantes, i-a crescut onorariul cu patru ducaţi... Din acea bătălie navală a ieşit rănit de către două săgeţi, în piept şi în mână, rămânând ciung.

De aici provine porecla „el manco de Lepanto” („ciungul de la Lepanto”). În realitate, nu i-a fost amputat braţul stâng, doar i s-a anchilozat după ce o bucată de plumb i-a secţionat un nerv şi nu a mai putut să-l mişte cu atâta uşurinţă. Se pare că acele răni nu au fost prea grave, deoarece după şase luni de spitalizare în Messina, Cervantes şi-a reluat viaţa militară în 1572. A făcut parte din expediţiile navale în Navarino (1572), Corfú, Bizerta şi Tunisia (1573). Toate acestea s-au făcut sub comanda căpitanului Manuel Ponce de León, în regimentul lui Lope de Figueroa, menţionat în opera dramatică „El alcalde de Zalamea” („Primarul din Zalamea”) a lui Pedro Calderón de la Barca.

După aceea avea să treacă prin oraşe din Sicilia şi Sardinia, din Genova şi Lombardia. A staţionat doi ani în Napoli, până în 1575. Cervantes s-a arătat întotdeauna mândru de participarea sa în bătălia de la Lepanto, care a fost pentru el, după cum avea să scrie în prefaţa la a doua parte din Don Quijote, „cea mai mare ocazie pe care au putut-o vedea secolele trecute, cel prezent, şi pe care nici nu speră să o poată vedea cele viitoare”.

[modifică] Detenţia în Algeria

În timp ce se întorcea din Napoli în Spania la bordul galerei Sol, o flotă turcească de dimensiuni reduse, comandată de Arnaut Mamí, i-a făcut prizonieri pe Miguel de Cervantes şi pe fratele său Rodrigo pe 26 septembrie 1575, în zona a ceea ce în prezent se numeşte Costa Brava şi au fost duşi în Algeria. Cervantes a fost vândut ca sclav renegatului grec Dali Mamí. Faptul că s-au găsit asupra sa scrisori de recomandare semnate de don Juan de Austria şi de ducele de Sessa i-a făcut pe răpitori să creadă că Cervantes era o persoană foarte importantă şi că puteau obţine o recompensă bună. Au cerut 500 „escudos” de aur în schimbul libertăţii sale.

În cei cinci ani de închisoare, Cervantes, om cu un spirit puternic şi foarte bine motivat, a încercat să evadeze de patru ori. Pentru a evita represaliile împotriva colegilor săi de detenţie, s-a declarat de fiecare dată unicul responsabil. A preferat să fie torturat mai degrabă decât să fie trădător. Informaţiile privind anii de detenţie provin din rapoartele oficiale şi din spusele lui Cervantes, precum şi dintr-o carte care s-a dovedit a fi scrisă de tot marele scriitor, care e posibil să fi exagerat gesturile sale de eroism.

Prima încercare de evadare a eşuat deoarece maurul care trebuia să-l conducă pe Cervantes şi colegii săi la Orán, i-a abandonat încă din prima zi. Deţinuţii au trebuit să se întoarcă în Algeria, unde au fost din nou puşi în lanţuri şi supravegheaţi mai atent ca înainte. Între timp, mama lui Cervantes reuşise să strângă o anumită sumă de ducaţi, care nu s-a dovedit suficientă pentru a-i elibera pe ambii fii ai săi. Miguel a preferat să fie pus în libertate fratele său Rodrigo, care, ajuns în Spania, a conceput un plan pentru a-i elibera pe fratele său şi pe ceilalţi deţinuţi. Cervantes s-a reunit cu ceilalţi deţinuţi într-o peşteră ascunsă, aşteptând venirea unei galere spaniole. Aceasta a venit dar nu a reuşit să se apropie de coastă şi până la urmă a fost capturată. Creştinii ascunşi în peşteră au fost descoperiţi datorită trădării unuia dintre ei, poreclit „el Dorador”. Cervantes s-a declarat unicul responsabil pentru organizarea evadării şi guvernatorul turc al Algeriei a decis înlănţuirea sa şi închiderea într-un loc bine păzit, unde avea să rămână vreme de cinci luni.

