Alegorie
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Alegoria (franceză allégorie – „desfăşurare a închipuirii“, greacă αλλος allos - altul şi αγορευειν agoreuein - a vorbi în public) este un procedeu stilistic ce facilitează sensului literal al unui text să se releve într-altul ascuns; altfel spus, este ca o amplă metaforă ce permite un transfer din planul abstract / profund al înţelesurilor, într-un plan de suprafaţă, figurativ, oferind şi o „dezlegare implicită“, destul de transparentă.» [1]
Alegoria «concretizează de obicei idei generale (ura, prietenia, iubirea, războiul etc.), dându-le o formă sensibilă» [2]; din simplă figură stilistică, alegoria poate «ajunge să capete proporţiile unei forme de viziune creatoare, devenind o figură de compoziţie»[2].
[modifică] Exemple
În balada Mioriţa, protagonistul («mândrul ciobănel / tras printr-un inel») are statutul de nemuritor, de Mesager Celest la Samasua / Samoş (Soarele-Moş / Tatăl-Cer), Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei, al strămoşilor noştri cu ştiinţa de a se face nemuritori, Dax / Dacii; în variante s-a conservat „aruncarea“ lui în trei suliţe (săbii), ori în trei ţăpi / ţăpuşte, potrivit scenariului trimiterii Mesagerului Celest din sanctuarul mic-rotund de la Sarmizegetusa: «ori să-l taie, ori să-l puşte, / să-l arunce-n trei ţăpuşte...». Jertfa / sacrificiul protagonistului, în numele poporului său de Dax / Daci („oameni sfinţi, cei mai drepţi / viteji“), se constituie într-o sublimă alegorie a nuntirii cu cosmosul, deoarece se face trecerea de la nivelul abstract, al morţii posibile – prin aruncarea lui în cele trei ţăpi / suliţe –, la nivelul concret, al nunţii cosmice: '
„Şi la nunta mea / a căzut o stea. / Soarele şi Luna / mi-au ţinut cununa. / Şi-am avut nuntaşi / brazi şi păltinaşi; / preoţi – munţii mari, / paseri – lăutari; păsărele mii / şi stele făclii...”
O alegorie transsimbolic-erotică întâlnim în creaţia poetică a lui Ienăchiţă Văcărescu:
„Într-o grădină, lâng’-o tulpină, / zării o floare ca o lumină. / S-o tai, se strică; / s-o las, mi-e frică / de vine altul şi mi-o ridică.”
În lirica română contemporană, alegoria ocupă un loc privilegiat:
„Făt-Frumos străbate câmpul jumătate – / de floare-i câmpia Dacoromânia: / Zorie, Zorie, câmpu-i de victorie ! / Cântă un voinic cu mustaţa-n spic – mândru bărbat drag, învelit în steag: / "...verde, focu-n grâu, mândro, peste râu, dacă vei vedea, / tu ai urma mea: de-i steag cenuşiu, Zorio, nu viu; / de-i steag tricolor, Zorio, nu mor; de-i steag zdrenţuit, / în zori am murit – şi-i al meu mormânt floarea de pământ, / floarea-tămâioară, rouă peste ţară...!" / De crini e câmpia Dacoromânia. / Făt-Frumos e-n prag, învelit în steag: / Zorie, Zorie, câmpu-i de victorie...![3].”
Într-o celebră alegorie paradoxist-cosmologică se constituie poemul Shakespeare de Marin Sorescu, unde, potrivit noii demiurgologii (rezultând din dinamitarea mitologicului, a sacrului, a „olimpianismului“, macro-cosmic ori microcosmic, spre o recristalizare într-un proaspăt, inedit registru), Dumnezeu, protagonistul Genezei / Facerii, din Biblie, Atoatecreatorul celor din universul nostru cotidian, («La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul...» – Biblia, Facerea / Geneza), este substituit de omul de geniu, terestrul „geniu brit“, Shakespeare, creator însă, „prin analogie“, al unui univers dramaturgic:
„Shakespeare a creat lumea în şapte zile. // În prima zi a făcut cerul, munţii şi prăpăstiile sufleteşti, / În ziua a doua a făcut râurile, mările şi oceanele, / Şi celelalte sentimente – / Şi le-a dat lui Hamlet, lui Iuliu Caesar, lui Antoniu, Cleopatrei şi Ofeliei, / Lui Othello şi altora, / Să le stăpânească, ei şi urmaşii lor, / În vecii vecilor. / În ziua a treia a strâns toţi oamenii / Şi i-a învăţat gusturile: / Gustul fericirii, al iubirii, al deznădejdii, / Gustul geloziei, al gloriei şi aşa mai departe, / Până s-au terminat toate gusturile. // Atunci au sosit şi nişte indivizi care întârziaseră. / Creatorul i-a mângâiat pe cap cu compătimire / Şi le-a spus că nu le rămâne decât să se facă / Critici literari / Şi să-i conteste opera. / Ziua a patra şi a cincea le-a rezervat râsului. / A dat drumul clovnilor / Să facă tumbe / Şi i-a lăsat pe regi, pe împăraţi / Şi pe alţi nefericiţi să se distreze. / În ziua a şasea a rezolvat unele probleme administrative: / A pus la cale o furtună / Şi l-a învăţat pe regele Lear / Cum să poarte coroană de paie. / Mai rămăseseră câteva deşeuri de la facerea lumii / Şi l-a creat pe Richard al III-lea. / În ziua a şaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut. / Directorii de teatru şi umpluseră pământul cu afişe, / Şi Shakespeare s-a gândit că după atâta trudă / Ar merita să vadă şi el un spectacol, / Dar mai întâi, fiindcă era peste măsură de istovit, / S-a dus să moară puţin.'”
Cea mai amplă alegorie din literatura română de la origini până azi, desfăşurându-se cât un roman, datând dintre anii 1703 şi 1705, este Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir.
În literatura universală, celebre alegorii se datorează lui Dante (Divina comedie), Rabelais (Gargantua şi Pantagruel), Jonathan Swift (Călătoriile lui Gulliver), Albert Camus (Ciuma) ş. a.
[modifică] Bibliografie
- ^ Ion Pachia Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei..., Timişoara, Editura Aethicus, 2003, pp. 10 - 12.
- ^ a b M. Anghelescu, M. Apolzan, N. Balotă, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Gh. Ceauşescu, M. Duţă, R. Hîncu, A. Mitescu, G. Muntean, M. Novicov, Dinu Pillat, Al. Săndulescu, Roxana Sorescu, Marian Vasile, Ileana Verzea, Mihai Vornicu, Dicţionar de termeni literari (coordonator: Al. Săndulescu), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976., p17
- ^ «Balada Stegarului» de I. P. Tatomirescu
