Războiul din Transnistria

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare
Războiul din Transnistria
Parte din
TransnistrianRegionMap.png
Harta regiunii separatiste transnistrene (marcată cu roșu).
Informații generale
Perioadă Faza politică (primele ciocniri armate):[1] septembrienoiembrie 1990−prezent.
Faza militară: 2 martie21 iulie 1992.
Loc regiunea estică a Republicii Moldova
Rezultat Transnistria devine independenta dar cunoscuta la nivel mondial ca parte din Republica Moldova
Beligeranți
Flag of Moldova.svg Republica Moldova

Flag of Romania.svg România (ajutor logistic,[2] și voluntari[necesită citare])
COA-RAF.svg Instructori militari români
Republica Moldova Un batalion de voluntari la Tighina, condus se Mircea Druc
Republica Moldova Un batalion de voluntari la Dubăsari, condus de Iurie Roșca
Republica Moldova Un batalion de voluntari la Tiraspol, condus de Ilie Ilașcu[3]
Flag of the Moldavian Soviet Socialist Republic (1990).svgFrontul Popular din Moldova

Transnistria State Flag.svgRepublica Moldovenească Nistreană
Flag of Russia 1991-1993.svg Federația Rusă (armata a 14-a)

Flag of Russia 1991-1993.svg Flag of Don Cossacks.svg voluntari ruși (cazaci de pe Don, Flag of Kuban People's Republic.svg Cazaci din Kuban, Flag of Russian National Unity.svg UNR, Флаг Союза казаков.jpg Uniunea Cazacilor din Rusia, Gerb okvskr.gif Cazaci din Orenburg)
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste Susținători ai restaurării Uniunii Sovietice Flag of Ukraine.svg voluntari ucraineni (UNSO-flag.svg UNA-UNSO)
(Voluntarii ucraineni UNA-UNSO au avut relații tensionate/conflictuale cu voluntarii ruși și cu armata)

Conducători
Flag of Moldova.svg Mircea Snegur
Republica Moldova Valeriu Muravschi
Republica Moldova Ion Costaș
Republica Moldova Pavel Creangă
Republica Moldova Tudor Dabija-Cazarov[4]
Republica Moldova Constantin Antoci
Republica Moldova Nicolae Chirtoacă[5]
Republica Moldova Leonid Carasev[6][7]
Republica Moldova Boris Muravschi[8]
Transnistria State Flag.svg Igor Smirnov
Transnistria Vladimir Riliakov
Transnistria Ștefan Chițac
Transnistria Nikolai Lepikhov
Transnistria Vladimir Atamaniuk
Transnistria Fedor Dobrov[9]
Transnistria Iurii Grosul
Transnistria Vladimir Antiufeev[10]
Transnistria Tom Zenovici

Flag of Russia 1991-1993.svg Aleksandr Lebed[11]
Flag of Russia.svg Dmitri Rogozin[12]
Rusia Mihail Bergman[13]

Efective
~25.000 – 35.000 ~35.000 – 40.000
Pierderi
279 morți[14]
1.180 răniți
364–1.093 morți[15][16]
624 răniți[15]

Războiul din Transnistria, denumit uneori și Războiul moldo-rus,[17][18][19] a fost un conflict militar, iar actualmente este un conflict politic între Republica Moldova și autoproclamata „Republica Moldovenească Nistreană” cu privire la exercitarea controlului asupra raioanelor Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbnița, Slobozia și orașul Tiraspol, aflate pe malul stâng al râului Nistru și orașul Bender aflat pe malul drept al aceluiași râu.

Conflictul politic a început în anul 1990, imediat după proclamarea independenței așa-zisei „Republica Moldovenească Nistreană”, fază latentă a acestuia desfășurându-se până în prezent.