Al treilea plan de evadare a fost gândit de Cervantes cu scopul de a ajunge până la Orán pe uscat. A trimis acolo pe un maur credincios cu scrisori pentru generalul Martín de Córdoba, în care i se explica planul şi i se cerea un ghid. Din păcate, mesagerul a fost prins şi scrisorile descoperite. Ele arătau clar că Miguel de Cervantes plănuise tot. A fost condamnat să primească două mii de lovituri, dar sentinţa nu s-a executat deoarece au intervenit mulţi în sprijinul său.

Ultima încercare de evadare s-a produs mulţumită unei sume importante de bani pe care i-a înmânat-o un negustor veneţian prezent în Algeria. Cervantes a achiziţionat o fregată capabilă să transporte şaizeci de deţinuţi. Când totul era deja aranjat, unul din cei care trebuiau să fie eliberaţi, fostul doctor dominican Juan Blanco de Paz, a dezvăluit planul guvernatorului turc. Drept recompensă trădătorul a obţinut un „escudo” şi un ulcior de untură. Guvernatorul l-a mutat pe Cervantes într-o închisoare şi mai sigură, chiar în palatul său. După aceea, s-a hotărât să-l ducă la Constantinopol, de unde fuga ar fi fost practic imposibilă.

În luna mai a anului 1580, au ajuns în Algeria doi reprezentanţi ai ordinului creştin denumit „Părinţii trinitari”, care se ocupa cu eliberarea deţinuţilor, uneori acceptând să fie luaţi ei înşişi deţinuţi în schimbul eliberării captivilor. Era vorba de călugării Antonio de la Bella şi Juan Gil Gil, care dispunea de doar 300 sute de escudos, a încercat să-l elibereze pe Cervantes, pentru care se cerea însă 500. Călugărul a făcut apel la negustorii creştini prezenţi în zonă pentru a strânge suma care lipsea. A reuşit tocmai când guvernatorul se pregătea să plece spre Constantinopol, pe 19 septembrie 1580 Cervantes fiind eliberat. Ajuns în Spania pe 24 octombrie, a staţionat un timp la Valencia, iar în luna noiembrie sau decembrie s-a întors, împreună cu familia sa, la Madrid.

[modifică] Întoarcerea în Spania

În luna mai a anului 1581 Cervantes s-a mutat în Portugalia, unde îşi avea pe atunci sediul Curtea lui Filip al II-lea al Spaniei, cu scopul de a găsi o modalitate de a-şi reface viaţa şi a plăti din datoriile contractate de familia sa pentru a-l elibera din Algeria. A fost trimis cu o misiune secretă în Orán, deoarece avea multe cunoştinţe privind cultura şi obiceiurile din nordul Africii. Pentru munca sa a primit 50 de escudos. S-a întors la Lisabona şi, spre sfârşitul anului, s-a îndreptat către Madrid. În februarie 1582, solicită, fără succes, să ocupe o funcţie rămasă vacantă în Indii. Tot în aceşti ani, scriitorul întreţine relaţii amoroase cu Ana Villafranca de Rojas, soţia lui Alonso Rodríguez, un crâşmar. Din această relaţie a rezultat o fetiţă, botezată Isabel de Saavedra, pe care scriitorul a recunoscut-o.

Pe 12 decembrie 1584, Cervantes se căsătoreşte cu Catalina de Salazar y Palacios, într-un sat din provincia Toledo. Catalina era o tânără care nici nu împlinise douăzeci de ani şi care nu avea cine ştie ce zestre. Se consideră că această căsnicie n-a fost doar sterilă, ci pur şi simplu un eşec. La doi ani de la căsătorie, Cervantes îşi începe lungile călătorii prin Andaluzia.

E foarte probabil ca Cervantes să fi scris prima sa operă literară importantă, „La Galatea”, între anii 1581 şi 1583, carte publicată prima dată la Alcalá de Henares în anul 1585. Până atunci Cervantes publicase doar câteva compoziţii în versuri, ca parte a unor antologii de diverşi poeţi.

La Galatea a apărut împărţită în şase capitole, reprezentând doar „prima parte” a operei. Cervantes a promis că o va continua; cu toate acestea, n-a ajuns niciodată la imprimerie. În prefaţa sa, opera este calificată drept „eglogă” şi autorul insistă asupra veşnicei sale pasiuni pentru poezie. E vorba de o nuvelă pastorală, specie introdusă în Spania de Jorge de Montemayor. Se pot observa în nuvelă influenţe din călătoriile scriitorului ca soldat în Italia.

