Daci liberi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Limes Transalutanus (linia roșie) - granița Imperiului Roman cu zonele în care trăiau dacii liberi
056 Conrad Cichorius, Die Reliefs der Traianssäule, Tafel LVI.jpg

Dacii liberi este termenul dat de istoricii moderni dacilor din secolele II-IV, care nu au intrat în componența Imperiului Roman, în cadrul Provinciei romane Dacia. Aceștia se împart între: geții în Muntenia, carpii în Moldova, costobocii în Carpații Nordici și dacii mari în nord-vest (Satu Mare, Crișana, Zarand).[1]Cu toate acestea, ei s-au aflat în diferite sisteme de dependență față de Imperiul Roman, poate sub forma regatelor clientelare. Aceștia au întreținut relații dinamice cu Imperiul Roman, cu Dacia romană și cu celelate populații "barbare", vecine și contemporane (sarmați, goți, vandali etc.), asimilând foarte multe elemente de cultură romană provincială.

Istorie[modificare | modificare sursă]

Războaiele geto-dacice de eliberare a provinciei romane Dacia[modificare | modificare sursă]

Cucerirea și anexarea zonei centrale a fostului regat geto-dacic nu însemna supunerea tuturor triburilor geto-dacice de la nordul Dunării și din Arcul Carpatic, o mare parte dintre acestea continuând să trăiască în libertate dincolo de Limesul nordic, răsăritean ori vestic ale provinciei romane (geto-daci si tracii liberi septentrionali: Costoboci, Carpi, Biefi, Arsietai etc.). Dacii liberi sunt numiți și „mărginași", vecini cu provincia daco-romană, cunoscuți pentru acțiunile de eliberare a Daciei romane în cursul sec. II-III, până in sec. IV.

În sec. II-III sunt menționate câteva incursiuni ale triburilor geto-dace libere în Dacia și Moesia iar în anul 117, în legătură cu turburările și situația gravă a provinciei Dacia după moartea împăratului Ulpius Traianus, se menționează un adevărat „război dacic” provocat după dispariția cuceritorului Daciei. Fără îndoială în acest „război” au ptimit participarea altor triburi barbare (sarmați etc.) și a autohtonilor din interiorul provinciei romane. Alt război de eliberare a Daciei romane, cu participarea altor triburi barbare și a autohtonilor a avut loc la 143 sub Antoninus Pius.

Costobocii au năvălit în Moesia, Tracia și Grecia pe la anul 170 – mișcări de care nici Dacia n-a rămas neinfluențată. Mai importantă pentru provincia romană carpato-danubiană pare să fi fost marea incursiune a dacilor liberi sub domnia împăratului Commodus (180-192), care s-au extins și in interiorul Daciei, unde „s-au agitat provincialii”[2]Sub acești „provinciali" ar fi greu a nu recunoaște în primul rînd tocmai populația autohtonă și apoi și o bună parte dintre „coloniștii" daco-romani veniți din alte zone ale imperiului. Cu acest prilej, guvernatorul provinciei C. Vettius Sabinianus a încercat să pacifice un mare grup de daci liberi veniți dinspre nord în ajutorul altor triburi barbare ce atacau Dacia și le-a promis pământ în provincia Dacia.<refCass. Dio, LXXII 3, 3)</ref> Probabil că guvernatorul Sabinianus i-a colonizat în provincie, sporind numărul brațelor de muncă de aici. Alte lupte cu dacii liberi se menționează în anul 218[3] și mai târziu, iar în cursul sec. III devin mai frecvente incursiunile lor în teritoriile romane, alăturîndu-li-se triburi germanice. Costobocii, carpii și alte seminții tracice septentrionale și-au continuat incursiunile în provinciile romane în cursul sec. II-III, iar carpo-dacii sînt menționați în alianță cu hunii.[4] Nu se cunoaște concret soarta „dacilor liberi" după sec. IV este foarte probabil că o mare parte dintre ei au pătruns în „fosta provincie" Dacia după evacuarea acesteia de către romani și s-au amestecat cu dacii contribuind la fortificarea puternicului nucleu getic din stânga Dunării de Jos.

Rezultă așadar că poporul geto-dacic și în general tracii din stânga Dunării nu au dispărut (în interiorul provinciei Dacia, ca și înafară) odată cu desființarea statului dac (sau uniunii de triburi, avînd centrul în podișul Transilvaniei) sau odata cu dispariția lui Decebal în 106, iar marea putere și vitalitate etnică a acestor populații s-a făcut vizibilă încă în curs de trei secole (II-IV). Afară de un redus număr de refugiați către nord și est din Dacia transilvăneană (Ardeal) în 106, când a fost învins regele Decebal, daco-geții și tracii liberi erau triburile autohtone din nordul și estul spațiului lor etnic (Maramureș, Bucovina, Moldova de Nord și de Est (Basarabia), Galiția, Slovacia etc.). Spre sfîrșitul perioadei antice, dacii liberi și ceilalți traci în nord-est au fost absorbiți de triburile sarmatice, germanice, iar în evul mediu de slavi. Însă o parte dintre ei (de prin Crișana, Maramureș, Moldova) au rămas fideli Daciei carpatice, amestecați cu geto-daco-romanii lăsați în urmă de armata și oficialitatea romană în 271/272. Acest fapt ar contribui la facilitarea muncii de explicare a „tracismului" mult mai pronunțat al dialectului român septentrional (așa-numita „daco-română") în lexic, față de dialectele sudice, din Peninsula Balcanică, precum și la înțelegerea fenomenului de „romanizare" (sau „românizare", de expansiune a romanității, a elementului românofon) în teritoriile de la nord, vest și est de hotarele vremelnice ale provinciei Dacia Traiana.

Prin zdrobirea lor militară și subjugarea politică cu exploatarea economică în sec. II-III, conștiința etnic-socială a geto-dacilor nu a fost extirpată imediat și definitiv; ea se menține în forme latente și reapare peste veacuri: ecouri, chiar îndepărtate ale „dacismului" unor romani fruntași sînt cunoscute din sec. III și IV, exprimate limpede în izvoarele vremii (ex: „uzurpatorul" Regalianus în Moesia (Pannonia?), la cca. 260 „gentis Daciae, Decebali ipsius, ut fertur, adfinis"[5] iar M. Acilius Aureolus era de neam getic, iar mama împăratului Galerius, Romula, era o dacă trecută în sudul Dunării la cea 242- 243 «cap. II, nota 24»).

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ „Din istoria și civilizația dacilor liberi” – Ion Ioniță, Editura Junimea – pag. 52-23
  2. ^ "in Dacia imperium eius recunsantibus provincialibus" – HistAug., Commod. 13,5
  3. ^ Cass. Dio, LXXVIII,27; 5)
  4. ^ Zosimus, IV 34
  5. ^ Hist.Aug., Tyr. trig. 10, 8; RE, I A, 464)

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • „Din istoria și civilizația dacilor liberi” – Ion Ioniță, Editura Junimea