Premise[modificare | modificare sursă]

În ultima partea de gras a anilor '80, peisajul politic al URSS era în plină schimbare datorită politicii de perestroika întreprinse de Mihail Gorbaciov, care permitea liberalizarea politică la nivel regional. Democratizarea incompletă a permis naționalismului exclusivist să devină cea mai dinamică doctrină politică. Unele minorități naționale s-au opus schimbărilor de clasă politică din Republica Moldova, clasă dominată în perioada sovietică de etnicii ruși. Oficializarea limbii majorității[20] și introducerea obligativității alfabetului latin pentru scrierea acesteia a atras proteste din partea vorbitorilor de alte limbi decât cea română.[21]

Problematica limbilor oficiale din Republica Moldova a devenit foarte spinoasă și a fost, probabil, intenționat politizată. Neconcordanța cu noua politică s-a manifestat într-un mod mai vizibil în Transnistria, regiune în care etnicii slavi (ruși sau ucraineni) erau majoritari în zonele urbane. Protestele față de guvernul republican erau mai puternice aici. La recensământul din 1989, în Transnistria locuiau 40,0% moldoveni, 28,3% ucraineni, 25,4% ruși și 1,9% bulgari.

„Războiul”[modificare | modificare sursă]

Pe 2 septembrie 1990 a fost proclamată „Republica Moldovenească Nistreană”. La 25 august 1991 Sovietul suprem al RMN a adoptat declarația de independență a noii republici. Pe 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprindea și raioanele din stânga Nistrului. Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS „să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc transnistrean cu privire la ocupația ilegală a Republicii Moldova și retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc”.

1990: Primele ciocniri la Dubăsari[modificare | modificare sursă]

Vehicule ale armatei separatiste traversând podul dintre Tiraspol și Tighina

În acea perioadă, la Dubăsari exista o dualitate a puterii – consiliul orășenesc susținea separarea, pe când consiliul raional susținea autoritățile centrale. Separatiștii își organizaseră formațiuni paramilitare de gardiști, cazaci (veniți din Rusia) și miliție, iar autoritățile legitime erau reprezentate de poliție.[22]

În zilele de 1-2 noiembrie 1990, au avut loc primele ciocniri pe podul de la Dubăsari, atunci murind și primii polițiști și localnici din Dubăsari.[23]

Astfel, începând cu 1 noiembrie (1990), pe drumurile din oraș au fost instalate puncte de control, s-a blocat podul de peste Nistru, iar la 2 noiembrie au fost scoase cu forța mulțimii dirijată de separatiști, organele locale ale puterii (instanța de judecată, procuratura, executivul) din sediile administrative. Pentru restabilirea ordinii în Dubăsari, au fost trimise subunități ale Ministerului Afacerilor Interne ale Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, deja suverane. Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populația civilă, în timpul cărora s-au înregistrat victime, în noiembrie 1991, pe același pod de la Dubăsari, au mai decedat încă trei polițiști (Ghenadii Iablocikin, și alți doi camarazi ai săi) din trupele cu destinație specială.[1]

În esență, anume cu aceste evenimente a început confruntarea armată între poliția (ulterior armata) moldovenească și formațiunile separatiste înarmate.

1992[modificare | modificare sursă]

După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992), președintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor separatiste care atacaseră anterior și continuau să atace posturi ale poliției loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului. Rebelii, ajutați de trupele sovietice (după 1991), și-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată.

În cele 4 luni de ostilități, cele mai grele lupte s-au dat pe pla­to­u­rile de la Coci­eri, Coș­nița și la Tighina.[24]

La 21 iulie 1992 Republica Moldova și Federația Rusă au semnat o Convenție cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova.

Conflictul politic[modificare | modificare sursă]

Criza din 2004[modificare | modificare sursă]

Clădirea parlamentului din Tiraspol

Aproximativ 11.200 din cei 79.000 de elevi transnistreni învață în limba română folosind alfabetul chirilic.

În vara anului 2004, autoritățile transnistrene au închis cu forța cele șase școli din stânga Nistrului în care se folosea limba română scrisă cu alfabet latin, o măsură care a afectat cei 3.400 de elevi care învățau în aceste școli.[25] Mai mulți profesori și părinți, care s-au opus închiderii, au fost arestați. În timpul crizei, guvernul moldovean a decis să instituie un blocaj economic Transnistriei, care să izoleze republica separatistă de restul țării. Blocajul a fost inutil din cauza lipsei de cooperare cu guvernul Ucrainei și președintele Leonid Kuchma. Transnistria a răspuns printr-o serie de acțiuni care erau menite să destabilizeze situația economică din Moldova, în principal, prin oprirea furnizării energiei electrice. În consecință, această criză a generat întreruperi ale aprovizionării cu curent electric în părți ale Moldovei.