Matrimoniul însă n-a durat. A divorţat de soţia sa după doi ani de căsătorie, fără să fi avut vreun copil. Cervantes nu o menţionează deloc pe soţia sa în numeroasele sale texte autobiografice, deşi e cel care a introdus în literatura spaniolă tema divorţului(printr-un intermediu intitulat „Judecătorul divorţurilor”), imposibil într-o ţară catolică. Se presupune că matrimoniul a fost nefericit, deşi în intermediu autorul susţine că „cel mai slab concert valorează mai mult decât cel mai bun divorţ”.

[modifică] Ultimii ani

În anul 1587 călătoreşte în Andaluzia în calitate de comisar al aprovizionării pentru Armada Invencible. Pe timpul anilor săi de comisar, face de nenumărate ori drumul între Madrid şi Andaluzia, trecând prin Castilia-La Mancha. Acesta este itinerariul lui Rinconete şi al lui Cortadillo.

Se stabileşte la Sevilla, ajungând să lucreze ca şi perceptor de impozite, slujbă ce îi va atrage multe necazuri, deoarece el era însărcinat să meargă din casă în casă şi să strângă impozitele, majoritatea destinate cheltuielilor pentru războiale în care era implicată Spania. Este încarcerat în anul 1597 în Închisoarea Regală din Sevilla, în urma falimentului băncii unde Cervantes depozita impozitele. Scriitorul a fost acuzat de însuşirea banului public, găsindu-se unele neregularităţi în calculele de care se făcea responsabil. Don Quijote a fost „conceput” chiar la închisoare, sau cel puţin asta a scris Cervantes în prefaţă, nefiind clar dacă a început sau nu să-l scrie în timp ce era încarcerat. Cealaltă detenţie a lui Cervantes a fost una foarte scurtă, în Castro del Río (Córdoba).

Din 1604 se instalează la Valladolid (pe atunci Curtea Regală a lui Filip al III-lea al Spaniei), iar în 1605 reuşeşte să publice prima parte din opera sa principală, „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”. Ea a marcat începutul realismului ca estetică literară şi a creat specia denumită roman modern, un roman polifonic, ce va avea o influenţă remarcabilă, prin cultivarea a ceea ce s-a numit „o scriere dezlănţuită”, în care artistul se poate manifesta „epic, liric, tragic, comic”, cu o aparentă ingenuitate parodiind toate genurile literare. A doua parte, „El ingenioso caballero don Quijote de la Mancha”, nu apare până în 1615. Ambele părţi îi permit autorului să intre în istoria literaturii universale şi îl transformă într-un autor canonic al literaturii occidentale, alături de Dante, Shakespeare, Michel de Montaigne sau Goethe.

Între cele două părţi ale lui Don Quijote apar, în 1613, „Nuvelele exemplare”. E vorba de o grupare de douăsprezece naraţiuni scurte, unele dintre el compuse cu mulţi ani înainte, ce dau dovadă de multă originalitate. În ele autorul explorează diferite formule narative, cum ar fi satira lucianescă („Colocviul câinilor”), nuvela picarescă („Rinconete şi Cortadillo”), miscelaneul („El licenciado vidriera”) nuvela bizantină („Spaniola englezoaică”, „Amantul liberal”) sau chiar nuvela poliţistă („Forţa sângelui”). Pentru dintre ele, cum ar fi „El celoso extremeño” („Gelosul din Extremadura”), s-a păstrat o a doua variantă, revizată de Cervantes. Ar fi fost de ajuns doar "Nuvelele exemplare" pentru ca Cervantes să fie recunoscut ca unul din marii autori de limbă castiliană.

Cervantes s-a ocupat de asemenea de critica literară. Aceasta apare în „Galatea”, în „Don Quijote” şi într-o carte de sine stătătoare, „Viaje del Parnaso” („Călătoria Parnasului”), un lung poem pe bază de terţine. În 1615 publică „Opt comedii şi opt intermedii noi şi niciodată reprezentate”, dar drama sa, astăzi foarte populară, „La Numancia”, precum şi „El trato de Argel”, au rămas necunoscute până în secolul XVIII.

Influenţa lui Cervantes în literatura universală a fost atât de mare, încât limba spaniolă modernă a fost numită „limba lui Cervantes”.

[modifică] Opera

[modifică] Nuvelă

Miguel de Cervantes a cultivat într-un stil original speciile narative obişnuite în a doua jumătate a secolului al XVI-lea : nuvela bizantină, nuvela pastorală, nuvela picarescă, nuvela „morisca” (în care se idealizează relaţiile dintre mauri şi creştini), satira lucianescă şi miscelaneul. A reînnoit specia denumită „novela”, care însemna atunci o povestire scurtă, bazată nu pe retorică, ci pe studiul psihologic.

În ordine cronologică :

• „La Galatea” (1585)
• „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha” (1605)
• „Novelas ejemplares” (1613)
• „Segunda parte del ingenioso caballero don Quijote de la Mancha” (1615)
• „Los trabajos de Persiles y Sigismunda” (1617)

La Galatea

„La Galatea” este primul roman al lui Cervantes, datând din 1585. Face parte din subspecia pastorală („o eglogă în proză”, după cum a numit-o autorul), foarte apreciată în timpul Renaşterii. Precum în alte romane de acest tip (precum „La Diana” de Jorge de Montemayor), personajele principale sunt păstori idealizaţi, care îşi exprimă sentimentele în cadrul unui peisaj idealizat („locus amoenus”).

„La Galatea” se împarte în şase capitole, în care se dezvoltă o istorie principală şi patru secundare, care încep în amurg şi se termină noaptea, precum în eglogele tradiţionale, dar, precum în poemele bucolice ale lui Virgiliu, fiecare păstor este de fapt o mască în spatele căreia se ascunde un personaj adevărat.

Don Quijote de la Mancha

Este capodopera literaturii spaniole. Prima parte a apărut în 1605 şi s-a bucurat de un mare succes din partea publicului. În curând s-a tradus în principalele limbi europene şi în prezent este una din operele cu cele mai multe traduceri din lume.

La început, intenţia lui Cervantes a fost de a combate popularitatea atinsă de cărţile cavalereşti, satirizându-le prin povestea unui mic nobil din La Mancha care pierduse contactul cu lumea reală datorită lecturilor sale, crezându-se un cavaler în căutare de aventuri. Pentru Cervantes, stilul romanelor cavalereşti era deplorabil, iar istoriile povestite absurde. Cu toate acestea, pe măsură ce opera avansa, Cervantes a trecut de la scopul său iniţial la scopul de a reflecta societatea din timpul său şi a medita asupra comportamentului uman. Ca şi în „El licenciado Vidriera”, personajul principal, considerat de ceilalţi nebun, se dovedeşte a fi mai aproape de adevăr, datorită nobleţei gândirii şi acţiunilor sale, decât persoanele considerate „normale”.

Novelas ejemplares

Au fost scrise între 1590 şi 1612 şi denumite iniţial „Novelas ejemplares de honestísimo entretenimiento” („Nuvele exemplare pentru cel mai onest divertisment”). Deoarece există două versiuni ale operelor „Rinconete y Cortadillo” şi „El celoso extremeño”, se presupune că Cervantes a introdus unele modificări cu scop moral, social şi estetic (de unde şi numele de „exemplare”). Cea mai veche versiune se găseşte în aşa-numitul manuscris „Porras de la Cámara”, o analogie de opere literare din cele mai diverse, între care şi o operă atribuită în mod tradiţional lui Cervantes, „La tía fingida” („Mătuşa prefăcută”). Pe de altă parte unele schiţe au fost inserate chiar în cadrul lui Don Quijote, precum „Curiosul impertinent” sau „Povestea deţinutului”, cu elemente autobiografice. Se face aluzie de asemenea în Don Quijote la un nuvela „Rinconete y Cortadillo”.

• La Gitanilla (Ţigăncuşa) - este cea mai lungă dintre nuvelele exemplare şi e posibil să conţină mai multe elemente biografice, bazate pe viaţa unei rude îndepărtate a lui Cervantes; se bazează pe artificiul recunoaşterii unui personaj abia la sfârşitul operei; e vorba despre o tânără de origine nobilă, răpită şi apoi educată de către ţigani, şi despe un nobil care se îndrăgosteşte de ea şi alege să ducă o viaţă tipică de ţigan pentru a o cuceri; până la urmă, se descoperă tot şi nuvela se termină cu bine, cei doi putând să se căsătorească.