Școlile au fost în cele din urmă redeschise, dar au primit statutul de „instituții educaționale non-guvernamentale”.

2018[modificare | modificare sursă]

La 22 iunie 2018, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a aprobat proiectul de rezoluție propus de Republica Moldova privind „Retragerea completă și necondiționată a forțelor militare străine de pe teritoriul Republicii Moldova”. Astfel, pentru acest proiect au votat 64 membri ai ONU, 15 au votat împotrivă, iar 83 s-au abținut.[26]

2021

Transnistria a recunoscut indirect că România nu s-a implicat în războiul ruso-moldovenesc din 1992.

România nu a fost niciodată parte beligerantă a conflictului de pe Nistru din 1992, și nu a participat în vreun fel la acesta. Din neatenție sau din sentimente de profundă profesionalitate ,,Arhiva Națională de Stat” din Transnistria denumită în continuare ЦГА ПМР confirmă lipsa documentelor care ar atesta participarea României în războiul din Transnistria.

„Mercenarii români” și „fasciștii români” sunt principalele mituri care circulă în regiunea transnistreană ocupată de Rusia. Aceste minciuni propagandistice au fost promovate de serviciile speciale din Federația Rusă, pentru a desena în mințile oamenilor imaginea de dușman român. Din informațiile mincinoase lansate de propaganda rusă mai pot fi enumerate cele despre „fasciștii români care au violat fetele de la Colegiul de medicină din Bender” și cea despre „fasciștii români care aruncau mine antipersonal, deghizate în jucării”.

Activistului civic Dicusar Constantin a obținut răspunsurile oficiale de la Arhivele de Stat din Transnistria, SIS (Serviciul de Informații și Securitate al Republicii Moldova), cât și de la Ministerul Afacerilor Externe din România în care se constată lipsa oricăror dovezi documentare care ar vorbi despre o posibilă participare a României în războiul din Transnistria din 1992. [27]

Consecințe[modificare | modificare sursă]

Complexul memorial „Eternitate” din Chișinău

Chiar și după încetarea focului, Rusia a continuat să ofere regimului separatist sprijin militar, politic și economic, permițându-i să supraviețuiască și conferindu-i un anumit grad de autonomie vis-à-vis de Moldova. Generalul Lebed, comandantul Grupului Operațional Rus (ROG, fost Armată a 14-a) începând cu iunie 1992, s-a purtat deseori ca un politician transnistrean și a declarat că armata sa ar putea să ajungă la București în două ore.

OSCE are deja de mulți ani o misiune de observație la fața locului și încearcă să ghideze negocierile privind rezolvarea conflictului. Trupele rusești staționează în continuare pe teritoriul moldovenesc, în pofida obligațiilor asumate de Rusia la summit-urile OSCE din 1999 și 2001.

Memorandumul Kozak[modificare | modificare sursă]

În iulie 2002, OSCE, împreună cu mediatori ruși și ucraineni au semnat un document care conținea premise pentru reunificare Moldovei într-o federație. Neconcordanțe fundamentale asupra împărțirii puterilor au făcut imposibilă aplicarea acestui document.

În luna noiembrie a anului 2003, Rusia a realizat un memorandum care conținea, până la acel moment, cea mai detaliată propunere de constituire a unui stat moldovenesc federal asimetric. Acesta mai prevedea staționarea trupelor rusești pe pământ moldovenesc pentru încă 20 de ani.[28] Publicat inițial în rusă, pe situl web al ministerului de Externe transnistrean, textul a fost intens promovat de Dmitri Kozak, o personalitate marcantă din echipa președintelui rus Vladimir Putin. Memorandumul Kozak a reprezentat o rupere de poziția nistreană care cerea statut egal pentru Transnistria și Moldova.