• El amante liberal - este o nuvelă „morisca” unde este prezentă tema răpirii, cu povestea unui tânăr sicilian pe nume Ricardo.

• Rinconete y Cortadillo - este vorba de doi tineri care fug de acasă în căutarea unei vieţi picareşti, până ce ajung în Sevilla şi sunt cooptaţi într-o asociaţie locală de tip mafiot, un sindicat al crimei ce îl are în frunte pe „fratele cel mare”, Monipodio. În numeroasele intermedii este prezentată viaţa oamenilor corupţi, a hoţilor, a asasinilor plătiţi sau a prostituatelor; cei doi tineri decid să scape din această lume.

• La española inglesa - o tânără spaniolă este răpită în timpul invaziei engleze de la Cádiz şi apoi educată în Londra la curtea reginei Elisabeta I a Angliei, prezentată fără intenţii rele. După ce consumă o băutura magică, tânăra îşi pierde podoaba capilară, dar totul se termină cu bine.

• El licenciado Vidriera - studentul sărac Tomás Rodaja pleacă la Salamanca împreună cu un nobil şi îşi obţine licenţa cu onoruri; călătoreşte prin diverse oraşe italiene, dar îşi pierde minţile din cauza unui „filtru” (băutură cu puteri miraculoase) şi începe să creadă că are corpul de sticlă („vidrio”) şi e deosebit de fragil. Cu toate acestea, agerimea sa creşte extraordinar şi toată lumea se consultă cu el. Până la urmă îşi recapătă judecata, dar de aici înainte nu se mai duce nimeni la el pentru consultaţii sau ca să-l viziteze.

• La fuerza de la sangre - e o nuvelă de tip poliţist, în care domnişoara violată (după ce fusese legată la ochi) reuşeşte să reconstituie în mintea sa crima şi violatorul este până la urmă prins şi obligat să se căsătorească cu domnişoara, pentru a-i restitui onoarea.

• El celoso extremeño - e vorba de gelozia patologică a unui spaniol care a plecat în Indii ca să se îmbogăţească, şi, întors în Spania cu avere şi cu o soţie foarte tânără, o închide pe aceasta în casă, nelăsând nici un bărbat să treacă pragul casei sale; casa era păzită de un sclav negru. Seducătorul Loaysa cumpără tăcerea negrului, care adora muzica, cu o chitară pe care i-o dăruieşte, şi reuşeşte să se culce alături de tânăra soţie, fără să se întâmple însă nimic. Bătrânul, umilit, moare de inimă rea.

• La ilustre fregona - e vorba despre doi tineri care fug de acasă şi ajung să o curteze pe o servitoare frumoasă a unui han, unul dintre ei având până la urmă succes.

• Las dos doncellas

• La señora Cornelia

• El casamiento engañoso - e vorba despre o păţanie a unui militar care se căsătoreşte cu o „domnişoară” în aparenţă onestă; aceasta însă, care fusese prostituată, îl părăseşte după un timp, lăsându-i o boală venerică pe care trebuie să şi-o trateze în spitalul Atocha, locul de desfăşurare al următoarei nuvele.

• El coloquio de los perros - militarul, suferind de o febră puternică, ajunge să asiste noaptea la conversaţia între doi câini, Cipión şi Berganza; primul îi povesteşte celuilalt viaţa sa, punând accent pe multele (şi uneori neruşinatele) sale poveşti de dragoste, rămânând stabilit ca cel de-al doilea să-şi povestească viaţa în ziua următoare. E operă bazată pe imaginaţie, precum cele ale lui Luciano de Samosata, contând cu prezentarea în intermediu a unor tipuri precum cel al păstorului sau al vrăjitoarei, amintind de nuvela picarescă.

Los trabajos de Persiles y Sigismunda

Aceasta este ultima operă scrisă de Cervantes. Aparţine subspeciei „nuvelă bizantină”. Pe 19 aprilie 1616, cu patru zile înainte de a muri, a scris în prefaţa dedicată contelui de Lemos următoarele trei versuri :

„Puesto ya el pie en el estribo,

con ansias de la muerte,

gran señor, esta te escribo.”

(„Cu piciorul pus în scară,

şi cu angustie de moarte,

mare domn, asta îţi scriu”.)