Memorial din Tighina

În memorandum se propunea între altele crearea unui parlament bicameral format dintr-o cameră inferioară, aleasă prin reprezentare proporțională. Toate legile trebuiau însă consimțite de senat, a cărui repartizare era disproporționată în raport repartizarea populației pe teritorii: 13 senatori aleși de camera inferioară federală, 9 de Transnistria și 4 de Găgăuzia. Conform recensământului din 1989, în Transnistria locuiește un sfert din populația republicii iar în Găgăuzia mai puțin de 4%.

Importante demonstrații împotriva memorandumului Kozak au avut loc la Chișinău în zilele următoare publicării propunerilor rusești. Conducerea Republicii Moldova a refuzat semnarea memorandumului fără coordonarea organizațiilor europene. O vizită a președintelui Putin în Moldova a fost anulată. Într-o conferință de presă din 2005, președintele moldovean Vladimir Voronin a declarat că memorandumul Kozak din 2003 a fost respins datorită faptului că se afla în contradicție cu constituția moldovenească care stipulează neutralitatea Moldovei, și nu permite staționarea oricăror trupe străine pe teritoriul său, în timp ce țara nu poate să adere la alianțe militare. Moldova și memorandumul Kozak au reprezentat subiecte cheie la reuniunea ministerială a OSCE de la Maastricht din decembrie 2003, iar dezacordul dintre Rusia și Occident a împiedicat semnarea unei declarații comune la sfârșitul reuniunii.

Propunerea ucraineană[modificare | modificare sursă]

În mai 2005, partea ucraineană condusă de Viktor Iușcenko a propus un plan în șapte puncte care stipulează rezolvarea conflictului transnistrean printr-o reglementare negociată și alegeri libere. Prin acest plan, Transnistria ar rămâne o regiune autonomă a Moldovei. Statele Unite și Uniunea Europeană și RMN și-au exprimat un anumit nivel de acord cu acest proiect. În iulie, Ucraina a deschis șase noi posturi vamale la granița ucraineano-transnistreană. Posturile, în care sunt angajate echipe moldovene și ucrainene, sunt menite să reducă contrabanda dintre republica separatistă și vecinii săi.

Drepturile omului[modificare | modificare sursă]

Republica Moldova, ca și alte state sau organizații non-guvernamentale, susține că guvernul separatist de la Tiraspol este autoritar și nu respectă drepturile omului și a acuzat regimul separatist de arestări nejustificate și tortură.

Alegerile legislative din 2005 nu au fost recunoscute de comunitatea internațională. Potrivit lui Claus Neukirch, șeful serviciului de presă al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, "nu se poate vorbi de alegeri libere și corecte în regiunea nistreană, atâta timp cât în această regiune nu sunt create condiții adecvate pentru exprimarea opțiunii politice a alegătorilor".[29]

Conducerea Republicii Moldova a acuzat de asemenea administrația RMN de incursiuni în satele din stânga Nistrului controlate de guvernul de la Chișinău, unde există relatări despre arestări nejustificate și tortură.

Un raport al departamentului de stat american relatează despre închisori dure în Transnistria.[30] Traficul de ființe umane reprezintă o problemă importantă în Moldova și Transnistria.[31]