Autorul ştie că i-a rămas puţin timp de trăit şi îşi ia rămas-bun de la prieteni; nu îşi face iluzii, deşi i-ar plăcea să mai trăiască şi să termine opere precum „Las semanas del jardín” („Săptămânile din grădină”), „El famoso Bernardo” şi să scrie a doua parte a operei „La Galatea”. În cazul nuvelei bizantine, Cervantes are curaj să se întreacă chiar şi cu Eliodor.

Nuvela, inspirată din cronica lui Saxo Grammático şi a lui Olao Magno şi din fanteziile lui Francisco de Torquemada din „Jardín de flores curiosas”, narează peregrinajul lui Persiles şi a lui Sigismunda, doi principi nordici îndrăgostiţi de logodnicele lor, care se recomandă tuturor pe unde trec ca fraţii Periandro şi Auristela. Separaţi în urma a numeroase peripeţii, cei doi călătoresc din nordul Europei până în Roma, trecând şi prin Spania, cu scopul de a se purifica înainte de căsătorie.

Opera este importantă deoarece presupune o anumită îndepărtare a lui Cervantes de estetica realistă, cu elemente precum femeia care se aruncă dintr-o clopotniţă şi scapă nevătămată graţie fustei sale, care se transformă într-un fel de paraşută, sau ca personajele care pot prezice viitorul. Personajele principale pierd din claritatea conturului, deoarece adevăratul protagonist este un grup, din care fac parte şi doi spanioli abandonaţi pe o insulă pustie, Antonio şi fiul său, crescut pe insulă ca un fel de arcaş barbar, în plin contact cu Natura. Cervantes nu a mai apucat să corecteze ultimele pasaje ale cărţii, care s-a bucurat de ceva succes la vremea ei, dar a căzut în uitare în secolul care a urmat.

[modifică] Poezie

Cervantes s-a străduit să ajungă un poet bun, deşi spre sfârşitul vieţii se îndoia de abilităţile sale, precum el însuşi mărturiseşte în „Viaje del Parnaso” :

Yo que siempre trabajo y me desvelo

por parecer que tengo de poeta

la gracia que no quiso darme el cielo

(Eu, cel ce munceşte neîncetat

pentru a părea ca are graţia de poet

ce nu a vrut să-i dăruiască cerul)

S-au pierdut, sau n-au fost identificate încă, aproape toate poeziile care nu au fost incluse în nuvelele sau operele sale dramatice. Cervantes a afirmat că a compus multe romanţe, între care ţinea foarte mult la unul despre gelozie. De altfel, către 1580 a participat, alături de poeţi contemporani precum Lope de Vega, Góngora sau Quevedo la imitarea vechilor romanţe, ceea ce a dat naştere unei cărţi intitulate „Romancero nuevo”, pentru a o diferenţia de „Romancero viejo”, din secolul XV, operă cu caracter anonim.

Viaje del Parnaso

Unicul poem narativ de mai lungă întindere a lui Cervantes este „El viaje del Parnaso” („Călătoria Parnasului”), din 1614. E format din terţine concatenate, prin intermediul cărora autorul critică pe anumiţi poeţi, pe alţii îi satirizează, iar pe alţii îi elogiază (de exemplu pe Góngora). Este inspirat din opera „Viaggio di Parnaso” a lui Cesare Caporali di Perugia şi narează într-o formă autobiografică o călătorie la muntele Parnas, la bordul unei galere dirijată de Mercur, în care unii dintre poeţii elogiaţi încearcă să-l apere faţă de poeţii slabi. Reuniţi pe munte cu Apollo, ies victorioşi din bătălie şi protagonistul reuşeşte să se întoarcă acasă. Opera e completată de „Adjunta al Parnaso”, în care Pancracio de Roncesvalles îi înmânează lui Cervantes două epistole de la Apollo.

[modifică] Teatru

Datorită problemelor financiare, teatrul a fost marea vocaţie a lui Cervantes. De tânăr s-a simţit fascinat de această lume. Din păcate pentru el, succesul lui în acest domeniu a fost unul efemer şi nu l-a ajutat prea mult din punct de vedere financiar. Asta deoarece a fost contemporan cu Lope de Vega, ale cărui formule dramatice, mai îndrăzneţe şi mai inovatoare, i-au făcut pe impresari să desconsidere comediile cervantine. Operele lui Cervantes urmăreau un scop moralizator, includeau personaje alegorice şi se subordonau unităţii aristotelice de acţiune, timp şi spaţiu, în timp ce operele lui Lope rupeau această unitate şi din punct de vedere moral erau mai lipsite de pudoare, iar versificaţia era mai variată şi mai reuşită.

Cervantes n-a putut trece niciodată peste acest eşec şi şi-a arătat dizgustul faţă de teatrul lui Lope de Vega în prima parte a lui „Don Quijote”, unde se poate observa o influenţă din teatru din cauza abundenţei de dialoguri şi de situaţii de tip intermediu. Şi, într-adevăr, intermediul este specia dramatică unde geniul lui Cervantes străluceşte în toată splendoarea sa, putându-se afirma că Cervantes este unul dintre marii autori ai acestei specii, alături de Luis Quiñones de Benavente şi Francisco de Quevedo. Intermediile sale se caracterizează prin profunditatea psihologică a personajelor, un umor inimitabil şi o tematică unitară şi de o mai mare transcendenţă.

Că există o legătură între lumea teatrului şi naraţiunile lui Cervantes o demonstrează, de exemplu, faptul că tema din intermediul „El viejo celoso” („Bătrânul gelos”) se regăseşte în nuvela exemplară „El celoso extremeño” („Gelosul din Extremadura”). În alte ocazii apar personaje de tip „Sancho Panza”, precum în intermediul „Elección de los alcaldes de Daganzo”, în care protagonistul este un degustător de vinuri la fel de bun ca Sancho din Don Quijote. Tema barocă a aparenţei şi realităţii se regăseşte în „El retablo de las maravillas” („Catapeteasma minunilor”), unde adaptează povestirea medievală a lui don Juan Manuel, regele dezbrăcat, pentru a realiza o critică socială. „El juez de los divorcios” are o tentă autobiografică şi are drept concluzie «más vale el peor concierto / que no el divorcio mejor» (e de preferat cel mai slab concert divorţului celui mai bun).

În ceea ce priveşte operele sale principale, teatrul lui Cervantes a fost prea puţin apreciat şi reprezentat, cu excepţia operei care reprezintă cea mai buna adaptare a tragediilor clasice : „El cerco de Numancia”(„Asediul de la Numancia”), unde se pune în scenă tema patriotică a sacrificiului colectiv, în faţa asediului generalului Scipio Africanul. Foamea devine reprezentanta suferinţei existenţiale, intervenind de asemenea fiinţe alegorice, care profetizează viitorul glorios al Spaniei. Providenţa are acelaşi rol ca acela jucat în fuga lui Eneas din Troia incendiată. De inspiraţie patriotică sunt şi unele comedii, cum ar fi „La conquista de Jerusalén” („Cucerirea Ierusalimului”), descoperită recent.

[modifică] Curiozităţi

• Se obişnuieşte să se spună că Miguel de Cervantes şi William Shakespeare au decedat în aceeaşi zi. Acest lucru este însă imposibil, deoarece, chiar dacă au murit în aceeaşi dată, în Marea Britanie se utiliza calendarul iulian, în timp ce în Spania se adoptase cel gregorian.
• Primul ministru israelit David Ben Gurion a învăţat spaniolă pentru a putea citi „Don Quijote” în limba originală.
• Nu există imagini reale ale lui Cervantes. Există doar picturi bazate pe descrierile fizice pe care autorul însuşi le-a sugerat în scrierile sale.

[modifică] Bibliografie

[modifică] Note

1. ^ În ciuda propriilor declaraţii ale lui Cervantes din „Informaţii din Alger”, încă există speculaţii privind adevăratul său loc de naştere. Multe persoane susţin, pe baza omonimiei, că marele scriitor s-a născut în regiunea lor. Există de asemenea o teorie conform căreia Cervantes s-ar fi născut în Alcázar de San Juan, unde se păstrează un registru baptismal cu numele său.
2. ^ Templul s-a construit în 1553, fiind distrus în timpul Războiului Civil spaniol din anii 1936-1939.

[modifică] Vezi şi

• Literatura spaniolă

• Secol de aur

• Baroc

[modifică] Legături externe

• es Bibliotecă online dedicată clasicilor literaturii spaniole
• es Proiect Cervantes
• es Pagină web dedicată lui Miguel de Cervantes
• es Cervantes pe site-ul Universităţii Alcalá de Henares
• es en Opere de Miguel de Cervantes - „Don Quijote”