În cazul Ilașcu și Alții v. Moldova și Rusia (2004), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a cerut în unanimitate Moldovei și Rusiei să pună capăt detenției nejustificate a membrilor grupului Ilașcu, Andrei Ivanțoc (eliberat la 2 iunie 2007) și Tudor Petrov-Popa (eliberat la 4 iunie 2007). Ilie Ilașcu a fost arestat, împreună cu încă patru persoane în Tiraspol la începutul lunii iunie 1992. Ei au fost acuzați de uciderea a doi civili și de acte de terorism împotriva RMN. Se crede că motivul real al reținerii este asocierea politică sau sprijinul oferit împotriva autorităților separatiste.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b 2 martie, istoricul zilei | Președintele Republicii Moldova Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva elementelor criminale de pe malul stîng al Nistrului istoria.md
  2. ^ Mircea Snegur: „Ne-am achitat cu România cu un MiG 29” | 20 de ani de Independență
  3. ^ ArtOfWar. Мунтяну Анатоле. Кампания в Тигине., artofwar.ru 
  4. ^ Павел Крянгэ: «За всю войну я не получил ни одного письменного приказа!» (în rusă), kp.md,  
  5. ^ , lex.justice.md http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=304089&lang=2  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  6. ^ , lex.justice.md http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=304089&lang=2  Lipsește sau este vid: |title= (ajutor)
  7. ^ http://www.pmr.idknet.com/wiki/index.php/
  8. ^ Конфликт глубокой заморозки (în rusă), www.mk.ru 
  9. ^ http://war.freemd.info/?id=escalation
  10. ^ Владислав Шурыгин: Приднестровье без Шевцова (în rusă), zavtra.ru 
  11. ^ Transnistria: Monument pentru generalul criminal Lebed ziuaveche.ro; Accesat la 12.06.2012
  12. ^ Dmitri Rogozin a luptat cu arma în mână în Transnistria, 1 aprilie 2012, Viorica Marin, Adevărul, accesat la 6 iulie 2012
  13. ^ http://www.moldova.org/eksklyuziv-ion-kostash-ya-gotov-publichno-vstretitsya-i-posporit-s-mihailom-bergmanom-229756-rus/
  14. ^ title=Monumentul eroilor căzuți în războiul transnistrean
  15. ^ a b Dnestrovskaya Pravda, no. 84-85, page 2, 24 noiembrie 2001
  16. ^ ВОЗРОЖДЕННОМУ В ПРИДНЕСТРОВЬЕ ЧЕРНОМОРСКОМУ КАЗАЧЬЕМУ ВОЙСКУ – 15 ЛЕТ Olvia Press. Dec 18, 2006. Retrieved 2006, December 18; See also: "В Приднестровье отмечают 15-летие Черноморского казачьего войск,"«Новый Регион – Приднестровье», 14 decembrie 2006.
  17. ^ Misterul războiului moldo-rus din 1992 dw.com; Accesat 02.03.010
  18. ^ Războiul moldo-rus jurnaltv.md; Accesat la 14.09.2013
  19. ^ (BLOG) Războiul moldo-rus timpul.md; Accesat la 12.09.2013
  20. ^ "le "limbă română" era evitat, fiind preferate expresii ca limba noastră sau limba majorității (v. articolul "Moldova Noastră"). În prefața legii privind funcționarea limbilor (septembrie 1989), aflată încă în vigoare [1] se menționează identitatea lingvistică dintre limba română și limba moldovenească (v.raportul Comitetului consultativ privind Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale).
  21. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru referințele numite limbă
  22. ^ Vlad Grecu, „O viziune din focarul conflictului de la Dubăsari”, Editura Prut Internațional, Chișinău, 2005
  23. ^ Adevaruri despre razboiul din Transnistria (1990-1992) curentul.net
  24. ^ 14 martie 1992, ora 03.30 noaptea zdg.md; Accesat la 14.03.2016
  25. ^ Declarația Ministrului Educației al RMN, E. Bomeșko, cu privire la asigurarea dreptului la educație
  26. ^ ONU a aprobat rezoluția Republicii Moldova privind retragerea trupelor militare ruse din Transnistria (VIDEO)
  27. ^ redactia (). „OFICIAL: Transnistria recunoaște că România nu a fost implicată în războiul rus de ocupație din Republica Moldova în 1992”. Accesat în . 
  28. ^ Moscow's plan to build military base in Moldova rejected - Voronin (Planul Moscovei de a construi o bază militară în Moldova respins - Voronin), publicat pe Interfax.ru, ediția din 20 octombrie 2005
  29. ^ Maia Metaxa: OSCE despre alegerile parlamentare din Transnistria, publicat pe BBC.ro, ediția din 5 decembrie 2005
  30. ^ Departamentul de Stat al SUA: Country Reports on Human Rights Practices (Raportul de țară privind respectarea drepturilor omului), 2003
  31. ^ Mai multe articole despre traficul de ființe umane în Transnistria și Moldova: Departamentul de Stat al SUA, BBC, Consiliul Europei, Radio Europa Liberă

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Vlad Grecu. „O viziune din focarul conflictului de la Dubăsari”, Editura Prut Internațional, Chișinău, 2005
  • Transnistria 1989-1992. Cronica unui război «nedeclarat», gen. Ion Costaș, Editura RAO, 2012 – carte